Iisus a fost get 

. 

.

     Să revin la neastîmpăraţii galati/gali stabiliţi în Galileea. Cînd au spart şatra cu geţii din Mesia(teritoriul Bulgariei de azi) pe la anul 279 î.e.n. şi au migrat în Anatolia unde au pus de o Galatie iar alţii mai zburdalnici şi-au oprit căruţele mai la sud unde au şăruit o Galilee, galii/galaţii erau de mult timp adepţii religiei geţilor aşa cum arată tăbliţele 10 şi 12 ducînd cu ei credinţa în nemurire şi în puterea crucii. Istoricul grec Iamblichus spune pe la sfîrşitul secolului lll în lucrarea Viaţa lui Pitagoras: ,,Şi galaţii şi alte popoare au învăţat pe pruncii lor, cum că sufletul acelora care muriră nu a pierit, ci ei trăiesc neîncetat şi sufletele sînt eterne. Asemenea Zamolxis, le-a arătat cum că nu trebuia să aibă frică de moarte, ci ei trebuia să se întărească în contra tuturor pericolelor”.     

     Este bine că ştiau cei vechi asemenea idei de necrezut despre marele nostru strămoş care prin înţelepciune le-a fost călăuză şi galilor, pentru că la noi minciuna este cea mai aleasă virtute cînd se scrie istoria neamului. Alte surse antice afirmă că înţeleptul Zamolxis ar fi introdus druidismul la gali şi cred că nu este chiar o tîmpenie atît timp cît în cele două religii, crucea în cerc simbolizînd sacrul a avut mare trecere.      

     În cartea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, editura Hasefer, Bucureşti 1997, ivritul plăsmuitor de istorii Josephus Flavius, ne dă informaţii, unele corecte altele mincinoase despre secta religioasă a esenilor. Pe la anul 105 î.e.n. un membru al lor îşi iniţia învăţăceii în arta profeţiei în curtea Templului din Ierusalim, dovedind că erau în relaţii bune cu rabinii ivriţilor. Centrul lor religios de la Qumram a fost distrus de un cutremur în timpul lui Irod cel Mare rămînînd nelocuit cît acest rege a condus şi Galileea. Populaţia acestui ţinut s-a opus cu arma în anul 24 î.e.n. poftelor de cuceritor ale lui Irod cel Mare ajutat de legiunile romane dar a trebuit să accepte vitregiile sorţii.     

     La pagina 158 a lucrării amintite autorul descrie ritualurile şi obiceiurile acestei secte religioase. ,,Pentru ei plăcerile simţurilor sînt o nelegiuire, iar virtutea constă în stăpînirea de sine şi în dominarea pasiunilor. Faţă de căsătorie au o părere dispreţuitoare şi adoptă copiii la o vîrstă destul de fragedă pentru a fi lesne educaţi, iar atunci îi tratează ca pe nişte membri ai familiei şi le insuflă doctrinele lor, nu detestă totuşi căsătoria, nici grija pentru obţinerea urmaşilor, ci caută să se pună la adăpost de destrăbălarea femeilor, fiindcă au convingerea neclintită că nici una dintre ele nu-şi păstrează credinţa faţă de un singur om. Ei dispreţuiesc bogăţia şi demnă de admirat la ei este comunitatea bunurilor, n-ai să găseşti la ei pe nici unul care să se distingă de ceilalţi prin avere. La ei există regula potrivit căreia oricine intră în sectă trebuie să renunţe la averea lui în favoarea comunităţii, astfel încît la ei nu întîlneşti îndeobşte nici sărăcie înjositoare, nici bogăţie sfidătoare, bunurile fiecăruia contopindu-se în fondul comun şi toţi, ca nişte fraţi, dispun de întreaga avuţie adunată la un loc. Ei sînt de părere că uleiul pătează şi cel care a fost uns cu el, contrar voinţei sale, trebuie să-şi cureţe corpul, ei socotind ceva cuviincios să ai o piele aspră şi să porţi mereu veşminte albe. Cei ce administrau avuţia comunităţii erau aleşi prin majoritate de voturi şi fiecare, fără deosebire, trebuia să fie gata pentru orice serviciu în folosul tuturor. Ei nu au un oraş propriu-zis al lor, în fie-care dintre ele locuind mai mulţi laolaltă. Membrilor sectei, veniţi de altundeva, li se pune la dispoziţie toate bunurile agonisite de comunitate, de parcă ar fi propria lui avuţie şi la nişte oameni pe care nu i-au mai văzut pînă atunci, ei intră ca şi cum le-ar fi prieteni apropiaţi. De aceea cînd pleacă la drum, nu iau cu ei nimic, cu excepţia armelor, ca să se apere de tîlhari. În fiecare oraş, un membru anume are sarcina să se îngrijească de membrii sectei, procurîndu-le hainele şi cele necesare traiului zilnic. Prin felul cum se îmbracă şi prin purtarea lor ei par nişte ţinuţi în frîu cu biciul de către un dascăl. Hainele şi încălţările nu sînt schimbate decît cînd ele au ajuns ferfeniţă ori s-au tocit de tot după o folosire îndelungată. …Faţă de Dumnezeu ei îşi arată evlavia într-un fel aparte. Înainte de răsăritul Soarelui ei nu vorbesc nici o vorbă profană, ci adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorîndu-l parcă să răsară”. Este o caracteristică a ritualului religios al geţilor repetat şi de Dromixto care-şi îndeamnă armata să se aşeze în genunchi către soare răsare şi să se roage la Creator atunci cînd i-a prăpădit un soare arzător ce a căzut asupra lor, găsindu-se identic în cultul nostru creştin.    

     Dar şi manuscrisele descoperite la Qumran, spun că ei au învăţăturile moştenite de la părinţii lor, de la părinţii părinţilor lor, care le-au fost date de Eno cel iubit de Creatorul geţilor, Sîntu şi mai înainte de la Cei Mari. Chiar dacă nu este amintit Sîntu ca Dumnezeu al esenilor, totuşi este o recunoaştere explicită din partea unuia dintre cei mai mari falsificatori ai istoriei antice clasice, că esenii nu se foloseau de scrierile lui Moşe date de Iahwe sau alte născociri ale urdiei de prooroci mincinoşi ivriţi vîntuiţi de vedenii, tîmpenii şi alte parascovenii!    

     Şi să continui cu zicerea lui Josephus: ,,Abia atunci supraveghetorul lor îi lasă să plece fiecare la meşteşugul cu care s-a deprins. După ce au muncit cu rîvnă pînă la ora 11 dimineaţa, se adună iar într-un loc anume, cu o fîşie de pînză de in înfăşurată în jurul şalelor, şi-şi spală trupul cu apă rece. De îndată ce s-au curăţat astfel, se duc într-o clădire deosebită, în care, nici un om străin de sectă, nu are voie să intre; purificaţi, ei înşişi intră în sala de mese ca într-un sanctuar. Cum şi-au ocupat locurile într-o linişte desăvîrşită, brutarul le pune rînd pe rînd cîte o pîine în faţă, după care bucătarul le dă cîte un castronaş cu un singur fel de mîncare. Pînă să înceapă masa preotul rosteşte o rugăciune şi comite un sacrilegiu cel ce începe să înfulece cumva înainte de terminarea rugăciunii. La terminarea mesei preotul se roagă din nou: la început şi la sfîrşit ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii. Apoi ei îşi dezbracă veşmintele, socotindu-le sacre şi revin la îndeletnicirile lor pînă la asfinţitul Soarelui. La întoarcere, ei se ospătează în acelaşi fel, de astă dată luînd loc alături de străini, dacă se află vreunul la ei. Nu se aude nici o zarvă şi nici un zgomot nu tulbură vreodată masa, ci unul lasă să vorbească pe celălalt, respectînd rîndul. Celor aflaţi afară, tăcerea celor dinăuntru le apare ca o taină înfiorătoare. Dar liniştea aceasta are ca noimă statornica cumpătare a membrilor sectei şi faptul că ei mănîncă şi beau doar pînă se satură. Din celelalte lucruri ei nu fac nimic fără dezlegarea supraveghetorilor lor, doar în două privinţe li se dă îngăduinţa de a hotărî singuri: acordarea de ajutor şi dovedirea milosteniei. Să ajute pe cei ce merită să primească ajutorul, atunci cînd au mare nevoie de el şi să ofere hrană celor aflaţi în mizerie. Nu li se permite să aducă ajutor rudelor lor fără aprobarea superiorului. Înţelepţi vistieri ai mîniei, strunitori ai pasiunilor, pilde de fidelitate, slujitorii păcii, fiece cuvînt rostit de ei atîrnă mai greu decît un jurămînt, esenii se abţin de la jurăminte pe care le cred mai rele decît sperjurul.     

     Cel ce nu este crezut pe cuvînt şi fără invocarea lui Dumnezeu, acela este condamnat din capul locului. Pentru cel ce aspiră să intre în sectă, accesul nu este imediat ci, vreme de un an, rămas în afara ordinului, solicitantul duce o viaţă asemănătoare cu a membrilor ordinului şi pri-meşte o toporişcă, şorţul de care am vorbit anterior şi un veşmînt alb. Dacă în acest răstimp a trecut cu bine proba stăpînirii de sine, el se apropie cu un pas de felul de viaţă al esenilor şi ia parte la sfinţirea apei purificatoare, fără să fie totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii. După ce a făcut dovada statorniciei sale, vreme de alţi doi ani caracterul pe care îl are este pus la încercare şi dacă se arată cu adevărat demn, abia atunci el este primit în comunitate.     

     El depune în faţa tuturor un teribil jurămînt, să-l cinstească pe Dumnezeu(Soarele Creator) să-şi respecte îndatoririle faţă de oameni şi să nu aducă pagubă nimănui atît din propria iniţiativă cît şi din ordinul altcuiva; să-i urască mereu pe cei nedrepţi şi să lupte alături de cei drepţi, că va păstra credinţa tuturor mai cu seamă celor ce cîrmuiesc, întrucît nimeni nu dobîndeşte puterea fără consimţămîntul lui Dumnezeu; dacă cumva ajunge să dea ordine, nu se va arăta îngînfat şi asupritor şi nu-şi va întrece subordonaţii prin strălucirea veşmintelor, şi a altor podoabe, că va îndrăgi totdeauna dreptatea şi va demasca pe mincinoşi, că-şi va ţine mîinile nepîngărite de hoţie iar sufletul curat de orice cîştig necinstit, că nu va tăinui nimic membrilor sectei şi nu va divulga nimănui secretele sale, chiar dacă va fi supus torturilor pînă la moarte. În afară de asta, el jură că nu va transmite dogmele altfel decît le-a primit el însuşi, că se va feri de tîlhăria de stradă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cărţile sectei precum şi numele îngerilor. Prin asemenea jurăminte, esenii îşi asigură credinţa noilor membri ai sectei.     

     Cei care comit păcate grele sînt scoşi în afara sectei şi cel exclus are parte îndeobşte de un sfîrşit jalnic; legat prin jurăminte solemne şi prin îndatoriri, el nu are voie să primească hrană de la ceilalţi oameni; aşadar trebuie să se hrănească cu buruieni, trupul său este secătuit de foame şi moare. De aceea ei au primit înapoi în sectă pe unii din acei nenorociţi, înduioşaţi de faptul că sînt gata să-şi dea duhul, socotind că şi-au ispăşit deja păcatele prin îndurarea chinurilor care i-au dus deja în pragul morţii.     

     În luarea deciziilor judecătoreşti, esenii sînt foarte conştiincioşi şi drepţi, ei nu rostesc o sentinţă decît dacă s-au strîns cel puţin o sută laolaltă, dar atunci verdictul lor este fără drept de apel. În afară de Dumnezeu, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte. A da ascultare bătrînilor şi majorităţii trece la ei drept ceva frumos dacă, de pildă, s-au adunat zece laolaltă, unul singur nu poate vorbi fără aprobarea celorlalţi nouă. Ei se feresc să scuipe, atît în mijlocul adunării cît şi în partea dreaptă, mai mult decît toţi iudeii luaţi împreună, ei evită să lucreze în a şaptea zi a săptămînii, pînă şi mîncarea şi-o pregătesc cu o zi înainte, ca să nu mai aprindă focul în ziua aceea, ba mai mult, nu cutează să mute un obiect din loc sau să-şi satisfacă nevoile fiziologie. În celelalte zile ei sapă o mică gropiţă a cărui adîncime măsoară un picior, folosindu-se de o căzmăluţă – ceva asemănător cu toporişca dăruită, spre a nu jigni cumva strălucirea Sfîntului Soare, făcîndu-şi acolo scîrna omenească. Cu pămîntul scos afară mai înainte, ei astupă la loc groapa, pentru aceste nevoi, ei caută locurile cele mai îndepărtate. Cu toate că a te uşura de scîrnă este ceva firesc, ei au obiceiul să se spele după aceea de parcă s-ar fi spurcat.     

     Ei sînt longevivi şi mulţi dintre ei depăşesc vîrsta de o sută de ani, ceea ce, după cum mi se pare mie, este urmarea faptului că duc o viaţă simplă şi ordonată. Nu se sinchisesc de lucruri înfiorătoare, îşi biruie durerile prin tăria lor sufletească şi preferă o moarte glorioasă vieţii nemuritoare. Războiul împotriva romanilor a scos la lumină toate trăsăturile de caracter, căci în timpul lui au fost surghiuniţi, supuşi caznelor, arşi de vii sau traşi pe roată, chinuiţi cu toate instrumentele de tortură ca să ocărască numele Legiuitorului lor, fie să mănînce alimente care le erau interzise; n-au făcut nici una nici alta, rămînînd neclintiţi; fără să-şi mustre călăii şi fără să verse lacrimi; surîzători în timpul chinurilor groaznice, glumeţi cu cei ce le aplicau torturile, îşi dădeau bucuroşi sufletul convinşi că-l vor redobîndi în viaţa de apoi.”     

     Şi iarăşi pretinsul istoric ivrit minte cum au ei năravul din naştere, pentru că Pliniu cel Bătrîn, însoţind trupele romane în anul 70, cînd ajunge la Marea Moartă să o cerceteze, spune că a întîlnit şi secta esenilor în număr de 4000 de suflete, deci romanii nu s-au socotit cu aceştia ci numai cu turbaţii zeloţi care au ocupat centrul de la Qumran, fiind şi autorii dosirii manuscriselor în peşterile din apropiere, descoperite în anul 1948.     

     Dau în continuare din textul lui Flavius. ,,Căci ei au ferma credinţă că trupurile sînt sortite pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sînt eterne şi dăinuiesc veşnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit în voia întîmplării, atrase de o seducţie naturală, ele se îngemănează cu trupurile devenite o temniţă a lor, dar odată scăpate de aceste lanţuri ale cărnii, ca şi cum s-ar fi eliberat dintr-o lungă sclavie, ele se îndreaptă fericite spre zonele înalte ale cerului. Dimpotrivă, sufletele nelegiuite li se atribuie o genune întunecată şi friguroasă. Ei susţin în primul rînd învăţătura despre nemurirea sufletului spre a netezi calea care duce spre virtute şi a pune stavilă celei ce duce spre vicii, sprijiniţi pe convingerea că oamenii buni vor deveni şi mai buni în timpul vieţii lor pămînteşti dacă trag speranţa că vor fi răsplătiţi după moarte, iar apucăturile urîte ale celor răi vor fi ţinute de frică, dacă ei ştiu că trebuie să îndure pedepse după obştescul lor sfîrşit, chiar şi în cazul cînd nelegiuirile lor rămîn nepedepsite în această viaţă. Aceasta este sacra învăţătură despre suflet a esenilor şi ea este ca o momeală de neocolit pentru cei ce s-au înfruptat cîndva din înţelepciunea lor. Printre ei dai de unii care se încumetă să prezică viitorul: încă din cea mai fragedă copilărie ei au fost deprinşi cu cercetarea cărţilor sfinte, cu ceremoniile de purificare, şi cu maximele profeţilor şi într-adevăr, rar se întîmplă ca prezicerile lor să nu se adeverească”.     

     Este uluitoare asemănarea pînă la identificare a dogmei esenilor şi geţilor recunoscută chiar de Flavius, cu fundamentele iudeo-creştinismului şi faptul că acestea nu se găsesc deloc în Vechiul şi Noul Testament.     

     Conceptele, se găsesc fără excepţie toate în scrierile trismegiste, învăţăturile lui Pitagora, în Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno şi în textele descoperite la Qumran. Acelaşi autor în scrierea Antichităţi iudaice capitolul l paragraful 5 arată: ,,În schimb, esenii sînt de părere că totul trebuie să rămînă în seama proniei divine. Ei cred în nemurirea sufletului iar răsplata dreptăţii li se pare bunul suprem. Cînd trimit dăjdiile templului, nu aduc şi jertfele cuvenite, deoarece au mijloace de purificare mult mai sfinte. De aceea nu li se îngăduie să intre în templu şi au ceremoniile lor religioase. Sînt oameni cu moravuri exemplare şi se îndeletnicesc cu agricultura. Mai presus de toţi cei ce-şi trag laudele prin propria virtute, esenii merită să fie admiraţi pentru dreptatea lor, prea puţin cultivată de greci sau de barbari, cîtă vreme ei o respectă nu de scurtă vreme, ci de foarte mulţi ani în urmă. Ca atare au acţionat în aşa fel ca nimic să nu-i împiedice să-şi folosească bunurile în comun, încît bogaţii nu se bucură mai mult de averea lor decît cei ce nu posedă nimic. Sînt vreo patru mii de oameni care fac acest lucru. Nu vor să audă de soţii şi nici să aibă slujitori, socotind că s-ar dovedi nedrepţi faţă de unii şi că cele dintîi sînt certăreţe, aşa că ei trăiesc separat şi se ajută unii pe alţii. Pentru administrarea veniturilor din munca cîmpului, îşi aleg oameni cinstiţi din rîndul preoţilor, care le procură provizii şi le pregătesc hrana. Ei îşi duc viaţa în felul acesta şi traiul lor seamănă cu cel al daci-lor care se numesc poleistai.”     

     Aceste texte dovedesc fără putinţă de tăgadă că geţii şi galii din Galileea cunoscuţi şi ca eseni aveau aceeaşi religie, lucru reţinut de toată antichitatea dar mai puţin de istoricii noştri care au luat drept adevăr minciunile lui Herodot. Istoricul iudeu precizează că Frăţia esenilor formată în timpuri de demult din geţi şi gali la care s-au alăturat şi alte seminţii, practica un cult identic cu al preoţilor geţi din Carpaţi numiţi poleistai şi nu aveau nimic comun cu iahvismul şi fanatismul zeloţilor mozaici.     

     Trebuie să tragem concluzia că J. Flavius ştia mai multe despre religia geţilor de a făcut această comparaţie plină de mister, la fel cum se ştia în tot imperiul roman. Clerul iudeu nu vedea cu ochi buni religia esenilor şi îi obliga la o taxă în natură către templu pentru a fi lăsaţi să-şi practice cultul şi asta chiar sub nasul administraţiei romane care îi persecuta de le usca la pungă! Dar să observăm pentru început că interdicţia de a face mîncare în zilele de sărbătoare la români s-a păstrat pînă în epoca modernă ca o amintire a tradiţiei obiceiului înainte de pretinsa creştinare a neamului nostru şi pe care nimeni nu o poate dovedi decît cu vorbe.     

     Să mai lămurim şi termenul de esen pe care unii susţin că vine din limba siriană asaya şi are sensul de medic. Eu cred că este un cuvînt compus din doi termeni religioşi ce au aparţinut limbajului strămoşilor noştri geţi; e: a judeca, a hotărî, lăcaş de cult, a se naşte, a conduce şi Sien: duhul luminii dătătoare de viaţă şi a regenerării naturii unde se duceau sufletele morţilor pentru a deveni parte a marii lu-mini. Esen este renaşterea vieţii prin Sien, învierea într-o nouă viaţă a energiilor făcută prin credinţa în Sien sau judecata lui Sien. În dialectul istroromân este cuvîntul iesen care înseamnă toamnă cu referire clară la duhul strămoşesc al lunii Sien ce simboliza moartea naturii şi regenerarea ei prin puterea luminii dătătoare de viaţă. Ca şi geţii, ei aveau un Legiuitor – Mîntuitor al lor respectat cu mare dăruire de către toţi membrii sectei. Cînd Zamolxe, pe la 550 î.e.n. este ofensat de Pitagora în insula Samos pentru faptul că getul i-a botezat pe cabiri sub semnul sfintei cruci a Mîntuitorului, îl consideră pe născocitul grec un porc ce stă numai cu rîtul pe sus.      

     În tăbliţa 11 un preot get spune că în juneţea lui a fost la regele galilor pe care l-a botezat cu vin şi pîine strămoşească şi l-a numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare! Aşa, ca să-şi dea mare importanţă cu 500 de ani înainte de plăsmuirile evangheliştilor. Chiar dacă despărţirea galilor de către geţi s-a făcut cu şonţeli şi multă zarvă, unitatea spiritual-religioasă a rămas la mare cinste.     

     Dar în Galileea, galii au întîlnit resturile neamului cabirilor şi al filistenilor din vechiul Canaan şi au înnodat firele numeroase ale religiei comune. Iar geţii ţineau cu cabirii o strînsă legătură datorită sistemului religios în care credeau împreună prin Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza. Cînd s-au văzut potopiţi de turbarea mozaică şi de fanatismul fariseilor, au dat şfară la fraţii lor întru credinţă din Carpaţi să vină să le dea sprijin împotriva celor care voiau să le fure sufletul. Preoţii geţi au hotărît să-l trimită pe Ili împreună cu o ceată de rumuni cerîndu-i să fie neîndurător cu cei care umblă să fure şi să distrugă dreapta credinţă.     

     Tăbliţa 53 povesteşte evenimentul, textul fiind însoţit de mai multe simboluri sacre. ,,Călătoria geţilor în cetatea oamenilor duşmănoşi cu vorbire sacadată. A fi lîngă cineva gras nu înseamnă că eşti perechea marii lui burţi. Ili să iei şi să semeni în strat cu mare grijă aşa cum sfînta falangă(oastea de îngeri) scoate la lumină adevărata credinţă din întuneric iar miezul de nucă este scos din coajă. Eu trag nădejde că micile făpturi din ceruri vor arăta grija lor de mamă. Să-ţi întăreşti casa(comunitate religioasă) ta cu gabenul împotriva celor care vor să o fure şi să o distrugă aruncînd cu valuri de zoi în ea. Eu, Luminatul Mîntuitor, cu gîndul am spus geţilor: zeama aramaică este o înşelătorie pentru că au răsădit pe Apolo să vă fie însoţitor”.     

     Textul are o valoare covîrşitoare asupra religiei iudeo-creştine şi trebuie analizat cu mare atenţie. Ili pleacă împreună cu ceata de geţi în Galileea fiind pregătiţi pentru o aprigă confruntare religioasă dar şi cu un profund caracter filozofic cu preoţimea iudaică din cetatea Sionului(dabo Sion). Ca să aibă sorţi de izbîndă în această acţiune ei trebuiau să cunoască limba aramaică altfel fiecare vorbea la stele iar lupii deveneau paznici la stînă.     

     Textul mai arată că între galii stabiliţi în Galileea şi geţii nord-dunăreni au existat tot timpul legături spirituale strînse iar grija geţilor de a-şi apăra comunităţile religioase din podişul Anatoliei (provinciile Siria şi Galatia) şi nordul Israelului i-au făcut să meargă în acele locuri pline de ostilitate religioasă pentru ei. Iar manuscrisele descoperite la Qumran dovedesc cele afirmate mai sus dar vin cu multe alte informaţii care arată implicarea geţilor în răspîndirea creştinismului arimin în Palestina şi nu numai. Mai multe imnuri din aceste fragmente sînt scrise chiar de Ili care povesteşte nenorocirile prin care trecea datorită mozaicilor farisei din Frăţie ce au trădat şi l-au băgat pe iudeul Apolo trimis de rabinul eretic Filon din Alexandria,  să pună mîna pe centrul religios şi să schimbe religia şi structura Frăţiei Celui Ales.     

     Precizez că în manuscrisele descoperite la Qumran şi scrise de geţi, membrii sectei erau numiţi fiii luminii nefiind folosit cuvîntul esen, dar el apare numai în scrierile ticluite de ivriţii din acest centru după ce l-au asasinat pe Ili în anul 30. Tăbliţa de plumb are în mijloc o imagine care cuprinde toate simbolurile religioase ale geţilor. În partea stîngă sus este profilul lui Moş Arimin cu mielul lîngă obraz iar pe frunte poartă o bentiţă de care este prins un simbol ca dovadă a funcţiei de mare preot al neamului arimin. Sub el, pe un soclu cu trei picioare de care este înfăşurat un şarpe, se află un cap de taur. În centrul imaginii se află Sîntu purtînd pe piept în partea stîngă Sfîntul Soare (Zabelo) iar în partea dreaptă Sfînta Lună (Zoin, Zoe). Pe cap poartă o blană de lup cu urechile ridicate. În partea dreaptă jos este Sarmis ca judecător al celor trecute şi celor viitoare iar deasupra lui este Maica Precista ce poartă pe cap un fel de bonetă. O bonetă asemănătoare poartă şi astăzi horitoarele din localitatea Grid, judeţul Hunedoara precum şi miresele din Maramureş sau femeile măritate din unele localităţi bănăţene! În colţul dreapta sus este Poarta Veşniciei, ca trecere dintre viaţa muritorilor şi reînvierea în lumina veşnică a energiilor creatoare iar la 24 iunie(Sînziene) este locul pe unde curg marile energii ale creaţiei divine asupra vieţii pămîntene. Stîlpul din stînga a porţii este format dintr-o fiinţă mitică(un om cu partea de jos a trupului în formă de peşte, cum apar şi în mitologia emeş ca civilizatori ai neamului) aşezată pe un soclu iar cel din dreapta este un preot get stînd tot pe un soclu. Pe ambele socluri se vede semnul crucii ca simbol al sacrului. Deasupra stîlpilor este un triunghi cu mai multe simboluri iar în partea de sus se vede Sfîntul Duh! Poarta Veşniciei apare pe mai multe tăbliţe fiind o componentă fundamentală a religiei geţilor cum înţelegem din tăbliţa 41 ,, Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfintele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Simbolistica a fost preluată în creştinism prin sintagma ,,porţile raiului” dar despre hoţie nu zumzăie nici un bărzăun.     

     Frăţia geţilor şi galilor din centrul de la Qumran este amintită indirect în Evan-ghelia lui Marcu unde 14,70 spune: ,,Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti Galilean şi graiul tău seamănă cu al lor”. Dacă iudeii l-au ,,mirosit” pe Petru că vorbea o limbă străină ce seamănă cu a lui Ili, a cetei lui şi a locuitorilor Galileei, atunci trebuie să tragem concluzia că apostolul ori era gal şi geţii vorbeau curent limba galilor ori era şi el get cu ceva treburi prin lumi străine şi făcea parte din grupul celor veniţi să se înfrunte cu preoţii iudei.     

     O informaţie la fel de preţioasă în această direcţie, găsim şi în Faptele Apostolilor la 1,10 ,,Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe cînd se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, 1,11 şi au zis: ,,Bărbaţi Galileeni de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergînd la cer”. 2,6 ,,Cînd a auzit sunetul acela mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. 2,7 Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: Toţi aceştia care vorbesc nu sînt Galileeni? 2,8 Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut? 2,9 Parţi, Mezi, Elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont, Asia, 2,10 Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile dinspre Cirene, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi”. Dacă aceşti bărbaţi galileeni vorbeau şi iudeilor pe limba lor, înseamnă că ei nu erau iudei iar limba lor maternă era alta decît aramaica, greaca sau chiar ebraica pentru că în acele vremuri foarte puţini iudei cu multă carte mai ştiau limba strămoşească.      Încă un argument la fel de puternic al originii neiudaice al ucenicilor lui Iisus, şi a demascării făcăturii iudeo-sataniste a ivriţilor, îl găsit în continuarea scrierii la 2,44 ,,Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. 2,45 Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia…4,32 Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte. 4,34 Căci nu era nici unul dintre ei, care să ducă lipsă; cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vîndute, 4,35 şi-l puneau la picioarele apostoli- lor, apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie”. Acest mod de trai în comun era specific numai esenilor iar Josephus Flavius în scrierea amintită ne spune că şi preoţii geţi polistai trăiau la fel, dar nu se găsea deloc în societatea iudeilor.     

     Iar Evanghelia după Matei 15,13 ne dă un amănunt la fel de curios: ,,Drept răspuns El le-a dat: Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” cu referire directă la faptul că în mintea unor ivriţi fanatici din regiune se lucra de zor la o religie universală pe structura religiei geţilor, iar centrul de la Qumran era locul unde se punea la cale făcătura. Trebuie subliniat faptul că textul de mai sus din Evanghelia lui Matei seamănă izbitor cu finalul scrierii de pe tăbliţa unde Ili este trimis în Palestina să vadă cum poate opri mişelia pusă la cale de iudei. Tocmai de aceea geţii şi-au pus traista în băţ şi au purces la drum lung mergînd chiar în bîrlogul lupului să-i închidă gura care vărsa valuri de zoi aramaice.       

     Un alt element important este faptul că Ili şi ceata lui de geţi au venit în Galileea să înfrunte preoţii iudei în limba aramaică, dovedind că ei cunoşteau această limbă. Cum în acele timpuri o limbă străină se învăţa în sînul vorbitorilor ei, înseamnă că geţii s-au instruit în aramaică în ţinuturile din Galatia şi Galileea arătînd încă odată legăturile spirituale între geţii din nordul Istrului şi galii/galaţii aciuaţi pe la anii 275 pe teritorii ce aparţin în prezent Turciei, Siriei, Libanului şi Israelului. Iar scrierile esenilor publicate la noi prin tălmăcirea iscusitului lingvist E. Bordeaux Szekely, arată că Ili cunoştea foarte bine Tora pe care o combătea cu argumente subtile şi pline de înţelepciune, ceea ce îi făcea pe mozaici să adune mult venin în guşă.     

     În acele vremuri limba aramaică era o limbă foarte răspîndită în regiunile arătate mai sus fiind folosită atît în comerţ cît şi în cultură ca o limbă a oamenilor instruiţi. Nu avem informaţii despre confruntarea de idei care a avut loc între ceata geţilor şi preoţii iudei dar ştim sigur că a existat o confruntare cu iudeii intraţi în Frăţia Celui Ales şi pe care după asasinarea lui Ili, ivriţii o vor confisca şi folosi în interesul lor fanatic şi sălbatic pentru crearea statului mesianic mozaic. Scrierile de la Qumran dovedesc acest conflict al lui Ili cu iudeii şi conducătorul lor Apolo, trimis de la Alexandria de către mentorul Filon care a pus la cale toată ticăloşia şi a finanţat-o la greu.     

     O altă confruntare de data aceasta fizică a avut-o Ili cu o mulţime smintită care l-a rănit, bătut şi batjocorit cerîndu-i moartea prin răstignire. Tăbliţa 54 ne povesteşte grozăvia iveriţilor împotriva celui care a îndrăznit să-i înfrunte în dogma lor religioasă: ,,Noe, să coasem desagii aceştia doi la gură, să fim atenţi cu actele pentru corabia nobilei mame din neamul lui Bizino. Am mers la conducere şi am plătit birul să ne dea voie să-l ducem în patria lui. Ne-a dat o ladă mică şi ne-a lăsat să-l înfăşurăm în pînza lui albă, şi să-l ducem la ieşire în afara cetăţii. Uite! această pleavă de cînepă l-a umilit(rănit) pe Ili şi toţi au venit să-l judece şi să-l ducă la pieire(să-l răstignească). Mulţimea sinaită a venit plină de ură care l-a certat şi l-a bătut, batjocorindu-l şi cerînd să le dea capul lui. Priveşte sfinte Zabelio, pînza făcută sul am dat-o lui Noe şi ne-am dus în cetatea de jos(sud) a Siriei unde a venit poporul grămadă şi ne-a însoţit în frunte cu credinciosul Bofio. Ieri a fost pus jos pe o scenă iar lumea se minuna că este ca un bosoi(copil mic şi dolofan). Ciocîrlia neîntrecută trăgea la ea neamurile cum spune Noe. Multe şi repetate plecăciuni din Sarmisetuzo. Cu sfintele oase cu carnea uscată(moaşte) am alergat şi le-am dus Mîntuitorului unde au fost unse(miruite). Conducătorul neamului străbun a mers cu ele la mama lui Ili care era distrusă. Cercetează dacă jumătate din strălucitoarele făpturi cereşti nu au plecat de la daci.”.      Pe tăbliţa 58 avem informaţii că religia crucii a geţilor avea trecere nu numai la galii din Siria cum spune textul de mai sus dar şi la sarmaţii şi sciţii din est: ,,Cu zoile de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce”.     

     Informaţiile dovedesc răspîndirea extraordinară care o avea religia geţilor la acea vreme şi respectul acestor popoare în valorile spirituale pe care nişte lifte criminale le-au învîrtit că ar fi ieşit din preaplinul lor de sfîntă înţelepciune. În Evanghelia după Matei la 26,65 avem date care să ne ajute la înţelegerea atitudinii lui Ili, ce a supărat atît de rău pe dogmaticii iudei: ,,Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. 26,66 Ce credeţi? Ei au răspuns: Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea. 26,67 Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea în muntele unde le poruncise Iisus să meargă. Cînd L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”.     

     În timpul răstignirii, Ili ar fi strigat: ,,Eli, Eli lama sabactani” tradus greşit prin Dumnezeul meu de ce mă părăseşti! În emegi cuvîntul ili însemnă strălucitor, judecător, legiuitor, salvator, mîntuitor; cuvîntul lama are sensul de înger păzitor, care este identic şi la geţi; cuvîntul sabaş în română arată modul în care se prezintă fizic cineva, purtare; tani are sensul de ceaţă, pîclă, care se răceşte. Tălmăcirea corectă este: ,,Mîntuitorule, îngerul meu salvator de ce laşi ca trupul meu să fie cuprins de moarte(să se răcească)? După răstignire, trupul i-a fost aruncat ca oricărui străin, într-o rîpă plină cu natră aşa cum găsim scris pe tăbliţa 57 ,,Cel care a ţinut calea dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea vieţii(luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit(pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o surpătură de mal cu nitră”. Descrierea este aievea în Evanghelia după Matei cum am arătat mai sus. Noe şi ceilalţi geţi au intervenit pe lîngă autorităţile romane să poată lua trupul lui Ili şi să-l ducă acasă în Geţia la familia Bizino. Au plecat către Galileea la galii cei roşcaţi iar de aici în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de o mulţime de credincioşi în frunte cu preotul Bofio care au venit să vadă minunea şi să se închine. Tăbliţa 57 vine cu informaţii suplimentare şi spune că ţinutul Siriei şi galii cei roşcaţi sînt sub ocrotirea sfintei cruci pentru că la ei românii au alergat şi şi-au găsit scăparea cînd au fost prigoniţi de fanaticii zeloţi. ,,Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted(luminiş de pădure) unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi sudoarea, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit şi s-a chinuit puternic”.     

     Au ajuns la Efes unde au luat o corabie pentru a călători în Grecia şi au depus minunea vie la vechiul lăcaş de cult al pelasgilor care se afla la 13 km de Delfi iscînd un conflict cu grecii şi tracii aşa cum spune tăbliţa 55. ,,Astfel Duro conducătorul armatei, uliul cetăţii geţilor, a luat însoţitori şi au plecat să adulmece(cerceteze) păţania rea. După denia făcută într-o pădurice mică, Duro a luat cu mare atenţie direcţia către neamul tracilor. Neamul(jegoşii) lui Elie, ca nişte vite s-au înfoiat precum pleava de cînepă dorind să-l ia pe III(Mîntuitor) dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe. Cei adunaţi au început să arunce cu vorbe urîte peste minunea vie care dormea. Înfuriat, eu m-am dus şi le-am strigat o chiuitură: haideţi că în Mezia învăţătura rea a fost totdeauna o fudulie. Cît despre frumuseţea care stătea în mijlocul argelei, marii nobili au mers plini de sfială şi s-au închinat. Astfel liniştea celui pus jos era spartă de strigătele de ura ale cetelor de nobili din gospodăriile cu suliţe. Uite pe aceşti oameni proşti care au vrut să fie gălăgie aici! După ce a fost dusă de la Efes, grecoii negri din Delfi, strînşi în cete de nomazi l-au luat pe Ili şi l-au batjocorit. Priveşte la fiinţa care aduce salvarea şi a fost insultată de o facţie de jegoşi. În toiul certei, această adunătură de răpănoşi ne-au lovit şi ne-au schilodit. Antonio a luat giulgiul şi fiinţa care aduce salvarea(strălucitoarea făptură) şi a ţîşnit cu ele la români unde astfel s-a oprit. Noe a trimis solie pe Gezo să cerceteze dacă mielul este cu ei. Multe plecăciuni să fie duse ca să aprindă ochii şi faţa lor. Bezino. Conducătorul armatei, Duro arată minunea adunării neamului. Cercetează chipurile care au născut alesul neam. Mama”. Grecii plini de ţîfnă şi de dispreţ faţă de neamul get, considerîndu-i nişte barbari, i-au alungat cu sabia din apropierea oracolului de la Delfi tocmai pentru a-şi păstra autoritatea în lumea romană în arta prezicerilor dar şi pentru că hiperboreenii veneau cu o religie ce nu era înţeleasă şi acceptată de ei. Peste rumuni s-a abătut o mare nenorocire care a cuprins neamul de la conducători pînă la simplii locuitori ai Sarmisetuzei.     

     Tăbliţa 56 descrie această tragedie fără margini a străbunilor noştri: ,,Daţi tîrcoale şi alergaţi cu irmos pentru ocrotitorul care ne ţine. Sfînta şi strălucitoarea poruncă. Mulţimea a însoţit toiagul(a călătorit) să vadă minunea ce ne-a dat-o nouă Zabelio. Am dat ghilul lui(Zabelio) şi este pus pe o argea. Grupuri de armată au sosit în cîntece religioase să se roage la el. Locuitorii vestitelor sate au venit aplecaţi(trişti) să se închine lui. Cetatea a dat tuturor celor adunaţi stofă neagră de mătase pentru că îngerul zace(este mort). Boero Biseto ll şi-a pus încălţările şi a mers împreună cu locuitorii Sarmisetuzei şi armata să se căiască. Veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări(la ceruri). Pentru marele sfînt al geţilor, preotul judecător Orolieo a strîns adunarea şi apoi au cîntat sfinte cîntece religioase. Zoraseo, preotul judecător al geţilor l-a dus pe Ili fără viaţă în cetatea plină de durere. Priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a curăţat şi s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată. Să-l jelim pe sfîntul get iar în cetate, oalele pentru băutură să fie cu zoi. Pentru sfîntul get, Gormio a cîntat doine după rînduială. Noe care l-a adus pe sfîntul get a fost lovit de un zbucium nebun. Bunul Dumnezeu s-a îndurat şi l-a luat pe sfîntul get în cetatea credinţei. Boriso a plecat spre cetatea Pananeo pentru a spune despre sfîntul get. Goe, du-te la arătoasa cetate a sarmaţilor să ştie despre sfîntul get. Să se ducă la carpi, la credinciosul Sarta pentru a se afla despre sfîntul get. Pari să se ducă la cetatea Ermi pentru a vesti pe sfîntul Mîntuitor al geţilor. Eu i-am adus aminte acestui om încăpăţinat Goe, să spună despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Goe a plecat repede către cetatea Gomieo să vestească despre sfîntul Mîntuitor al geţilor. Paloe a alergat la cetatea Segetio să vestească despre sfîntul geţilor, Mîntuitorul în credinţa crucii. Să se cerceteze făpturile(oastea de îngeri) strălucitoare din ceruri dacă mai au grijă de neamul geţilor. Uite, a venit chin rău peste daci!”     

     Jalea a fost fără margini peste strămoşii noştri, s-a prăbuşit o lume în care geţii îşi aveau sălaşul lor veşnic. Au pornit olăcari la toţi vecinii să anunţe marea nenorocire a neamului rumunilor şi să-i cheme la trecerea lui Ili către cetatea luminii. Făpturile strălucitoare de pe cer care ocroteau neamul geţilor s-au întristat şi ele participînd la jalea muritorilor. Disperarea nu mai are margini!     

     Informaţiile despre obiceiul incinerării la geţi sînt completate şi de date din tăbliţa 16. Lumea se aduna într-un spaţiu mare, îmbrăcată în haine de sărbătoare cu cusături alese cu aţă roşie. Se aduceau pirostriile sfinte(T 57) care de fapt era o tavă mare cu picioare sau un cărucior din metal cum s-a descoperit în multe locuri(năsălia din prezent), pe care se aşeza mortul înfăşurat în pînză roşie de in sau cînepă. Culoarea roşie era simbolul sacrificiului şi al purificării. Rudele apropiate adunau vreascuri şi alte lemne pe care le puneau sub pirostrii iar cineva din familie sau cea mai apropiată persoană dădea foc crengilor pentru a arde trupul mortului. În acest timp preoţii rosteau îngînat rugăciuni pentru iertare şi primirea la Sien a sufletului celui decedat astfel ca şi el să intre în împărăţia nemuririi iar harpele şi tobele îi acompaniau. ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili mielul său. Cît despre cetatea geţilor Sarmisetuzo, vai! inima cetăţii a fost uitată de mîngîiere. Da, Antonieo a alergat cu giulgiu la argea să fie pus minunii strălucitoare. Neamul românilor s-a însoţit deseori în sotişă. Bastarnii s-au retras în cîntece doinite. Cel care a ţinut calea dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea luminii. Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit(pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o rîpă de mal cu nitră. Românii din Sarmisetuzo, cetatea geţilor, s-au strîns să venereze somnul copacului tăiat înainte vreme. Boero Biseto a mîngîiat plin de sfială, de nenumărate ori pe învăţătorul iubirii astfel ca cei adunaţi să se liniştească. O ceată de locuitori au scos armăsarii negri pentru a fi pregătiţi de drum(înhămaţi la sanie şi mînaţi). Cît despre neam, toţi au ieşit cu veşminte cusute cu saia roşie şi s-au tologit/rostogolit pe jos ca pleava de cînepă pe rîu. Oastea românilor, plină de sfială a mers unde este minunea şi a jelit lumina sfintei cruci care strălucea. Adesea boero Biseto a cinstit sfînta cruce jelind alături de armată. Sfînta cruce va însoţi năluca ce a murit. Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi transpiraţia, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit(s-a chinuit) puternic. Nobilii au luat ordine în faţa săniei lîngă lădiţă iar conducătorul boero Biseto era atît de bolnav de picioare încît pentru a-l cruţa a fost dus într-o roabă mare. Neamul oierilor a fost lăsat să aibă această minune. Să se cerceteze mişcarea lină a fiinţelor din ceruri da-că sfînta mamă va fi judecată pentru marea suferinţă. Am mare teamă că chipul minunii adormite va alerga să se însoţească în credinţă. Să luăm aminte că micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din cetatea geţilor români şi bastarnilor”.     

     În acele vremuri rumunii erau în relaţii foarte bune cu bastarnii şi au participat la arderea lui Ili aşa cum rezultă de pe tăbliţă. Poate aici este originea tranformării geţilor în goţi cum apar în scrierile din secolul V. Bastarnii care locuiau împreună cu geţii din secolul lV î.e.n., mai erau numiţi şi ,,goţii din sud.” După această operaţie, cenuşa era desprinsă de pe tablă şi pusă într-o pînză roşie care era păstrată în metocul cetăţii ca relicvă sfintă, tava se spăla cu grijă iar apa rezultată era folosită drept leac cum ne spune tăbliţa 58. ,,Zonie, să mergi pe dată pînă ce oasele se vor zări prin giubelă, să bei şi să te odihneşti numai atunci cînd te vei înmuia(obosi). Îngerul lui Ilo a mers să stea la creatorul Zoe într-o zi mare şi curată. Să sileşti nea-mul rău a lui Goe, să se îndese în mare grămadă, alături de noi la necuprinsa jale care ne-a lovit. Să luaţi pînză, să o tigiţi şi să o aşezaţi pe pirostriile sfinte în cîntecele harpelor şi tobelor înainte ca eu să înteţesc focul. Pentru a alina durerea, rudele să adune o grămadă de fîn şi să o clădească în mijloc. După ce el va ieşi(pleca la cele veşnice) în zori se va aduna cenuşa(bună pentru descîntece şi leacuri) şi se va bea în cinstea lui. Gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui(ridica la ceruri) cu mistuitoare sete la străbuna şi înălţătoarea judecată. După slujba religioasă se va strînge într-o sarghie roşie puţina murdărie(cenuşă rămasă) din neuitata şi bogata viaţă care ne-a fost luată. Borîtul de Goie a tăgăduit în adunarea sătenilor că a înlocuit sarghia roşie pe care a dat-o prima dată. Dar Cotize este viu. De sărbătoarea Pălie, aleşii nobili împreună cu rudele lor, au stat palizi şi au bocit cu sete pînă li s-au dogit glasurile. Cu zoile(apa murdară) de la spălatul vaselor rituale să se purcea-dă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce. După dorinţă, în grabă s-a pregătit argeaua iar neamul gătit de sărbătoare a plîns ori s-a ţinut tare ca osul. Sfînta cenuşă a lui Ili a fost pusă în senic şi dusă cu alai în cetate de către Dapisieo. Goi a fost luat de preotul judecător şi conducătorul Dapisieo şi dus în cetatea principală a geţilor. Neamul sarmaţilor a adus jertfă împingînd de la spate caii lor suri, jos într-o rîpă. Cu mici şi multe plecăciuni se clădesc noi prietenii. Astfel este scrisă de două ori de macedoneanul Aristoresi”.        Tradiţia noastră populară păstrează în memorie acest eveniment prin sărbătoarea Pălii care nu este menţionată în calendarul ortodox dar cunoscută de toată suflarea românească. Chiar şi în asemenea vremuri pline de durere se găseau nemulţumiţi care aveau ceva pestriţ în maţe iar judecarea nevrednicului nu se lăsa aşteptată. Preoţii geţi ne-au lăsat tăbliţa 59 ca o adevărată elegie a credinţei lor şi a adevărului istoric ce va ajunge numai peste 150 de ani spaima grecilor şi romani. ,,Apa care curge cu repeziciune din vîrf de munte nu poate fi tăgăduită. Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie şi să aducă laude prin miel, să se închine şi să ţină calea cea dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor. Cucernicul preot Astagio, într-o pădurice a făcut o denie(slujbă) care revărsa raze de lumină şi a fost însoţită de cîntece. Sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea. Credinţa geţilor şi tracilor este ca un fir strălucitor făcut cu mare sfială şi care revarsă raze şi încinge pe mijloc cămaşa(sufletul) neamului. Spun că dreapta credinţă este tot anul, eu atenţionez să fie ţinută cu mare dăruire pentru că este o povară mică. Medalioane: Sfeşnicul(lumina sfintei cruci) purtat de Mesia (rugăciunea geţilor) peste toată ţara”.     

     Regele persan Artaxerxe l(465-432 î.e.n.) apare în documentele vremii şi cu numele de Astiages l, asta pentru a şti şi pricepuţii noştri pe unde să-şi caute obîrşiile. Aceasta este istoria, nu o putem ascunde la nesfîrşit oricîţi nemernici s-ar osteni să-i pună pentru totdeauna pumnul în gură!     

     Să privim evenimentele şi după scrierile din Noul Testament ca să vedem ce minciuni au ticluit prin vedenii şi tîmpenii pentru a ne fura adevărata identitate spirituala şi să începem cu Ioan.     

     Evanghelia după Ioan este cea mai veche scriere din această categorie pentru că are multe informaţii care se găsesc numai în ea şi în scrierile geţilor şi esenilor dar dispărute în celelalte evanghelii. Josephus în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe muntele măslinilor. Acest eveniment nu este povestit în scrierea lui Ioan dar apare în celelalte evanghelii. La fel prevestirea dărîmării Ierusalimului din anul 70 nu apare în textele lui Ioan ceea ce duce la concluzia că Evanghelia a fost scrisă pe la anii 40-50. Chiar începutul Evanghelie: ,,1,1 La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. 1,2  El era la început cu Dumnezeu; 1,3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El; 1,4 în El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor; 1,5 Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. 1,8 Nu era el Lumina ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. 1,9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venit în lume. 1,14 Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tată”, sînt străine de religia iudeilor dar se găsesc cu fidelitate în religia esenilor, a geţilor, în scrierile trismegiste şi oracolele caldeene. ,,În afară de Soarele Creator, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte”, ne spune J. Flavius despre eseni. Situaţia este identică şi în religia geţilor: ,,capul adunării neamului împreună cu nobilii s-au închinat în faţa Mîntuitorului şi Creatorului(Dumnezeu) din veneraţie… Am făcut cu folos rugăciuni cu sfînta cruce a Mîntuitorului pentru cei chinuiţi de duhuri care zăceau… Jignirea devine scandal cînd se fac glume pe seama strălucitorului pui de căprioară. Cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei.”     

     Ca fundament religios, naşterea vieţii din lumină este specifică numai religiei geţilor şi esenilor fiindcă în antichitate numai acest popor era ,,scoborîtor din zei” şi apare mai tîrziu cu modificări substanţiale în iudeo-creştinism dar este străină cultului mozaic, dovedind că apostolul Ioan a cunoscut concepţiile religioase ale esenilor şi ale neamului nostru strămoşesc. În 1,32 a Evangheliei, Ioan a făcut mărturisirea: ,,Am văzut Duhul pogorîndu-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El”. În tăbliţa 1 şi 3 unde este prezentată legenda Mîntuitorului aşa cum au văzut-o strămoşii noştri pe la 1500 î.e.n sau cum a imortalizat-o Zamolxe în insula Samos pe la 550 î.e.n. în colţul dreapta sus este un porumbel sau şoim divin cu aripile desfăcute care zboară spre înălţimi iar pe tăbliţa 6, pe acoperişul triunghiular al Porţii Veşniciei apare porumbelul cu aripile desfăcute. Cum această imagine nu se găseşte în religia iudeilor, înseamnă că născocitorul Ioan a cunoscut direct o parte din scrierile religioase ale geţilor dar şi imaginile ce le însoţeau. Tot în acest text apare legenda mîntuirii sufletului şi a renaşterii precum şi a apei vii: 4,10 ,,Drept răspuns Iisus I-a zis: Dacă a-i fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.” şi 5,24 ,,Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată ci a trecut din moarte în viaţă” iar în Apocalipsă ideile sînt şi mai clar conturate: 4,17 ,,Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” şi 22,1 ,,Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aceste informaţii luate din Careta esenă a revelaţiilor, arată că Ioan nu invocă Judecata de Apoi, dogmă dezvoltată ulterior în creştinism ci judecarea sufletului după moartea fiecărui individ specifică religiei din Carpaţi.     

     Pe tăbliţele geţilor această credinţă este arătată de fiecare dată cînd se consemnează o moarte: ,,La răsăritul soarelui se va ridica precum roua, se va duce să fie judecat şi să stea în cealaltă viaţă”…,,veşnic sfînta şi nemuritoarea ciocîrlie a lui Dapisiu a fost lăsată să se înalţe în cele mai înalte zări(la ceruri)”…,,dar Zanio, credinciosul în sfînta cruce l-a luat să-l ducă în ţinutul lui Zamolxe”…,,priviţi geţilor cum s-a dus, a suferit rău, s-a înălţat la ceruri pentru dreapta şi sfînta judecată”…,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili iedul(mielul) său”…,,gemetele şi puternicele zbuciume îl vor mîntui cu sete mistuitoare la divina şi înălţătoarea judecată”…,,sfîntul Iosius a mers şi s-a suit smerit la ceruri să ne scape de necazuri şi să ne aducă pacea”.      Legendele consemnate de Ioan, lipsesc din celelalte evanghelii şi din religia moazică dovedind că au o altă origine chiar dacă ticluitorii de scrieri sfinte s-au străduit să le plesnească fără nici o logică pentru că la acea vreme foarte puţini erau cei care ştiau să citească dar şi mai puţini ştiau înţelesul sau provenienţa informaţiei. Chiar practicarea în cultul creştin a împărtăşaniei şi botezului nu se găsesc la iudei dar apar la geţi în formă identică însă cu cîteva sute de ani înainte de scrierile biblice. ,,am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie” aşa cum spune Zamolxe că a făcut cu cabirii pe la 550 î.e.n. iar pe la 350 î.e.n. un preot get ne zice despre acţiunea lui din Mesia că: ,,în tinereţe am fost eu umilul la regele galilor, m-am rugat smerit şi sfios pentru el, l-am botezat cu vin şi pîine strămoşească” ritual pe care evangheliştii l-au preluat fără ezitare în scrierile lor.     

     Esenii ca buni practicanţi ai religiei crucii şi Frăţiei Celui Ales din Carpaţi, respectau cu mare grijă obiceiul unei cine comune care avea toate caracteristicile euharistice ale Cinei celei de Taină. În Regula Ordinului manuscris descoperit în peşterile de la Qumran se scrie: ,,Cînd se pregăteşte masa pentru cină şi vinul de băut, preotul trebuie mai întîi să-şi întindă mîinile şi să binecuvînteze pîinea. Dacă se bea vin, preotul trebuie mai întîi să întindă mîna şi să binecuvînteze prima bucată de pîine şi vinul”. Asta spune şi J. Flavius despre esenii pe care i-a cunoscut personal ceva timp. Cîte dovezi să mai căutăm ca să acceptăm adevărul?      În Evanghelia după Matei se spune: 26,26 ,,Pe cînd mîncau ei, Iisus a luat o pîine şi după ce a binecuvîntat-o, a frînt-o şi a dat-o ucenicilor zicînd: Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul meu. 26,27 Apoi a luat un pahar şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu li l-a dat zicînd: Beţi toţi din el; 26,28 căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Tot în această evanghelie la 11,14 se spune: ,,Şi dacă vreţi să înţelegeţi, El este Ilie care trebuia să vină” afirmaţie care dovedeşte  că se cunoştea exact evenimentul istoric, dar din şmecherie drăcească s-a minţit cu nemiluita. Tradiţia noastră populară po-vesteşte într-un colind din Maramureş, evenimentul astfel:               

                   Doamne, tu ai trimis                                   Dracii să cutremure,              

                   Pe Ilie, Sînt Ilie,                                          Păgînii să creştinească.               

                   Să fulgere, să trăsnească    

     Cu adevărat Ilie a plecat în cetatea Sionului să-şi apere comunitatea credincioasă în sfînta cruce de zoile aramaice şi să o întărească prin cîştigarea de noi adepţi din rîndurile păgînilor localnici care convieţuiau împreună cu galii cei roşcaţi şi geţii pripăşiţi cu ceva treburi subţiri. Alte legende ale geţilor se găsesc în Apocalipsa lui Ioan luate cu neruşinare din Cartea esenă a revelaţiilor, pentru că aşa este acest neam blestemat şi mincinos, hoţia la ei se numeşte revelaţie.     

     Coborîrea din ceruri a Maicii Mîntuitorului pentru a naşte pe pământ şi necazurile îndurate din partea şarpelui se găsesc într-o legendă din folclorul nostru aşa cum am arătat în alt loc. Un interes deosebit are zisa din: 4,2 ,,Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie iar pe scaunul de domnie stătea Cineva. 4,5 Înaintea scau- nului de domnie ardeau şapte Lămpi de foc care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. 4,6 În jurul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. 4,7 Cea dintîi făptură vie seamănă cu un leu, a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cîte şase aripi…4,17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”.     

     Şi iarăşi l-am prins pe evanghelistul Ioan că a umblat cu şoalda prin spiritualitatea religioasă a neamului nostru pentru că al treilea principiu al cosmogoniei orfice era Timpul(Kronos la greci) care s-a născut din apă şi pământ fiind înfăţişat sub forma unui dragon căruia îi crescuse un cap de taur şi unul de leu, la mijloc avea faţă de om şi pe umeri purta aripi fiind însoţit de Ananke. Aceste făpturi fabuloase din ritualul orficilor – Ananke – erau nişte divinităţi ce împărţeau echitabil adevărul în numele justiţiei divine, judecînd atît muritorii pămînteni cît şi nemuritorii din ceruri.     

     Tragicianul grec Euripide(480-406 î.e.n.) în piesa Alkeste ne spune despre Ananke că erau singurele fiinţe din cer care nu aveau statui şi nu avut cui să-i dea jertfă. Imaginea fiinţelor cu cap de om, trup de animal şi cu aripi pe spate apare pe mai multe tăbliţe ale geţilor. În religia emeşilor Annunanki sînt divinităţi secundare, judecătorii lumii de jos, născuţi de Creatorul An(Lumina cerului) şi trimişi să împartă dreptatea divină atît muritorilor cît şi nemuritorilor fiind în număr de 7. Religia geţilor avea şapte îngeri judecători şi luminători cereşti, dio care formau structura sacră şi căpeteniile oştirilor de îngeri. În fruntea acestei structuri spirituale era Sîntu cu sensul de Creator, Cel fără de Început iar în faţa numelui celorlalte şapte duhuri se punea cuvîntul dio. Acest cuvînt nu se punea în faţa lui Sîntu nici a Mîntuitorului sau a îngerilor păzitor. Lămpile de foc ce ardeau în jurul scaunului de domnie pe care stătea Mielul lui Dumnezeu(sau Zabelo) erau cele şapte duhuri ale neamului nostru strămoşesc şi împreună cu oastea de îngeri pe care o invocă geţii în numeroase tăbliţe, îi ocroteau. Situaţia este identică şi la emeşi, care aveau şapte duhuri principale ce le asigurau protecţia.     

      Pe tăbliţa 66, în mijloc este un altar iar deasupra o  persoană stă pe un scaun cu mîinile sprijinite pe două făpturi cu cap de get dar cu trup de animal cu aripile desfăcute. În dreapta imaginii, pe un soclu înalt este pus capul unui taur, ce va apărea mai tîrziu în stema Moldovei. Simbolistica se repetă pe tăbliţa 33 numai că în partea dreaptă apare un înger iar capul de taur este mutat în partea strîngă. Altarul are de partea stîngă un preot get iar în partea dreaptă este un corp de oastea al geţilor în frunte cu conducătorul călare. Pe tăbliţa de bronz descoperită la Polovragi unde era peştera lui Zamolxe, apare încadrat într-un curcubeu, vasul cu apa vieţii fiind păzit în partea stîngă de un animal cu trup de leu iar în partea dreaptă este un vultur sau cocoş. Pe cealaltă parte a plăcuţei este un călăreţ get ţinînd calul în buiestru şi fiind însoţit de doi preoţi care îi dau binecuvîntarea.     

     O legendă mioritică precreştină(vezi Sîntu) ne spune că ,,Pămîntul e vegheat la cele patru colţuri de patru serafimi. Dacă noi nu ţinem cele patru posturi el se va prăbuşi. În centru e un munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fîntînă. Cerul este susţinut de şapte piloni păziţi de şapte îngeri. Cei şapte îngeri veghează asupra lungimii, lăţimii, adîncimii, înălţimii şi centrului cerului. Pămîntul este înconjurat de Apa Sîmbetei. Apa Sîmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe. Acolo e ceta-tea lui Dumnezeu şi Mărul roşu.” Asemănarea este năucitoare dacă am admite că întîmplarea ne-a clocit vreo şmecherie, dar bunul simţ ne oblică să constatăm că şmecheria îi aparţine hoţomanului evanghelist Ioan care pretinde că Dumnezeu l-a luat la ceruri şi i-a dictat niscaiva cărţi, pe care el, umilul şi-a dat toată osîrdia să le aducă celor cu dorinţă în dreapta credinţă. În realitate textul este scris după anul 385, fiind o făcătură tîrzie a iudeo-creştinilor care au dorit să elogieze victoria lor din anul 381 asupra religiei geţilor pe care un împărat de căcat şi acela uscat, a interzis-o la cererea leprelor latine în frunte cu marele satanis Ambrosie şi focoasa preoţime greacă!     

     În completarea celor de mai sus am să dau o altă zicere de-a noastră care spune că sub acest pămînt se află lumea cealaltă unde locuiesc o seamă de oameni ce se numesc rohmani, rahmani sau rugmani. Ei sînt nişte oameni ca noi românii, dar ceva mai mici la făptură şi la stat. Aşa-s ca şi copii. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Şi cred şi ei în Hristos şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciu-nul şi nici cînd e Paştile”.     

     Leprele, fie ele pupincuriste sau în anteree, vor sări ca arse urlînd că este minciună, făcătură şi hulă. Eu le dovedesc fără păcat, că este numai adevărul curat, scăpat de acţiunile lor criminale de nimicire totală a conştiinţei geţilor. Mesajul este transmis pentru Crăciun prin aruncarea cojilor de nuci pe Apa Sîmbetei iar înaintea Paştilui se aruncă coji de ouă. Fiul Oii este Mielul iar creştinarea lor prin simbolul crucii s-a făcut de la facerea lumii şi începutul neamului omenesc.     

     Minunatul Moş Arimin, ziditorul neamului arimin şi get era păstor iar oaia în mitologia noastră este considerată animal sfînt pentru că Dracu poate intra în orice animal dar în mioriţă ba. Iar acest animal poartă pe spate semnul crucii ca adeverire a alegerii divine. Dar de cînd ne-am făcut iudeo-creştini, a intrat Dracu în noi şi am devenit toţi nişte oi la cîtă prostie am adunat în noi. Mielul ca fiu al Oii era darul păstorilor către Creator pentru începerea unui nou ciclu existenţial al vie-ţii cuvîntătoarelor, necuvîntătoarelor şi naturii.      Renaşterea prin sacrificiul naşterii şi al îmbătrînirii a preocupat profund poporul mioritic ales de Sîntu. Că tradiţia noastră este o sursă inestimabilă de informaţii privind religia strămoşească, o arată tăbliţa 59 care spune: ,,Neamul nostru a fost ales primul să iasă din gunoaie, să aducă laude prin Miel, să se închine şi să ţină calea cea dreaptă. Această cinste nu s-a oprit aici şi a călătorit cu toiagul la urmaşii minunatei mame a geţilor şi tracilor”. Iar în tăbliţa 72 Diogio îl îndeamnă pe Duro să cerceteze ,,zînele(îngerii) îngrămădite laolaltă dacă vor goni şi vor închide gura puiului de căprioară(mielului) din cetatea geţilor”.     

     Judecata din ceruri făcută de Miel este de fapt o chemare în veşnicie a sufletelor curate pentru o nouă rînduială a lumii. Şi ne mai spune că la sfîrşitul sfîrşiturilor se va coborî din ceruri Sfînta Cruce şi va lumina ca Sfîntul Soare. Înaintea ei vor merge armate nenumărate de îngeri care o vor străjui. Ce bine ne păstrăm credinţele strămoşeşti confirmate de tăbliţele de plumb.     

     Tot atunci se va arăta şi semnul venirii Fiului Omului, Iisus care va pogorî pe nori aşezîndu-se pe scaunul ceresc la judecata de pe urmă. Îngerii vor trîmbiţa către toate văzduhurile şi vor striga spre pămînt: ,,Găteşte-te şi te pregăteşte ca o mireasă, că iată, în curînd pogorî-se-va Mielul cu mare alai peste tine şi mare judeţ va aduce”. Fiul Omului este mesajul divin trimis a doua oară neamului ales de Dumnezeu prin răstignirea lui Ili de către iudei, eveniment care pentru strămoşii noştri a însemnat al doilea mare sacrificiu închinat crucii şi Creatorul din partea lor.     

     O altă contradicţie cu religia mozaică o găsim în această scriere la 14,3 ,,Cîntau o cîntare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrînilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patru zeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. 14,4 Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintîi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”. După informaţiile pe care le avem, iudeii practicau poligamia ca ceva normal şi deci textul nu se poate referi la ei. Josephus spune despre eseni că cei mai mulţi erau celibatari situaţie identică şi pentru preoţii geţi. Chiar şi ticluirea familiei monogame din care s-ar fi născut Iisus este în contradicţie cu realitatea istorică a societăţii iudaice şi amintesc că Irod l, ajuns rege al Iudeii cu sprijinul triumvirului Octavian, după cum spune Josephus: ,,avea numeroase soţii, fiindcă datina strămoşească îngăduia iudeilor să aibă mai multe neveste, iar regele îşi găsea plăcere în asta”. Cu această plăcere şi-au ogoit ei oful pînă în anul 1019 cînd rabinul Gerhom din Worms interzice poligamia după ce au scandalizat Germania şi au determinat alungarea lor din ţară.     

      În toate scrierile din Noul Testament se face referire totdeauna la rugăciuni în sinagogi sau în Templul din Ierusalim dar niciodată în faţa crucii ca simbol al sacrului şi nu se aminteşte de gestul de a face semnul crucii. Mai mult: ,,blestemat fie acela care îşi atîrnă chipul pe lemn” cu referire la icoane, pentru că iudaismul interzicea cultul imaginilor şi al statuilor specific creştinismului ortodox sau catolic chiar dacă şi prin sinagogi sînt fel de fel de imagini şi statui. Deci este o ipocrizie toată pretenţia pretinsului iluminat iudeu, pentru că pînă după mijlocul se-colului V î.e.n. ei practicau idolatria în draci, iar mai tîrziu s-au bosumflat cînd au început să-şi sacralizeze smintelile!     

      Ori geţii practicau cultul crucii cu patru milenii înainte aşa cum au dovedit descoperiri-le de la Stefăneşti, Gorban şi Cucuteni iar neamul nostru din Ki-en-gi punea semnul crucii cînd scria pe tăbliţă numele vreunei divinităţi. În insula Samos, cabirii: ,,au fost cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei cruci a Mîntuitorului” de către Zamolxe iar galii/galaţii din Mesia au trecut în frunte cu regele lor la religia crucii pe la anul 350 î.e.n. cînd au fost botezaţi de preotul get ,,cu vin şi pîine strămoşească şi numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare”. Bazorio, conducătorul neamului este uluit de răutăţile geţilor din dreapta Istrului(Mesia): ,,Neamul acesta a fugit şi s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune şi Creatorul (Sfîntul Soare) să îi ajute să revină la veşnica credinţă a crucii” iar falnicul boero Bisto se intitula: ,,credinciosul în sfînta cruce şi conducătorul geţilor”.     

      Oricît ai căuta în plăsmuirile mozaicilor, în veci nu găseşti asemenea idei. În Epistola lui Pavel către galateni spune galilor la: 3,1 ,,O, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit? 3,2 Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi; Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? 3,3 Sînteţi atît de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfîrşiţi prin firea pămîntească? 3,7 Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avram sînt cei ce au credinţă. 4,9 …după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou”? Supărarea lu Şaul este determinată de refuzul galatenilor(urmaşii galilor stabiliţi cu 300 de ani în urmă şi care practicau religia geţilor) de a accepta fariseismul în forma propusă de el şi alţii ca el, chiar dacă ştia că aceştia au o religie diferită de a iudeilor şi pe care o califică slabă, începătoare şi sărăcăcioasă. Se mai sumeţeşte împotriva imaginii zugrăvite a lui Iisus răstignit care nu putea intra în guşa unui iudeu sadea fiind interzisă de religie.      

     Dar marea supărare vine de la înţelegerea opusă a relaţiei cu Dumnezeu pe care o aveau ivriţii şi galatenii. Pavel pretinde o cunoaştere a divinului prin credinţă nestrămutată în dogma religioasă a iudeilor, adică am spune noi astăzi că asemenea comportament se numeşte îndobitocire, pe cînd galatenii consideră relaţia cu divinitatea ca o finalitate a faptelor bune făcute în viaţa pămîntească şi punerea individului în slujba comunităţii sale, concepţie identică cu religia geţilor din stînga Istrului. Apocalipsa lui Ioan ne mai dă unele informaţii cu privire la vizita lui în ceruri: 1,11 …Ce vezi scrie într-o carte şi trimite celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia(Aman) şi Laodicea”. Toate aceste biserici sînt situate în provinciile romane Galatia şi Siria adică ţinuturile unde trăiau urmaşii galilor şi pe care geţii spun că le-a binecuvîntat puterea crucii ,,sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii cei roşcaţi”. Şi tot în aceste ţinuturi au apărut primele biserici creştine care aveau ca simbol al sacrului pus deasupra uşii de la intrare, crucea cu braţele egale înscrisă în cerc, semn identic cu al geţilor. Mozaicii aveau atunci ca simbol al sacrului steaua cu cinci colţuri, pe care o vor readuce în memoria lumii prin îngrozitoarea ideologie a comunismului, născocită de cazarii mozaici.     

     Există diferenţe foarte mari între evanghelişti, în felul cum au descris familia lui Iisus. Dacă la Ioan apare o singură dată mama lui şi căreia îi vorbeşte ca unei străine iar ,,fraţii” sînt prezenţi la eveniment dar tac, la Matei şi Marcu familia este completată şi cu ceva surori iar Luca îi stabileşte o familie monogamă cu precizarea originii tatălui şi stabilirea unei genealogii pînă la Avram şi chiar mai sus în ceruri! Ce să mai spun, maeştri desăvîrşiţi ai minciunii!     

      Evangheliile lui Marcu şi Matei au fost scrise după distrugerea Ierusalimului în anul 70 iar evanghelia lui Luca este scrisă ultima pe la anul 100 sau ceva mai devreme. La Matei, Luca şi Ioan, Iisus apare în istorie ca un bărbat la treizeci de ani dar Luca introduce în mitologia creştină naşterea în iesle şi descrie fidel imaginea de pe tăbliţa 3 imprimată de Zamolxe în insula Samos pe la 550 î.e.n. Există o mică diferenţă, pe tăbliţă sînt doi măgăruşi aşa cum apare la Matei cînd povesteşte intrarea Mîntuitorului în Ierusalim: 21,2  ,,şi le-a zis: Duceţi-vă în satul dinaintea voastră, în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine” iar Luca spune că a intrat în Ierusalim călare pe un asin.     

      Este mai mult decît ciudat că lipsesc date despre existenţa şi moartea năprasnică a lui Iisus din surse istorice iudaice, greceşti şi romane totul bazîndu-se numai pe scrierile religioase ale ivriţilor. Dar odată cu descoperirea manuscriselor de la Qumran, avem şi altfel de informaţii care au fost ocolite cu mare grijă de către Biserică şi istorici pentru că scoteau în evidenţă o mare mişelie. Esenii şi-au încheiat istoria prin anii 68-70 sub măcelul roman cum le place să mintă istoricii, ebraiştii şi apologeţii iudeo-creştinismului chiar dacă informaţiile epigrafice spun că au vieţuit în această regiune pînă în secolul Vl al erei noastre. Amintesc aici, pentru a-i bate pe mincinoşi la tălpi, Documentul Damanscian şi în Comentariulla Habakuk care scriu despre un ,,Învăţător al Dreptăţii” de credinţa lor ce a murit ca un martir ucis de mîna unui ,,preot nemernic” numit şi ,,Omul minciunii”.     

     Rabinii din Ierusalim aveau puternice sentimente de ură faţă de aceştia pentru că sub nasul lor practicau un cult ce nu-l puteau accepta. Esenii considerau că martirizatul lor conducător a fost Mesia care va învia şi va reveni pe pământ. Ori aceştia sînt geţii şi galii cei roşcaţi la care s-au refugiat românii după ce l-au luat pe crucificatul Ili de la iudei. Tăbliţa 58 aminteşte această grozăvie şi spune despre gali că s-au îngrămădit în mare număr şi l-au jelit fierbinte. Autenticitatea informaţiei nu poate fi pusă la îndoială pentru că de ea nu s-a ştiut decît după citirea manuscriselor iar aceste texte au fost scrise de la mijlocul secolului ll î.e.n. pînă în anul 68 cînd trupele romane au apărut în regiune iar centrul de la Qumran a fost părăsit de fanaticii mozaici farisei numiţi şi zeloţi.     

     Dar cumplita moarte a lui Ili a mai fost menţionată şi într-o scrisoare descoperită în anul 1970 în arhivele din Liverpool, atribuită lui Pilat din Pont şi care era adresată împăratului Tiberiu. Acesta încearcă să se dezvinovăţească de moartea lui Ili/Iisus spunînd că nu a avut suficiente trupe pe care să le opună puhoiului de fanatici iudei care cerea moartea acestuia. Scrisoarea a fost cercetată de Vatican care a hotărît că este un apocrif din secolele lV - V fără a exclude că unele fapte din înscris ar fi reale. Ori tăbliţele 55 şi 58 confirmă tocmai aceste fapte atît de violente dovedind că scrisoarea este o copie cu informaţii autentice dar pe care biserica refuză să le recunoască, pentru că ar răsturna toată făcătura iudeo-satanistă.     

     Un alt document care confirmă informaţiile de pe tăbliţele geţilor dar şi a celor din scrisoarea menţionată este o traducere a lucrării lui J. Flavius Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor în limba rusă făcută în secolele Xl-Xll şi care ne dă alte date despre moartea lui Iisus dar foarte asemănătoare cu conţinutul tăbliţelor noastre dovedind faptul că tălmăcitorii s-au folosit de unele scrieri religioase apocrife dar care sînt autentice. ,,Şi a poruncit (Pilat) să fie adus în faţa sa făcătorul de minuni. Punînd să fie cercetat a recunoscut că acesta era un binefăcător şi nu un răufăcător sau răzvrătit sau unul din cei care vrea să ia puterea şi i-a dat drumul. Şi într-adevăr i-a vindecat soţia ce îi era pe moarte. Şi s-a îndepărtat la locul său obişnuit şi faptele sale obişnuite le făcea. Cărturarii, otrăviţi de invidie, i-au dat lui Pilat 30 de talanţi pentru a-l omorî. Iar acesta luînd banii, lăsă voinţei lor executarea acestei mişelii. Aceştia îl prinseră şi îl răstigniră împotriva Legii părinţilor lor… Unii susţin acum că a fost înviat, alţii că a fost furat de prieteni. Cine are dreptate nu ştiu”. Tăbliţele strămoşilor noştri spun că iudeii l-au ucis din ura fără margine împotriva a tot ce nu ieşea de sub freza lor iar fapta este confirmată şi de J. Flavius. Tăbliţele 55 şi 56 spun cum Noe împreună cu ceata lui au luat trupul lui Ili l-au pus la poarta cetăţii, după ce au plătit o taxă autorităţilor şi l-au adus în Geţia.     

     Epistola luiPavel către iudei aminteşte de locul martirajului lui Ili în 13,12 ,,De aceea şi Iisus ca să sfinţească norodul cu însăşi sîngele Său, a pătimit dincolo de poartă”, adică hoţie şi făcătură toată făcută la vedenie dar ţinută ca har divin.     

     Mai este un document care aruncă în aer toată plăsmuirea celor ce au scris în numele religiei crucii în primele secole. Se numeşte Scrisoarea lui Lentulus iar personajul care era proconsulul Palestinei în acele vremuri a trimis-o senatului roman. ,,Omul acesta are o înfăţişare simplă, e de statură mijlocie, are o faţă minunată, nobilă. Uitîndu-te la el, poţi să-l îndrăgeşti şi să te temi de el totodată. Părul, de culoarea nucii coapte, îi atîrnă drept pînă la urechi, iar mai jos e răsucit în inele de culoare ceva mai deschisă şi strălucitoare, pe umeri îi este ciufulit, iar la mijlocul capului despărţit – cum se obişnuieşte la nazariteni; fruntea îi este senină şi netedă, faţa fără riduri şi pete denotă linişte şi forţă. Nu poţi să reproşezi nimic formei nasului şi gurii, barba este deasă, de culoarea părului, nu prea lungă, în mijloc despărţită. Privirea dreaptă şi pătrunzătoare, iar ochii albaştri-verzi, senini şi vioi. Cînd tună e înspăimîntător – cînd dojeneşte e prietenos şi delicat, vioi în gravitatea lui. Cîteodată a plîns, dar niciodată nu a rîs. Ţinuta corpului mîndră şi dreaptă, mîinile şi braţele pline de farmec, în discuţie serios, modest şi sobru, aşa că poate fi pe drept cuvînt denumit după prooroci: cel mai frumos dintre fiii oamenilor” Textul a fost cunoscut pentru prima dată în secolul Xlll iar in prezent este considerat apocrif sau chiar fals.     

      Asemănarea pînă la identificare cu portretul lui Ili de pe tăbliţa 55 este năucitoare! Ideea coincidenţei este exclusă pentru oricine sau orice, iar infor-maţiile textului trebuie considerate ca autentice.      Dar sare în ochi descrierea personajului care nu aparţine rasei semite iar prin aceasta infirmă toate scrierile ,,revelate” ale religiei iudeo-creştine. Este firesc să fie negat de către biserică.     

     Înscrisul nu descrie nici tipologia populaţiei mediteraneene, nordice ori galice ci pe cea din Carpaţi, adică strămoşii noştri geţi aşa cum dovedesc şi tăbliţele ce ne dau informaţii exacte despre fizionomia lui Ili, martirul crucificat de fanaticii ivriţi pe care noi încă nu vrem să ni-l revendicăm cu mare respect şi pioşenie.      Amintirea laconică a existenţei lui, nu este determinată de sărăcia informaţiilor ci de cloceala ce au pus-o la cale ivriţii, romanii şi grecii să-şi însuşească înţelepciunea şi martirajul acestui om deosebit. În cazul lui Ili/Iosius, sărăcia datelor mă duce cu gîndul la potlogăria lui Herodot pusă la cale, de cinstire a grecului Pitagora şi prezentarea lui Zamolxe ca un om de nimic bun doar pentru sclavie şi incapabil să înţeleagă cum vine cu subţirimea înţelepciunii!     

     Informaţiile arătate mai sus coincid în cea mai mare parte cu cele furnizate de tăbliţele de plumb ale geţilor numai că aici avem şi originea lui de neam precum şi legătura care exista între strămoşii noştri şi galii sau galatii din Galatia şi Galileea iar secta esenilor din această regiune era îndrumată spiritual de marele preot get cum ne arată limpede documentele lor descoperite la Qumran, o parte făcute publice iar altele ascunse încă în arhiva secretă a Vaticanului dar şi miturile solomonarilor noştri!     

     A venit timpul să ştim adevărul despre aceste evenimente care sînt măsluite cu mare meşteşug de aproape 2000 de ani iar Ili să aibă dreptul la istorie şi la veşnică amintire în memoria colectivă a neamului rumun!