Cautare
Publicitate
Articole asociate
| Cartea "Adevaruri Ascunse" |
 |
 |
|
Cartea "Adevaruri Ascunse"  (dimensiuni 210x150 mm, 200 pagin, editia 2005) ............. ....  
CUPRINS
Zamolxe, Pitagora şi pitagoreismul O problemă nelămurită în cultura Europei şi care ne priveşte direct pe noi, este legenda marelui gînditor şi reformator get şi rolul lui în cultura şi religia strămoşilor noştri. Herodot spune despre acest personaj legendar că ar fi fost sclavul lui Pitagora(cca. 580-500 î.e.n.) de la care a luat ceva înţelepciune, s-a întors iute acasă şi i-a şmecherit cu vorbe meşteşugite pe geţi care ascultau cu mare supunere zicerile lui. După ce i-a prins bine în mreje, i-a pus să-i construiască o locuinţă subterană unde el s-a retras pentru adînci şi îndelungate cugetări. Nimeni nu avea voie să-i tulbure liniştea din vizuină. A apărut după 4 ani aducînd mare bucurie neamului său. Grecul spune că nu crede în această poveste pe care a cules-o de la confraţii lui din Olbia. Nici noi nu trebuie să credem în minciuna lui mîrşavă şi odioasă care are drept scop să ne prezinte pe noi ca răii pămîntului iar pe ei ca mari luminaţi ai lumii.Herodot soseşte din Ionia în Atica pe la anii 446/445 î.e.n. iar Pitagora îşi întemeiase şcoala în Crotona pe la 538 î.e.n. El află povestea despre Zamolxe de la grecii din Olbia pe la anul 450 î.e.n. Este imposibil ca într-o perioadă de 100 de ani un om să conceapă un cult religios, să oblige cel mai numeros popor al Europei din acele vremuri – geţii – să accepte acest cult iar fondatorul să fie zeificat la numai cîteva zeci de ani după moarte aşa cum pretinde mişelul. Dar grecul îl născoceşte pe Abaris şi îi pune de glorie toate atributele lui Zamolxe şi ceva pe deasupra. În Istorii lV, Herodot spune credinţele geţilor: ,,socotesc că nu mor, ci cred că cei răposaţi merg la zeul lor Zamolxe, unii dintre ei socotesc pe acesta drept Gebeleizis”. Deci avem de-a face cu o cunoaştere indirectă a zeului unic al geţilor – Gebeleizis – grecizarea lui Zabelo de pe tăbliţe de plumb şi a lui Sabazius de la traci. Dar Gebeleizis este iar o răsucire după limba lui a divinităţii Cybele din cultul frigian pe care el îl cunoştea foarte bine dar se face că nu ştie despre ce vorbeşte. Ne mai spune jupînul făcător de istorii că: ,,tot aceşti traci cînd tună şi fulgeră aruncă cu săgeţile spre cer şi ameninţă pe zeu, socotind că nu mai este alt zeu în afară de al lor”. Trăgeau săracii într-o sminteală cu săgeţile în Zamolxe sau era o altă divinitate şi aici mincinosul îşi dă cu stîngul în dreptul. Informaţiile venite de la Platon dar şi din alte izvoare spun că geţii aveau o divinitate solară unică asemănătoare cu Apolo al grecilor iar Zamolxe era preotul acestui cult. Adică să ne luminăm noi după zicerea jupînului Herodot care de multe ori le înfloreşte, alteori le brodeşte şi numai arareori le nimereşte sau spune adevărul, strămoşii noştri aveau o religie monoteistă iar această realitate era foarte bine cunoscută de greci dar ei au scris despre geţi că ar fi spaima pămîntului şi tartorii tuturor răutăţilor! Dacă pe Herodot nu-l interesează realitatea despre Zamolxe, că este zeu sau pămîntean, pentru el fiind destul că acesta a fost sclavul lui Pitagora de unde s-a îndopat cu înţelepciune grecească şi s-a întors plin de avere la tracii lui din Tracia, pentru Hellanicos compatriot de-al lui ce a trăit cu un secol mai tîrziu scrie că Zamolxe: ,,…a fost un oarecare grec care a călăuzit de la început pe geţii din Tracia şi le-a spus că el însuşi nu va muri şi nici cei ce sînt alături de el, ci vor avea nu-mai bine. Mai înainte de a zice aceasta, şi-a clădit o locuinţă subterană, în care a trăit retrăgîndu-se pe furiş din ochii tracilor. Geţii i-au simţit lipsa în adevăr, dar în al patrulea an s-a arătat iarăşi şi tracii au crezut în spusele lui”. Dacă Herodot falsifică istoria dar aşa făcînd pe neştiutorul, Hellanicos o falsifică în totalitate ca un mare ticălos spunînd că Zamolxe a fost grec. Tot aşa au făcut ivriţi cu esenii – geţii din Carpaţi – pe care i-a făcut de-ai lor tăiaţi de jur împrejur pe la abajur. Platon(436-317) în Charmide, îl prezintă pe Zamolxe, pe lîngă atributele de rege şi zeu pe cel de medic, dar numai acesta este adevărat. El menţionează în text pe medicii traci ,,despre care se zice că pot face pe oameni nemuritor”. Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică scrisă în ultimul pătrar al secolului l î.e.n. ne mai lasă despre marele Zamolxe unele informaţii cam deocheate şi de neînţeles. ,,Abaris s-a dus în Grecia ca să reînnoiască legătura dintre hiperborei şi delieni. Pitagoreicii – învăţăceii lui Pitagora – ştiu multe să povestească despre el, că el la re-întoarcerea sa în Grecia, s-a dus în Italia la Pitagora, care asemenea a căpătat sfinţenia în Tracia şi în Delos. Abaris a dat lui Pitagora săgeata ce a căpătat-o de la Apollo şi care îl putea purta peste munţi, peste ţinuturi fără de drumuri, peste mări şi peste lacuri. Atunci Pitagora i-a arătat şoldul său de aur şi de os de elefant(dat dracului şoldanul), l-a învăţat ştiinţa despre numere şi l-a sfătuit ca să rămînă la el şi să lucreze laolaltă…Cînd Phalaris, tiranul din Agrigent în Italia de jos l-a închis pe Pitagora, Abaris s-a dus la tiran şi i-a pus întrebări despre icoanele zeilor, despre providenţă şi cultul sacru, despre contemplări la cer şi la pămînt, şi cele ce se învîrt împrejur, şi el l-a convins pe Phalaris despre conducerea providenţială”. Prin acest text Diodor îi dă rău la gioale lui Herodot spunînd că Pitagora ,, a căpătat sfinţenia în Tracia şi la Delos”. Dacă chiar moţatul Pitagora s-a sfinţit la tracii sau geţii cei sălbatici înseamnă că acolo era o religie mult superioară celei greceşti şi la ea veneau să-şi adape gusturile subţiri unii din neamul lor, iubitori de bunătăţi divine. Şi aceste informaţii confirmă ipoteza că în antichitate erau destui care considerau pe Abaris şi Zamolxe drept o singură persoană ce a avut legături cu Pitagora. Dacă şi Zamolxe era hiperborean aşa cum spune Clement Alexandrinul iar istoria lui dar şi a lui Abaris sînt legate în aceeaşi perioadă de timp de istoria lui Pitagora înseamnă că chiar în vechime se ştia că cei doi înţelepţi hiperboreeni sînt de fapt persoana marelui preot get Zamolxe. Aşa cum am arătat în altă parte, Hiperboreea era denumirea mitologică folosită atît de greci cît şi de romani pentru ţinutul locuit de geţi de la nordul Istrului. Am explicat altă dată că Abaris are sensul de bătrînul care scrie(aba: tată, bătrîn; rizu: şănţuleţ) cu referire clară la felul de a scrie în acele vremuri pe piatră prin săparea unui şănţuleţ sau cum făceau geţii prin turnarea unor plăcuţe de plumb cu ajutorul unor matriţe de bronz. Acest cuvînt se găseşte scris chiar de Zamolxe în caseta tăbliţei 2 iar lichelele care o ţin numai pe calea luminoasă le spun că au pierdut rezbelul cu adevărul şi oştirea luminii. Strabon(59 î.e.n. – 25 e.n.) spune în Geografia ,, În schimb este lucru care nu se poate pune la îndoială şi care reiese nu numai din amănuntele pe care ni le dă Poseidonios, dar din toată desfăşurarea istoriei geţilor; zelul religios a fost în toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor…5 Astfel istoria ne vorbeşte de un oarecare get numit Zamolxis, care, după ce fusese sclavul lui Pitagora şi prinsese din gura stăpînului său cîteva noţiuni din ştiinţa astrelor, pe care le completează în Egipt unde îl dusese viaţa sa vagabondă, se întoarse în patria sa şi aici atrase atenţia fruntaşilor şi poporului prin nişte preziceri pe care ştia să le scoată din semnele şi fenomenele terestre şi sfîrşi prin a stărui pe lîngă rege ca să asocieze puterii sale un om care, ca el, putea să fie interpretul voinţei zeilor. Fu numit apoi mare preot al zeului pe care geţii îl adorau mai mult, ceea ce a fost numai un început, căci cu timpul a fost considerat el însuşi un zeu… În cele din urmă geţii au continuat într-o oarecare măsură abstinenţă, oricărui aliment care avusese viaţă, conform preceptului pitagoreic introdus la ei de Zamolxe…Se înţelege deci perfect că Homer îi numise cei mai drepţi dintre oameni…” Dacă luăm de bune afirmaţiile lui Strabon vedem că Zamolxe după ce s-a luminat din înţelepciunea lui Pitagora şi a mai adăstat ceva vreme prin Egipt a revenit la neamul lui sălbatic să-i mai îmblînzească năravurile. După moarte, geţii l-ar fi considerat pe acest Zamolxe chiar zeul lor. Dar în oratorul lui Plotiu, spune că hiperboreul Abaris l-a învăţat pe Pitagora despre nemurirea sufletului informaţie care sugerează că istoricul ştia ceva ce nu vroia să scrie, anume că Abaris şi Zamolxis sînt una şi aceeaşi persoană! Dicţionarul Suidas spune că Pitagora ar fi luat înţelepciunea de la Zamolxe iar Hermippus Calimachius pe la 200 e.n. susţine că Pitagora este cel care ar fi imitat învăţăturile tracilor(geţilor)! Iamblichos, în Viaţa lui Pitagoras spune pe la anul 300 e.n.: ,,Şi galaţii şi alte popoare au învăţat pe pruncii lor, cum că sufletul acelora care muriră nu a pierit, ci ei trăiesc neîncetat şi sufletele sînt eterne. Asemenea Zamolxis, le-a arătat cum că nu trebuia să aibă frică de moarte, ci ei trebuia să se întărească în contra tuturor pericolelor”. O altă informaţie interesantă ne lasă Clement din Alexandria în scrierea Stromata unde spune că profetul dacilor era hiperborean! Aceste afirmaţii din urmă contrazic spusele lui Herodot şi ale lui Strabon, negîndu-le în totalitate şi atunci te întrebi pe unde este adevărul? Iar dacă vrem să-l ştim îl vom citi pe tăbliţele de plumb ale geţilor care stau ascunse sub straşnică poruncă la Institutul de Arheologie din Bucureşti atîtea cîte mai sînt. Tăbliţa 3 ne spune despre vizita lui Zamolxe privind convertirea cabirilor din insula Samos pe la anii 560-550 î.e.n. şi contrazice povestea sclaviei acestuia la Pitagora sau la tatăl lui cum se mai spune prin alte izvoare greceşti. În orgoliul lor nemăsurat, grecii nu puteau accepta că un popor pe care-l dispreţuiau, ar avea asemenea valori spirituale care să le sucească şi lor minţile prin profunzime, omenie şi generozitate. Ei se considerau singurul popor capabil de demnitate şi înţelepciune chiar dacă foarte multe din elementele culturii lor veneau de la egipteni, de la traci sau pelasgi şi din culturile Asiei. Întîlnirea lui Zamolxe cu Pitagora a generat şi primul conflict între ei privind dogma credinţei în puterea sfîntei crucii şi a Mîntuitorului. Grecul se ţinea cu nasul/rîtul pe sus în faţa religiei geţilor şi o batjocorea cu mare năduf, dispreţuind ritualurile legate de botez şi interpretarea apariţiei crucii pe cer ca un mesaj divin. Grecii ne mai spun că Pitagora i-ar fi şterpelit lui Zamolxe săgeata de aur pe care i-o dăruise Apollo(Zabelo) şi pungăşia a făcut mare zîzanie între ei. Cred că Pitagora era în prima parte a vieţii între 20 şi 35 de ani iar Zamolxe cu ceva ani mai bătrîn cînd s-au întîlnit iar păţania a fost pusă pe tăbliţă. ,,Pămîntul care este pătruns de veneraţie pentru puterea sfintei cruci a dat pui(s-a înmulţit). Eu am mers plin de nelinişte la neamul care trăieşte într-o mare poiană din pădure să văd aievea minunile crucii. Am alergat, am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie. Am făcut cu folos rugăciuni cu sfînta cruce a Mîntuitorul pentru cei speriaţi care zăceau. Toţi cabirii cînd au ieşit în poiană, au fost cercetaţi şi botezaţi cu vin în credinţa sfintei cruci a Mîntuitorului, ca un singur trup. Jignirea devine scandal cînd se batjocoreşte strălucitorul pui de căprioară. Cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte, Zoin ne-a dat minunata cunună a miresei. Ca un uliu, Zamolxe a alergat într-un luminiş de pădure şi i-a făcut în ciudă acestei jigodii jegoase de Pitagora care era înfrăţit cu rîtul porcului(stătea cu nasul pe sus). Micile şi credincioasele zîne au mers pline de strălucire şi au păstorit credinţa în insula Samos”. Scandalul dintre Zamolxe şi Pitagora a continuat şi în Egipt(T 2) unde cei doi au adăstat la ceva perfecţionări într-ale înţelepciunii. Aici năravurile grecului în ale minciunii i-au făcut din nou dureri de cap getului mai ales că un însoţitor al său Ili scitul a fost acuzat de ce n-a făcut iar grecoteiul dezinvolt îi dădea tare că nu el a scăpat de sub supraveghere căpriţele templului. ,,Zamolxei avea zece oi pe care le-a dat nouă să le păzim de duşmani ca o mamă, ogari răi precum şi doi cai sperioşi pe care îi ţinea într-un adăpost simplu. Oierii s-au întins pentru odihnă(somn) iar zece oi dădeau gata să iasă. Noi dormeam cînd s-a făcut hoţia. Cînd somnul ne-a înghiţit şi mintea dormea, două oi au dispărut. Cînd am fost în Egipt, aminteşte cu sfială Zamolxei nu am distrus turma de oi ca un nebun aşa cum m-a luat cu neruşinare Pitagora, ascunzîndu-şi faptele. Din răutate acest pungaş a lăsat ocolul deschis să fugă căpriţele sacre cînd el dormea. Nu eu dormeam! Oile lui au ieşit fără pază dar Pitagora nu recunoaşte. La noi preoţii trebăluiesc împreună. Cînd ne-am trezit din somn împreună cu soţii, eram în mijlocul unui scandal cu bătaie iar însoţitorul meu Ili Scitul a fost gonit şi certat pentru că a făcut fapta. Dar uite, nu el a furat. Nu fă critică cu adieri de vînt. Darul făcut pentru ziua de naştere nu trebuie însoţit de bătăile tobei. Zabelo este conducătorul credincios al Mîntuitorului. Scrisă de bătrînul Zamolxei”. În stînga jos a tăbliţei este o imagine foarte sugestivă şi plină de expresie. Un personaj cu plete şi figură veselă uitîndu-se spre dreapta, care poartă pe cap o piele cu cap de lup caracteristică preoţilor geţi. În dreapta jos este o figură cu dublă imagine; cea care priveşte spre stînga prezintă un bătrîn pleşuv, plin de răutate cu un nas mare, bombat şi foarte coroiat, cu barbă iar gura este închisă într-o grimasă plină de venin şi viclenie. Cea care priveşte spre dreapta prezintă un om matur care are pusă palma la ochi cu figura încruntată arătînd trufia prostească ce îţi acoperă lumina gîndirii şi vederii. Zamolxe a vrut să surprindă prin aceste imagini diferenţa de caracter care exista între el şi ţîfnosul Pitagora. De fapt Pitagora s-a folosit de toate cunoştinţele preluate de la Zamolxe cît şi de la preoţii egipteni şi a trîmbiţat peste tot că l-a pălit inspiraţia divină şi tot ce spune vine din partea lui Apollo a cărui odraslă ar fi chiar el printr-un lung proces de reîncarnări. Chiar dacă de la Pitagora nu ne-a rămas scris un cuvînt, grecii în semeţia lor nemăsurată i-au plăsmuit o mitologie care spune că sufletul vorbăreţului înţelept era înrudit cu Apollo, şi la cererea acestei divinităţi a venit el la pămînteni iar aceasta este dovedită de miraculoasa naştere şi înţelepciune şi de aici grecii l-au făcut feciorul lui Apollo. Polycrates, tiranul insulei Samos, printr-o epistolă l-a recomandat faraonului egiptean Amasis pe protejatul său Pitagora să studieze în templele acestora cu scrieri sacre pline de înţelepciune. Unele izvoare antice spun Pitagora ar fi petrecut 22 de ani în Egipt unde s-a iniţiat în misterele şi religia egiptenilor iar unele surse spun că a fost luat de către cuceritorii perşi în anul 523 î.e.n. şi de aici ar fi revenit în Samos.A trecut să se mai lumineze pe la chaldei şi a adăstat un timp la magii persani. După ce s-a întors din Egipt, din cauza tiraniei lui Polycrates, a plecat în Grecia Mare la Crotona împreună cu 300 de adepţi. Diogenes Laerţios în lucrarea amintită la capitolul Vlll spune următoarele despre traiul în comun al pitagoreicilor: ,,Pitagora a fost primul care a spus că prietenii trebuie să deţină toate lucrurile în comun, şi el descria prietenia ca pe o egalitate de bunuri şi de sentimente. Conform acestui principiu, discipolii filozofului renunţau la dreptul de proprietate asupra bunurilor lor, le puneau în comun, alcătuind în acest fel o avere asupra căreia fiecare membru avea drepturi egale”. Această caracteristică de convieţuire o găsim şi la esenii din Palestina sau terapeuţii din Egipt. Dar ideile lui nu au plăcut tuturor iar tiranul Phalaris din Agrigent se pare că a fost instigatorul incendierii casei lui Pitagora unde erau adunaţi adepţii şi pre mulţi i-a luat moartea printre care şi magistrul. Alte surse spun că chiar locuitorii Crotonei ar fi pus focul unde erau adunaţi Pitagora şi adepţii lui. Peste informaţiile cu care s-a ales în călătoriile lui, a preluat destule din cunoştinţele religioase de la geţi şi traci, reuşind să păcălească destui găgăuţă pentru a crea o sectă foarte asemănătoare creştinismului care a dăinuit pînă în secolul lV e.n.; o altă parte au fost ,,valorificate” în domeniul fizicii, filozofiei, astronomiei, muzicii, matematicii. Vreau să amintesc pentru corectă informare că principiul(teorema) care îi poartă numele, emeşii îl foloseau cu 1500 de ani înaintea lui. Ca să vezi cît de bine stăteau grecii cu cultul personalităţii cînd se găsea cîte un mişel să o i-a razna, numai că ei au avut curajul să-l alunge pe nebun după ce i-au dat sceptrul. Pentru a-şi ţine în beznă adepţii – numai masculici le dădea cu ţîrîita marile lui revelaţii care veneau zilnic precum urdorile personale. Erau subţiri la mîncare hrănindu-se numai cu vegetale, se îmbrăcau cu straie albe fiind intransigenţi în privinţa înţelepciunii maestrului ceea ce a făcut să fie priviţi cu suspiciune de cei din jur. Pentru a arăta furtişagul de inteligenţă voi spune cîte ceva despre sistemul lui de valori spirituale. Divinitatea este peste tot în univers şi se identifică cu ,,sufletul lumii”, sufletul este nemuritor dar pus la popreală în corpul muritor şi supus unor păcate ale instinctelor sau pohtelor pîrdalnice. Dacă sufletul ajunge robul năravurilor trupului atunci se va distruge în timp fiind obligat la noi reîncarnări pentru a ajunge la purificare dorită şi astfel să fie parte din marele suflet al universului. Ca să obţină această curăţire sufletească, omul trebuie să pună ham pe trupul lui nărăvaş şi să-şi cultive cu multă osîrdie glagoria în tot ce are mai bun, memoria, cunoaşterea, raţiunea. Calea sigură de a scăpa de acest calvar al reîncarnărilor, de a se purifica, de a se pregăti pentru mîntuire şi a ajunge la divinitate este practicarea filozofiei, termen care înseamnă ,,dragoste pentru înţelepciune”. Dacă vrem să ştim cum stăm cu gîndirea, ar trebui să recitim pasajul lui Iordanes, arătat mai sus care descria înţelepciunea strămoşilor noştri După ce cunoşti sistemul de valori al geţilor şi faptul că acest bezechioi l-a batjocorit pe Zamolxe tocmai pentru că era pătruns de acestea şi credea în ele cu o putere de nezdruncinat, după ce ştii că şmecheraşul elen s-a dus pentru o scurtă ,,perfecţionare” în Egipt împreună cu acelaşi get şi ceata lui de hiperboreeni, pentru asemenea elucubraţii zău că-ţi vine să-i dai foc istoriei şi lacheilor ei! Mai dau din zicerea lui Diogenes Laertios, care spune despre Pitagora: ,,Încă de tînăr era aşa dornic de învăţătură încît îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate misterele şi ritualurile, nu numai ale Greciei, ci şi ale ţărilor străine. Se află în Egipt, recomandat fiind de Policrate lui Amasis printr-o scrisoare, a învăţat limba egipteană, cum aflăm din cartea lui Antiphon Despre oameni cu merit deosebit; a vizitat şi sanctuarele egiptene şi a învăţat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei”. Aşa am ajuns noi în ziua de azi un neam de curve hulit de toată Europa chiar dacă nu sîntem atît de răi pe cît ne fac ei. Unii ne-au furat averile, alţii ne-au furat sufletul şi astfel am ajuns cîrpe de care îşi poate şterge picioarele orice putoare cu ţîfnă sau parale! Există informaţii chiar şi în scrierile vechilor greci despre vizita lui Zamolxe în Samos şi alte ţinuturi locuite de ei. Herodot afirmă despre Abaris: ,,că era hiperborean” şi a făcut parte dintre poeţii care l-au cîntat pe Apolo iar tradiţia greacă îi atribuie o Theogonie şi o Katharmoi(descîntece). Dar istoricul a fost exilat de perşi în insula Samos la mijlocul secolului V î.e.n. şi nu cred că amintirea marelui get ce a vizitat aceste locuri cu o sută de ani înainte, era ştearsă din memoria colectivă a cabirilor iubitori de sfînta cruce, ci mai sigur a dorit el să o facă uitată! Iamblichos, filozof care a trăit în epoca împăratului Constantin şi a murit în anul 333, în Viaţa lui Pitagora vorbeşte astfel despre înţeleptul geţilor. ,,173. Zamolxe fiind trac şi sclavul lui Pitagora şi eliberîndu-se, s-a întors între geţi şi le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăţie şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor. De aceea galaţii şi tribalii şi mulţi dintre barbari îl socotesc ca pe fiul lor şi cred că sufletul nu este muritor, ci face parte din cele veşnice, netemîndu-se astfel de moarte şi înfruntînd pericolele cu multă îndrăzneală. Şi acesta învăţînd pe geţi şi scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.Împăratul Iulian (331-363) scriind despre Traian după ce cucerise o parte din Getia îşi imaginează o discuţie a acestuia cu Jupiter ,,Iar eu o Jupiter! şi voi zei, primind de la început imperiul şi găsindu-l într-o stare de letargie, aprins înăuntrul său de o tiranie destul de lungă şi în afară de năvălirile geţilor, am fost totuşi singurul care am îndrăznit să pornesc împotriva popoarelor de dincolo de Dunăre şi am subjugat poporul geţilor, cei mai războinici din cîte au fost vreodată, nu atît prin puterea trupurilor, cît prin învăţăturile lui Zamolxe, cel mai cinstit dintre ei, că nu vor muri, ci socotind că-şi schimbă locuinţa merg la moarte mult mai degrabă decît ar merge într-o oarecare altă călătorie”. Din textele anticilor putem stabili oraşele prin care a trecut Pitagora în vizita lui în Egipt; Heliopolis, Memphis şi Diospolis. Întors în insula Samos, a cărui cetate numită Samos a fost înălţată de Anceu – noi avem numele de Ancău – la marginea cetăţii a găsit o peşteră potrivită în care îşi preda filozofia şi unde îşi petrecea o parte din zile şi nopţi în tovărăşia adepţilor săi. La 40 de ani pleacă în Italia la Crotona pe la anul 538 î.e.n. Data naşterii este stabilită în funcţie de anul morţii adică 500 î.e.n. iar diverse surse spun că el avea 80 sau 90 de ani cînd a murit. În Minuni- le de neînchipuit de dincolo de Thule, Diogenes către anul 100 al e.n. spune că în periplul său în Babilon, Pitagora l-a căutat pe Zoroastru care l-a purificat de necurăţeniile vieţii sale anterioare şi l-a învăţat multe lucruri despre filozofia şi religia sa. Înainte de a fi primit în confrerie, orice novice era cercetat de magistru şi dacă avea sufletul întunecat era respins. Neoplatonicienii pitagoreici Porphirios şi Iamblichos au făcut din Zamolxe nu sclavul ci discipolul lui Pitagora. În această calitate el îşi însoţise maestrul în toate peregrinările sale din Fenicia, Asiria, Arabia şi Egipt, ajungînd şi în Sybaris şi de acolo în Crotona. Neprihăniţii au schimbat călimara şi nu l-au mai scris cu negru pe marele înţelept al geţilor luminîndu-i amintirea şi chiar lăudînd-l peste poate. În Viaţa lui Pitagora Porphyrios (234-305) spune despre Pitagora cînd era în Samos şi îşi plănuia drumul în Egipt: ,,El mai avea cu sine pe un tînăr adus din Tracia, pe nume Zalmoxis, numit astfel din pricină că la naştere fusese înfăşurat într-o blană de urs; căci tracii numeau pielea ,,zalmos”. Vedem că numai el foloseşte scrierea Zalmoxis şi o explică apoi prin cuvîntul zalmos care este o născocire a lui. Ca să-l dovedesc pe priceput că este coţcar, amintesc că în dialectul istroromân este cuvîntul zamoli cu sensul de a ruga, a implora, aşa ca să fie povestea mai turbată! Pe tăbliţa 5 numele înţeleptului get apare scris Zamolsiu. Precum zice o vorbă strămoşească: la soare te mai poţi uita dar la specialiştii în plăsmuiri ba! Să revin la zicerea învăţăcelului elen: ,, Pitagora care-l iubea, îl învăţă astronomia, ceremoniile şi tot ce priveşte cultul zeilor, după unii se numea Thales iar barbarii îl adorau ca întruchipare a lui Heracles…Iar despre cum şi-a arătat(Pitagora) coapsa de aur lui Abaris hiperboreul, care văzuse în el pe zeul Apollo al hiperboreilor al cărui preot era Abaris, şi care se punea chezaş că fapta era adevărată, este o poveste răsştiută.” Nu zic eu ba cu povestea răsştiută dar tot aşa răsştiută era şi povestea că Zamolxe şi Abaris este una şi aceeaşi persoană chiar dacă Porphyrios nu o spune explicit. Să-i dau în continuare vad la zicerea lui. ,,Despre el se mai spune că pre-vestea fără greş cutremurele de pământ, că degrabă stîrpea bolile, că oprea vînturile năprasnice şi căderile grindinei, că liniştea apele învolburate ale rîurilor şi mărilor ca să înlesnească trecerea discipolilor săi Empedocle, Epimenide şi Abaris, întrucît au avut parte şi ei de astfel de daruri, adesea au săvîrşit isprăvi ca acestea; dovadă stau chiar poemele lor, cu atît mai mult cu cît ,,alungă vînt” era porecla lui Empe-docle, ,,purificator” cea a lui Epimenide, ,,purtător în văzduh” cea a lui Abaris, căci se zice că acesta, purtat de o săgeată ce-i fusese dăruită de Apollo hiperboreul, trecea fluviile, mările şi chiar locuri de nestrăbătut, călătorind prin văzduh”. Aici spune ceea ce trebuia să spună fără a-i băga sula în coaste, Abaris şi Zamolxe au fost amîndoi după cîntătorii greci, discipolii lui Pitagora şi amîndoi erau preoţii unicului zeu la geţilor Zabelo sau Apolo cum vreau ei să îl grecizeze. Să revin la text: ,,Iată ce sfaturi dădea Pitagora: să se vorbească cu religiozitate despre firea zeilor, despre daimoni şi despre eroi, iar părerile despre ei să fie îndreptăţite; să ne purtăm cuviincios faţă de părinţi şi binefăcătorii noştri; să ne supunem legilor; să-i cinstim pe zei, dar nu peste măsură ci părăsindu-ne locuinţa pentru aceasta; să aducem jertfe zeilor din cer în număr impar iar celor pămînteşti în număr par…Astfel erau îndemnurile sale: dar înainte de toate trebuia iubit adevărul, întrucît numai el putea să-i facă pe oameni asemenea zeilor. Căci, aşa cum aflase de la magi, Zeul însuşi, pe care aceştia îl numea Oromasdes, semăna cu lumina în trup şi cu adevărul în suflet. El mai dădea şi alte învăţături pe care spunea că le primise de la Aristocleia din Delphi”. Preotesa lui Apollo din Delphi se numea Themistocleia sau Teocleia cum apare în alte texte dar pentru noi este important că Pitagora s-a adăpat şi la acest izvor de cultură carpatină. Povestind moartea lui Pitagora şi distrugerea confreriei, el precizează: ,,Căci Pitagora nu lăsase nimic scris, dar cei scăpaţi, Lysis şi Archippos, ca toţi cei aflaţi în exil, nu putuseră să salveze decît puţine scîntei; şi acelea neclare şi greu de desluşit din această filozofie. Răzleţiţi, deznădăjduiţi din pricina celor întîmplate, ei s-au împrăştiat care încotro, fugind de tovărăşia oamenilor. Însă de teamă ca nu cumva numele filozofiei să dispară cu desăvîrşire, atrăgîndu-şi astfel pedeapsa zeilor, ei alcătuiră scurte culegeri de amintiri, în care strînseră scrierile celor mai vechi şi propriile lor amintiri, lăsîndu-le fiecare acolo unde l-a prins moartea, punîndu-i pe cei ai casei – fii, fiice sau soţii – să jure că nu le vor încredinţa nimănui altcuiva decît celor din familie; astfel că urmaşii le păstrară vreme îndelungată încredinţîndu-le în acelaşi chip urmaşilor lor.” Este un fapt incredibil în povestea cu Pitagora, Zamolxe şi Abaris raporturile dintre ei şi relaţiile lor cu cultul lui Apolo. Grecul practica religia lui Apolo, divinitate venită din nordul Istrului şi adusă de hiperboreenii care au colonizat toate ţinuturile ocupate mai tîrziu de greci. Cei doi hiperboreeni erau mari preoţi ai religiei lui Apolo după greci şi Zabelo după tăbliţele de plumb deci toţi trei aveau aceeaşi religie şi aceeaşi filozofie, dar toată înţelepciunea şi religia lui Pitagora nu s-a răspîndit deloc în lumea grecilor, fiind cult unic doar în lumea geţilor nord-dunăreni. Asta înseamnă că în realitate Pitagora s-a lăsat ,,otrăvit” de filozofia şi religia geţilor din stînga Istrului şi încercînd să o răspîndească la el acasă în insula Samos a avut puţini adepţi şi multă păruială şi atunci a plecat în colonia Magna Grecia din sudul peninsulei italice. Aici şi-a format o confrerie cu care a încercat să influenţeze moravurile grecilor din aceste teritorii. Dar la adînci bătrîneţe a fost luat cu foc şi sabie, clădirea unde locuia a fost distrusă iar după unele scrieri chiar el ar fi murit în pîrjol. Altele spun că ar fi supravieţuit cu cîţiva discipoli dar soarta lor a fost pe-cetluită, lumea greacă nu vroia să audă de asemenea reforme sociale şi religioase care le impunea un mod de viaţă străin lor. De aceea ideile lui Pitagora preluate de la geţi nu au fost răspînite printre eleni iar la nord de Istru aceste dogme erau religie şi mod de viaţă. Un alt discipol pitagoreic a fost Diogenes Laertios care a trăit în secolul lll al erei noastre şi ne-a lăsat scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor. Se străduieşte să facă un fel de comentariu al originii filozofiei pentru a-l pune moţ pe Pitagora şi pe greci căci altfel nu se putea. În Cartea l ,,Unii autori afirmă că studiul filozofiei a început la popoarele străine. Ei spun că perşii au avut pe magi, babilonieinii şi asirienii pe chaldei şi indienii pe ginmosofişti iar celţii şi galii pe aşa-numiţii druizi sau semnotheoi, după cum afirmă Aristotel în lucrarea Despre magie şi Sotion în Cartea a douăzeci şi treia a scrierii sale Succesiunile filozofilor. De asemenea ei spun că Mochos a fost fenician, Zamolxe trac iar Atlas libian. Egiptenii cred că Ptah, a fost fiul lui Nun, că el a început filozofia, reprezentanţii ei de frunte fiind preoţi şi profeţi…Dar aceşti autori uită că realizările pe care le atribuie ei barbarilor aparţin grecilor, cu care începe nu numai filozofia, dar şi însuşi neamul omenesc De pildă Musaios s-a născut la Atena, iar Linos la Teba. Se spune că primul, fiul lui Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie, a construit o sferă şi a susţinut că toate lucrurile se nasc din unitate şi dispar în unitate. Şi eumopilzii din Atena îşi primesc numele de la tatăl lui Musaios”. Poetul latin Ovidiu spune cu vreo două sute de ani înainte că eumopilzii erau o familie din Atena de origine hiperboreană care îndeplinea funcţii sacerdotale la misterele din Eleusis şi care se înrudeau cu geţii de la nordul Istrului din care clan se trăgea chiar mato Cotizo.Cartea Vlll despre Pitagora spune: ,,Pitagora, fiul uni gravor de pietre preţioase, Mnesarchos din Samos care l-a dus în Tyr unde a învăţat de la caldeeni o mulţime de cunoştinţe, după spusele lui Hermip, iar după Aristoxenos, etrusc din una din acele insule pe care le stăpîneau atenienii după ce îi izgoniseră pe locuitorii lor etrusci. După alţii spun că el era fiul lui Marmacos, fiul lui Hippasos al lui Euthriphos, la rîndul său, acesta a lui Creyonimos, care fusese exilat din Phlius, şi că deoarece Marmacos trăia în Samos, a fost numit şi Pitagora samian. Se spune că de la Samos s-a dus la Lesbos cu o recomandare către Fekeriyde de la unchiul său Zoilos. Punînd să-i făurească trei flacoane de argint el le-a dus în dar la trei preoţi din Egipt…El poseda şi un sclav, Zamolxis, care era adorat, spune Herodot, de geţi, fiind socotit drept Cronos. Încă de tînăr, era aşa dornic de învăţătură, încît îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate misterele şi ritualurile, nu numai ale Greciei ci şi ale ţărilor străine. Se afla în Egipt, recomandat fiind de către Policrate lui Amasis(568-526 î.e.n. faraon din perioada renaşterii saite) printr-o scrisoare; a învăţat limba egipteană cum aflăm din cartea lui Antiphon, şi a călătorit şi la caldeeni şi la magi. A vizitat şi sanctuarele egiptenilor şi a învăţat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei. După ce s-a întors la Samos şi-a găsit ţara sub tirania lui Policrate, a plecat la Crotona în Italia şi acolo a scris o constituţie pentru grecii din Italia, şi atît el, cît şi discipolii lui au fost ţinuţi în mare cinste. Erau în număr de aproape trei sute şi aşa de bine au condus statul, încît guvernarea lor a fost o adevărată conducere a celor buni. …În general, conţinutul celor trei tratate amintite ale lui Pitagora este următorul: El nu ne îngăduie să ne rugăm pentru noi înşine pentru că noi nu ştim siguri ce ne poate ajuta. Beţia o numeşte pur şi simplu vătămare şi dezaprobă mîncarea excesivă spunînd că nimeni nu trebuie să întreacă justa măsură nici în băutură, nici în mîncare…După informaţiile lui Timaios, el, cel dintîi a spus că ,,prietenii au toate lucrurile în comun” şi că ,,prietenia înseamnă egalitate”, într-adevăr discipolii puneau tot ce aveau laolaltă. De asemenea, timp de cinci ani, păstrau tăcerea, ascultîndu-i numai învăţăturile, fără să-l vadă pe Pitagora, pînă ce erau supuşi unui examen. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă”. Asemănarea cu conceptele geţilor şi ale esenilor este uluitoare, unde novicii aveau şapte ani de instruire după care dădeau un examen pentru a fi primiţi în frăţie. ,,Într-adevăr, se spune că înfăţişarea lui era plină de gravitate iar discipolii lui credeau despre el că-i Apollo venit din nordul îndepărtat(de la hiperboreeni sau geţi, locul de naştere al zeului de unde a venit chiar magistrul)… interzicea chiar uciderea animalelor şi nu putea permite mîncarea unor vietăţi care împart cu noi privilegiul de a avea un suflet. Aceasta era numai un pretext; motivul adevărat pentru interzicerea cărnii de animale era să deprindă oamenii cu o viaţă simplă, ca să-i obişnuiască de a trăi cu lucruri uşor de găsit, punînd pe masă numai hrană nepregătită la foc şi bînd apă curată; căci acesta este mijlocul de a avea un corp sănătos şi o minte ascuţită. Aristotel în Constituţia delienilor ne spune că singurul altar la care se închina Pitagora e cel al lui Apollo, zămislitorul lui, din dosul altarului Coarnelor de la Delos, fiindcă acolo se ofereau numai făină de grîu, de orz şi turte, fără întrebuinţarea focului, şi nu se aduceau nici un fel de sacrificii de animale”. Aşa chiar îmi place scriitorul grec, sumeţindu-se cu neamul său a pierdut măsura şi l-a luat gura pe dinainte; spunînd că Pitagora se închina numai lui Apolo, divinitate venită din nordul Istrului de la geţi pe care o venerau Abaris şi Zamolxe dar şi tot neamul geţilor înseamnă că înţeleptul grec practica acelaşi cult cu hiperboreenii şi deci aveau aceeaşi filozofie sau teozofie ca să fie mintea mai limpede şi cugetarea mai curată. Regimul alimentar al lui Pitagora era şi al geţilor amintit de Homer cu două secole mai devreme dar şi al esenilor din Palestina aşa cum rezultă din scrierile lor. La fel purtau toţi veşminte albe ca simbol al luminii şi adevărului. Strabon chiar ne spune că geţii de la nord de Istru aveau chemare naturală către filozofie fiind cel mai religios popor!!! ,,Se mai spune că el cel dintîi a declarat că sufletul, parcurgînd un cerc hotărît de destin se încarnează cînd într-un animal, cînd într-altul….Înainte de toate interzicea să se mănînce mreană de mare şi peşte cu coadă neagră şi adăuga abţinerea de a mînca inima de la animale şi de a mînca bob şi după spusa lui Aristotel, chiar de a mînca mitra şi roşioară. Unii spun că se mulţumea cu puţină miere sau cu fagure cu miere sau pîine, neluînd vin în gură; în timpul zilei pe lîngă pîine mînca legume fierte sau crude, şi numai rar peşte. Haina îi era albă şi curată iar aşternutul era din lînă albă căci inul nu ajunsese prin acele părţi…. Aristoxenos afirmă că Pitagora şi-a luat doctrinele de la preoteasa delfică Themistocleea”. Despre acest centru religios, grecii spun că a fost înfiinţat de hiperboreeni chiar înainte de venirea zeilor la ei iar învăţăturile religioase erau scrise pe table de aramă aduse tot din nord. Cînd Ili a fost adus din cetatea Sionului în baştina sa, cortegiul a făcut un po-pas şi la Delfi dar urîcioşii greci i-au zorit cu sabie şi hulă pe geţi. ,,Să nu lase să se aducă victime ca sacrificiu zeilor; să se închine numai la altarele nepătate de sînge. Să nu jure pe zei, datoria omului fiind mai curînd să se căznească să fie demn de încredere... Să nu socotească că le aparţine ceva. Să sprijine legea, să ducă război împotriva ilegalităţii. Să nu doboare sau să vatăme pomi roditori şi nici vreun animal care nu face rău omului. Lucru cuviincios şi de urmat este să nu dai drum nestăpînit rîsului, nici să ai o înfăţişare posomorîtă. Să evite îngrăşarea, iar la drum să schimbe echitabil repaosul cu efortul…să arate recunoştinţă datorată zeilor şi oamenilor valoroşi.” Îndemnuri frumoase şi pline de bun simţ dar care nu au avut nici o trecere în faţa fudulilor eleni. Pitagora nu a venit la Atena să-i înveţe înalta lui înţelepciune cum ar fi fost firesc pentru orice gînditor grec, căutîndu-şi un loc de linişte în Samos iar cînd zările s-au acoperit de nori negri, s-a dus cu puţinii adepţi în Grecia Mare ceea ce arată că nu era iubit nici el nici ideile lui. Plecarea i-a fost grăbită de riscul de a fi acuzat de impietate aşa cum au păţit-o cu ceva vreme mai tîrziu Anaxagora şi Protagoras. Iar grecii vechi spun că Pitagora nu a fost de-al lor, unii au zis că ar fi de origine etrusc iar alţii sirian din Tir adică arameu sau scit, situaţie valabilă pentru mulţi gînditori eleni. Citîndu-l pe Alexandros cu cartea sa Succesiunea filozofilor, prezintă pe scurt doctrinele care se desprind din comenta- riile discipolilor pitagoreici. Ei pornesc de la concepţia că totul este într-o unitate perfectă idee povestită mai tîrziu şi de Anaxagora(498-427 î.e.n.) prin ,,raţiunea cosmică” adică tot un fel de Ziditor dar pe limba şi năravul grecilor. Se văd similitudini evidente cu Cartea lui Enoh şi alte scrieri ce vin din gîndirea mioriticilor carpatini. Lumina şi întunericul se găsesc împărţite egal în univers iar aerul din jurul pămîntului fiind în nemişcare s-a cam stricat şi de aceea tot ce este pe pământ e muritor, însă aerul ceresc este mereu în mişcare vînturat de energiile divine fiind pur şi sănătos şi tot ce se zbenguie în această lume este nemuritor şi dumnezeiesc. Stelele, luna şi Soarele sînt divinităţi, căci ele sînt căldura iar căldura este viaţă. Luna este strălucitoare datorită luminii soarelui iar muritorii au pus de o frăţie veşnică cu zeii. Să tot fie îmi doresc şi eu umilul muritor din secolul XXl. Soarta este cea care diriguieşte totul atît în cer cît şi pe pământ. Raza soarelui pătrunde prin eter care este rece şi dens şi aceasta coboară pînă în adîncuri dînd viaţă tuturor lucrurilor. Toate fiinţele care au viaţă trăiesc, dar nu toate au suflet, cum sînt plantele lipsite de suflet . Sufletul este un lucru diferit de viaţă, e nemuritor deoarece e desprins din ceva, de asemenea nemuritor. Hermes/Sarmis este paznicul suflete- lor şi tot el călăuzeşte sufletele morţilor atît pe uscat cît şi pe mare dar şi pe cele pure care se înalţă cît mai sus iar cele impure sunt legate de Erinii. La eleni, aceste făpturi cereşti sînt asemănătoare cu Anunnanki din religia orficilor avînd rolul de judecători divini. Tot aerul sănătos este plin de suflete numite genii sau eroi care trimit oamenilor visele şi semnele de boală şi sănătatea dar şi tuturor animalelor. Cea mai de seamă faptă a omului este de a îndrepta sufletul spre bine sau spre rău. Pentru pitagoreici, virtutea este armonie de aceea ei spun că toate lucrurile vin din aceasta, la fel sănătatea şi Creatorul însuşi. Şi prietenia este o formă de egalitate armonioasă. Adorarea divinităţilor nu trebuie să se facă deopotrivă, pe zei trebuie să-i cinstim în tăcere şi respect, îmbrăcaţi în haine albe şi purificaţi. Pitagora interzicea consumarea cocoşului alb, căci ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugători pentru că vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Pentru pitagoreici, albul aparţine naturii binelui iar negrul celei a răului. Aveau interdicţie de a atinge şi peştele considerat animal sacru aşa cum apare şi pe tăbliţele geţilor dar şi pe iconiţe. Multe iţe mai avem de descîlcit în încîlcita şi falsificata noastră istorie. Mai spune mentorul că nici pîinea să nu se rupă, ,,căci odinioară prietenii obişnuiau să se strîngă la o pîine, cum fac barbarii azi, şi nu trebuie să împărţim ceea ce-i ţine uniţi”. Filozoful Xenofon(570-480 î.e.n.) scrie că Abaris era fiul regelui scit Sentu după tradiţia grecilor pe care el o cunoştea. Iar Platon(436- 317 î.e.n.) spune că Abaris a existat ca personaj istoric iar el a studiat scrierile lui. Aici avem confirmarea peste veacuri a faptului că Platon s-a înfruptat ca un motan la oala cu lapte, cu bunătăţile spirituale ale geţilor iar scrierile Timaios, Phaedron şi Viziunea lui Er sînt dovezi de netăgăduit. Şi Aristofan pe la 436 î.e.n. spune că oracolele lui Abaris se citeau încă în public. Numai noi cînd auzim de aşa ceva, lăsăm părul în ochi şi ne ţinem ca nişte catîri numai pe calea întunecaţilor. Alte informaţii despre Zamolxe sau Abaris le găsim în Viaţa lui Pitagora Viaţa lui Plotin scrisă de Porphyrios. Autorul s-a născut în Siria în anul 232 sau 233 şi a murit în anul 305. În lucrare el comentează scrierea lui Diogenes Minunile de necrezut de dincolo de Thule. Ajungînd Pitagora cu scrisorile de recomandare către faraonul Amasis, preoţii egipteni i-au cam pus jar pe tărtăcuţă elenului şi rău l-a stîrnit în suflet dar nu s-a lăsat copleşit de venin şi pînă la urmă învăţînd limba, le-a dovedit acestora că este un om demn şi cu mare dorinţă de cunoaştere. A fost admis chiar să aducă jertfă zeilor, lucru nepermis pînă atunci unui străin. A reuşit să înveţe şi cele trei forme de scriere folosite de egipteni, a studiat de ce anume trebuie să se ferească oamenii buni pentru a rămîne puri. După ce s-a burduşit de înţelepciune egipteană a plecat să-i cunoască de aproape pe arabi şi pe regele lor, apoi pleacă în Babilon unde s-a întîlnit cu alţi chaldeeni reuşind să ajungă pînă la Zaratos/Zarathustra care l-a curăţat de păcatele vieţii anterioare. A studiat prelegeri despre natură şi despre elementele primordiale, şi vizitînd şi alte popoare, Pitagora şi-a însuşit cea mai mare parte a înţelepciunii sale. Amintindu-l pe Diosophanes, spune că Zamolxe a fost sclavul care ajungînd în mîinile piraţilor, i-au tatuat pe frunte anumite semne. Cînd tulburările din Samos pe la anul 538 î.e.n. l-au obligat pe Pitagora să plece în Grecia Mare, acesta l-a luat şi pe Zamolxe care şi-a legat fruntea cu o bentiţă din pricina semnelor ce le avea. Este singura consemnare din surse antice că Zamolxe purta pe frunte o bentiţă aşa cum apare şi pe tăbliţa 2 dar asta nu pentru că l-au tatuat piraţii cum explică Porphyrios ci pentru că el era mare preot iar această podoabă era simbolul cununiei cu religia crucii şi conducător al acestui cult. Cu ceata lui de discipoli printre care este şi Zamolxe, Pitagora pleacă în Creta unde este purificat de iniţiaţii lui Morgos, unul dintre dactilii din Ida care l-au purificat cu piatră trăsnită – cremene. Aici autorul spune că Zamolxe l-a însoţit pe Pitagora în Grecia Mare iar alte izvoare spun că Abaris l-a însoţit pe învăţatul din Samos, de unde rezultă că ei cunoşteau adevărul, cei doi geţi sînt de fapt o singură persoană, dar pentru că textele care circulau la greci ei le atribuiau lui Abaris, nume preluat greşit sau intenţionat greşit pentru a micşora meritele lui Zamolxe, l-au făcut pe acesta sclavul lui Pitagora. Şi iarăşi ne întîlnim cu pozna că Pitagora cunoştea bine religia geţilor pentru că se duce să fie purificat de către dactilii din Creta care erau de fapt cabirii amintiţi în această formă lexicală. Ritualul a impus după o iniţiere pe malul mării, o coborîre în peştera Idei unde a stat 9 zile şi de trei ori a adus jertfă lui Zeus/Creatorului şi a gravat pe mormîntul lui următoarea inscripţie intitulată Pitagora către Zeus, al cărui început era aşa: ,,Aici zace mort Zan, pe care oamenii l-au numit Zeus”. El scrie că numele iniţial al zeului era Zan, cuvînt mai apropiat de Zoen cum apare pe tăbliţele geţilor decît Zeus. Şi Platon spune despre numele lui Zeus că este greu de înţeles şi grecii nu ştiau de unde vine. Păi dacă v-aţi ţinut de furăciuni, de unde să aveţi în minte toate nelegiuirile făcute, v-ar plesni tărtăcuţele de cîte ar trebui să înghesuiţi în ele. Zeus la genitiv este dios, iar filozoful foloseşte în scrierile sale cuvintele cînd Zina cînd Dia. Pe tăbliţele de plumb apare apelativul dio numai pentru cele şapte divinităţi ale panteonului religiei crucii. Tot în mitologia noastră Zîna este o fiinţă divină care protejează şi ajută omul în peregrinarea lui pe pământ, dar sînt şi zine rele. Adică şi pe acest coţcar cu har într-ale minciunii l-am prins la cotitură. Şi evangheliile gnostice spun că printre primele fiinţe divine create de Ennoia şi Propator la începutul începuturilor a fost Logosul/Raţiunea şi Zoe/Viaţa. Zoe de la gnostici apare identic pe tăbliţe dar la ei mai este scris şi Zoin, formă identică fonetic şi semantic cu cea de pe tăbliţa 10. În Cartea despre Dumenzeu şi despre îngeri varianta slavonă la capitolul 30, ne spune cînd s-au zidit lumile, cerurile şi luminile, pe al cincilea cerc de lumină a fost aşezat Zoues ca duh al vieţii renăscută din moarte. Mai trebuie să căutăm adevărul în altă parte? Să revin la Pitagora care, după ce a ajuns în Marea Grecie din Italia, în Crotona îşi întemeiază o frăţie care aveau toate bunurile împreună şi duceau o viaţă comunitară, ei nu sacrificau animale vii. Mai sîntem informaţi că Pitagora a îmblînzit două fiare care făceau mare prăpăd prin regiune, o ursoaică şi un taur. Ambele animale se găsesc pe tăbliţele de plumb ca demne de a fi cinstite cum se cuvine dar şi pe iconiţe. Nu se poate ca toate elementele din filozofia şi religia lui Pitagora să se găsească în cea mai mare parte în religia şi filozofia geţilor nord-dunăreni iar la grecii care fac atîta tărăboi cu negrecul Pitagora nici urmă din gîndirea lui pe undeva. Această realitate istorică întoarce logica lor pe dos. Cam pe cînd Pitagora trudea din greu la subţierea înţelepciunii sale un alt moţat Phekerydes din Synos a fost primul care a susţinut că ,,sufletul este nemuritor şi se întoarce mereu ca să se întrupeze pe pământ’’. Frumos sună, n-am ce zice numai că a uitat să spună din ce direcţie i-a venit revelaţia altfel este mare mişelie. Herodot scria în Istorii că ideea migraţiei sufletului, grecii au luat-o de la egipteni, el îi ştie pe făptaşi dar nu-i spune. Atunci să spune că plimbăreţul Abaris pe care Pitagora îl aminteşte ca fiind prietenul său, este pomenit cu mult respect de Platon în Charmides, de Plutarh în Numai şi de Strabon în Geografia lăsîndu-le grecilor spre luare aminte nişte cărticele care luminau chiar în aceste direcţii atît de scumpe minţilor zburdalnice. Legenda spune că Abaris după ce a călătorit pe o săgeată dăruită de Apollo prin toată Grecia a luat-o uşurel în nordul Istrului unde s-a aşezat temeinic şi de neclintit. Pitagora nu a scris nimic sau nu s-a păstrat nimic scris de el personal iar textele atribuite lui sînt de dată mai tîrzie şi cuprind gîndurile unor discipoli. Cea mai cunoscută lucrare este intitulată Pitagora Versurile de aur scrisă de Hierocles care a trăit în secolul V al erei noastre iar versurile, unii le atribuie lui Lysis, unul din discipolii maestrului. Autorii moderni, consideră că versurile sînt o prelucrare din secolul lll al erei noastre după fragmente din Discursuri sacre care conţineau doctrina atribuită lui Pitagora. Conceptele filozofice şi teologie ale acestor versuri se găsesc în mare parte sau chiar în tot în scrierile esenilor şi în textele atribuite lui Enoh. Dar textele esenilor descoperite la Qumran au fost scrise între secolul lll î.e..n. şi anul 68 cînd romanii au preluat controlul Iudeei, iar o altă parte ale acestora au fost adunate de Ieronim pe la mijlocul secolului lV al erei noastre. Cît priveşte Scrierile Sfinte sau Legea Sfîntă atribuită lui Enoh, avem o informaţie sigură chiar din partea unui fondator al teologiei iudeo-creştine. Tertulian, pe la anul 200 al erei lor spune despre Legea sfîntă a lui Enoh că a fost scrisă înainte de potop şi a fost salvată de Noe în arca sa. Adică există dovada că nu Pitagora a influenţat aceste scrieri ci el şi discipolii lui s-au înfruptat pe săturate dintr-un sistem de valori spirituale care apoi, au pretins că le-a ieşit de sub chică. Cine fură cu toptanul, e-n picioare şi nu pică nici la anul! Chiar în început aceste versuri ne îndeamnă să cinstim zeii nemuritori după cum a rînduit Legea. Şi Enoh a primit de la Sîntu o Lege sfîntă privind rînduiala din ceruri şi pe pământ pe care trebuie să o respecte toate fiinţele cu glagorie. Cinstiţi trebuie şi eroii adică asenii şi duhurile pămîntului adică cele şapte ramuri ale Pomului Vieţii care pătrund în Mama Pămîntească şi dau trup tuturor fiinţelor şi la fel trebuie respectat jurămîntul făcut. Tatăl, mama, rudele sînt demne de tot respectul iar dintre ceilalţi oameni, prieteşug trebuie legat numai cu cei virtuoşi. Nu trebuie să fie arătată încăpăţînare în faţa vorbelor blînde şi a faptelor folositoare. Să nu-ţi urăşti sau dispreţuieşti prietenul pentru o greşeală mică pentru că el îţi este vecin în viaţă. Trebuie de învins lăcomia pîntecului, lenea, luxul şi mîndria, duşmănia şi prostia iar faptele săvîrşite să nu te ruşineze şi asta îţi va aduce respectul de sine şi respectul celorlalţi. Să arăţi cumpătare în faptă şi cuvînt cînd judeci pe altul şi dovedeşte că gîndul bun îţi sălăşluieşte în suflet. Aminteşte-ţi mereu că omul este sortit să moară iar avuţia aşa cum a fost adunată tot aşa va fi risipită. Suferinţa să nu fie o povară pe care n-o poţi răbda atunci cînd nu poţi scăpa de ea şi trebuie căutată îndreptarea dacă este cu putinţă. Gîndeşte-te mereu că soarta îi are în pază pe cei buni. Nu lua aminte la toate vorbele lumii pentru că multe din ele sînt spune din necugetare sau viclenie. Niciodată să nu te laşi mînat de altul pentru a săvîrşi o faptă sau a spune o vorbă care îţi va face rău căci numai cei păcătoşi fac aşa. Învăţătura să fie temelia vieţii şi nimic din ce nu ştii să nu nu-ţi călăuzească mintea. Grija fată de propriul trup să se facă cu măsură pentru mîncare, băutură iar mişcarea să fie un prieten de nădejde. Viaţa simplă şi cumpătată este ca obrazul fără pată şi nu va trezi invidia altora. Risipa şi zgîrcenia să nu-şi găsească cuib în sufletul tău, ci totul trebuie făcut cu măsură pentru a fi faptă bună. Juruinţele deşarte sînt o boală a cugetului de care trebuie să fie mare fereală. Înainte de culcare socoteşte în minte faptele de peste zi să-ţi fii propriul judecător, dacă ai greşit să te supere răul făcut iar dacă ai fapte bune să aducă bucuria. Credincios trebuie să fii Tatălui Ceresc din care a izvorît Natura şi cele veşnice iar cînd vei purcede la un drum să chemi în sprijin duhurile cerului şi ale pămîntului. Căutarea veşnică în cunoaştere te va ajuta să înţelegi rînduielile cele sfinte şi vei descoperi cum oamenii sînt legaţi de duhurile desăvîrşite. Şi tainele Naturii vor fi cunoscute încît nădejdea deşartă nu se va încuiba acolo unde nu este loc şi nimic nu se va ascunde. În cugetarea desăvîrşită se află şi adevărul că oamenii îşi trag relele din propria alegere şi nu vreau a vedea nici a auzi cînd adevărul este lîngă ei. Trecutul trebuie să-ţi fie cel mai bun sfetnic şi prieten. Vrajba nu trebuie să pună stăpînire pe suflet şi trebuie alungată cît mai departe. Tatăl Ceresc ne va călăuzi paşii prin duhurile sfinte căci şi neamul omenesc este divin iar prin aceasta oricine se va strădui va ajunge la cele tainice. Vindecînd sufletul de patimi nebune poţi scăpa de toate relele, nu întina trupul cu alimente vătămătoare sau spurcate şi mereu să te gîndeşti la curăţenia şi înălţarea sufletului. Gîndeşte adînc asupra tot ceea ce vrei să faci să nu fie mai tîrziu prilej de supărare. Urmînd aceste învăţături, după moarte sufletul se va înălţa la cele veşnice şi va învinge pentru totdeauna moartea. Este de netăgăduit că pitagoricii au observat o formă superioară de cunoaştere care îl poate duce pe cel ce cugetă adînc la o cunoaştere profundă care cere înţelegerea naturii şi a esenţei eterne a lucrurilor şi mai ales a ordinii perfecte care domneşte în fenomenele cereşti. Este ceea ce putem numi înţelepciune totale şi care este privilegiul zeilor. Scopul doctrinei lui Pitagora era de a-i lumina pe oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbăvi de greşelile lor, de a-i conduce la virtute, la adevăr, şi după ce i-a făcut să treacă prin toate gradele înţelegerii şi inteligenţei, de a-i face asemenea zeilor nemuritori. Prin cunoaştere se obţine adevărul, şi adevărul spune Porphyrios ,,este singurul lucru care ne poate apropia de zei, căci Dumnezeu, spune Pitagora, are drept trup lumina şi drept suflet adevărul”. Aşadar, trebu- ie mai întîi să devii OM, şi abia după aceea nemuritor aşa cum spun şi conceptele teologice şi filozofice ale strămoşilor noştri consemnate pe tăbliţa 5. Dacă practicarea virtuţilor morale îl face pe om mai bun, numai cunoaşterea ştiinţelor îl poate conduce la virtutea divină care îl face să devină asemenea Divinităţii. Filozofia lui Pitagora urmăreşte înainte de orice eliberarea spiritului din legăturile trupu-lui printr-un proces îndelung de instruire şi desăvîrşire, căci astfel este imposibil să se vadă sau să se înveţe ceva, spiritul este cel care vede şi care aude, restul fiind surd şi orb. Iamblichos(280-333), a fost unul din discipolii pitagoreici care a scris lucrarea Viaţa lui Pitagora. El face o privire generală asupra filozofiei lui Pitagora aşa cu era la sfîrşitul secolului lll folosind informaţii din alţi autori. Spune că divinităţile care populează universul sînt emanaţi ale unei fiinţe necreate şi se împart în trei categorii: zei nemuritori, eroi glorificaţi şi genii pămînteşti. Unii locuiesc pe astre şi pe planete, ceilalţi, pe pămînt. Amintindu-l pe Hierocles spune că trebuie să devenim ca zeii, ceea ce nu ar fi rău deloc. Pitagoreicii, ca şi preoţii egipteni şi cei ai geţilor, cinsteau prin tăcere pe Dumnezeu ca principiu al tuturor lucrurilor. Ei priveau acest prim principiu ca fiind înconjurat de necunoaştere şi de nepătruns. Primul principiu se află deasupra oricărei gîndiri, este un întuneric de neînţeles. Între această Fiinţă supremă şi om există un lanţ nesfîrşit de fiinţe intermediare, al căror grad de perfecţiune creşte în funcţie de depărtarea faţă de principiu creator. Pitagora, folosind această ierarhie spirituală a divinităţilor ca pe o progresie geometrică, examinează fiinţele care o alcătuiesc sub raporturi armonice, şi stabileşte legile muzicii prin analogii cu legile armoniei. Împreună cu Unitatea creatoare, Zeii, Eroii şi Geniile reprezintă diferitele aspecte ale faimosului Cuaternar – cele patru părţi – pe care jurau pitagoreicii. Şi el invocă cinstirea zeilor în ordinea stabilită de Legea creatoare a lumii, fiecare grup fiind aşezat într-o sferă cerească. Cunoaşterea şi respectarea acestor principii reprezintă datoria tuturor celor care vor să se supună legii divine, şi care vor într-adevăr să acorde fiinţelor superioare cinstea ce li se cuvine. Cuaternarul este cauza creatoare şi ordonatoare a tot ce există, Dumne-zeul inteligibil şi suprem care l-a creat pe Dumnezeul care domneşte în cer şi lumea sensibilă. Cunoaşterea acestui Dumnezeu a fost transmisă discipolilor de Pitagora însuşi, pe care autorul acestor versuri jură aici că perfecţiunea virtuţii ne va conduce la lumina adevărului. Mint rău atît pitagoreicii cît şi mentorul lor pentru că în mitologia noastră – pe care specialiştii în plăsmuiri o consideră o băsnuire tîmpită – spune că demult Duhul Domnului zbura ca un porumbel pe deasupra ape-lor primordiale. Un vîrtej de spumă se ridică din ape şi din el se născu Dumnezeu. – Cine eşti tu? Îl întrebă Domnul. – Eu sînt Dumnezeu. O altă variantă spune că din acest vîrtej de spumă a ieşit un vierme care s-a prefăcut în fluture iar acesta a deve- nit Dumnezeu. Ce a rămas din el deveni Dracu. Altă poveste spune că spuma s-a strîns într-o uriaşă floare de nufăr iar din ea a ieşit un vierme care a ieşit din lumea de sub noi. De la o vreme fluturele şi-a lepădat aripile şi s-a întrupat într-un fecior tînăr şi frumos de se lumină întunericul în jurul lui. Şi acesta a fost Dumnezeu. Iar viermele, la un timp după aceasta, s-a prefăcut şi el într-o altă făptură, în El, Dracu sau Satana. Şi el a avut la început înfăţişare de om dar nu lumina. Zic doar atît; ori tot neamul mioritic a fost şi este o frăţie de pitagoreici, ori hoţia pe care am îndurat-o noi are o vechime de peste 2550 de ani şi cam tot de atunci ţîfnoşii grecotei ne dau la gioale pentru că nu vrem să ne apărăm de răi şi de rele. Cuaternarul era considerat de către pitagoreici drept esenţa Universului, armonia, sursa a tot ce este frumos şi bine. El explica legile muzicii pămînteşti şi ale muzicii cereşti; izvorul Naturii al cărei curs este veşnic după spusa lui Pitagora. El nu este numai cauza eternă a tuturor fiinţelor, ci şi cauza fericirii lor, el împrăştie asupra întregului univers, ca o lumină inteligentă şi pură, binele care îi este propriu. Sufletul care se alipeşte de el şi care, precum un ochi, se purifică pentru a-şi face privirea mai pătrunzătoare este îndemnat la rugăciune de silinţa sa pentru faptele bune, şi din nou, prin plenitudinea pe care i-o dă rugăciunea împlinită, el îşi sporeşte zelul, căci el îşi uneşte faptele cu vorbele, şi dă tărie faptelor sale virtuoase prin legăturile care îl unesc cu Dumnezeu. Iamblichos spune că ,,zei nemuritori” au acest nume tocmai pentru a-i deosebi de sufletele omeneşti, ei nu pier niciodată pentru fericirea vieţii divine, ei nu uită niciodată nici propria lor esenţă, nici bunătatea Tatălui care i-a creat. Sufletul omenesc din contră, este supus la diferite vicisitudini, după cum îşi face o idee justă despre Divinitate, devenind conştient de propria sa demnitate, sau uitînd complet şi de una şi de cealaltă. Iată de ce sufletele oamenilor ar putea fi numite pe drept cuvînt ,,zei muritori”, căci depărtîndu-se de Dumnezeu, ele mor cîte odată pentru fericirea vieţii divine, şi, din nou, întorcîndu-se la Dumnezeu, ele redobîndesc această viaţă preafericită, adică trăind şi murind pentru această viaţă divină, atît cît este dat unei esenţe nemuritoare să fie atinsă de moarte. Pentru omul străin de asemenea concepte, moartea înseamnă dispariţia în întuneric şi această teamă a îndepărtării dă drumul dezlănţuirii pasiunilor. Necunoaşterea a ceea ce este bun ne aserveşte faţă de ceea ce este rău, şi această aservire nu poate fi înfrîntă prin nici un alt mijloc decît prin întoarcerea, prin intermediul aducerii aminte, la cunoaştere şi la Dumnezeu. Legătura dintre zeii nemuritori şi oamenii priviţi ca zei muritori trebuie să fie o categorie de fiinţe, superioare muritorilor dar mai puţin apropiate de Dumnezeu ca zeii nemuritori prin intermediul cărora cele două lumi se unesc. Dar această poziţie intermediară nu înseamnă că au ajuns aici printr-o devăvîrşirea a naturii omeneşti sau printr-o degradarea a celei divine dăruită de Dumnezeu ci este o ordine ce a luat naştere prin actul de creaţie al lui Dumnezeu. Toată această rînduială de fiinţe raţionale asociată unui corp nepieritor, reprezintă înfăţişarea perfectă a lui Dumnezeu care a creat-o. Fiinţele care, în lume, deţin primul rang sînt imaginea pură a ceea ce este mai ales în gîndirea divină, cele care se află pe treapta din mijloc sînt reflexul ceea ce este mijlociu, iar cele aflate pe ultimul nivel sînt imaginea a ceea ce este mai la urmă în gîndirea divină. ,,Eroii” reprezintă lumea de mijloc din sistemul teozofic al pitagoreicilor. Rînduiţi mai presus de oameni dar inferiori ,,zeilor nemuritori”, ei ocupă intervalul care îi separă şi fac legătura dintre oameni şi zei. Întrucît deţin rangul secund, trebuie să li se aducă cinste pe măsură, aşa cum spune preceptul: ,,Cinsteşte-i după rînduiala impusă de Lege” Natura lor care i-a pus de lătură între lumile cereşti şi oameni, i-a făcut pe aceştia să-i cinstească cu apelativul de ,,eroi glorificaţi”. Spune autorul că ei au mereu gîndul lipit de cel al Creatorului lumii universale, sînt luminaţi de fericirea vieţii preafericite de care se bucură, dar nu totdeauna la fel şi nici fără schimbare. Prin însuşi faptul că sînt uniţi cu Dumnezeu printr-o stare intermediară, şi că au primit graţia divină care îi fereşte de rău, ei evoluează ca o horă, purtaţi de avînturi diferite, în jurul Fiinţei Supreme. Descrierea se găseşte în textele lui Enoh dar şi în Viziunea lui Er a lui Platon. Epitetul de ,,glorificaţi” l-au primit din partea oamenilor pentru că sînt în mod constant buni şi luminoşi şi niciodată nu cad în răutăţi, mişelii sau în uitare de Dumnezeu; li se spune ,,eroi” pentru că acest cuvînt înseamnă dragoste şi vrea să arate că sînt plini de dragoste pentru Dumnezeu, că ne învaţă să-L iubim, şi că ei sînt cei care se înalţă şi ne poartă din această viaţă pămîntească către cetatea divină. În religia geţilor aceşti eroi erau ,,asenii” sau ,,ausonii” adică sufletele celor care au murit în bătălii pentru sfînta Getia sau înţelepţii care au trudit cu mintea în căutarea deplinei cunoaşteri pentru vindecarea sufletului şi trupului omului., Ei se mai numesc ,,Spirite bune”, căci posedă deplina cunoaştere a legilor divine. Cîteodată sînt numiţi ,,Mesageri”, căci ne transmit şi ne învaţă regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a avea o viaţă fericită. Această treabă în religia geţilor o îndeplinea ,,îngerul păzitor” iar de întregul neam arimin avea grijă oastea sau ,,falanga de îngeri”. ,,Geniile” sînt după scrierea lui Imblichos, sufletele omeneşti care s-au împodobit cu adevăr şi cu virtute, pentru că ele sînt pline de înţelepciune şi cunoaştere, se numesc ,,pămînteşti” pentru a lăsa să se înţeleagă că ele se pot amesteca în treburile lumeşti. Numele de ,,geniu pămîntean” nu se foloseşte decît pentru acela care, fiind om prin natura sa, a devenit ,,geniu” prin felul său de a trăi. Pitagoreicii au preluat cuvîntul OM din limba română/getă şi l-au adaptat fonetic printr-un cuvînt grec pentru că ei nu aveau asemenea concept teozofic şi trecînd toată religia şi filozofia geţilor prin ciurul grecizării, a ieşit ce găsim în scrierile acestora. Pitagoreicii dădeau numele de genii sufletelor morţilor, şi chiar, după părerea lui Plutarh, sufletului încă ce locuia într-un trup muritor. Pentru ei a cunoaşte geniul, însemna deci a cunoaşte natura fiinţei divine care se afla în om, şi, cum soarta omului era determinată de natura sufletului său, cunoaşterea naturii sufletului putea influenţa asupra soartei sale. Această cunoaştere uşura purificare, dădea omului conştiinţa întregii sale puteri, făcea ca toate însuşirile lui să înflorească şi grăbea întoarcerea lui la starea originară. În textele pitagoreicilor se repetă mereu că buna rînduială a cerului şi pămîntului este cerută şi impusă de Lege, pravilă dată de Dumnezeu pentru cinstirea cum se cuvine a celor divine Legea este cunoaşterea nemărginită care pune ordine în lume şi voinţa divină care creează veşnic toate lucrurile şi care tot veşnic le păstrează. Ordinea stabilită de Lege, este locul pe care Zămislitorul tuturor lucrurilor şi Orînduitorul lumii universale l-a stabilit zeilor nemuritori atunci cînd i-a creat, şi această ordine face ca unii să fie cei dintîi, iar ceilalţi cei de pe urmă. În rînduiala universală a fiinţelor raţionale, Zeii nemuritori deţin rangul cel mai înalt, dar ei se deosebesc totuşi între ei, unii fiind mai divini decît ceilalţi. Semnul superiorităţii sau al subordonării unora faţă de ceilalţi este ordinea însăşi a sferelor cereşti; acestea le-au fost atribuite după esenţa, ordinea fiind cea care le fixează rangul acordat în funcţie de demnitatea lor. Căci nu există cauză raţională a creaţiei tuturor fiinţelor, în afara acestei bunătăţi pe care Dumnezeu o are prin esenţa sa. Dumnezeu e bun şi ceea ce este bun nu este niciodată capabil de rea-voinţă. Aşa stau lucrurile şi în religia geţilor numai că în mozaism şi iudeo-creştinism Iahwe umblă ca duh al răului absolut să facă numai silnicii, să nimicească tot neamul omenesc dacă nu se taie împrejur sau nu depune la porţile Ierusalimului toate bogăţiile de aur, argint, pietre preţioase şi ţesături fine. Ori, Dumnezeu fiind prin natura lui bun, a creat în primul rînd fiinţele care au ca el o asemănare mijlocie, şi în al treilea rînd cele care, dintre toate fiinţele asemănătoare lui, unele îi sînt mai îndepărtate. Iahwe nu poate fi niciodată bun pentru că el este numai stăpîn care domneşte prin frică şi violenţă. Groaza şi măcelul sînt cele mai sigure căi pe care le foloseşte Iahwe pentru a aducere la supunere şi robieLegea este neschimbătoarea putere a lui Dumnezeu aplicată la organizarea lumii, la crearea fiinţelor divine şi la veşnica şi nestricata lor rînduială. Cinstea ce i se cuvine Legii este recunoaşterea fiinţelor demne de a fi slăvite şi dorinţa de a deveni, pe cît este cu putinţă, asemenea lor. Nu vom putea cinsti mai bine pe Dumnezeu oferindu-i ceva, ci dovedindu-ne demni de a primi ceea ce el ne încredinţează. Iar pitagoreicii au o zicere straşnic de lămuritoare şi pentru religia geţilor care spune: ,,Vei cinsti pe Dumnezeu în mod desăvîrşit, dacă prin gîndire devii asemenea lui Dumenzeu’’. Iahwe spune că primeşte ce-a mai mare cinste atunci cînd fecioraşii lui plecaţi la colindat peste toate olaturile pămîntului, adună tot ce pot aduna de la goimii cu cap de lut şi împart cinstit cu el. Sigur nu toţi au cugetul împăcat de a se lăsa cotrobăiţi pentru peşcheşurile ce sînt obligaţi a le dărui lui Iahwe şi în faţa căruia trebuie să se prezinte cu pungile doldora ca nişte purcoaie, astfel să nu le ia tot ce ei au prădat cu atîta sîrg de la alţii. Şi pentru că pitagoreicii cunoşteau – ca şi geţii – năravurile şi apucăturile stricăcioase ale iudeilor de care uneori se întuneca chiar şi întunecatul Iahwe, le-a zis-o de la obraz în vîrf de buze: ,,Orice om care cinsteşte pe Dumnezeu ca o fiinţă care are nevoie de daruri, se crede pe sine superior lui Dumnezeu”. Omul pios este cel care, dobîndind cunoaştere Zeilor, oferă, drept cel mai pios omagiu, propria sa desăvîrşire celor care sînt cauza tuturor bunurilor, iar bunurile în sine adunate şi răsadunate nu sînt decît chipul lăcomiei şi al desfrîului devenit religie pentru cei ce fac asemenea fapte. Cu pioşenie, totul devine plăcut lui Dumnezeu, pe cînd fără pietate nimic nu are trecere în faţa lui. Noi plini de mirare ne ridicăm sprîncenele şi întrebăm: ce treabă avem cu otrava mozaică dacă toate credinţele şi ritualurile noastre sînt cele strămoşeşti lăsate prin Legea lui Dumnezeu şi transmise neamului arimin prin Scrierile sfinte ale lui Eno Pentru păstrarea bunei rînduiele şi a învăţăturilor sfinte zeii nemuritori şi eroii glorificaţi erau numiţi păzitorii Legii. Azi am ajuns un popor de hulitori al Legii strămoşeşti, falsificîndu-ne conştiinţa de neam şi ţară şi ruşinîndu-ne de cine sîntem. Pentru Platon şi Proclos, bunătatea esenţială a lui Dumnezeu constituie singura cauză a creaţiei. .Conceptul vede în Dumnezeu, nu doar un Creator sau Ziditor al Universului şi al lumii, ci mai ales ca un părinte binevoitor., dar niciodată un stăpîn odios şi răzbunător. După Porfir, ,,Cel mai bun cult, pe care poţi să-l aduci lui Dumnezeu, este ca sufletul tău să devină icoana lui. Numai prin virtute poate fi atinsă această asemănare, căci numai virtutea poate înălţa sufletul în lumea din care a purces. Nu discursurile filozofului sînt plăcute lui Dumnezeu ci faptele sale…Nici lacrimile şi nici rugăminţile nu-l mişcă pe Dumnezeu; nu jertfele îl cinstesc şi nici nenumăratele ofrande; ci sufletul pios şi plin de dragoste divină se uneşte cu Dumnezeu; căci cei ce se aseamănă trebuie să fie împreună’’. De unde zeciuiala şi dijma practica de papistaşi asupra enoriaşilor este o apucătură satanistă. Iamblichos în lucrarea amintită face o delimitare clară între suflet şi trup considerînd că noi sîntem suflet ca identitate şi trup numai ca materie. Spune el că trupul nu poate fi luat drept suflet, trupul nefiind eul personal, el aparţinînd temporal de suflet, tot aşa lucrurile exterioare nu sînt ale sufletului ci ale trupului personal. Prin aceste distincţii, nu se mai poate confunda aceste naturi diferite, şi este calea sigură pentru a descoperi care este esenţa omului; şi întrucît nu se mai poate considera nicicînd că trupul sau lucrurile exterioare sînt eul personal, şi nu vor mai fi scopul existenţial al persoanei, se va îndepărta în felul acesta iubirea de trup şi de bogăţii.,,Ignorînd cu desăvîrşire ceea ce sîntem de fapt, noi ignorăm de asemenea lucrurile de care ar trebui cu adevărat să ne îngrijim, şi avem grijă întotdeauna de altceva decît de noi înşine, cînd de fapt ar trebui ca întreaga atenţie să ne-o acordăm nouă înşine. Dar dacă sufletul este cel care se serveşte de trup, dacă trupul îi ţine loc de organ, şi dacă toate lucrurile exterioare au fost făcute pentru menţinerea în viaţă a acestui instrument al sufletului nostru, este evident că prima şi cea mai importantă grijă trebuie acordată pentru ceea ce este în noi primul şi cel mai important, iar grija noastră secundară pentru ceea ce vine în al doilea rînd”. Moartea este privită ca o dispariţie a trupului şi nu a sufletului care va dăinui dar el trebuie apărat şi înnobilat în tot cursul vieţii astfel ca să nu fie chinuit de răutate, viclenie şi lăcomie. Trupul este hărăzit morţii şi reîntoarcerii în natura pămîntească pe cînd sufletul care este adevăratul nostru eu, se va înălţa pentru veşnicia lui Dumnezeu. Sufletul nu poate fi robit niciodată dacă noi nu vrem pentru că el se află înlăuntrul nostru fiind liber de trup. Platon în Legi afirmă aceleaşi idei dar cu cîteva sute de ani mai devreme: ,,În chiar această viaţă, numai sufletul nostru este ceea ce sîntem, trupul nostru nu este decît o imagine care îl însoţeşte pe fiecare dintre noi… Persoana noastră veritabilă este o substanţă, nemuritoare prin natura ei, care se numeşte suflet”. Nici nu se poate mai clar dacă dăm vălul uitării de pe religia strămoşilor noştri şi o integrăm intr-un context istoric ajustat de adevărul spus şi de tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri. O existenţă ce are ca temei adunarea de bogăţii prin sperjur, crime sau alte mijloace necinstite sau avuţii formate din lucruri de nimic dar lipsind sufletul de cele trebuincioase, va duce la o degradare permanentă a acestuia. Povara răului va creşte zi cu zi iar sufletul va fi chinuit de păcatul lăcomiei şi al egoismului făcut împotriva celorlalţi astfel că sufletul nu va mai avea cu ce să pornească drumul către veşnicia lui Dumnezeu. Lacomul şi răul ,,negăsind vreun alt mijloc de vindecare, se va refugia în ideea de hău, şi, închipuindu-şi că poate vindeca un rău cu altul, el se va îndemna spre viciul considerînd că sufletul său este muritor; căutînd în acest fel să scape de judecata de pe urmă, se va condamna el însuşi la a nu mai fi nimic după moarte. Omul rău nu vrea ca sufletul său să fie nemuritor, pentru a nu fi ne-voit să îndure pedeapsa pentru faptele sale”.La iudeo-creştini, învierea se face prin trup şi toată religia se raportează la trup şi la materie, aur, averi, bogăţii care sînt tare plăcute lui Iahwe. Din praful timpului se va aduna fir cu fir şi se va reface trupul fiecărui tăiat împrejur iar schelete care îngrozesc şi morţii, se vor strînge în mulţimi fără margini şi fără număr şi se vor buluci sub sprînceana întunecată a lui Iahwe pentru dreaptă judecată! Înţeleptul bucurîndu-se de iluminarea care îi este proprie, nu vrea decît ce vrea legea divină, iar sufletul, care se călăuzeşte după ordinea divină, ajunge să trăiască în acord cu Dumenzeu şi să facă tot ceea ce face avînd privirea aţintită spre ceea ce este luminos şi divin. Iar sufletul se înalţă spre veşnicie pe un car aşa cum arată probele arheologice ale strămoşilor noştri privind incinerarea trupului pe un car cu patru roţi care uneori era folosit şi pentru păstrarea cenuşii într-o mică urnă în metocul cetăţii. Damascius, spune despre carul sufletului că este principiul însufleţit care se ataşează fiecărui suflet ca organ al său, prin el, corpurile devenind însufleţite. Se numeşte corp luminos pentru că structura sa este din lumină eternă sau lu-mină astrală. Hierocles spune că spiritele/geniile pămînteşti sînt sufletele oamenilor care nu s-au înălţat la o stare superioară şi sînt asemănătoare cu îngerii creştinismului. V-aş pupa pentru asemenea sincerităţi dar timpul nu a vrut să fim părtaşi ai aceleaşi istorii. Diogenes Laerţios spune: ,,Acest element eterat al trupului este corpul luminos al sufletului nostru. După pitagoreici, sufletul este unit de corpul nostru material prin intermediul uni corp spiritual sau vital, numit car spiritual, corp luminos, vehiculul sufletului. Pitagora recomanda abstinenţa pentru orice fel de carne pentru ca oamenii să se obişnuiască cu un mod de trai mai auster, să nu se îndoape neîncetat cu alimente, să se obişnuiască cu mîncăruri care nu au nevoie să fie trecute prin foc, şi să înveţe să-şi astîmpere setea bînd apă curată. El insista de a întreţine trupul în acest fel, fiind singurul mijloc care îi permitea să se bucure de o bună sănătate şi să-i ascută spiritul. Pitagora se hrănea mai ales cu miere, sau cu faguri de miere cu pîine, şi nu bea nici o picătură de vin în timpul zilei, mînca pîine cu legume crude sau fierte şi arareori lucruri care proveneau din mare”. Pitagoreicii spuneau că omul virtuos este cel care merge pe urmele lui Dumnezeu. După Plutarh, preoţii egipteni se supuneau unui regim alimentar asemănător: ,,Ceea ce doreau ei, este de a avea trupuri sprintene şi uşoare care să servească de înveliş sufletului lor, astfel ca principiul divin care se află în el, să nu fie nici strîmtorat nici sufocat de preponderenţa elementului muritor”. La mozaici şi iudeo-creştini îmbuibarea era o formă de iubire şi sacrificiu pentru cinstirea stăpînului căpcăun. Platon ne spune în Fedra, că numeşte corpul luminos ,,carul subtil al sufletului’. Acest car devine mai uşor şi se înalţă atunci cînd sufletul se purifică, el se îngreunează şi cade pe pământ atunci cînd sufletul se lasă robit de dorinţa pentru lucrurile pămînteşti. Corpul luminos sau eterat pe care îl au Zeii, Eroii şi oamenii, era format din aceeaşi substanţă luminoasă şi plastică cu care Spiritul creator a alcătuit lumea. Această unitate de substanţă constituia omogenitatea vieţii Creatorului, ea era marea mediatoare între vizibil şi invizibil, între spirit şi materie, între interiorul şi exteriorul universului. Fără acest corp eterat, pe care spiritul şi-l ţese fără încetare lui însuşi, şi şi-l clădeşte prin acţiunea sa, corpul nostru material nu ar fi decît o masă inertă şi fără viaţă. După Hierocles, carul sau atelajul înaripat, este corpul subtil sau luminos pe care îl conduce inteligenţa. Cei doi cai sînt partea iraţională şi neînfrînată a sufletului nostru. prin amestecul său material, orice suflet este supus, pe de o parte, dorinţelor păcătoase pe care materia le deşteaptă în el, şi pe de altă parte, prin originea sa cerească, el este plin de dorinţe sfinte care îl înalţă. Inteligenţa care are rolul de vizitiu, este cea care trebuie să stăpînească bune forţele opuse ale atelajului, căci dacă carul înaripat se prăbuşeşte la pământ în loc să se înalţe spre Zei, este pentru că vizitiul nu ştie să-l conducă, adică să ajungă la contemplaţie. Această imagine descrisă de Hierocles se vede chiar şi în întuneric pe iconiţele strămoşilor noştri, alte artefacte uluitoare care ne dovedesc cultura, religia şi istoria neamului nostru străbun dar bun numai de blamat, batjocorit şi umilit. Fiecare erou sau asen la geţi este un suflet înţelepţit cu un corp luminos, şi fiecare OM este aparent un suflet raţional cu un corp nemuritor pe măsura naturii sale. Aceasta este doctrina pitagoreicilor, doctrină pe care Platon a făcut-o cunoscută mai tîrziu comparînd sufletul divin şi sufletul omenesc ca un car tras de doi cai îna.ripaţi conduşi de un vizitiu. Prin preceptul: ,,Abţine-te de la alimentele de care ţi-am vorbit”, sîntem sfătuiţi să reducem cît mai mult murdăria din trupul nostru care vine de la materie. Trebuie să urmăm purificările sfinte astfel vom dobîndi forţa care ne uneşte cu Dumnezeu. Odată cu străduinţa pentru practicare a virtuţii şi cunoaşterii adevărului, trebuie să se aibă grijă şi de corpul luminos, corp pe care Oracolele îl numesc drept carul subtil al sufletului nostru. Ori, această purificare ajunge pînă la alimente şi băuturi, şi pînă la orice regim al trupului muritor, căci în acest trup se află corpul luminos care insuflă viaţă trupului neînsufleţit şi menţine armonia alcătuirii lui. Într-adevăr, purificările sufletului raţional apără în acelaşi timp şi carul luminos, cu ajutorul lor, acest car devine înaripat, şi nu pune nici un fel de stavilă în calea înălţării sufletului spre înălţimi. Aşa s-a înălţat la ceruri şi proorocul Ilie, mit preluat de ivriţi în Tora ori de la cabirii/filistenii pe care i-au făcut dispăruţi din istorie ori poate din trecerea lui Zamolxe şi a lui Ilie Scitul la aceeaşi cabiri pe cînd se întorceau sau plecau în ţara lui Ra. Prin practicarea tuturor acestor prescripţii, corpul luminos se revitalizează într-o oarecare măsură, se concentrează în el însuşi, se umple de tărie divină, şi se apropie de perfecţiunea intelectuală a sufletului. Proclus care a trăit în secolul V şi a fost ultimul mare filozof necreştin spune că ,,Rugăciunea nu este o invocaţie adresată divinităţii pentru a obţine favoruri, ea este eliberată de orice dorinţă materială; este elanul sufletului virtuos către divin, izvorul întregii perfecţiuni. Ceea ce purcede din Dumnezeu chiar dacă este distinct, nu este cu totul separat de el…Esenţa rugăciunii este întoarcerea sufletului către divinitate; efectul său imediat, o mult mai mare virtute, ţelul său suprem, unirea cu Dumnezeu. Oamenii se înşeală foarte mult, ei cred că Dumnezeu se îndepărtează sau se apropie de ei, şi că forţa rugăciunii are menirea de a-l atrage şi de a-l face să coboare la ei…Nu Dumnezeu se coboară la noi ci sufletul se înalţă al el.” Ce se va face Iahwe cu acele puhoaie de schele şi umbre pline de zdrenţe care vor veni la judecată pentru că au plătit bir peste bir ca să fie iubiţi de stăpînul din Întuneric? Ne zice în continuare Proclus despre viaţa noastră că lumea pămîntească privită ca o cale obligatorie de parcurs pentru înălţarea sufletului nu este şi obligatorie în universul material al existenţei omului. Ori dorinţa înţeleptului este de a părăsi această cîmpie a nefericirii grăbindu-se să ajungă la cîmpia de adevăr. Dacă nu poate ajunge la ea, aripile sale frînte îl prăvălesc într-un trup pămîntesc unde va fi lipsit de fericirea veşnică. În cîmpia adevărului hrana este inteligenţa şi bunătatea divină. Cam aşa gîndea şi nefericitul Tomşa din tăbliţa 5, care fiind bolnav îşi aştepta sfîrşitul în camera lui dorind să ajungă OM şi să fie dus în ţinutul iubirii lui Zamolxe. Cu cîtă pricepere au vopsit unii cioara, spunînd că este porumbel! Cel care ajunge să cunoască firea naturii umane ştie că oamenii îşi atrag necazurile prin propria şi libera lor alegere, şi că ei devin, graţie alegerii lor libere, nefericiţi şi nenorociţi. Ei sînt puţini, căci majoritatea oamenilor sînt răi, dominaţi de înclinaţii care îi poartă spre ceea ce este pămîntesc şi deci trecător, purtîndu-se ca nişte nebuni. Ei îşi atrag aşadar singuri relele, pentru că au ales să se îndepărteze de Dumnezeu şi să se lipsească de orice legătură cu el, de acea fericită intimitate de care se bucurau atunci cînd se aflau în strălucirea pură a luminii. Nu este posibil ca cel care este fără Dumnezeu să nu fie un smintit, şi că cel care s-a smintit să nu fie fără Dumnezeu, căci acest lucru este o necesitate. Din toate părţile ei sînt asaltaţi de viciile pe care le-au ales de bună voie, prin obstinaţia de a nu-şi ridica ochii la lumina divină şi a nu auzi adevăratele bunuri. Afundaţi în patima lor pentru ceea ce este muritor, ei se lasă tîrîţi prin viaţă ca de o furtună. Nu există decît un singur mijloc de a scăpa de aceste rele întoarcerea la Dumnezeu, iar această întoarcere nu este posibilă decît celor care îşi ţin mintea trează şi urechile totdeauna destupate pentru a dobîndi adevăratele bunuri, şi care, prin însuşirea pe care o au de a se putea înălţa, au reuşit să se vindece de răul inerent propriei lor condiţii. Acest rău, care este în noi inerent şi în acelaşi timp dobîndit prin faptele noastre, sînt faptele hotărîte de noi şi care se împotrivesc legilor naturii. Îndepărtarea noastră de fiinţele superioare ne conduce la nebunie şi la o alegere oarbă şi necugetată. Această îndepărtare ne este sugerată prin cuvîntul soartă neîndurătoare, căci această soartă, prin pornirea care ne îndreaptă spre animalitatea muritoare, ne determină să părăsim rangul divin. Fiind prizonierii iluziei nu putem să ne înfruntăm destinul şi să-l croit altfel decît spun răii că ne este hărăzit. Despre rostul vieţii noastre pe pământ Iamblichos îi aminteşte pe pitagoreici că repetau mereu preceptul ,,Să nu sfărîmăm zeul/duhul care este în noi’’. Aceştia aveau obiceiul să cinstească sub numele de Zeus, pe creatorul şi părintele lumii universale. Iar numele de Dumnezeu, care îi era propriu în mod legitim după credinţa lor, se potrivea cel mai bine acţiunii şi realizărilor sale. Pentru acestea dar şi pentru altele Creatorul lumii a fost numit în doctrina lor Cuaternar, iar în secolul lV-V al erei noastre, el invocat cu numele de Zeus Tatăl! Pitagoreicii susţineau că mentorul lor a putut să cunoască printr-o revelaţie divină întreaga istorie a sufletului său şi să-şi amintească atît existenţele sale anterioare cît şi pe cele ale discipolilor săi. Păstrarea celui mai adînc secret al doctrinei lor a fost posibilă datorită faptului că discipolii lui Pitagora priveau ştiinţa şi filozofia ca pe un bun sacru şi divin încredinţat de Maestru lor prin revelaţie. Pitagoreicii, scrie cu privire la interdicţia de a ucide animale şi a le mînca Sextus Empiricus, considerau că animalele sînt rude cu oamenii, tot aşa cum oamenii se înrudesc cu Zeii, pentru că sufletele tuturor fiinţelor erau părţi din sufletul universal. A ucide un ani-mal, însemna a te face vinovat de nedreptate şi impietate. Conceptul se găseşte identic atît în textele atribuite lui Enoh cît şi în scrierile esenilor. Pitagora spunea că omul trebuie să ştie originea lumii şi originea sufletului. Despre prima susţinea că toate sînt create datorită unui principiu primordial care este şi cauză numit ,,teos” Creator al naturii şi posedînd însuşiri morale. Acesta se constituie în inteligenţa supremă, inaccesibil cunoaşterii umane şi nesupusă capriciilor noastre cele rele. El este unic dar cuprinde în el timpul, materia, eterul şi destinul. Sufletul omului vine din sufletul universal, aşezat în centrul sferei cereşti şi care este divinitatea. Din aceasta se nasc zeii, ca emanaţie a divinităţii. Oamenii sînt cele mai de jos emanaţii ale sufletului ceresc. Ei au valoare doar ca suflet pentru că trupurile sînt forme trecătoare, prin care trec trupurile după ce au ieşit din divinitate, spre a se reîntoarce de unde au purces cîndva, adică sufletul universal. Astfel sufletul omului se va mişca din sufletul universal pe pământ în trup viu şi înapoi de mai multe ori pînă îşi va găsi fericirea, iar această migrare veşnică mentorul o numeşte metempsihoză. Sinteza doctrinei lui Pitagora făcută mai sus o poate găsi oricine ştie să citească şi înţelege ce face, în scrierile despre eseni, despre Enoh şi unele ,,basme” româneşti. Dar o mai găsim în tot sau cu mici modificări în orfism, teologie tracă/arimină ticluită cu cel puţin 500 de ani înaintea lui Pitagora şi în budism despre care încă nimeni nu a cutezat să spună că este o plagiere a doctrinei lui Pitagora. Acesta este scopul disciplinei pitagoreice, să ne dea aripi pentru a ne putea împărtăşi din bunurile divine, astfel încît, atunci cînd va veni momentul morţii, lăsînd pe pământ trupul nostru muritor, şi curăţindu-ne de tot ceea ce constituie natura sa pieritoare, să fim gata pentru marea călătorie cerească. Atunci vom găsi starea noastră originară şi vom fi îndumnezeiţi, atît cît le este îngăduit oamenilor să fie Zei. Dacă pitagoreicii nu consumau carne de frică de a nu găsi vreun suflet de om reîncarnat în respectivul animal, geţii nu consumau carnea pentru că o considerau un aliment otrăvitor pentru trupul care vrea să se purifice de toate păcatele pămîntene pentru a ajunge în ,,ţinutul lui Zamolxe”. Practica canonizării la geţi este cunoscută printre istoricii greci şi o pomenesc începînd cu Zamolxe care, aşa cum informează Strabon, a fost întîi mare preot şi apoi a devenit zeu, adică sfînt am zice noi azi. Aceleaşi afirmaţii le face şi despre Deceneu, marele preot din timpuri demult uitate iar pe Ili cel martirizat de către iudei, tăbliţele spun că a fost luat în ţinutul lui Zamolxe. Scopul suprem al acţiunii de a deveni OM – numit de greci teurgie – este ca această artă iniţiatică şi sacră să te înalţe şi conducă la adevăratele valori pe cei care au urmat neabătuţi calea virtuţii, a-i izbăvi de chinurile de pe pământ, a-i ridica pînă la splendorile lumii eterne, şi a-i conduce la insulele Preafericiţilor, care spun vechile mitologii greceşti şi emeş, erau tot la noi. Acestor înţelepţi le este rezervată răsplata îndumnezeirii, căci nimănui altcuiva nu îi este permis să ajungă alături de zei, decît numai celui care a cucerit în sufletul său adevărul şi virtutea, şi care a dobîndit pentru carul său spiritual puritatea. Devenit în felul acesta sănătos şi întreg, el este repus în starea sa primordială, căci s-a regăsit pe sine însuşi unindu-se cu dreapta raţiune, el a recunoscut ordinea divină a universului, descoperind, atît cît îi este îngăduit omului să o facă, pe creatorul lumii universale. Pitagoreicii foloseau expresia: ,,vei fi zeu nemuritor”, la care mai adăugau cuvintele ,,etern, şi pentru totdeauna învingător al morţii”, pentru a se înţelege că la această îndumnezeire nu se ajunge decît prin suprimarea a tot ceea ce este trecător şi muritor în noi, el fiind rodul perfecţionării treptate a omului. Formule asemănătoare cu cele de mai sus au fost descoperite pe unele morminte din Grecia ale iniţiaţilor orfici dovedind originea doctrinei lui Pitagora care este în religia şi filozofia geţilor. Strabon(66 î.e.n.-24 e.n.) în Geografia la Vll,3, preluînd minciunile lui Herodot spune că getul Zamolxe a fost sclavul lui Pitagora şi după ce a mai fost şi prin Egipt s-a întors în baştina sa unde i-a cam păcălit pe toţi în frunte cu regele. Ne mai aminteşte el că o parte dintre geţi nu mănîncă carne şi trăiesc fără femei iar această realitate era cunoscută chiar de către Homer adică din secolul Vlll î.e.n . ,,Întîmplarea face ca aceştia, fiind săraci să fie şi foarte drepţi. Este foarte probabil ca în secolele de mai tîrziu, Zamolxes să fi convins pe geţi, să ducă o viaţă pitagoreică, fiindcă i-a găsit dispuşi pentru filozofie.” Dată zicerea la dreaptă socoată iese tare rău pentru că Pitagora a trăit în secolul Vl î.e.n. iar Homer cunoştea acest mod de viaţă al unor geţi cu două secole mai înainte şi nu aveau cum să ,,ducă o viaţă pitagoreică” ci una curat mioritică. Nu se pupă deloc cîntătura cu făcătura istoricului! Nu ,,întîmplarea” lui Strabon îi făcea pe geţi să fie foarte drepţi şi Zamolxe să îi găsească iubitori de filozofie, ci religia şi filozofia lor, cunoscută şi furată la drumul mare de către greci iar scriito- rul grec se face că plouă prin părţile lui de nu vedea celelalte popoare decît în ceaţă şi negură. Crăpa-v-ar rînza în voi neam de mătrăgună. Ce să mai spun despre această antichitate, pe sălbatici istoria i-a urgisit cu toate relele pămîntului iar pe înţelepţi şi aceştia au fost numai greci, soarta i-a miluit cu atîta înţelepciune încît a dat din ei ca pîrîul în furtună.
Cuvinte de referinra: adevaruri ascunse, cartea adevaruri ascunse, adevaruri ascunse, Cartea "Adevaruri Ascunse",
|
|||
| Ultima actualizare ( Luni, 01 Februarie 2010 10:15 ) |