Fragmente din cartea mea III Imprimare Email

                                                                                            Solomonarii
.
.
     Erau preoţi geţi care s-au sihăstrit prin munţi după măcelul roman dar şi învăţaţii ce vegheau la respectarea regulilor morale şi religioase în lumea neamului scoborîtor din zei şi a celor care cinsteau religia crucii. Am arătat că romanii au urmărit să distrugă statul geţilor pentru averea fabuloasă în aur şi argint pe care o depozitau dar şi pentru religia lor în puterea crucii ca miracol al nemuririi. După cucerirea Sarmisetuzei, au distrus toate lăcaşele de cult iar pe preoţi şi călugări pe care i-au prins i-au măcelărit pînă la ultimul. O mică parte au reuşit să fugă în munţi luînd cu ei şi tăbliţele de aur şi plumb pe care era scrisă istoria şi religia lor, iar alţii s-au retras la est de Carpaţi unde au continuat lupta împotriva cotropitorului roman, avînd un sprijin puternic în goţi. Mitologia noastră este o comoară dispreţuită şi privită cu multă duşmănie de specialiştii ce ne-au scris în fals istoria după zisa unor criminali şi a unor vînduţi care urmărit să facă din ro-mâni un neam de vîrtură-lume, fără identitate şi fără trecut.     
     Mitologie românească scrisă de Marcel Olinescu şi apărută în anul 1944, cuprinde mai multe legende şi mituri uluitoare din istoria noastră adevărată dar batjocorită cu atît năduf de tot felul de secături. Legenda solomonarilor ne prezintă o realitate care a trecut în mit şi ulterior în cultura anonimă dar specialiştii bolşevismului curat spun că sînt idei mistice şi obscurantiste vîndute de vîrfurile cele mai reacţionare ale clericalismului naţionalist şi intelectualităţii din trecut, ce urmăreau otrăvirea minţii poporului. Că vezi dragă Doamne, aceste stîrpituri comuniste care în majoritate erau  jidani înfrăţiţi cu Satana, ne-au adus numai lumină şi cultură!     
      ,,În vremurile nu tare de demult, ba în unele locuri chiar şi acum, umblă nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavînd cu ei decît o desagă în spate şi sînt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sînt solomonarii. Românii, spun despre ei că sînt tare evlavioşi, cu multă ştiinţă de carte şi mai ales foarte deschişi la minte. După ce au învăţat toate cărţile cîte sînt în ţara noastră, au plecat într-o ţară spre soare răsare, undeva prin ţara moscului ori poate mai departe prin ţările unde a domnit Por Împărat, şi acolo stau într-o peşteră şi scriu la o masă de piatră şi într-o carte mare toată ştiinţa şi învăţătura, cîtă se află în lumea asta. Acolo ei stau ca într-o şcoală şi sînt tare mulţi, dar nu toţi ajung pînă la sfîrşit solomonari, pentru că trebuie să treacă prin grele încercări şi numai pe aceia îi face Dumnezeu solomonari, care trec încercările cu bine. În şcoala asta a solomonarilor numită Şolomanţă, sînt atîrnate de un fir de aţă pietre de moară care de-abia aşteaptă să nu cadă. Cei care vor să fie solomonari, trebuie să treacă pe sub aceste pietre şi mulţi de frică se întorc înapoi. Şi mai sînt şi alte încercări din ce în ce mai grele. Iar după ce au isprăvit de scris, tot ce se poate şti pe lumea asta, în cartea ce se cheamă ,,solomonărie” şi după ce au trecut cu bine încercările, numai atunci pot fi făcuţi solomonari. Din peştera aceea, apoi Dumnezeu, fiindcă s-au purtat tot timpul ca nişte sfinţi, le dă putere să se înalţe în nouri şi să-i stăpînească pe ei şi pe balauri. Pe calea nourilor, aşa se întorc înapoi solomonarii, în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduce aşa cum vor ei. Ei stau pe nori, ca pe un cal, ţin în mînă o cîrjă, cu care conduce norul şi cartea cu toate învăţăturile lumii. Ei pot sta în nori cît vor ei. Numai din cînd în cînd ei mai scoboară pe pământ, să cerce pe oameni, dacă ascultă de învăţăturile creştineşti şi dacă li-i tare credinţa. De aceea ei umblă rău îmbrăcaţi şi desculţi, cerşind din poartă în poartă şi cîntînd versuri ce nu sînt altceva decît cele mai frumoase şi mai pline de învăţături creştineşti versuri din Biblie. Dacă i-ai mulţumit şi i-ai omenit cum trebuie şi i-ai dăruit după starea ta, atunci solomonarul te răsplăteşte mergîndu-ţi toate în plin. Acei însă, care-i dispreţuiesc ori îi alungă, sînt dispreţuiţi de solomonari, căci le bat ogoarele cu furtună şi grindină şi le merge tot rău. Solomonarul, are în urma ştiinţelor căpătate în şcolile solomoneşti, o mare putere asupra norilor şi balaurilor. Dacă oamenii dintr-un sat l-au primit bine şi l-au rugat pentru ploaie, atunci el cheamă norii şi plouă cît le spune el. Dacă, dimpotrivă, l-au alungat şi i-au aruncat vorbe rele, atunci el pleacă supărat şi ducîndu-se la iazul cel mai apropiat, îşi scoate cartea din desagă, şi ceteşte din ea, ceteşte, pînă îngheaţă apa în iezer. Atunci se duce pe gheaţă pînă la mijlocul iezerului, şi lovind cu cîrja, sparge gheaţa ca să iasă capul balaurului afară. Dacă balaurul ce iese afară e prea mic, îi dă în cap cu frîul de coajă de mesteacăn, să meargă înapoi să crească. Dacă, însă, e destul de mare, atunci aruncă frîul în capul balaurului, şi încălecînd, pe spinarea lui, îi dă pinteni şi se suie cu el în înaltul văzduhului. Cu cîrja face semn în cele patru vînturi şi vîntul cel mai apropiat îi aduce furtunos nori negri, ce întunecă cerul. El cu balaurul stă deasupra şi în mijlocul lor şi le porunceşte ca un căpitan de luptă. Norii încep să clocotească, să se frămînte. Înainte se îmbulzesc norii cei negri ca ţundra păstorilor, iar din spate îi împing cu caii lor albi norii de gheaţă. Iar din lături vin norii cei slabi cu burdufurile pline de apă şi cînd ajung deasupra ogorului celui ce trebuie pedepsit, burdufurile se deschid şi apa cade ca din cofă ori din găleată, in timp ce grindina zdrobeşte grînele iar furtuna scutură pomii de roada încă necoaptă şi smulge copacii cei tineri din rădăcini. Solomonarul este răzbunat, iar omul înfricoşat se va teme şi va respecta credinţele străbune.     
     Solomonarii primesc darul şi puterile acestea numai pentru un anumit timp de ani. După ce le trece timpul, ei se fac oameni cinstiţi şi gospodari de frunte în satul lor. Uneori solomonarii se supără din nimica toată şi ascultă la sfaturi răuvoitoare şi pedepsesc prea aspru sate nevinovate pentru o vorbă rea a unuia. Atunci oamenii, ca să alunge năpasta de pe capul lor cer ajutorul «oamenilor meşteri». Aceştia, au fost şi ei pe vremuri solomonari, dar, trecîndu-le vremea şi întorcîndu-se în satul lor, au rămas numai cu ştiinţa şi înţelepciunea solomonărească. Cunoscînd astfel, toate tainele solomonăritului, ei ştiu să le frîngă puterea. De aceea, cînd  văd că se apropie furtună, şi zăresc printre nori balaurul, se desculţă, pun jos încălţămintea cu talpa în sus, şi stînd în picioare pe ele, îşi întorc pălăria, punînd-o cu fundul pe cap şi scoţînd din şerpar 4 furchiţe, le împlîntă în cele 4 părţi ale lumii, făcînd semne în aer şi zicînd: «Trage-te în altă parte Simioane». Iar dacă văd că vremea ce vine e prea groaznică şi ar inunda toate văile, iau un fier şi făcînd cu acesta cruce asupra norilor menesc: «Cu crucea te opresc, Dacă eşti nor necurat, Şi te du pe pustii». Dar mare staroste peste nori, din vrerea lui Dumnezeu este sfîntul Ilie. El porunceşte balaurilor, cînd vrea el sau cînd îi cere Dumnezeu, ca să ridice norii pînă în înaltul cerului, şi îi cîrmuieşte cum vrea el şi unde trebuie. Norii merg împinşi de suflarea balaurilor. Ploile furtunoase şi cu grindină şi aduse de balauri, acelea numai solomonarii, din voia sau din porunca lui Dumnezeu le aduc şi le mînă. Balaurii de multe ori se întîlnesc în văzduhuri, se sfădesc ca nişte babe şi pe urmă se iau la bătaie, ca nişte beţivi, sărind unul asupra altuia, bătîndu-se cap în cap sau zgîrîindu-se cu ghearele şi suflînd asupra celuilalt aburi îngheţaţi. Aburii aceştia împreună cu piatra îngheţată şi zdrobită de picioarele înfierate ale balaurilor, cad asupra ogoarelor oamenilor, pe care solomonarii vor să-i pedepsească pentru că nu i-au ascultat sau s-au purtat rău cu ei”.     
     Pentru a înţelege mai bine această importantă sursă de informare mai dau încă o zicere minunată de-a lor. O altă tradiţia populară spune despre solomonari că stăpîneau foarte bine astronomia, întocmeau calendare şi prevesteau uimitor vremea. Aveau puteri supranaturale de influenţare a unor fenomene naturale şi preziceau viitorul fiind pricepuţi în magie(bioenergie), erau capabili să încalece pe balauri, să se urce deasupra norilor pentru a aduce sau a alunga grindina. După înfăţişare ei erau înalţi, cu ochi bulbucaţi, cu păr roşu, aspru şi zbîrlit, veşmîntul era de obicei o ţundră albă, zdrenţăroasă. Fiecare solomonar purta o mică traistă cu instrumentele magiei meteorologice: o toporişcă cu care sparge gheaţa în ceruri pentru a face grindină; frîu din coajă de mesteacăn cu care este mînat balaurul zburător călărit de el prin ceruri şi obligat să arunce fulgere pe nări; Cartea Solomonăriei atîrnată de umăr; iar pe piept o toacă de lemn cu care chema duhurile furtunilor. Solomonia era o iniţiere de lungă durată a învăţăcelului într-o adevărată artă a magiei şi psihologiei umane pe care el trebuia să o practice cu multă măiestrie.     
     După L. Şăineanu, iniţierea se făcea într-un loc sub pământ numit Şolomanţă sau Solomonărie, unde se învăţau toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele şi vrăjitoriile(solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care după 7 ani de învăţătură, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. După alte legende româneşti din ceata de zece învăţăcei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încăleca balaurul ce varsă foc pe nări şi să zboare cu el prin ceruri. Tradiţia îi consideră pe aceşti oameni sfinţi pentru faptele lor bune sau vînduţi Dracului atunci cînd aduc grindina peste semănături. ,,În timpul celor 7 ani de şcoală ei învăţau toată învăţătura de pe lumea asta, apoi se duc într-o peşteră depărtată din Orient unde stau la o masă de piatră, pînă scriu toată învăţătura din lume, într-o carte”, după cum arată T. Gherman în Meteorologie populară, Blaj, 1928.     
     Afirmaţia este uluitoare în contextul informaţiilor de pe tăbliţe şi a celor provenite din manuscrisele descoperite la Qumran. În acest centru religios ale esenilor – adică geţilor veniţi din Carpaţi şi care răspîndeau religia crucii în Orient şi Palestina – unde se duceau învăţaţii solomonari, săpăturile arheologice au descoperit printre ruinele construcţiilor, o cameră mare în mijloc cu o mare masă de piatră pe care se scria iar în pereţi erau nişe pentru pus manuscrisele. Zecile de manuscrise descoperite în acest loc din care, pentru multe au fost recuperate doar mici fragmente, arată că informaţia din tradiţia noastră populară este corectă şi trebuie judecată ca o dovadă  istorică foarte importantă.         
     La şcoala Solomoniei putea veni numai copii cu chemare aleşi de unii solomonari bătrîni iar ucenicia nu putea depăşi vîrsta de 20 de ani. Informaţiile sugerează că această şcoală unde învăţăceii se făceau tobă de carte era situată în cetatea Babarului, avînd o structură didactică în frunte cu arhimandritul ,,Uniilă”. Termenul de solomonie are sensul de şcoală ascunsă sub pământ sau peşteră unde s-ar învăţa toate tainele naturii, farmecele şi vrăjile. Cînd vremurile s-au mai liniştit solomonarii coborau la anumite sărbători prin satele rumunilor să vadă cum sînt păstrate tradiţiile şi religia străbună şi să le împărtăşească din gîndirea lor. În limba română avem cuvîntul solomon cu sensul de şorţ făcut dintr-un anumit tip de piele şi prin extensie solomonar înseamnă cel care poartă un solomon.     
     J. Flavius a scris despre eseni că atunci cînd erau primiţi în Frăţie, primeau un şorţ de piele, o toporişcă, cartea îngerilor şi o sfoară cu care se încingeau. Cetatea Babarului unde se şcoleau aceşti puigănei de om pentru a deveni bute de înţelepciune este cetatea luminii sau locul unde se primeşte lumina sens metaforic pentru înţelepciune. În eme-gi avem cuvîntul babbar cu sensul de lumină, inteligenţă, alb, răsăritul soarelui iar în mitologia emeş găsim duhul Babar care aduce lumina zilei şi strălucirea minţii.     
     În localitatea Şinca Veche din judeţul Braşov există un fel de biserică de o concepţie nemaiîntîlnită, săpată într-un deal. Se compune dintr-o cameră mai mare dreptunghiulară care comunică printr-o fereastră cu o cameră mai mică circulară terminată printr-o cupolă unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic altar. Cupola comunică cu cerul printr-un con vertical foarte larg săpat în spirală şi care avea deasupra un acoperiş special - poate un cristal pentru concentrarea luminii. Pe unul din pereţi există o firidă unde este sculptat un simbol religios – o stea cu şase colţuri – iar pe peretele din faţa altarului într-o firidă acest simbol se reperă dar are în interior un cerc cu doi peşti fiind simbolurile principiului masculin şi feminin. În mitologia românească există o legendă care spune că pămîntul se sprijină pe doi peşti! Consider că lăcaşul a fost săpat în mileniul V î.e.n. înainte de plecarea emeşilor de aici pentru că simbolul religios se găseşte identic şi pe tăbliţele lor. În eme-gi şim are sensul de răşină aromată, fumul acestei răşini iar cuvîntul ca are sensul de comunitate, casă, sat. Această construcţie cu caracter religios dar şi peşterile amenajate pentru asemenea scopuri care se găsesc în numeroase localităţi din ţară, sînt adevăratele cetăţi Babbar.     
       Pe teritoriul Bulgariei(Mesiei antice) în localitatea Vălcepol, s-a descoperit o construcţie funerară? compusă dintr-o încăpere mică lipită de o încăpere mare dreptunghiulară care la rîndul ei este lipită de o încăpere circulară cu acoperiş în formă de boltă. O construcţie asemănătoare a fost descoperită în localitatea Strelcea, vechimea lor fiind pe la mijlocul secolului lV î.e.n. Să remarcăm asemănarea construcţiilor de la Şinca Veche şi cele din Bulgaria ca dovadă de necontestat a unităţii religioase a populaţiilor de la nordul şi sudul Istrului. Iar acest model de construcţie religioasă se regăseşte identic în vechile biserici ortodoxe ale rumunilor dar care diferă de bisericile celorlalţi ortodocşi sau catolici.     
      Trebuie reţinută şi asemănarea dintre vetrele de cult de la Şighişoara şi Plovdiv care au în centru ca simbol al sacrului crucea înscrisă în cerc! Se spune despre biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim că ar cuprinde în incintă chiar mormîntul lui Iisus. Din biserică se intră într-o construcţie circulară care are o boltă foarte alungită şi deasupra este un orificiu acoperit cu sticlă prin care intră lumina. La Învierea de Paşti, se spune că prin acest orificiu vine lumina divină din cer care aprinde candelele şi lumînările. Asemănarea construcţie din Ierusalim realizată de împăratul get Constantin cel Mare, cu cea de la Şinca Veche este năucitoare!      
     Să privim cu atenţie şi pe arhimandritul Uniilă nume care este compus din cuvintele eme-gi uni: locuinţă, fortăreaţă, a aduna; ila: a dezvălui, a elibera, a se înălţa, a străluci, a conduce. Tăbliţele strămoşilor noştri ne amintesc de galii cei roşcaţi care trăiau în Galileea iar J. Flavius ne spune că esenii cînd intrau în Frăţia Celui Ales, primeau pentru folosinţă personală un veşmînt alb, o cingătoare din sfoară, o toporişcă şi cărţile sfinte pe care trebuia să le păzească cu mare grijă. Ei locuiau în Orient(Galileea) unde se duceau solomonarii noştri, într-un loc pietros şi cu multe peşteri, vecin cu Marea Moartă şi aveau năravul de a scrie şi răspîndi învăţăturile religioase pe care le-au luat de la geţii de acasă.     
     O altă direcţie de răspîndire a culturii strămoşeşti a fost către ţara moscului – Rusia şi ţara lui Por Împărat adică India. Sînt două din direcţiile de răspîndire a alfabetului, culturii şi religiei strămoşilor noştri păstrate în mod miraculos în aceste mituri. Şi ele ne mai spun că aceşti înţelepţi după ce împlineau o anumită vîrstă se întorceau în satele lor de baştină unde erau un izvor nesecat de înţelepciune pentru că ştiau atît toate cărţile din ţara noastră dar şi înţelepciunea din întreaga lume! Iar lucrarea lor se făcea numai sub puterea lui Dumnezeu şi a crucii! Amintirea acelor evenimente istorice, neamul nostru a păstrat-o în legendele solomonarilor dar şi alţii au consemnat acest mit.     
     Lucrarea Chronicon în Recueil des historiens des Gaules et de la France Paris 1855, scrisă în latină de Albericus Trium Fontium şi povestită de către cavalerii cruciaţi veniţi în Ardeal în secolul Xlll, păstrează mitul şi realitatea solomonarilor. Ei descriu o întîmplare petrecută în anul 1235 şi înregistrată ca un fapt ieşit din comun sau supranatural în localitatea Cîrţa. ,,în acelaşi an, în Transilvania, lîngă Cîrţa a apărut, după cum se spune o înşelătorie a demonilor. Au apărut oameni roşii, cam două sute, erau de statură mai mică decît sînt ai noştri care au ieşit dintr-un munte pe cai roşii; sub privirile oamenilor, ei ţineau diferite cuvîntări. Năvălind asupra lor cei din tîrg(Sibiu), s-au întors în peştera lor şi nici nu au mai apărut după aceea. Unul singur, oprit pentru scurt timp de către careva din tîrg, i-a înroşit mîna cu totul şi apoi a fugit. Aceluia, cît timp a mai trăit i-a rămas mîna roşie. Aproape toţi care i-au văzut pe aceştia au pătimit cîte o nenorocire în acel an”. Aceste informaţii din tradiţia noastră populară şi din cronica menţionată arată valoarea lor inestimabilă în aflarea adevărului şi perenitatea neamului get pe toriştea străbună iar asemănarea lor cu cele transmise de J. Flavius şi Iordanes sînt uluitoare!      
     Auzi neamule, auzi, sîntem turmă de bolunzi?                                              
.
.
. 
                                         Eseni, asenii, ausonii, avsenii, oseni 
.
. 
     Ca să ne dezmeticim în acest vălmăşag al zăpăcelilor absolute şi absurde puse la cale de ivriţi începînd cu secolele ll î.e.n. şi continuînd cu secolele l-lll al erei noastre cînd şi-au propus să falsifice toată cultura civilizaţiilor mediteraneene, şi religia geţilor în primul rînd, urmărind să o în-locuiască cu plăsmuirile lor pretinse a fi primite de la Iahwe şi numite Tora şi Ta-mud, trebuie să destrămăm aceste făcături drăceşti bucată cu bucată. Toţi pricepuţii în iudeo-cretinism care au scris pînă în prezent despre eseni – excepţie face numai E. Bordeaux Szekely – spun că această organizaţie religioasă era de origine ivrită şi chiar tăiată împrejur după zicerile iudeilor, pentru a susţine plăsmuirea mozaicilor farisei şi tot ce a urmat după aceste fapte pînă cînd iudeo-creştinismul a fost impus în anul 381 în imperiul roman ca religie unică prin foc şi sabie! Că mint toate aceste jeguri cu chip de om dar multe din ele duse pe copcă, o voi dovedi în continuare chiar cu documentele folosite şi de ei în dovedirea pretinselor ,,adevăruri”.      
     Filon spune în scrierea De vita contemplativa despre esenii din Palestina următoarele: ,,Moşe, legiuitorul nostru a constituit o comunitate de discipoli ce poartă numele de eseni… în a şaptea zi… merg al locurile sacre numite casa adunării şi ascultă cu mare atenţie. Apoi unul dintre ei citeşte din scriptură, în timp ce altul, ales dintre cei mai învăţaţi în subiect, iese în faţă şi explică, aducînd cît mai multe argumente. Căci ei filozofează asupra multor lucruri, construindu-le în mod simbolic potrivit obiceiurilor străvechi”. Lăudîndu-şi neamul că este subţire sub freză şi cu apucături alese în ale înţelepciunii, spune despre iudeii care se ţineau filozofi şi cioporul său astfel: ,,Nici Palestina şi nici Siria, în care locuieşte nu o mică parte din poporul numeros al iudeilor, nu sînt neroditoare în destoinicie şi virtute. Unii dintre aceştia sînt numiţi eseni într-un număr ce urcă pînă la patru mii, după socoteala mea”.     
     În lucrarea De Cherubinis, la paragraful 49 Filon ne spune că i-a cunoscut pe terapeuţii din Egipt care îşi spuneau eseni, de unde şi-a luat la greu pretinsa lui înţelepciune ce este acum de mare minune tuturor mozaicilor turbaţi şi întunecaţi: ,,Şi eu, alături de Moise, cel iubit de Dumnezeu, am fost iniţiat în tainele cele mari”. Să ne dezmeticim din logica berbecească a întunecatului rabi ivrit care nu era tîmpit ci mare viclenit să-i prostească pe toţi, o turmă de netoţi. Zice el că chiar Moise a fost iniţiat în tainele cele mari de către esenii/terapeuţii din Egipt. După gîndirea noastră mioritică, dacă Moşe a fost ucenic venetic la aceşti eseni, nu avea cum să creeze el comunitatea de discipoli cum pretinde Filon, iar da-că Moise şi-a luat înţelepciunea de la aceştia, atunci îi întreb pe profesioniştii min-ciunii ce le-a mai dat Iahwe de băgat la cap cu cele două table de piatră, unde spun ei că era puzderie de înţelepciune pentru toată lumea? Mai scrie mincinosul rabi că Moşe a înfiinţat comunitatea esnilor din Siria şi Palestina, dar el a murit în afara acestor ţinuturi, iar cea din Egipt exista chiar înaintea lui unde se iniţiase spre a-i fi glagoria pentru lauda neamului său mincinos şi hoţ.     
     Am să-i pun poalele în cap marelui falsificatori de istorii, rabinului ivrit şi ticăloşit, chiar cu scrierile adevăraţilor eseni din Palestina care ne spun că Părintele Frăţiei Celui Ales, adică frăţia lor, a fost Eno şi el a primit Scrierile Sfinte de la Sîntu. În toate manuscrisele lor descoperite la Qumran sau ţinute în arhivele secrete ale Vaticanului, există referiri numai la Eno ca părinte al Frăţiei şi nici un miros despre Moşe sau alt întunecat şi la minte pătat de neam ivrit sau năimit de aiurea. Filon minţind, a recunoscut explicit că această Frăţie a esenilor era chiar în timpul lui Moise, realitate amintită de vechii greci prin invocarea Cărţilor Misilor lucrare considerată ca una din cele mai vechi scrieri religioase ale acestora şi chiar mai veche decît războiul Troiei. Plăsmuind cu neruşinare o realitate favorabilă numai ivriţilor, Filon a încercat să confişte aceste informaţii istorice pentru neamul lui şi mai ales pentru marea ticăloşie pe care o punea la cale în dauna religiei şi culturii geţilor, dar uite că l-am zăpsit pe mişel şi îl aduc la asprul judeţ al istoriei.       
     Esenii sau terapeuţii din ţara lui Ra trăiau în secolul l î.e.n., după scrisa lui Filon într-o mică şi liniştită comunitatea din apropierea lacului Mareotis în partea stîngă a Nilului şi le-a închinat scrierile De vita contemplativa, Quod omnis probus liber sit şi Apologia Iudaeorum, păstrată la istoricul iudeo-creştin Eusebiu din Cezareea în Preparatio Evanghelica.    
      Cărticica lor Tora, care pretind că au primit-o de la Iahwe, ne spune la Ieşirea 13,9 că acesta i-a cerut lui Moise: ,,Să-ţi fie ca un semn pe mînă şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea lui Elohim să fie totdeauna în gura ta”. Apocalipsa la 13,17 ne spune că aceste semne făcute pe mîna dreaptă sau pe frunte sînt semnele ,,fiarei” care se lupta cu Iahwe pe pământ şi în ceruri iar Tertulian ne lămureşte pe la anul 200 că aceste semne făcute pe mîna dreaptă şi pe frunte sînt taina botezului iudeo-creştin prin semnul crucii pe care o practica şi mitraicii, adică cei care aveau ca religie pe cea a geţilor şi pe care întunecatul prelat îi considera schismatici – renegaţi a-i iudeo-creştinismului - ce le-au furat adevărata credinţă şi sau înfrăţit cu Dracu. Nu zău! În acele vremuri ştia toată lumea cu ceva glagorie că Iahwe era tartorul Satanei sau Belial şi care dorea să belească toate Neamurile de zile dar mai ales de avere.     
      De nu va fi cumva supărarea prea mare am să mai dau un tras tot din Tora cea ,,revelată”, şi ivriţilor dată spre mare zălogi- re a lumii nimicire. În Geneza la 14,18 se spune că Avram după ce s-a întors din Egipt a avut ceva neînţelegeri cu nişte împăraţi vecini şi după ce i-a pus pe fugă, i-a ieşit în cale: ,,Melchisedec împăratul Salemului a adus pîine şi vin, el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Melchisedec a binecuvîntat pe Avram şi a zis: «Binecuvîntat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi pămîntului.»” Vedem în aceste informaţii că binecuvîntarea cu pîine şi vin specifică religiei geţilor, era practicată şi de Melchisedec iar Moise era şi el adeptul acestui cult, cum am arătat prin folosirea semnului crucii pe frunte sau mînă aşa cum precizează Tertulian.     
     Dar în Siria, Palestina şi Egipt erau aciuaţi de peste 1600 de ani mici grupuri de geţi cunoscuţi în regiune sub numele de cabiri numiţi de ivriţi, filisteni şi canaaniţi iar esenii sau terapeuţii sînt urmaşii lor din timpul lui Filon şi ceva secole mai devreme. Religia canaaniţilor este amintită de Isaia către secolele Vll-Vl î.e.n. care îi pomeneşte la 19,18 ,,În vremea aceea vor fi cinci cetăţi în ţara Egiptului care vor vorbi limba canaanitului, şi vor jura pe Domnul oştirilor: una din ele se va numi cetatea soarelui.” Domnul oştirilor cereşti este divinitatea populaţiei canaanite pentru că regele Ezechia a dat rău cu sabia în religia acestora şi chiar în divinitatea lor supremă către sfîrşitul secolului Vll î.e.n. după cum pretind ei, dar nu a reuşit să o stîrpească din ţinut. Divinitatea supremă şi unică apare cu acest nume în scrierile lui Eno şi cele ale esenilor ascunse încă bine de către întunecaţii papistaşi în tainiţele Vaticanului.     
     Mai scrie Filon în Comentariu despre esenii/terapeuţii din Egipt că sînt ,,asceţi virtuoşi” iar: ,,Locuinţele lor sînt foarte simple şi nu se află nici prea departe, dar nici prea aproape una de alta. În fiecare casă se găseşte o cămară sacră, care este numită semneion(semne + ion: făpturi cereşti născute din lumina Creatorului, timpul veşnic) şi monasterion(mana: dar divin, belşug + ster: pisc, înălţime + ion), în care, în singurătate, aceştia sînt iniţiaţi în misterele cele sfinte. Ei vieţuiesc numai cu gîndul la Dumnezeu şi au obiceiul de a se ruga de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Se roagă la răsăritul soarelui, cerînd ca lumina cerească să le umple cugetul. La apus, se roagă ca sufletul eliberat de mulţimea de senzaţii şi de lucruri sensibile şi retras la sfat cu sine însuşi, să se dedice adevărului. Ziua şi-o petrec în nevoie. Cînd studiază Sfintele Scripturi ei interpretează învăţătura părinţilor slujindu-se de metoda alegorică, socotind că sensul literar este simbolul unei realităţi ascunse pe care o descoperă numai interpretarea lor. Ei păstrează scrierile întemeietorilor sectei unde se află modele ale acestei cercetări alegorice”.     
     Rabinul eretic Filon din Alexandria descrie aceeaşi religie pe care o evocă şi J. Flavius după anul 70 pentru esenii din Palestina şi Siria şi care este identică cu cea a geţilor cum subliniază în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, cult însă străin şi opus mozaismului. Mai spune el că esenii păstrează scrierile sfinte ale întemeietorilor sectei, şi deci o recunoaştere explicită din partea mincinosului rabin că nu Moşe era părintele lor spiritual ci el a fost unul dintre discipoli. Nefolosind cuvîntul Tora pentru scrierile sacre ale esenilor sau terapeuţilor, pentru că Moşe o primise după ce a ieşit din Egipt, deci după iniţierea lui în tainele cele mari ale acestora, este dovedit faptul că aceştia nu erau mozaici şi Filon cunoştea adevărul dar minţea cu neruşinare. Iar esenii spun că întemeietorul religiei lor – Frăţia Celui Ales – era Eno şi Scrierile Sfinte sau Legea Adevărului şi Dreptăţii, acesta le-a primit chiar de la Sîntu. Pute îngrozitor de rău acţiunea de rînire a closetului ivrit. Chiar cuvintele folosite de Filon pentru a desemna spaţiul sacru de rugăciune al esenilor, îl trădează că ştia limba vorbită de geţii pripăşiţi prin acele locuri arse de soare, dar întunecat şi înveninat în cuget trebuia să falsifice tot şi să-i scoată numai pe ai lui ca moţul lumii aşa cum stă scris la Isaia ,,60,16 Vei suge laptele neamurilor, vei suge ţîţa împăraţilor…61,5 …veţi mînca bogăţiile neamurilor şi vă veţi făli cu fala lor”.     
     După ce aţi supt la ţîţa Satanei nici o strîmbătură nu vă mai poate întoarce din drumul ticăloşirii absolute, dar mai este spaima adevărului care vă va face într-o zi a judecăţii istoriei să crăpaţi pe vecie cu toate făcăturile voastre! Ca să nu vă ţineţi numai cocoţaţi pe val şi să ajungeţi la fundul closetului, dau cuvîntul vechi românesc stavropolie, cu sensul de mitropolie sau patriarhie, fiind compus din stavra: loc îngrădit, loc umbros, statornicie + polei: îngeri. Dacă zicerea era din preaplinul înţelepciunii ivrite, trebuia să fei betserafim!    
     În Quod…75, acelaşi autor mai spune despre religiozitatea terapeuţilor sau esenilor: ,,Mai presus de toate ei sînt oameni devotaţi slujirii lui Dumnezeu, care nu sacrifică animale, ci consideră mai potrivit ca gîndurile lor să fie cu adevărat sfinte”. Pentru orice mozaic cuviincios, sacrificiul de animale dar şi de oameni, era o jertfă plăcută lui Iahwe, pe care ei trebuiau să-l cinstească în acest fel cît mai des, ca să fie aleşi de Întunecimea Sa. Şi în Comentariu… avem informaţii despre credinţele lor: ,,…şi va intra să aducă jertfă sîngele sufletului şi intelectului său să-l ardă tot în loc de tămîie Mîntuitorului şi Binefăcătorului său Dumnezeu”. Tot în acest text la capitolele 80-82 mai găsim despre terapeuţi: ,,Cu un zel nemărginit esenul caută morala, folosind mereu legile strămoşeşti pe care sufletul omenesc nu le-ar fi putut concepe fără inspiraţie divină Din aceste legi ei scot învăţături tot timpul, dar îndeosebi în fiecare a şaptea zi, căci ea este socotită zi sfîntă. În această zi ei se abţin de la orice lucrare şi se duc în lăcaşurile sfinte care se cheamă casa obştii. După vîrstă, ei se aşează în locurile stabilite şi unul din ei ia cartea şi citeşte, iar un altul din cei mai învăţaţi iese în faţă şi explică ceea ce este greu de înţeles. Cel mai adesea, la ei învăţămîntul se face prin simboluri, urmînd astfel o veche metodă de studiu”. Deci nu alegorii ci pilde care se mănîncă numai cu adevăr, greu de înghiţit pentru mişeii cu făcăturile lor sacrosancte. În scrierile esene sînt date numai ,,pilde” iar acest cuvînt are sensul de exemplu palpabil, grăitor şi nu alergatul pe coclauri după cai verzi pe pereţi. Mai spune el că aceşti eseni aveau a şaptea zi sfîntă dar nu se numea sabat ca în mozaism deci nu erau deloc pupăcioşii lui Iahwe.     
     Ori toate revelaţiile şi emanaţiile ivrite, de Satana clocite şi de nimeni dorite sînt conspiraţii împotriva neamului omenesc pe care ei jinduiau să-l pună în robie cum au făcut cu ruşii după octombrie 1917, prin ,,revelaţia bolşevică” sau marxist – ziderblumistă/leninistă a cazarilor din imperiul rus care i-a apucat turbarea binelui universal şi a internaţionalismului proletar unde ei erau singurii cîntători de soi.       
     Istoricii şi plăsmuitorii de adevăruri ştiinţifice, spun că după ce legiunea X romană şi-a iţit vîrful suliţelor către Qumran în vara anului 68, venind să-i cerceteze cu ascuţişul săbiilor pe zeloţi, esenii au şi dispărut din centrele lor şi din istorie pe vecie, fi-v-ar meseria şi neamul de urgie să vă fie, liftelor! Ca să dovedesc cîtă ură a căzut pe istorie geţilor, am să aduc şi alte surse de informare la fel de veridice care nu pot fi întoarse şi pe partea cealaltă.     
     Pliniu cel Bătrîn(23-79 e.n.) care a însoţit în Palestina legiunea X romană pentru a face studii despre Marea Moartă, deci după părăsirea locuinţelor comunităţii de la Qumran de către zeloţi sau ,,esenii” ivriţi şi ascunderea manuscriselor în peşterile din apropiere, spune în Istoria naturală V, 17,73: ,,esenii, un neam izolat şi cel mai uimitor dintre toate din lumea întreagă: ei nu au nici femei, refuzînd dragostea trupească, nu cunosc banii şi trăiesc printre palmieri. De la o zi la alta numărul lor sporeşte datorită gloatei de nou veniţi istoviţi de viaţă, pe care valurile Fortunei îi îndeamnă către obiceiurile esenilor. Astfel, deşi e greu de crezut, de-a lungul a mii de generaţii fiinţează un neam etern, în care nu se naşte nimeni, căci nemulţumirea traiului printre alţi oameni contribuie la numărul lor”. Izvorul latin infirmă minciuna lui Filon că esenii ar fi fost iudeii chemaţi de Moise să fie ,,puriştii neamului ales”, infirmă şi şmecheria tuturor ebraiştilor şi a istoricilor măsluitori pentru iudeo-creştinismul care umblă cu părul în ochi, fac pe colbecii şi spun că Frăţia Celui Ales sau a esenilor a dispărut după intrarea romanilor în Palestina. Scriitorul latin mai spune că această comunitate era foarte numeroasă cînd romanii au ajuns la Marea Moartă în anul 68 şi era formată din diferite seminţii şi nu din iudei. Nu ei au înfiinţat Frăţia pentru că aceasta exista cu peste o mie de ani înainte şi chiar Pliniu o spune fără nici un interes parşiv şi ticălos aşa cum îl avea Filon în plăsmuirile lui odioase.     
      Cînd s-au instalat ivriţii cu sabia în tabăra de la Qumran după anul 30, erau cam 20 de asemenea centre cu cca 4000 de oameni după spusele lui Filon şi Flavius care a trăit trei ani cu cei de la Qumran şi a condus o parte a armatei ivriţilor în războiul cu romanii între anii 68-70 iar după ce ei – zeloţii – au dispărut din acest loc, esenii au mai existat cam 500 de ani în regiune după cum dovedesc izvoarele scrise care insă ori sînt ignorate ori ascunse bine în întuneric de către fel de fel de satanişti!!!     
     Pentru tot ce a făcut împotriva culturii şi religiei geţilor Filon poate fi considerat ca cel mai mare falsificator şi plăsmuitor de idei şi realităţi istorice din toate timpurile. În aceeaşi categorie a minciunilor pot pune informaţiile din manuscrisul descoperit la Qumran şi intitulat Rugăciune esenă scris de către ivriţi după ce au devenit stăpînii centrului: ,,Cînd Dumnezeu a văzut că poporul său era pe cale de pieire, pentru că el nu vedea Lumina Vieţii, el a ales pe cei mai buni din Israel, pentur a face să strălucească iarăşi Lumina Vieţii în faţa fiilor oamenilor. Aceşti aleşi au fost numiţi eseni, deoarece ei învăţau pe cel ignorat şi vindecau pe cel bolnav. Şi se adunau în seara celei de-a şaptea zile să sărbătorească cu îngerii”. Informaţiile ne arată că Frăţia pe care o menţionează Filon – fiind după aceste date descoperite chiar la Qumran, nemozaică şi neiudaică – şi care ar avea o pretinsă istorie tocmai de pe timpul lui Moise, a ajuns o locaţie de mozaici mult mai tîrziu, atunci cînd Elohim a văzut că lumina cam pîlpîia în vechea Frăţie şi i-a chemat pe iudei să mărească feştila astfel ca multă lume să fie adusă pe calea luminoasă a mozaismului fanatic născocit de turbaţii farisei.     
     Trebuie să lămurim cînd mozaicii au început să se strecoare pe urdiniş şi ulterior cum au reuşit să fie stăpîni pe acest centru iar asta o voi face comparînd informaţiile disponibile din mai multe izvoare. Josephus Flavius cînd descrie religia esenilor în lucrarea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, spune fără să aibă îndoială că aceasta seamănă cu a preoţilor geţi poleistai adică din sursă mozaică avem adevărul curat şi nefalsificat. Faptul că i-a asimilat pe eseni, geţilor poleistoi, înseamnă că el cunoştea foarte bine religia strămoşilor noştri altfel putea să-i compare cu alte culte din regiune sau cu schisma fariseilor dar nu a făcut-o.    
     Chiar dacă majoritatea celor care au scris despre acele vremuri spun despre eseni că erau iudei, ei mint cu neruşinare pentru că ocolesc cu bună ştiinţă descrierile ritualului religios al esenilor făcut de către Filon, Josephus Flavius. dar şi informaţiile venite de la Pliniu cel Bătrîn şi Sfîntul Ieronim. Ne spune cărturarul iudeu J. Flavius că esenii aveau un Creator, un Mîntuitor aşa cum spune şi Filon, îngeri, sfinţi, se închinau dimineaţa şi seara către răsărit ca şi geţii din acele vremuri şi românii din ziua de azi iar modul lor de viaţă semăna cu a preoţilor geţi poleistoi şi nu cu a rabinilor, leviţilor, saduceilor, fariseilor sau alte cimotii care se pupau numai cu Iahwe şi erau tăiaţi toţi de jur împrejur să nu aibă abajur la bărbăţie. Aveau obiceiul unei cine comune foarte asemănătoare Cinei celei de Taină. În Regula Ordinului, manuscris descoperit în peşterile de la Qumran se descrie acest ritual al binecuvîntării pîinii şi vinului prin punerea mîinilor de către preot. Asta pentru cei care au ceaţă pe ochi şi gărgăuni în cap! Chiar părintele ivriţilor, Avram cînd pribegia l-a adus în Canaan, a fost binecuvîntat de preotul cetăţii Salem, Mechisedec, din partea Domnului Cel Prea Înalt Creatorul cerurilor şi pămîntului cu vin şi pîine. Urmaşii lui, cam după o sută de ani cînd s-au întors din Egipt la binefăcătorii canaaniţi, i-au binecuvîntat cu pîrjol, sabie şi ghioagă. Aşa au înţeles ei totdeauna să-şi cinstească binefăcătorii pînă în ziua de astăzi! Galii cînd au trecut la religia geţilor în secolul lV î.e.n. au fost binecuvîntaţi tot cu vin şi pîine strămoşească     
     Mai dau în continuarea zicerea lui Josephus Flavius din Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, care a trăit ceva timp în Frăţia esenilor în perioada 53-56 şi îl contrazice în totalitate pe Filon că Moise ar fi înfiinţat frăţia acestora. Prima lor menţionare în textele rabinice este pe la anul 185 î.e.n. iar pe la anul 105 î.e.n. un membru al esenilor îşi iniţia învăţăceii în arta profeţiei în curtea Templului din Ierusalim, dovedind că erau în relaţii bune cu rabinii iudei. Centrul lor religios de la Qumram a fost distrus de un cutremur în timpul lui Irod cel Mare rămînînd nelocuit cît acest rege a condus şi Galileea. La pagina 158 a lucrării arătate, se descrie ritualurile şi obiceiurile acestei secte religioase care spune că dispreţuiau plăcerile trupeşti şi apreciau stăpînirea de sine, aveau o atitudine rezervată faţă de căsătorie dar nu neglijau grija pentru urmaşi. ,,Ei dispreţuiesc bogăţia şi demnă de admirat la ei este comunitatea bunurilor, n-ai să găseşti la ei pe nici unul care să se distingă de ceilalţi prin avere. ….să porţi mereu veşminte albe… Faţă de Dumnezeu ei îşi arată evlavia într-un fel aparte. Înainte de răsăritul Soarelui ei nu vorbesc nici o vorbă profană, ci adresează nişte vechi rugăciuni moştenite de la părinţii lor, implorîndu-l parcă să răsară”. Ritualul descris de Flavius nu are nimic cu mozaismul iar rugăciunile pe care le adresează Sfîntului Soare sînt moştenite de la părinţii lor nu de la Moşe cum ar fi spus orice mozaic sadea. Este o caracteristică a ritualului religios al geţilor repetat şi de Dromixto/Dromichete pe tăbliţa 22, care-şi îndemna armata să se aşeze în genunchi către soare răsare şi să se roage la Creator atunci cînd i-a prăpădit un soare arzător ce a căzut asupra lor,  găsindu-se identic în cultul nostru creştin. Să continui cu zicerea lui Josephus: ,,La terminarea mesei preotul se roagă din nou: la început şi la sfîrşit ei îl proslăvesc pe Dumnezeu ca pe Creatorul vieţii”.     
     Intrarea în Frăţia Celui Ales a esenilor  după textul lui Flavius, se putea face numai după un an de instruire cînd putea participa la ,,sfinţirea apei purificatoare, fără să fie totuşi, acceptat încă la adunările comunităţii… În afară de Dumnezeu, ei respectă în cea mai mare măsură numele Legiuitorului şi cel ce îl defăimează este condamnat la moarte”. Legiuitorul lor sau cel care a primit Legile Sfinte de la Creator, a fost Eno, cel care a creat Frăţia în Sarmisetuza, iar dacă ar fi fost Moşe, sigur Flavius l-ar fi menţionat cu mare mîndrie iudaică aşa cum a făcut-o de atîtea ori cînd îşi lăuda cioara şi cuibul ei urît mirositor. Autorul ne mai descrie conceptul esenilor despre viaţă, moarte şi nemurire care este identic cu cel din scrierile lui Eno şi cele trismegiste dar nu au nici o legătură cu mozaismul sau iudaismul! ,,Căci ei au ferma credinţă că trupurile sînt sortite pieirii, iar materia din care s-au înjghebat se descompune, dar sufletele sînt eterne şi dăinuiesc veşnic; alcătuite din cel mai subtil eter, după ce au plutit în voia întîmplării, atrase de o seducţie natura- lă, ele se îngemănează cu trupurile devenite o  temniţă a lor, dar odată scăpate de aceste lanţuri ale cărnii, ca şi cum s-ar fi eliberat dintr-o lungă sclavie, ele se în-dreaptă fericite spre zonele înalte ale cerului. Dimpotrivă, sufletelor nelegiuite li se atribuie o genune întunecată şi friguroasă”.     
     Toate scrierile rabinice spun că sufletele mozaicilor se duc sub pământ într-un loc întunecat şi friguros, numit she’ol, deci toţi sînteţi nişte nelegiuiţi chiar după judecata voastră! Aşa a păţit şi sufletul nelegiuitului get Gelu, care pe timpul domniei aprigului boero Bisto s-a gîndit a hicleni ţara şi neamul sau poate numai năravul lui muieratic. Acelaşi autor în scrierea Antichităţi iudaice capitolul l paragraful 5 arată: ,,Ei cred în nemurirea sufletului iar răsplata dreptăţii li se pare bunul suprem …Sînt vreo patru mii de oameni care fac acest lucru. Ei îşi duc viaţa în felul acesta şi traiul lor seamănă cu cel al dacilor care se numesc polistai”. Textele chiar din sursă iudaică scrise sigur după anul 70 cînd istoricii mincinoşi pretind că au dispărut esenii, dovedesc fără putinţă de tăgadă că geţii şi galii din Palestina sau esenii erau vreo patru mii la acea dată în ţinutul Siriei, Samariei şi Iudeei şi aveau aceeaşi religie cu a geţilor de la nordul Istrului fiind subordonaţi Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuzo.     
     Acest adevăr era cunoscut de toată antichitatea dar a fost şi a rămas ascuns cu mare grijă de ebraişti şi istoricii iudeo-creştinismului iar ai noştri înţelepţi au luat drept bune toate minciunile lui Herodot pe care le-au înnobilat cu propriile sminteli şi trădarea de Neam şi Ţară.     
     E. Bordeaux Szekely, ignoratul şi ocultatul lingvist care a citit sute de manuscrise ale esenilor provenite atît din arhivele secrete ale Vaticanului cît şi din cele descoperite la Qumran, a scris 20 de cărţi despre aceştia, din care unele au fost traduse şi la noi cu titlul Evanghelia eseniană, editura Orfeu 2000, apărută în anul 1997. Esenii mai sînt amintiţi şi către sfîrşitul secolului lV de către prelatul iudeo-creştin Sfîntul Ieronim(345-420), care i-a cunoscut personal dar mai ales a aduna multe manuscrise ale acestora şi care după multe peripeţii au ajuns în tainiţele Vaticanului unde le-a cercetat autorul arătat mai sus. Negînd originea mozaică a iudeo-creştinismului şi dovedind că alte scrieri despre care există informaţii veridice, se află în spatele celor care formează Noul Testament şi nicidecum Tora, lingvistul Bordeaux Szekely, s-a autocondamnat la ,,uitare” pentru că nici un ,,specialist” în studierea iudeo-creştinismului sau a polologhiilor ebraiste nu le aminteşte. El spune despre manuscrisele descoperite la Marea Moartă că 70% sînt diferite atît de vechile cărţi sacre ale perşilor Avesta cît şi de Vechiul şi Noul Testament, 20% dintre ele sînt asemănătoare cu acestea şi numai 10% sînt identice! Întunecaţii plăsmuitori nu vor accepta niciodată adevărul!     
     Manuscrisul Evanghelia esenă a lui Ioan ne spune fără nici un dubiu de unde au venit esenii în Galileea şi Palestina ,,…Din locuri îndepărtate deşertului, veniră Fraţii pentru a purta mărturia Luminii, ca toţi oamenii prin ei să poată merge în lumina Legii Sfinte… Asemenea celor mulţi şi ei au primit Legea şi lor li s-a dat puterea de a deveni Fii de Dumnezeu şi de a intra în Marea Veşnică unde se înalţă Arborele Vieţii… Totdeauna Fraţii Luminii au trăit acolo unde se bucură îngerii Maicii Pămînteşti în apropierea rîurilor, în apropierea pomilor, în apropierea florilor, în apropierea glasurilor păsărilor unde Soarele şi ploaia le pot îmbrăţişa corpul care este lăcaşul duhului”.     
     Să completăm cu zicerea din manuscrisul intitulat Tatăl Ceresc de acelaşi autor ,,Tatăl Ceresc a creat toate lucrurile… Prin Legea sa el face să cadă zăpadă… El face furtunile din nord şi viforul şi împrăştie zăpada ca păsările în zbor, iar ochiul se minunează de frumuseţea albului din ea…” şi cu ceva din manuscrisul Cartea eseniană a revelaţiilor ,,Şi am văzut oraşul sfînt al Frăţiei venind de la Dumnezeu din cer, pregătit ca o mireasă împodobită de soţul ei. Şi am auzit o voce puternică din cer spunînd: ,,Iată muntele Casei Domnului, ridicată în vîrful munţilor şi înălţată deasupra colinelor. Şi toată lumea se îndreaptă acolo…’’. Aceste fragmente ne arată că Frăţia Celui Ales împreună cu fraţii au venit din locuri foarte îndepărtate deşertului şi au constituit comunitatea religioasă pe malurile Iordanului ajungînd pînă în partea de nord a Mării Moarte în deşert şi asemenea celor mulţi de unde au purces, şi ei au primit Legea prin Eno şi darul Tatălui Ceresc şi a Mamei Pămînteşti. Ori aceste concepte religioase se găsesc şi astăzi la români dar în… basme şi povestiri, însă minciunile ivriţilor sînt revelaţii şi inspiraţii divine. Iar locurile lor de baştină erau brăzdate de rîuri, pline de păduri şi livezi unde se auzeau cîntecele păsărilor, pline cu flori şi udate din belşug de ploi unde cresc flori.     
     Descriere nu se potriveşte deloc Palestinei unde este o climă foarte secetoasă, iar despre centrul de la Qumran din deşert nici nu poate fi vorba. Dacă la acestea mai adăugăm stejarul cum apare des în aceste scrieri, avem toate elementele ca să identificăm acest ţinut cu plaiurile mioritice. Descrierea iernilor geroase de la noi precum şi farmecul aparte al zăpezii răscolită de vifor le putea face numai cineva care a văzut şi trăit mereu asemenea fenomene. În Palestina se pot întîmpla doar revelaţii şi vedenii care ajung tîmpenii dacă te laşi prea mult bătut de soare în cap.       
     Pentru completarea descrierii cadrului teologic, să mai adăugăm ,,pămîntul sfînt’’ brăzdat de ,,ape sfinte” şi ,,munţii sfînţi’’ pe al căror vîrfuri înzăpezite este ridicată ,,Casa Domnului” locaş venerat de întreaga lume. Toate aceste indicii aparţin culturii şi religiei geţilor, Istru şi Nistru ca ape sfinte, pămîntul ţării este sfînt, muntele sacru al geţilor –Kogaionul – de unde s-a născut neamul omenesc, este şi el loc sfînt fiind ,,cetatea lui Dumnezeu”. Ovidiu, nefericitul poet roman mazîlit la Tomis, scria pe la anul 15 e.n. regelui get Cotiso o scrisorică pentru ceva treburi personale numindu-i pe neîmblînziţii geţi, ,,neam nobil scoborîtor din zei”. Dar nu este singurul care ne transmite asemenea informaţii numai că noi avem alte idealuri şi colbecim în făcăturile lui A. T. Laurian şi a cioporului lui de ,,doctori ardeleni”, toţi papistaşi iezuiţi şi iubitori de trădare de neam şi ţară ca trîntorul de miere, fie-le-ar în veci amintirea cu durere.     
     După mitologie, în vîrful acestui munte este casa duhurilor ocrotitoare şi casa Tatălui Ceresc. Şi Lactanţiu spunea despre mama lui Galeriu că era preotesă a duhurilor din înaltul munţilor! Iar pe tăbliţa 11 se scrie că neamul galilor cînd trăia împreună cu geţii prin secolul V î.e.n. au trecut la religia crucii a acestora şi chiar după ce au plecat în Galileea în anul 271 î.e.n. ei au păstrat legăturile cu mentorii lor din Carpaţi aşa cum ne informează tăbliţele 54,55,58. În baştina lor din Carpaţi toţi muritorii iubitori de sfîntă cruce erau Fiii Luminii sau ai lui Dumnezeu pentru că toată lumea îi ştia ca ,,scoborîtori din zei”, poate de aceia romanii după ce au distrus statul get au ridicat la Roma sute de statui ce reprezentau chipuri de daci, descoperindu-se pînă în prezent o sută treizeci de fragmente de statui. Se smintiseră romanii de ce au văzut în lumea geţilor? S-au statuile sînt închinate marilor geţi care au condus imperiul roman timp de aproape 200 de ani?      În aceste ţinuturi binecuvîntate de Tatăl Ceresc unde îşi avea Casa Zidirii Sale strămoşul nostru Eno, a primit Legea, Manuscrisele Sfinte, Cartea Legii sau Cartea Vieţii Veşnice. În manuscrisul Îngerul vieţii eterne găsim mai multe informaţii despre Părintele Eno care a fost şi părintele Frăţie Celui Ales: ,,Nici un om de pe pământ n-a fost asemenea lui Eno,…a fost primul care a urmat Legea, primul dintre judecători, dintre înţelepţi. Fericitul, gloriosul, puternicul care a ştiut să învingă boala şi moartea… Noi invocăm pe Eno, stăpîn al vieţii, Părintele Frăţiei noastre, Omul Legii, cel mai înţelept dintre toate fiinţele… El a fost primul Preot, primul Plugar al pămîntului, primul care a cunoscut şi învăţat Cuvîntul şi s-a supus Legii Sfinte. El a dezvăluit Copiilor Luminii toate secretele vieţii. El a fost primul purtător al Legii. Iată cuvintele părintelui nostru Eno aşa cum au fost ele scrise”. Nici un cuvinţel despre Iahwe, Moşe sau alt întunecat din hăiticul satansit care jinduia să ia în stăpînire întreg pămîntul.     
     Ce dovadă trebuie să mai aducem pentru a-i trage la giudeţul timpului pe aceşti tîlhari de istorii şi de bunuri spirituale cu care se fălesc de 2000 de ani, spunînd că le-a fătat mintea aceste giuvaericale chiar dacă din izvorul lor întunecat curge numai ură şi venin.        
     Manuscrisul Viziunea lui Eno vine să completeze datele despre originea Frăţiei din Galileea: ,,…Îţi vorbesc prin munţii sfinţi, fii liniştit. Să ştii că eu sînt Dumnezeu…. Îşi vorbesc prin ploaie şi zăpadă, fii liniştit. Să ştii că eu sînt Dumnezeu”. Geţii aveau într-adevăr muntele sfînt Kogaion plin de zăpadă multe luni din an. În textele esenilor descoperite atît la Qumran cît şi în arhivele Vaticanului, învăţătorul îşi ţinea prelegerile sale pe malul unui rîu, amintind des de stejar sau ghindă şi o singură dată de chiparos şi cedru. Aceste informaţii dovedesc faptul că cel care era Învăţător venea dintr-o regiune unde stejarul avea o importanţă religioasă deosebi- tă. Ori numai la geţi stejarul era un arbore sacru folosit la înmormîntări dar şi locul unde răii erau traşi la aspru judeţ. El compară stejarul cu Arborele Vieţii care creşte în Marea Veşnică, iar aceste bunătăţi ale gîndirii înţelepte se găsesc numai în mitologia noastră şi aceea pocită ca basme.     
     În Cartea secretă a lui Eno, versiunea slavonă, capitolul Vlll,3 se spune că acest Pom al Vieţii are fructe roşii şi aurii iar el este înconjurat de aceste culori ca de nişte flăcări. Conceptul religios este foarte apropiat de mitologia noastră pentru Mărul Roşu, care se înalţă  undeva pe o insulă din Marea Neagră. Pe covoarele populare româneşti apare Pomul Vieţii iar pe ramuri sînt porumbei. În tradiţia noastră se spune că după moarte, sufletul decedatului se înalţă la cer sub forma unui porumbel şi se aşează pe un ram al Pomului Vieţii care va fi pentru totdeauna locul lui. Un sigiliu sumerian datat pe la 2000 î.e.n. are ca imagine ,,arborele vieţii’’ cu şapte ramuri aşa cum din Arborele Vieţii al Tatălui Ceresc se înălţau tot şapte ramuri. De partea stîngă a sigiliului lîngă arbore se vede o femeie şezînd pe un scaun care este Maica Pămîntească iar în spatele ei se înalţă un şarpe pînă deasupra capului fiind simbolul înţelepciunii, simbol pe care îl aveau şi geţii precum şi toiagurile marilor prelaţi din biserica română. În partea dreaptă a arborelui este un bărbat şezînd tot pe un scaun care-l reprezintă pe Tatăl Ceresc. Sub poala arborelui sînt două ramuri mici cu două fructe rotunde parcă ar fi mere. În literatura sumeriană sînt mai multe poezii care ne vorbesc de ,,arborele vieţii”. Simbolul a fost preluat şi de mozaici prin sfeşnicul lor cu cele şapte braţe. Faptul că învăţătorul se plimbă pe malul unui rîu împreună cu ucenicii săi dovedeşte că textul se poate să fi fost scris în Galileea iar plimbarea se făcea pe malul Iordanului, pentru că la Qumran era numai deşert iar grădinile pe care le aveau esenii acolo erau întreţinute cu ajutorul irigaţiilor. Sau poate textul a fost scris în Frăţia Celui Ales sau Solomonăria din Carpaţi şi dus în Palestina spre adîncă învăţătură celor iubitori de Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească şi alte asemenea scumpetii ale glagorie mioritice.    
     În Comuniuni avem: ,,După cum fiul moşteneşte pămîntul de la tatăl său, tot aşa noi moştenim Pămîntul Sfînt de la Părinţii noştri şi de la Părinţii Părinţilor noştri. Pe tăbliţa 3 scrisă de Zamolxe avem pentru prima dată menţionat pămîntul carpatic sub forma de ,,+ im”, adică Pământ Sfînt şi el mai apare scris pe alte tăbliţe sub forma ,,patri dio” – cu sensul de Ţara Sfîntă”. În mitologia românească Pămîntul este considerat o divinitate pe care trebuie să o respectăm cu mare veneraţie adică Mama Pămîntească din manuscrisele esenilor. Să continui cu zicerea: ,,Comuniunile sînt o punte între om şi înger… Comuniunile sînt în număr de paisprezece, după cum îngerii Tatălui Ceresc sînt şapte şi îngerii Mamei Pămînteşti sînt tot şapte.” Tăbliţele geţilor dosite de întunecaţii iadului la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne arată că religia geţilor aveau în frunte pe Creatorul ce se numea Sîntu şi care a creat şapte duhuri să-i fie de ajutor – dio Zabelo, dio Zoe, dio Dionisie, dio Sopio, dio Orelio, dio Donizeto, dio Tiaz – la fel cum Pămîntul ca divinitate în mitologia noastră are şapte semidivinităţi – zilele săptăminii. Pe un sigiliu sumerian din secolul X î.e.n. duhul soarelui creator – Ramman are în faţa sa discul pămîntului atîrnînd de o sfoară pe care o ţine un şarpe în gură. Pe disc de vede o stea cu patru raze sub formă de cruce, concentrate într-un punct central iar oblic mai trec tot prin centru un mănunchi de mai multe linii paralele. Acestea simbolizează cele şapte duhuri ale Maicii Pămînteşti, ce reprezintă cele şapte zile dintre care pa-tru sînt favorabile, două nefavorabile iar una – punctul din centru – pentru odihnă. ,,Iar rădăcinile Arborelui sînt îngerii Maicii Pămînteşti, iar ramurile lui, înge-rii Tatălui Ceresc şi acesta este Arborele Sfînt al Vieţii care se înalţă în Marea Veşniciei”. Numai în bisericile ortodoxe române apare pictat pe pereţi Arborele Vieţii iar o colindă mioritică spune: ,,Sus în vîrful muntelui/ creşte bradul brazilor/ de mare şi-nfoiat/ tot cerul l-a îmbrădat/ Soarele în cetini, Luna între ramuri/ mii şi mii de stele între rămurele… La cel brad mare şi-nalt/ Domnului, Doamne/ Ziuă albă a revărsat/…la rădăcina bradului/ în mijlocul Iadului/ la vîrful bradului/ în mijlocul Raiului”!!     
     Cam aşa am stat cu înţelepciunea în vechime pînă ce ivriţii au pus la cale această monstruozitate numită iudeo-cretinism şi care a fost continuată cu şi mai mare fanatism dar din alte motive, de greci şi romani. În Germania, încă din secolul Xl, bradul era împodobit la 24 decembrie cu fructe, nuci şi panglici şi se numea ,,po-mul raiului”, dar obiceiul nu venea din Tora ci din tradiţia geţilor dusă de bastarnii de neam germanic, în nordul Europei. Obiceiul este descris în cea mai veche antichitate prin moartea şi renaşterea lui Atis din cultul Cibelei, zeitatea principală a frigienilor, religie adusă de Cabiros din nordul Istrului în Frigia.      Revin la textul esen şi amintesc ideea că: ,,Toate apele pe care le-a făcut Creatorul sînt sfinţite…” Ori numai în religia geţilor, cum spun mai multe izvoare antice, Istru şi N-istru erau considerate de către strămoşii noştri Ape Sfinte, dar astăzi avem de sfinte hoţia, prostia, lichelismul şi trădarea de neam şi ţară.      
     Manuscrisul Cartea eseniană a Învăţătorului ne spune: ,,Tot aşa voi să iubiţi pe toţi fraţii voştri, iar adevăraţii voştri fraţi sînt toţi aceea care îndeplinesc voinţa Tatălui nostru Ceresc…Deşi fraţii pot fi de rase diferite, ei toţi trudesc împreu –nă.” La mozaici toţi cei care spuneau că fac parte din Frăţia lui Israel sau Belial cum îi ştiau geţii, trebuiau să le fie numai ivriţi cu muştiucul bărbăţiei tăiat să se pupe numai cu Iahwe, să respecte Tora şi să urască cu toată puterea pe Neamuri. ,,Omul este fiul Maicii Pămînteşti şi de la ea îşi primeşte Fiul Omului întregul său corp” Geţii aveau muntele sfînt unde s-a născut Fiul Omului iar noi încă mai păstrăm în mitologie vîrful Omu cu locurile sale miraculoase ce amintesc de cele ale strămoşilor noştri. ,,Să ştiţi că Domnul a fost sălaşul nostru, în toate generaţiile înaintea formării munţilor. Sau chiar înainte ca El să fi făcut Pămîntul şi lumea, chiar din veci de veci a existat iubire între Tatăl Ceresc şi copii Săi. De la început şi pînă la sfîrşitul timpului flacăra sfîntă a iubirii va înconjura capetele Tatălui Ceresc şi a Copiilor Luminii.” Pe tăbliţa getică descoperită la Romula se vede o femeie care are în jurul capului aura divină şi pe laterale două stele arătînd caracterul sacru, iar sufletele strămoşilor noştri se înălţau la ceruri în cetatea luminii. Ale iudeilor nu se înalţă deloc pentru că ei nu lucrează cu asemenea isteţimi ci se scufundau undeva sub pământ în întuneric şi frig. Iahwe îi ţine sub foc, sabie, fiare, prăpăduri de tot felul pe iubiţii aleşi de el, pentru că el nu este izvor de iubire şi comuniune ci de ură, minciună, viclenie, lăcomie, violenţă şi crimă cît încape.     
     În manuscrisul intitulat Fraternitatea aflăm că aceasta a avut o existenţă îndelungată de cînd părintele Eno a primit Legea şi pînă ce ea a ajuns în Palestina: ,,Priviţi cît de bine şi de plăcut le este Copiilor Luminii să strălucească împreună în unitate! Pentru Frăţie, Tatăl Ceresc a dat Legea şi chiar viaţa veşnică… Copiii Luminii sînt servitorii Legii şi Tatăl Ceresc nu-i va uita… El a aprins candela Adevărului în inimile lor” La  mozaici minciuna şi viclenia erau considerate ca cele mai alese virtuţi aşa cum ne spune chiar iudeul Josephus Flavius. ,,În Grădina Frăţiei la vremea amurgului ei se vor aduna cu fraţii săi şi împreună vor studia cuvintele sfinte ale taţilor lor şi ale taţilor taţilor lor, chiar pînă la cuvintele Părintelui nostru Eno”. Fiii Luminii nu puteau fi decît cei scoborîtori din zei iar cei ieşiţi din străfundurile iadului erau numai fiii întunericului sau ai lui Belial cum se mîndresc ivriţii cu frăţia pe care o au cu Satana şi Tapla Iadului!       Într-un alt manuscris Psalmi de laudă şi recunoştinţă avem dovada profunzimii uluitoare a acestui fel de a gîndi şi a respecta natura, Omul şi existenţa Vieţii ca univers al gîndurilor şi sufletelor muritorilor. ,,Să venerăm vechea şi sfînta religie care a fost statornicită la Creaţie, care a fost pe Pământ în timpul arborilor uriaşi. Religia sfîntă a Creatorului, minunată şi glorioasă revelată de Părintele nostru Eno. Noi venerăm Creatorul, şi Focul Vieţii, şi apele bune care sînt sfinte, şi Soarele minunat şi Luna şi stelele strălucitoare, glorioase. Şi mai mult ca orice noi slăvim Legea Sfîntă, pe care Creatorul, Tatăl nostru Ceresc, ne-a dat-o nouă… Noi venerăm cele rostite de Părintele nostru Eno şi vechea, curata sa religie, credinţa sa şi cunoaşterea sa mai veche decît începutul timpului… legea a eliberat sufletele de moarte… Noi vom merge în faţa Legii în ţara Luminii, pe cărările Grădinii nesfîrşite a Frăţiei’’. Pe tăbliţele geţilor, viaţa veşnică apare drept ,,ţară a luminii”, ,,ţinutul lui Zamolxe” şi ,,cetatea luminii vii”.     
     Dar ei cinstesc cu mare respect şi fiinţele sfinte ale cerului şi pămîntului aşa cum rezultă din manuscrisul Îngeri: ,,Să lăudăm sfinţii îngeri… Legea este împlinită de îngeri… Tatăl lor este Acelaşi şi anume Tatăl Ceresc! Îngerii care îşi văd sufletele unii altora, aduc împărăţia Maicii Pămînteşti şi împărăţia Tatălui Ceresc copiilor Luminii care lucrează în Grădina Frăţiei… Noi lăudăm îngerii care, în primul rînd, ascultă gîndul şi învăţătura Tatălui Ceresc, ai cărui îngeri au format sămînţa neamurilor. Care au atins sprînceana părintelui nostru Eno şi au călăuzit Copiii Luminii pe şapte plus şapte căi care duc la Arborele Vieţii…” Te năuceşte o asemenea chemare către simplitate, pioşenie şi comuniune cu natura şi cu universul ca depozitar veşnic al gîndurilor şi faptelor noastre. Iar aceste valori teozofice nu au nici umbră în mozaismul satanist care colcăie de ură, venin şi hoţie, dar deocamdată toată lumea subţire a Occidentului se maimuţăreşte cu Sfînta scriptură de făcătură şi revelaţiile mozaicilor, refuzînd să mai ştie şi altceva sau ocultîndu-le! Despre mioriticii danubieni nu are rost să mai amintesc puhoiul de nelegiuiri făcut împotriva memoriei strămoşilor mei geţi.     
     În Învăţăturile celui Ales aflăm că învăţăceii se iniţia în ştiinţa de carte a Frăţiei timp de şapte ani pentru a deveni membri ai acestei confrerii religioase dar ei proveneau din toate neamurile şi nu îi împiedica trecutul dacă arătau isteţime, sîrguinţă şi chemare către Tatăl Ceresc. Experienţa o găsim amintită în mitul solomonarilor din tradiţia noastră populară Cei şapte ani de instruire şi iniţiere îi făceau tobă de înţelepciune şi astfel şcoliţi se duceau în Orient – chiar aşa – şi scriau la o masă de piatră toată învăţătura lumii. În Frăţia pe care au clocit-o iudeii la Qumran după ce l-au asasinat pe Ili în anul 30, erau necesari numai doi ani iar toate scrierilor lor se adresează lui Iahwe şi Legii primită de Moise nu Tatălui Ceresc şi Legii moştenită de la Părintele Eno. ,,Şi Învăţătorul îi adună pe Fiii Luminii pe malul rîului pentru a le revela ceea ce le rămăsese ascuns; trecuseră şapte ani şi toţi erau maturi pentru adevăr… Şi acum a sosit ziua cînd ei vor intra în Frăţia Celui Ales şi vor învăţa învăţăturile ascunse ale Bătrînilor, chiar şi pe cele ale lui Eno sau de mai înainte… Şi timp de şapte ani voi aţi lucrat tot timpul zilei cu îngerii Mamei Pămînteşti şi timp de şapte ani, voi aţi dormit în braţele Tatălui Ceresc. Şi spuneţi jurămîntul: Eu intru în Grădina infinită şi veşnică a misterelor, sufletul meu în comuniune cu Tatăl Ceresc, corpul meu în uniune cu Maica Pămîntească, inima mea în armonie cu fraţii mei, Fiii Oamenilor, dedicîndu-mi duhul meu, corpul meu şi inima mea Învăţăturii sfinte, curate şi salvatoare, acea învăţătură care în vechime era cunoscută lui Eno… Să ştiţi Fii ai Luminii, că gîndurile voastre sînt puternice ca fulgerul din timpul furtunii care loveşte şi distruge arborele puternic şi singuratic. Acesta este motivul pentru care a trebuit să aşteptaţi şapte ani să învăţaţi să vorbiţi cu îngerii, pentru că voi nu cunoaşteţi puterea gîndurilor voastre”. Din textele arătate mai sus este dovedit că iudeii încă nu-şi băgaseră coada lor satanistă în treburile Frăţiei Celui Ales care îşi duceau existenţa în Galileea şi în Iudeea la Qumran dar şi în alte locuri.     
     În manuscrisul Evanghelia eseniană a păci apar şi ei, deocamdată ca simpli ascultători şi ceată de gură-cască dar nu ştim dacă aceştia sînt primii dintre cei trimişi de Filon să confişte şi să iudaizeze tabăra de la Qumran în prima parte a se-colului l, sau poate chiar nişte mozaici sătui de fanatismul, violenţa şi minciuna pe care o suportau din partea teocraţiei de la Ierusalim. ,,La aceasta cei din jurul Învăţătorului îi spuseră: «Noi toţi urmăm legile lui Moise, legiuitorul nostru, aşa cum sînt cunoscute în scrierile noastre sfinte». Atunci Învăţătorul le-a zis: «Nu căutaţi Legea în scripturile voastre, căci Legea este viaţă, în timp ce scrierea este moartă. Adevăr zic vouă. Moşe, n-a primit de la Iahwe legile sale prin scris, ci prin cuvîntul viu… Iahwe n-a scris legile sale pe pagini de carte, ci în inima voastră şi în sufletul vostru… «noi nu cunoaştem alte Scripturi decît cele pe care le-am moştenit de la strămoşii noştri». Eu sînt trimis de Tatăl pentru a face să strălucească în faţa voastră lumina vieţii… Li s-a spus strămoşilor voştri: «respectaţi pe Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pămîntească şi urmaţi poruncile Lor ca zilele voastre să fie prelungite pe pământ»… Iar iudeii care ascultau au zis: «Moise care a fost cel mai mare în Israel, a permis părinţilor noştri a mînca carnea animalelor pure şi a interzis numai carnea animalelor impure. Pentru ce ne interzici Tu folosirea cărnii tuturor animalelor? Care este Legea care vine de la Dumnezeu! Este a lui Moşe sau este a Ta?» Învăţătorul a răspuns: Elohim a dat strămoşilor voştri prin intermediul lui Moşe zece porunci, dar strămoşii voştri au spus că sînt prea grele şi nu le pot respecta”. Textul dezvăluie minciuna uriaşă a mozaicilor că esenii erau ivriţi dar şi ,,ceaţa” de pe ochii iudeo-creştinilor care văd aceste scrieri esene însă o ţin tare şi mare cu făcăturile iudeilor. El încriminează fără putinţă de tăgadă pentru caracterul lor mistificator şi tîlhăresc, atît scrierile lui Filon cît şi cele ale lui J. Flavius cu privire la originea şi religia esenilor.     
     Încă nu se vede o stare de conflict între eseni şi căpăţînile înfierbîntate ale rabinilor şi fariseilor mozaici. Fragmentele arată că Învăţătorul esen nu era iudeu, discuta despre un sistem religios cu Legea venită de la Eno, incompatibil cu cel al lui Iahwe şi se adresa unui grup de iudei, cărora le zdruncina serios credinţa susţinînd că Moise n-a primit legi scrise ci vorbe de duh, adică cele două table de legi care apar acum în Tora nu erau în cărticică pe cînd isteţul get se certa cu fanaticii mozaismului. Afirmaţia dovedeşte că Ili cunoştea foarte bine Tora şi mai mult, cunoştea hoţia făcută de iudei prin completarea religiei lor cu foarte multe elemente din religia geţilor cunoscută din centrele esenilor şi din cărţile lui Eno. De o asemenea tîlhărie îi acuza şi Celsus pe iudeo-creştini pe la anul 170, adică în antichitate nimeni nu accepta făcătura mozaicilor pînă la anul 381 cînd a fost impusă cu sabia în imperiul roman!

     Dacă vreun năzuros sare pîrleazul să se fudulească îi dau un tras scris cu ceva ani după răstignirea lui Ili de către un iudeu sadea – Ioan – pe deasupra şi cu năravul revelaţiei, care în Evanghelia ticluită la 1,45, ne spune că Filip s-a întîlnit cu Natanael şi i-a zis: ,,Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi proorocii…”Aşa ştiau atît geţii cît şi iudeii că Moise le-a dat ivriţilor o Lege şi nici pomeneală de tablele primite de la Iahwe. Şmecheria a fost clocită tot în acele vremuri de mari plăsmuiri.

 

 

 

< Anterior   Următor >
Ultima actualizare ( Luni, 21 Iunie 2010 08:36 )
 

ISTORIC AMINTESC CAZARILOR

Powered by RafCloud 2.0.2