.   

                                                           Teologie şi teozofie arimină 

. 

.

     Năstruşnică zicere şi parcă pusă numai pe rele cînd o auzi zumzăind zburdalnic în minte! Despre religia strămoşilor noştri izvoarele antice ne-au lăsat informaţii foarte puţine dar şi acelea nesigure, unele dovedite ca false de tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Herodot ne spune că geţii cei sălbatici şi-ar fi divinizat pe unul de-al lor, Zamolxe după ce acesta a făcut o perioadă de ucenicie la Pitagora, alţii spun că a fost chiar sclavul acestuia. Cu tărtăcuţa plină de înţelepciune greacă, sclavul a purces la luminarea răulenilor de geţi pe care greu i-a dat la brazdă! Şi tot ei ne spun că geţii aveau obiceiul ca odată la patru ani să trimită pe unul dintre ei care stă bine cu vrednicia, să-l vadă pe Zamolxe şi să-i spună păsul neamului muritor. Trimiterea mesagerului pe lumea cealaltă se făcea prin aruncarea (ne)fericitului într-o pădure de suliţe. Te ia cu furnicături cînd te gîndeşti la asemenea fapte dacă ar fi fost reale. Să mergem cu băgare de seamă pe acest drum al urmelor fără umbră să vedem ceea ce n-au văzut alţii.     

     Cu cîţiva ani în urmă, la Gorban, pe malul Prutului în judeţul Iaşi s-au descoperit mai multe piese din ceramică cu anumite semne pe ele care erau puse într-un vas de lut ars fiind datate pe la începutul mileniului lV î.e.n. Pe fundul acestui vas era incizată o cruce în cerc. Faptul că aceste mici statuete erau puse în vas dovedeşte că formau mesajul unui cult ce avea ca simbol al sacrului crucea cu braţele egale. Muzeul de istorie al judeţului Botoşani are comori inestimabile ale cultului crucii pe teritoriul românesc cu multe milenii înaintea pretinsei creştinări pe care nu o poate dovedi nimeni. O farfurie din paleoliticul timpuriu(6000-4500 î.e.n.) are pe fund - în interior – desenată o cruce cu braţele egale. Un vas pentru păstrat lichide sau mîncare din paleoliticul dezvoltat(4500-3600 î.e.n.) are pe exterior pictată crucea cu braţele egale înscrisă în cerc. Mai multe vase pentru păstrat provizii din paleoliticul dezvoltat şi eneolitic(3600-2500 î.e.n.) au pictate pe exterior mai multe cruci cu braţele egale înscrise în cerc. O cruce din lut ars cu braţele egale avînd lungimea de aproximativ 1,5 metri ce a slujit de altar vine din perioada Cucuteni, faza B(cca. 3500 î.e.n.). La Cucuteni s-a descoperit un vas de lut ars aparţinînd fazei B cu semnul crucii înscris în cerc desenat pe laterală. Pe tăbliţa 1 turnată pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. apare printre semnele scrierii şi crucea în cerc, semn care se găseşte pe plăcuţa descoperită la Djemdet Nasr(3400 î.e.n.) şi pe tăbliţele cu scriere cretană liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n. Simbolul îl găsim mult mai tîrziu pe meleagurile noastre prin medalionul get de bronz din secolele lX – Vll î.e.n. ce face parte din tezaurul descoperit la Fizeşu Gherlei.     

     Crucea înscrisă în cerc apare la strămoşii noştri pe vîrful suliţelor iar în prezent este folosită foarte mult în tradiţia populară şi cea religioasă. Emeşii cînd au plecat de pe meleagurile noastre în Ki-en-gi au dus cu ei semnul crucii ca simbol al sacrului împreună cu steaua cu şase raze şi steaua cu şase colţuri aşa cum se vede pe sigiliile lor. Primele biserici esene din Palestina şi Siria, numite mai tîrziu ,,creştine” aveau sculptat deasupra uşii la intrare, ca simbol al sacrului crucea cu braţele egale înscrisă în cerc! Pe tăbliţele cu scrierea geţilor aflate la popreală la Institutul de Arheologie Bucureşti apar toate aceste semne dovedind continuitatea spirituală şi dăinuirea noastră pe aceste meleaguri de cel puţin 8000 de ani cînd am îndrăznit să ne consemnăm existenţa. Crucile libere prezentate la sfîrşitul cărţii, au în mijloc o mică gropiţă sau o cruce mai mică. Pe dealul Ghindaru din localitatea Poduri din judeţul Neamţ, s-a descoperit o necropolă veche de 6000 de ani. În interiorul acesteia era un lăcaş de cult format dintr-o cruce cu braţele egale care avea în mijloc o mică adîncitură unde se puneau ofrandele pentru ars şi 7 vetre situate în jurul ei. Podoabele geţilor erau o imitare a acestei realităţi religioase şi cred că aveau rolul de talisman aşa cum se întîmplă şi astăzi. Cele 7 vetre sînt simbolurile a celor 7 duhuri din religia strămoşilor noştri care au ieşit din Santta/Sento sau Sîntu(crucea-vatră). Mai apare şi crucea înscrisă în cerc care reprezintă universul existenţial al individului(roata vieţii) şi se subscrie renaşterii în nemurire prin puterea crucii.     

     Studii ştiinţifice de dată recentă, au pus în evidenţă faptul că atît materia moartă dar în special materia vie emit unde care ne influenţează aura şi implicit structura bioenergetică numită uneori şi suflet. Dar aura noastră personală este influenţată atît de culorile din jurul nostru cît şi a culorilor hainelor pe care le îmbrăcăm. Tot în contextul acestor studii, s-a observat că semnul crucii este cea mai bună sau desăvîrşită formă de emitere a unor cîmpuri energetice benefice. iar în eme-gi, cuvîntul tomu are sensul de cruce, dar şi desăvîrşit sau perfect. Au trebuit să treacă 4000 de ani ca să ne descoperit adevăratele valori spirituale şi culturale ale strămoşilor noştri geţi iar unele lepre trădătoare spun că acest neam era mai mult sălbatic!        La emeşi legătura dintre Creator şi celelalte 7 duhuri născute din el sînt prezentate simbolic printr-un copac cu 7 ramuri aşa cum apare pe un sigiliu din jurul anului 2000 î.e.n. şi ,,preluat” în Tora ca ,,pomul cunoaşterii”. Sub ramurile copacului sînt două fructe care aduc a mere sau pere iar colindul nostru de Crăciun chiar asta spune! În partea stîngă a copacului este o divinitate stînd pe un corp dreptunghiular iar în spatele ei este un şarpe ridicat pînă deasupra capului personajului. Mitul se găseşte în cultura noastră populară ca depozitar al culturii strămoşeşti a geţilor. Imaginea a fost ,,înţeleasă” de iudeii care au ajuns să o cunoască după anul 580 î.e.n. sau mult mai tîrziu, ca ,,ispitirea Evei”, o tîmpenie ca atîtea altele pentru că în religia emeşilor, şarpele era un animal binecuvîntat de divinitate cu puterea înţelepciunii ca şi la geţi. Pe tăbliţele 34, 42, 53 apare şarpele ridicîndu-se pe un suport cu trei picioare iar în imaginea 73 este chiar ca pe sigiliul emeş! Informaţiile de pe aceste tăbliţe sînt năucitoare pentru cei care şi-au înţepenit mintea în dogmele clocite de învăţaţii secolului XlX şi refuză orice descoperire făcută ulterior. Pretinsele lor adevăruri sînt falsuri oribile şi minciuni, care repetate de peste o sută de ani au devenit sacre şi unice, nimeni neavînd curajul să le contrazică!     

    Ei uite că eu mă îndîrjesc şi îndrăznesc să zic ba!     

     Cînd pleca la luptă, oastea geţilor era binecuvîntată de preoţi şi păzită de oastea de îngeri şi de puternicul Moş Arimin. Puterea divină era invocată şi pentru potolirea unor iţi năbădăioşi şi răi care au batjocorit pînza pusă la uscat. Pentru a le scoate gărgăunii din cap şi obrăznicia din priviri: ,,Pe aceşti răi cu mintea în pîclă i-am descîntat cu apă neîncepută şi i-am uns să stea vioi şi sila să nu-i mai ţină. Voi striga: priveşte aceste măciuci care s-au murdărit iar acum se ruşinează şi rag(plîng în hohote). Aceşti tineri geţi, prin cetate vor umbla numai în zdrenţe. Sfîntul a spus că aceste măciuci rele ne-au dat numai boală(pagubă)” cum scrie la tăbliţa 14. Duhul Sfînt este chemat să dezlege şi limba unui răulean care nu vrea să-şi recunoască greşeala şi o coteşte pe după deget ca în tăbliţa 39: ,,Ne-a dus cu vorba zicînd: învăţătura vie românească nu obligă să iei azimă pentru a mărturisi”. Deciziile judecătoreşti erau unse cu semnul crucii ca dovadă a participării duhurilor sfinte la cîntărirea faptelor cum se spune în tăbliţa 61. În tăbliţa 48 puterea divină este chemată să desfacă o căsătorie pentru că ginerele era un neisprăvit iar părinţii fetei nu au mai vrut să-şi chinuie mîndreţea de faţă într-o şatră de jegoşi. ,,A fost destulă umi-lire de cînd eu am dus-o, acum este sosită cu ajutorul Celui Sfînt la neamul ei iar nedreptatea s-a terminat”.     

      Pentru a afla veşti de la divinitate se cercetau figurile îngerilor de pe cer, cum erau ele aşezate şi îmbrăcate cu haine frumoase sau uzate. ,,Du-te şi cercetează fiinţele cereşti(îngerii) îngrămădite laolaltă dacă vor goni şi vor închide gura puiului lor de căprioară din cetatea geţilor. Locuitorii Sarmisetuzei au fost loviţi din nou. Basileul Duro să iasă şi să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile nălucilor din ceruri dacă sînt îmbrăcate cu haine uzate sau haine de sărbătoare. Să ne curăţăm de nenorociri ca nişte lei şi să ne ducem cu Matei pentru a da încă o lovitură”.     

     Geţii practicau incinerarea la care participau toate rudele iar cenuşa era adunată într-un vas sau o legătură de pînză şi pusă în metocul cetăţii unde urmaşii aduceau ofrande. Tăbliţa 4 ne arată cum se proceda pentru incinerare: ,,După săvîrşirea morţii, au fost aduse sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina străbună pentru a fi înălţat întreg la ceruri. Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit şi plin de sfială am aprins lampa Mîntuitoruui(IOI). Mulţimea adunată s-a îmbrăcat frumos şi a dansat cîntînd ca un şuvoi. Preoţii şoptind şi spunînd rugăciuni au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi murdăria au fost luate şi duse la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să meargă înapoi la credinciosul şi minunatul sfînt Zoei să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor. Baico trebuie să mergi la Sfîntul pentru un adăpost în mitocul cetăţii tale”. O descriere mai amplă a actului incinerării este făcută în tăbliţele 56, 57 şi 58 unde este prezentată aducerea trupului martirizatului Ili din cetatea Sionului de către o ceată de geţi, în Sarmisetuzo.     

     Trecerea în cealaltă lume se făcea potrivit tăbliţei 41 cu ,,Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfintele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Chiar cetatea neamului geţilor era considerată binecuvîntată de divinitate aşa cum scrie în tăbliţa 70 unde se spune despre ciomăgeala pe care le-au administrat-o geţilor romanii lui Fuscus. ,,Zi! sfîntă mamă Sarmisetuzo, conducătorul adunării neamului împreună cu nobilii se pot întoarce călare la tine? Încă odată să fie cercetate chipurile nălucilor de pe cer”. Şi la neamul nostru din Ki-en-gi exista această tradiţie a sfinţeniei centrului de putere, fiecare cetate fiind sub protecţia unui duh iar cetatea Nippur(nip: mulţime; pur: curat, binecuvîntat) era considerată ,,cetatea sfîntă”. Sarmisetuzo era sub protecţia lui dio Zoe şi Sarmis aşa cum arată tăbliţa 61.     

     Sacerdoţiul era organizat în metocuri(mici mănăstiri sau biserici) – case ale sfintei cruci - pentru bărbaţi(T 6) şi pentru femei(T 52). Dar nu totdeauna a existat o unitate religioasă de neclintit a geţilor. Cei din Mesia care erau ceva mai aproape de influenţele greceşti dar mai ales de orfismul tracilor, au călcat de mai multe ori strîmb şi dabo geto a trebuit să ridice sabia asupra lor pentru a-i aduce la dreapta credinţă a crucii. În tăbliţa 12 se pomeneşte de o răzmeriţă religioasă a geţilor din dreapta Istrului ce au blocat intrarea de pe apă în cetatea din sud, loc religios important. Pentru aceşti răuleni s-a ostenit şi conducătorul Bazorio care a trebuit să vină cu oaste asupra lor să-i liniştească din rătăcire, cum arată tăbliţa 30. ,,A fost acuzat că anul trecut s-a răzvrătit repede şi a fost liniştit de Dardaneo, ruda sa unde şi-a găsit refugiu. Neamul acesta murdar a fugit şi s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune şi Soarele(Creatorul) să îi ajute să revină la veşnica credinţă a crucii”. Tăbliţa 31 povesteşte cum s-au rătăcit misii sub oblăduirea unui preot ticălos. ,,În neamul lor au dat stafiile şi refuză învăţătura ca nişte bolnavi. Cînd Mateo a adunat neamul să-l asculte, i-a dat lui Eli, capul clanului, apă neîncepută pentru descîntece. Astfel cînd Bazorio a ieşit(pornit în campanie militară), Mateo a sosit şi a adus cetatea Fecoio care a fost cucerită. În timpul luptei poetul Rubie şi-a găsit refugiul la noi. A ieşit şi Ion, care după înfăţişare nu este marele drac al tracilor. Noe a dat cetăţii geţilor un preot rău care i-a dus(păcălit) pe toţi taţii cu veşmintele lui minunate. Astfel, plin de energie a dat noi(apă sfinţită) pînă ce toţi se maimuţăreau lui şi arătau ca nişte viespi. Cu privirea rătăcită s-au plîns agiei pentru întîmplarea rea. Conducătorul a dat comanda de întoarcere înapoi în cetate a geţilor care l-au însoţit în Mesia”.     

     Dar religia geţilor a avut mare trecere la galii(galaţii) care s-au aciuat printre şatrele acestora pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. cum spune tăbliţa 12. ,,În tinereţe am fost eu, o! umilul la regele galilor, m-am rugat smerit şi sfios pentru el, l-am botezat cu vin şi pîine strămoşească şi l-am numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare. Auzind poetul Edimo a roşit pînă jos(la călcîie) s-a eliberat de trofeul lui pe care l-am adus în mîndra cetatea getă Sarmisetuso” şi tăbliţa 10 unde avem imaginea bunelor relaţii între preoţii geţi şi galati sau gali. După aproape 300 de ani de amiciţie, apele s-au tulburat şi boero Biseto l a ridicat sabia asupra lor pe la anul 279 î.e.n. În religia geţilor ce avea ca simbol al sacrului Sfînta cruce a Mîntuitorului au fost unşi şi cabirii din insula Samos la îndemnul lui Zamolxe pe la anii 550 î.e.n. chiar dacă ţîfnosul de Pitagora stătea numai cu rîtul pe sus, cum ne spune tăbliţa 3. Cenuşa Mîntuitorului Sarmis sau Mitra cum a fost el ,,botezat” în imperiul roman, era păstrată cu mare pioşenie şi îi însoţea uneori în aprigele lupte pe geţii cei viteji. În confruntarea lor cu Lisimah pe la anul 300 î.e.n. pe cer au apărut două cruci care arătau grija Mîntuitorului pentru neamul său de muritori cum spune tăbliţa 23. ,,Zărind pe cer că Mîntuitorul ne-a trimis două cruci, am plecat la neamul meu şi am chemat din bucium toate rudele noastre să vadă minunea. Cei adunaţi au lăudat cu înţelepciune minunea ce strălucea. Cenuşa sfîntului Mîntuitor al geţilor ne-a însoţit şi ne-a ajutat să-i oprim pe aceşti răi să cadă prinşi. Le-am dat la gioale şi i-am trimis spre judecare lui Dromioxto”. Legenda este preluată de hagiografia creştină şi pusă pe seama lui Constantin cel Mare care a primit în felul acesta semn de la Iahwe că-l sprijină în războiul din anul 324 e.n. dus împotriva lui Licinius ajutat de ,,păgîni”. De fapt Constantin urmărea să controleze în totalitate imperiul roman iar Licinius era şi el adept al religiei lui Zamolxe şi de neam get ca şi duşmanul său numai că falsificatorii de istorii l-au făcut ,,păgîn” ca să iasă deasupra adevărului Militia Cristi şi toată liota de satanişti!     

     Dar legenda Mîntuitorului şi a crucii de pe cer ca simbol a sprijinului divin, o întîlnim şi la miruirea cabirilor din insula Samos pe la anul 550 î.e.n. făcută de înţeleptul Zamolxe care era mare preot al Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuza.       

     Teologia getică nu a fost pomenită în vreo sursă epigrafică antică originală pentru că toate scrierile care aveau asemenea ,,beteşug” au fost distruse de către sataniştii iudeo-creştini care ne-au furat cultura şi religia. Însă din mulţimea informaţiilor indirecte cît şi cu ajutorul celor de pe tăbliţe la care trebuie să adăugăm mitologia noastră străbună, putem reface destul de bine religia strămoşească. La ei existau mai multe variante de naştere a lumii prin puterea Cuvîntului care zămisleşte sau a intervenţiei directe a Creatorului. O parte din aceste mituri se găsesc în mitologia emeş, de unde ivriţii s-au inspirat pe la începutul secolului lV î.e.n. cînd au început a-şi plăsmui scriiturile lor pline de ură şi venin împotriva neamului omenesc. Dar ei au avut la îndemînă şi Cartea lui Eno pe care l-au scris Enoh ce a făcut parte din canonul mozaic pînă la sfîrşitul secolului l al erei noastre cînd au văzut ei că scrierea getă le-a adus multă dezbinare la ,,revelaţii”.     

     Dacă ne oprim la aceste scrieri strămoşeşti, avem facerea lumii prin puterea Cuvîntului Tatălui Ceresc care s-a trudit pînă le-a făcut pe toate cele văzute şi nevăzute dar linişte tot nu şi-a găsit pentru că ciclul naşterii, morţii şi renaşterii impune o veşnică schimbare şi transformare a naturii dar şi a energiilor creatoare din univers. Fiind o religie conceptualizată spiritual-energetic, ea nu avea nevoie de statui, daruri şi mituiri ale duhurilor cereşti pentru că muritorul nu era privit ca un rob al celor din ceruri ci ca o fiinţă, de acelaşi fel cu divinitatea care însă trebuie să trudească ceva timp pe pământ pentru a obţine din nou această calitate. Asta sună a curată blasfemie atît pentru mozaici cît şi pentru frăţiorii lor la fel de întunecaţi, iudeo-creştinii.     

      Iar drumul de urmat era cunoaşterea profundă a învăţăturilor divine din Legea Adevărului şi Dreptăţii, pe care Creatorul a dat lui Eno spre luminarea neamului său şi a întregii viţe omeneşti. Pas de-ţi mai trebuie ceva la asemenea dărnicie, osul la treabă şi va fi mult grîu în glie! Cum toate erau rînduite cu grijă de Tatăl Ceresc să iasă bine pînă în cele mai tainice locuri, omul trebuia doar să se străduiască să înţeleagă cum se stă cu trebuşoara asta numită glagorie şi care multora le lasă viaţa fără glorie. Dar mai puţini s-au învrednicit pe Sîntu a-l fi iubit şi aşa din rău în rău, au văzut mîţa dulău, iar paharul bute plină de cereasca Sa lumină. Însă în acele vremuri erau şi strunitori de răuleni, ce ştiau a îndemna cu vorba şi mai ales cu fapta pe cei zburdalnici să nu fie prădalnici, să n-adune avere care te duce la pieire, şi blînzi şi chibzuiţi în gând agonisiţi cu haine de lumină să-i cheme în pomină pe cei de sus din cer pe arşiţă sau ger în suflet să îşi pună a lumilor cunună. Grijulii cu sine dar şi cu cei din jur, fiind conştienţi că fiecare în parte sînt parte a unui neam chemat şi ales de Creator să ducă în cele patru zări religia crucii Mîntuitorului şi binecuvîntarea cerească pentru învăţătura părintească, ei s-au străduit să meargă pe drumul bătut de Eno şi urmaşii lui pînă în vremea marelui învăţat Zamolxe şi apoi a martirizatului Ili.     

     Dar stirpea acestor oameni cu har şi gând curat nu s-a oprit aici şi a continuat în veac încă mult timp iar flacăra credinţei strămoşeşti în religia crucii a dăinuit pînă pe la mijlocul secolului X, şi scîntei ale acestor focuri vii s-au mai văzut încă vreo şase-şapte secole pe plaiurile carpatine.     

     În scrierile geţilor eseni din Palestina sau Egipt, omul apare în facerea lumii odată cu natura iar copacii, sînt fraţii lui de unde ne-a rămas vorba ,,codru-i frate cu românul”. Chiar şi animalele au suflete ca şi noi numai că nu pot vorbi dar la judecata cerească îi vor pîri pe cei care s-au purtat urît cu ele şi de aceea nici animalele nu pot fi sacrificate fiindcă se sacrifică suflet din sufletul Creatorului şi este o blasfemie împotriva vieţii veşnice şi a Creaţiei. Dar aceste scrieri nu sînt propriu-zis tratate teologice ci mai mult o îmbinare între o teologie a cunoaşterii şi o filozofie a sacrului conştientizat printr-un respect profund al cultului strămoşilor şi al naturii. Relaţiile umane nu erau privite ca fatalist divine ci ca raporturi cauzale între indivizi şi pe cale de consecinţă, vine şi legătura cu divinitatea. Individul avea dreptul să aleagă iar după ce parcurgea această cale pînă la capăt, culegerea rodul înţelepciunii sale. Unic a fost acest sistem de gîndire în istoria omenirii şi care genera o continuă preocupare către cunoaştere!                  

     Scriitorii greci ne-au lăsat spre aducere-aminte a vremurilor de demult a neamului mioritic, o zicere despre Cartea Misilor care ar fi fost prima carte scrisă despre religia monoteistă a geţilor. Nimeni nu a luat în serios această informaţie dar ea se corelează perfect cu descoperirile scrierilor lui Eno şi a celor atribuite oracolelor caldeene sau lui Hermes Trismegistos. Dar această cărticică, spun ei, că ar fi apărut chiar înaintea războiului troian şi era o călăuză fără plată şi-nţeleaptă pe cărarea spre lumina din lumină în creaţia divină. Teologul iudeo-creştin Tertulian, scrie pe la anul 200 că Noe a salvat de la potop Cartea lui Eno, una din scrierile sfinte ale geţilor pe care au folosit-o atît mozaicii cît şi urmaşii lor greci şi romani. Şi tot ei ne-au lăsat prin artefacte datate pentru începutul secolului V î.e.n. că în ţinutul Megarei în oraşul Andania unde era un mare centru al cultului cabirilor, existau scrise pe două plăci de marmură regulile de oficiere ale acestei religii precum şi obligaţia conducătorului ceremoniei – basileul – de a păstra cu mare grijă lada un-de se ţinea cartea sfîntă numită Biblia!!! Ori îi şuguială, ori de nu, se va lăsa sigur cu mare păruială, pentru că ne-am săturat de atîta abureală!     

     Numeroase surse ale vechilor greci spun că Abaris a existat ca personaj real fiind preot sau profet de neam scit ori hiperboreean, a vizitat Grecia pe la anii 760 î.e.n. ca predicator al lui Apollo după zicerea lor sau Zabelo după cum scrie pe tăbliţele de plumb. În vizita făcută, el a dat elenilor o carte în versuri despre facerea lumii numită în greacă Theogonia(facerea lumii) şi o alta cu descîntece de purificare şi vindecare, nu de înveninare, ură şi crimă cum sînt scrierile satanistilor mozaici. Cartea lui Eno, una din textele sacre ale geţilor a fost scrisă iniţial în versuri şi descrie facerea lumii cu cele văzute şi cele nevăzute, iar fapta s-a petrecut cînd profetul a fost ridicat la ceruri de către Sîntu pentru luminare şi înveşnicire.    

     Zamolxe ca mare preot a Frăţiei Celui Ales cunoştea obligatoriu textele străbunului Eno şi cred că pe acesta împreună cu altele, le-a lăsat grecilor spre adîncă învăţătură. Iar aceste texte formau în acele vremuri Biblia, scrierea sacră a geţilor.  După Suidas, înţeleptul get ar fi vizitat Grecia pe la 568 î.e.n. informaţie care este cea mai apropiată de adevăr, fiind confirmată de tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri cînd marele învăţat a vizitat cabirii din insula Samos pe la anul 550 î.e.n..       

     Scrierea sacră a cabirilor numită Biblia menţionată pe placa de la Andania de la începutul secolului V î.e.n. este de fapt Teogonia lăsată de getul Abaris/Zamolxe cu aproape un secol înainte, fudulilor greci spre a se lumina în taina religiei geţilor şi de unde Platon a ştiut să citească şi să bage la cap destule. Informaţia este confirmată de Diogenes Laertios care a trăit pe la mijlocul secolului lll al erei noastre. Autor al lucrării Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, ne spune în Cartea l că filozofia ar fi apărut după unii învăţaţi vechi, la popoarele străine de unde grecii s-ar fi inspirat. El combate aceste idei scriind: ,,Dar aceşti autori uită că realizările pe care le atribuie ei barbarilor aparţin grecilor, cu care începe nu numai filozofia, dar şi însuşi neamul omenesc. De pildă Musaios s-a născut la Atena, iar Linos la Teba. Se spune că primul, fiul lui Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie, a construit o sferă şi a susţinut că toate lucrurile se nasc din unitate şi dispar în unitate. Şi eumopilzii din Atena îşi primesc numele de la tatăl lui Musaios”.     

     Ca să-i limpezim puţin patosul mincinos lui Laertios, îl dau pe grecul Strabon (64 î.e.n.-23 e.n.) ce a trăit cu 200 de ani înaintea lui şi spunea în Geografia că ,,misterele de la Eleusis au fost întemeiate de Eumolpos, şef de trib trac, toată Atica fiind stăpînită de el.” Iar faptele relatate de Strabon se refereau la secolele Xll-Vlll î.e.n. Eumopilzii erau familia din Atena care îndeplinea funcţii sacerdotale la misterele din Eleusis. Ovidiu în versurile sale trimise lui Cotiso, conducătorul geţilor pe la anul 10 al erei noastre, spune că acesta se trage din Eumolpos, adică toată povestioara duce la nemuţul nostru străbun, cel get sau arimin, care le-a dat grecilor o scriere sacră şi o familie de preoţi ce slujeau misterele de la Eleusis. Dar în textul lui Laertios mai găsim informaţia uluitoare care vorbeşte despre construirea unei sfere, ori şi acest amănunt arată originea carpatină pentru că geţii îşi imaginau universul ca o sferă sau ou în interiorul căreia, pe un ocean imens, plutea pămîntul. Partea de sus a sferei era bolta cerească. El mai enunţă principiul fundamental al teozofiei geţilor: toate lucrurile se nasc din unitate şi dispar în unitate, transformîndu-se şi regenerîndu-se continuu, afirmaţie care se găseşte în scrierile esenilor, cele trismegiste, în textele lui Eno şi în oracolele caldeene.            

     Erau strămoşii noştri tare subţiri în tărîmul filozofiei şi religiei, iar elenii au avut grijă ca aceste valori spirituale să le treacă discret şi temeinic în seama lor, falsificînd sau ,,uitînd” pe unde s-au adăpat ei la izvoarele cunoaşterii. Acest amestec de teologie şi filozofie, care este căutat prin cercetare adîncă pentru a descoperi drumul către nemurire, grecii l-au numit teurgie, fiind gustat foarte mult de ei în primele secole ale erei creştine.     

     Proclus(412-485), filozof grec spunea: ,,Dacă eu aş fi stăpînul, aş distruge toate cărţile şi n-aş lăsa decît două: Oracolele caldeene şi Timaios-ul lui Platon. Dar în primul rînd Oracolele caldeene”. Eu aş mai adăuga la acestea, Cartea lui Eno şi Poimandres ca să ne fie bucuria deplină.     

     Oracolele caldeene erau scrise în versuri şi au fost comentate de către Porphyrios(232-305), Iamblichos(280-330) şi Proclus. Se susţine că scrierea ar fi apărut în timpul împăratului Marcus Aurelius, fiind scrisă de un teurg chaldean ce a îmbinat într-un sincretism perfect, pitagoreismul, platonismul, stoicismul, cu elemente din religiile perşilor şi ale caldeenilor!? Parcă prea mult pentru o tărtăcuţă, chiar fie ea şi foc de isteaţă. Dar surprinde faptul că nu se cunoaşte autorul acestei lucrări geniale ce poate sta foarte sus în cultura lumii şi din motive obscure ale dogmatismului iudeo-cretin ea este ocultată şi în prezent la fel ca traducerile din manuscrisele esene făcute de E. Bordeax Szekely. Ori textele egiptene din timpul împăratului roman Antonius Piust(138-161) spun că aveau aceste scrieri caldeene în templele lor încă de la sfîrşitul secolului Vll î.e.n. Povestea seamănă foarte mult cu cea a tăbliţelor de plumb descoperite la Sinaia şi făcute nevăzute de peste 130 de ani!     

    Minciuna sataniştilor trebuie să fie pentru toată lumea cunoaştere absolută şi adevăr divin. Scopul teurgiei era de a ne arăta în orice lucru afinitatea simpatică care face din lumea întreagă un singur tot armonios, de a ne uni în felul acesta cu inteligenţa care a creat ordinea universală, şi de a ne face să lucrăm împreună cu ea, atît cît ne stă în putinţă, la menţinerea acestei ordini divine. Pentru a uşura această sarcină, teurgia făcea posibilă legătura cu fiinţele inteligente superioare.       

     Teurgia voia să facă după scrierile eleniştilor, din oameni Zei, magia iar pretinsele vedenii şi revelaţii ivrite nu urmărea decît să-i afunde din ce în ce mai mult în materie. Prima se afla în slujba Inteligenţei, a doua nu urmărea decît să stîrnească pasiuni care să robească fiinţa umană în patimile lumii materiale.     

     De nu s-or supăra prea rău întunecaţii, am să amintesc, pentru a întări cele afirmate mai înainte, că Sîntu, divinitatea supremă şi unică a geţilor avea şi sensul de a fi, aşa cum se găseşte în sute de manuscrise vechi din perioada feudală. În apropierea locului unde au fost descoperite tăbliţele de plumb, mai este şi în prezent un altar al vechii religii strămoşeşti unde Izvoditorul este scris Santta. În budism, cuvîntul sanscrit Santo are sensul de existenţă şi vine din verbul a fi, ca formă superioară de cunoaştere a înţelepciunii divine. Cam aşa stăteau strămoşii noştri cu gîndirea aia subţire şi înţeleaptă.     

     La mozaici, relaţiile cu Întunecimea Sa, se  stabilesc şi clarifică prin a avea cantitatea de aur, argint, aramă, materii vopsite în albastru, alte pînzeturi subţiri, piei vopsite, mirodenii, pietre preţioase pentru a-i alina pohtele, cum este scris în toate făcăturile lor drăceşti şi foarte clar în Facerea 25,3-7.       

     Dacă noi avem proverbul ,,dar din dar se face rai”, concept ce arată mila şi înţelegerea celor ce se află în nevoie fiind izvorul faptelor bune şi a gîndurilor bune, la ivriţi totul trebuie să se adune sub baierele pungilor lor şi toate popoarele pămîntului trebuie să robească pentru ei! Asta le macină minţile de cînd şi-au şters puchii de la ochi şi au început să se uite la alţii, înăduşindu-se în invidia şi venin!      

     La Iamblichos apare termenul de teurgie ca artă şi acesta, spune că ,,Pitagora a învăţat-o de la egipteni”.       Păi de asta a fost distrusă inteligenta teurgie, fariseismul satanist devenit iudeo-creştinism interzice cunoaşterea şi înălţarea omului spre divinitate!     

     Iordanes în Getica la Xll,71 ne spune cu ce fel de apă se putea bea religia geţilor după textele pe care el le-a cercetat: ,,Căci a ales atunci dintre ei pe bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi, pe care învăţîndu-i teologia, i-a îndemnat să venereze cele dumnezeieşti şi sfinte, făcîndu-i preoţi, dîndu-le numele de pileati, după cît socot fiindcă săvîrşeau jertfele avînd capetele acoperite cu nişte tiare, pe care cu alt nume le chemau pilei”. După episcopul iudeo-creştin Iordanes, vorbind despre marele preot al geţilor Deceneu, spune că i-a învăţat pe geţi ,,teologia şi i-a îndrumat în venerarea ,,celor dumnezeieşti şi sfinte” şi care pentru autor, aveau acelaşi statut religios şi moral în creştinism ca şi în religia pe care i-a învăţat Deceneu pe geţi. Nu tu cult păgîn sau barbar, nu blăstămăţii şi alte nelegiuiri care îi făceau pe prelaţii iudeo-creştini să scoată pe gură numai pucioasă şi spurcată afurisenie satanistă după învăţăturile lui Iahwe. Ori a înnebunit episcopul Iordanes scriind asemenea trăsnăi, ori minciuna iudeo-creştinismului este atît de străvezie încît o poţi descoperi pe întuneric şi cu ochii închişi!       

     Ca să le desluşim mişelia şi să-i putem bate cu vărguţa la tălpi pentru aceste fapte odioase, trebuie să mergem chiar la începuturile scornelilor ,,revelate” şi emanate, dîndu-le nişte emulaţii de numai, numai! Spun ei, iar eu le iau minciuna drept dovadă pentru a le demonstra născocirea, că sărmanul Avram cînd îl luase dorul de pribegie spre alte meleaguri, s-a abătut prin Canaan, ţara filistenilor de neam ales, unde l-a întîmpinat Melchisedec care era rege în Salem/Ierusalim şi mare preot. În Facerea 14,18,19 Melchisedec binecuvîntează pe Avram cu pîine şi vin în numele Dumnezeului Cel Prea Înalt, ziditorul cerului şi pămînmtului. În Cartea lui Eno, versiunea slavonă, Melchisedesc este prezentat ca nepotul marelui preot Matusalem iar la naştere a fost îmbrăcat în veşmînt preoţesc şi i-au dat pîinile binecuvîntate primite cu mare cinste de la Tatăl ceresc sau Dumnezeu Cel Prea Înalt după făcătura ivrită. Cu aceste pîini sfinte şi vin l-a binecuvîntat el pe pribeagul Avram. Dar Matusalem era fiul lui Eno iar Avram cînd ajunge în Egipt, ne spune Apocriful Genezei coloana XlX 24, că, atunci cînd a fost cercetat de funcţionarii faraonului din Tanis, el le-a vorbit prin pilde din ,,cartea cuvintelor lui Enoh.” Deci, Avram practica religia crucii după învăţăturile lui Enoh, a primit binecuvîntarea acestui cult de la marele preot şi rege al Salemului/Ierusalimului Mechisedec, iar povestea scrisă chiar de ivriţi în Facerea, se întîmpla cu mult timp înainte ca Moşe să fi fost miluit pe muntele Sinai cu tablele de piatră pline de înţelepciunea celor 10 porunci ale lui Iahwe cel întunecat, de pucioasă-nmiresmat.      

     Să ne dumirim puţin în acest univers al subţirimilor mioritice şi ce a avut de învăţat pribeagul Avram din înţelepciunile filistenilor cuprinse în Legea Adevărului şi Dreptăţii a Tatălui Ceresc pe care Eno a copiat-o şi a adus-o oamenilor pe pământ. În actul creaţiei de început, toată făcîndu-se ca un efort al minţii gînditoare şi a luminii, omul zidit după asemănarea Tatălui Ceresc era cea mai iubită creaţie a sa, iar în texte, neamul omenesc apare ca ,,fiii luminii.” Cînd Eno este urcat la cer de către cei doi îngeri ca să primească Legea Tatălui Ceresc, el trece prin mai multe ceruri, unde lumina slavei şi cîntecele îngerilor fac să rodească toţi pomii vieţii care erau în acele locuri. În mijlocul lor se afla un pom deosebit împodobit cu cele mai frumoase roade ale cerului şi din descrierea ce urmează, vedem coloana de lumină ce uneşte cerul de pământ. Cîntările dumnezeieşti ale îngerilor sînt cea mai frumoasă muzică ce a existat vreodată. ,,C 10 Îngerii mei păzitori m-au luat şi m-au dus în al treilea Cer. Am privit în jos şi am descoperit pe dată minunile acestor locuri, şi o fericire sufletească neştiută pînă atunci inimii mele. Vedeam mii de pomi ai vieţii cum înfloreau încet şi-şi pregăteau fructele, care miroseau nespus de frumos, la fel ca toată hrana pe care o purtau pe ramurile lor, într-o clocotitoare revărsare de miresme. În mijlocul acestor pomi ai vieţii, în acel loc unde Dumnezeu se odihneşte înainte de a urca în Rai, se află un pom deosebit care are o negrăită mireasmă de bunătate, şi care e mai împodobit decît oricare altul…. Trei sute de îngeri luminoşi cîntă neîncetat cu o voce blîndă, şi păzesc această grădină, slujindu-l, în acelaşi timp pe Domnul.” Mai sus, în al Şaptelea Cer, Eno întîlneşte o lumină minunată, a fiinţelor fără trup formată din îngeri, Arhangheli, Domnii, Tronuri şi alte făpturi de lumină ce îşi duc existenţa în slava cerească şi iubirea faţă de Dumnezeu. În aceste locuri inefabile pline de strălucire şi iubire, pe unde îşi poată paşii şi Sîntu/Dumnezeu, a fost chemat Eno să se alăture lumii Veşniciei. ,,C 23 Dar să ştii că fiecărui suflet i s-a pregătit un loc în Veşnicie, căci fiecare suflet va obţine veşnicia…C 31 Eu am blestemat ignoranţa… C 33 Deschide-ţi mintea, Eno, şi cunoaşte-L pe Cel care îţi vorbeşte şi ia cărţile pe care le-ai scris…”     

     În scrierile esenilor aceşti pomi ai vieţii sînt pomul cunoaşterii binelui şi răului şi pomul învăţăturii divine a Tatălui Ceresc pe care toţi cei ce fac parte din Frăţia Celui Ales, trebuie să le cunoască.  Dar mitul este chiar mai vechi pentru că îl găsim într-o formă asemănătoare în cultura emeş unde se povesteşte cum înţeleptul pămîntean Adapa  a fost înălţat la ceruri la Creatorul An şi a primit de la acesta veşmîntul sfînt, pentru că era cel mai vrednic şi mai credincios dintre pămînteni, cel mai înţelept şi mai bun. Creatorul îl miluieşte pe Adapa cu păstrarea tainelor divine. a apei vieţii şi a pîinii sfînte binecuvîntată de zei ori toate acestea sînt conceptele sacre ale religiei geţilor, mitraismului şi religiei egiptenilor.     

    Să vedem ce spune Tora despre pomii vieţii şi pomii cunoaşterii trecuţi prin întunecimile minciunilor ivrite. Facerea 2,9 ,,Elohim a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mîncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului…2,17 dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el vei muri negreşit… 3,5 dar Iahwe ştie, că în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca El, cunoscînd binele şi răul.”     

     Textul arată explicit că în mozaism şi iudeo-creştinism, cunoaşterea este cel mai mare păcat şi Iahwe te trăsneşte cu moartea. Amintesc aici morţile de martiri ai cunoaşterii, îndurate de Ian Hus, Giordano Bruno şi Copernic, pentru că s-au opus îndobitocirii scriiturilor drăceşti ieşite din minţile unor duşmani ai neamului omenesc. În făcătura mozaică Adam şi Eva sînt alungaţi din rai tocmai pentru că au vrut să cunoască rostul existenţei pămîntene şi calea de urmat pentru a se înturna iarăşi în lumea de lumină a Veşniciei cereşti, devenind astfel ca Ziditorului.     

      Ce este interzis şi blestemat în mozaism, în religia geţilor sînt fundamentele existenţei omului pe pământ şi calea sigură de urmat pentru a deveni OM. În teozofia practicată de creştinismul ortodox român, iertarea aproapelui este fundamentul relaţiilor sociale şi cu Sîntu/Dumnezeu. În iudeo-creştinismul după Vechiul şi Noul Legămînt, dar şi în mozaism, ignoranţa, supunerea oarbă şi pedeapsa sînt temelia relaţiilor sociale şi cu Iahwe.     

     Curat murdar că pute rău în closetul mozaismului satanist şi a iudeo-creştinismului. Dacă am dat mai sus bucăţele din scrisorelele geţilor, să vedem şi mărturiile pline de evlavie şi milă ale neprihăniţilor iahvişti.       

     Esenii cînd s-au înfruntat cu fanaticii iudei în Palestina în secolul l al erei noastre, i-au numit pe aceştia ,,ceata lui Belial” ori a Satanei sau ,,fiii întunericului”, pentru că practicau un cult al întunericului, necunoaşterii, lăcomiei, groazei şi urii fără margini împotriva celor ce nu le înghiţeau ideile şi mai ales pretenţiile lor criminale de stăpînire a neamului omenesc. În textele esenilor, se vede că geţii le cunoşteau bine ivriţilor scrierile religioase şi aveau argumente nenumărate să le combată. Belile era alt nume pentru Iştar sau Astare, zeiţă a dragostei, desfrîului  şi războiului, de aici geţii le spunea ivriţilor ,,ceata lui Belial”, pentru că trăiau într-un dezmăţ înspăimîntător şi o ură veşnică împotriva neamului omenesc.        

     Printre manuscrisele găsite la Qumran, centrul principal al Frăţiei Celui Ales în Palestina, s-au descoperit mai multe variante ale Torei scrise în secolele ll-l î.e.n. foarte deosebite de ceea ce ni s-a vîndut nouă ca revelaţii, pe care esenii le studiau cu sîrg pentru a combate nebunia iahvistă.      Dau spre exemplificare pretinsul moment cînd Moşe a primit cele 10 porunci şi tablele de la Iahwe pe muntele Sinai. În text nu se poate citi nici urmă de iubire, lumină, linişte, ceruri cu cîntări şi pomi ai vieţii, ci numai tunete, fulgere, cutremure, fum şi pucioasă, flăcări şi pîrjol, groază şi frică, teroare şi moarte cît nu-ţi poţi imagina! Moşe cheamă toate triburile ieşite din Egipt care umblau brambura prin pustiul Arabiei, să vină ciopor la poalele muntelui că va fi mare circ mare, iar Iahwe le va da spre păstrate, poveţe înţelepte şi scrisorele deştepte. Tot neamul lui Israel a fost scos la spectacol, dar avertizat să nu se aproprie prea mult de munte că este mare bîia şi se lasă cu moarte pe loc pentru că Iahwe este necruţător cu curioşii sau neascultătorii. Ieşirea 19,16: ,,A treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros, trîmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” 19,18 ,,Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Iahwe se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.” 20,18 ,,Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliştea aceasta poporul tremura, şi stătea în depărtare.” Văzîndu-i pe ivriţi că le tremurau picioarele de atîta groază şi că Iahwe s-ar putea să-i nimicească într-o clipă, Moşe i-a îmbărbătat astfel la 20,20 ,,Nu vă înspăimîntaţi căci Iahwe a venit tocmai să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”     

     Spectacolul groazei se repetă în Psalmi 18,7-13: ,,Fumul îi ieşea din nări iar din gură îi ieşea un foc pîrjolitor, atît de aprinşi erau cărbunii. A coborît cerurile apoi a coborît şi el cu întunecimea întinsă sub picioare. Şi stătea călare pe un heruvim şi zbura. Era purtat pe aripile vîntului. Întindea în jurul lui negură, ca să se retragă, ca într-un cort, ceţurile apelor care sînt norii văzduhului. Din strălucirea ce se vedea înaintea lui, norii s-au îndepărtat şi s-a pornit grindina şi ploaia cu tăciuni în flăcări. Şi Iahwe a tunat din ceruri şi şi-a azvîrlit vocea cu grindină şi tăciuni în flăcări.’’     

     Imaginile terifiante din textul de mai sus, seamănă foarte mult cu descrierea iadului din iudeo-creştinism şi dacă nu ne-am tîmpit de tot după 1600 de ani de îndobitocire, atunci trebuie să acceptăm că strămoşii noştri aveau dreptate cînd judecau mozaismul ca pe un cult al răului unde zburdalnicul Satana are un tartor şi un tată stăpîn, pe nume Iahwe şi împreună conspiră împotriva neamului omenesc să-l ducă numai la rele şi robie veşnică.     

     Ca să ne dumirim că lucrurile stau chiar aşa vom căuta în scrisorelele lor preasfinte, unde au plăsmuit cu mînuţele măiastre cele mai alese revelaţii primite de la Întunecimea Sa. În Iov la 2,1 găsim chiar o genealogie a neamului drăcesc, fiecare ce şi cum, dar toţi viţă curată din Talpa Iadului! ,,Fiii lui Iahwe au venit într-o zi şi s-au înfăţişat înaintea lui. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea lui Elohim. 2,2 Iahwe a zis Satanei: «De unde vii?» Şi Satana a răspuns lui Iahwe: «De la cutreierarea pămîntului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el»”. Textul este mai mult decît explicit, Talpa Iadului sau Iahwe, avea mulţimi de fii, toţi împieliţaţi de soi şi care se ţineau roi pe lîngă Întunecimea Sa. Cînd au fost convocaţi la sfat de taină în străfundurile Iadului, ostaşii răului veşnic în frunte cu Satana, căpetenia cetei tinerimii drăceşti, au dat raportul de fărădelegi Întunecimii Sale Iahwe. Chiar dacă iudeo-sataniştii, mari iubitori de revelaţii mozaice vor coti textul pretinzînd că Satana este îngerul Sant Ana, noi creştinii arimini nu trebuie să-i credem. Dacă-i aşa cum zic ei, să ne lumineze de ce are coarne, păr ca un iac, coadă şi o duhoare de pucioasă de te otrăveşte ca musca dată cu flit? Apăi da! Apăi nu! Pun mîna pe par amu! Ui ha!     

     Mai găsim informaţii referitoare la isprăvile tineretului drăcesc în Judecători 13,17 ,,Şi Manoah a zis îngerului Domnului:«Care-ţi este numele ca să-ţi aducem slavă cînd se va împlini cuvîntul tău?»”. Îngerul refuză să le spună numele dar precizează ,,că este minunat”. În Samuel, Cartea 1, la 18,10, ,,îngerul” lui Iahwe ne arată de ce este în stare să facă: ,,A doua zi, duhul cel rău trimis de Iahwe, a apucat pe Saul care s-a înfuriat în mijlocul casei.” Iar la Zaharia 3,1 aflăm cine erau duhul cel rău al lui Iahwe şi ce nume sublim purta întunecatul: ,,El, Elohim mi-a arătat pe marele preot Iosua, stînd în picioare înaintea îngerului său, şi pe Satana stînd la dreapta lui, ca să-l pîrască.” Că o ştiau şi ei, foarte bine cine este Iahwe cel întunecat, ne spun în Maleahi 2,17 cum îl vedeau pe Talpa Iadului şi felul de a-şi răsplăti adunătura de întunecaţi împieliţaţi: ,,Oricine face rău este bun înaintea lui Elohim şi de el are plăcere!”     

     Chiar şi în scrierile de mai tîrziu ale pretinşilor iudeo-creştini pe care i-a turbat la fel de rău boala vedeniilor, încă răzbate groaza cultului satanit care este mozaismul ivriţilor. Un ivrit sadea sau un pîrlit italic, care se lăsase pentru o vreme de năravul de a se ţine în drăgălăşenii cu Iahwe, încercînd să întroducă în acest cult al răului absolut mai multe concepte din religa geţilor, scrie pe la sfîrşitul secolului lV făcătura Apocalipsa unde găsim la 3,9: ,,Iată că îţi dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei, care zic că sînt iudei, şi nu sînt ci mint; iată îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.” Textul este îndreptat atît împotriva creştinilor arimini cît şi mozaicilor farisei, pentru că şărpăria de la Roma după ce şi-a impus în imperiul roman propria plăsmuire în anul 381 prin foc şi sabie, se considera cea mai verus Israel.      

     Dar şi scrierile lui Eno, adică cele mai vechi texte ale Neamului nostru Ales şi sigur mai vechi cu cel puţin 2000 de ani decît plăsmuirile sataniştilor ivriţi, ne dau informaţii despre cine era Satana şi ceata lui ieşită din Talpa Iadului. ,,Îngerii m-au dus în cel de-al Cincilea Cer. Acolo am văzut nenumăraţi oşteni numiţi Veghetori. Ei aveau o înfăţişare omenească: înălţimea lor era mai mare decît a celor mai mari uriaşi, iar feţele lor erau posomorîte. Tăcerea necurmată a buzelor lor nu-şi avea rostul în cel de-al Cincilea Cer. I-am întrebat atunci pe Îngerii mei păzitori: «De ce sînt aşa de posomorîţi aceşti Veghetori, de ce sînt aşa de supăraţi şi de tăcuţi, de ce nu fac nimic în acest Cer?»     

     Răspunsul lor m-a luminat: «Aceştia sînt Veghetorii, care, împreună cu căpetenia Satana, l-au respins pe Domnul Luminii. Din cauza lor sînt întemniţaţi în întuneric Îngerii pe care i-ai văzut în al Doilea Cer. Trei dintre ei şi-au încălcat legămîntul, şi au părăsit tronul lui Dumnezeu pentru a se pogorî pe Pământ într-un loc numit Hermon. Acolo ei au văzut fiicele oamenilor şi, văzînd cît sînt de frumoase, s-au împreunat cu ele.»” Numai dacă nu vrei să ştii altceva decît făcăturile şi golăniile pline de otravă ale iudeo-cretinismului, te poţi considera un deplin mîntuit al cunoaşterii. Informaţiile din antichitate sînt chiar mai mult decît lămuritoare pentru istoria şi sensul teologic al fariseismului satanist, numit după sfîrşitul secolului lV iudeo-creştinism.     

     Şi mitologia noastră păstrează această realitate cutremurătoare privitoare la natura mozaismului. Românii spuneau Satanei şi Şlomnea, adică românii au primit tîrziu iudeo-cretinismul satanist şi mult timp au văzut în ,,înţeleptul” Şlomo sau So-lomon, drept Satana pentru că toată înţelepciunea din pretinsele lor scrieri revelate, sînt cele mai oribile şi mai monstruoase idei născute vreodată de o minte omenească, dar mioriticii le-au mirosit de la început duhoarea lor drăcească.        

     Iar organizaţia criminală Militia Cristi care şi-a însuşit în tot acest cult satanist, a mai scăpat cîte o neatenţie cum găsim în Apocaleapşa lui Ioan cînd se adresează frăţiei din Smirna şi scrie la 2,9 ,,Ştiu necazul tău şi sărăcia ta şi batjocurile, din partea celor ce zic că sînt iudei şi nu sînt, ci sînt o sinagogă a Satanei.”  Şi celor care alcătuiesc frăţia din Pergam, autorul îi atenţionează să nu se dea în stambă cu iudeii pentru că el îi ştie cine sînt şi cîte parale fac: ,,Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al Satanei, tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Cutremurător adevăr!     

     Textele de mai sus sînt atît de clare încît orice alegorie, şmecherie sau nemernicie, invocate pentru a justifica acest cult satanist, nu este decît o dovadă în plus a acuzării definitive în faţa istoriei. Origene, unul din părinţii ideologiei iudeo-creştine, recunoaşte în scrierea lui Hexapla – cît a mai scăpat după ce a fost condamnată ca eretică şi arsă – că multe din textele Torei sînt împotriva bunului simţ, absurde şi nu pot fi puse pe seama lui Dumnezeu. Dar textele mozaicilor sînt chiar foarte explicite şi spun că vin din ,,înţelepciunea” lui Iaho care este Satana şi chiar nu au nimic cu scrierile date de Dumnezeu, Legea Adevărului şi Dreptăţii! Sînt altceva fariseii şi iudeo-creştinii decît nişte bolşevici satanişti ai antichităţii tîrzii?    

     La fel de expliciţi au fost şi mai tîrziu cînd la mijlocul secolului XlX, i-a cuprins un alt val de ură împotriva neamului omenesc, născocind comunismul, semitismul şi sionismul cu care au reuşit să otrăvească minţile unei mari părţi a goimilor cap de lut, blindat cu plumb. Dacă religia crucii teoretizată prin creştinismul arimin se bazează pe comuniune şi iubire prin cunoaştere, iudeo-satanismul se ţine de neclintit prin frică, teroare şi ignoranţă absolută. Din acest mîl otrăvitor a ieşit bolşevismul cazar ce ne-a stăpînit 45 de ani, şi, după ce a ,,reeducat” o mare parte din români prin puşcării, lagăre de muncă, deportări, spitale de psihiatrie şi altele, potolindu-le anticomunismul, ne-au hăţuit în continuare prin îndobitocire şi miluire după principiul ,,să nu gîndeşti, să faci ce ţi se spune!”     

     Pentru că geţii, prin esenii din Palestina şi terapeuţii din Egipt, au simţit mişelia ivriţilor şi le-au arătat că obrazul nu este cur, aceştia s-au întunecat de furie şi au început să clocească un plan de nimicire a neamului arimin din Carpaţi. Ura lor nemărginită s-a vărsat ca o otravă în scrierile pline de venin din Tora şi Talmud împotriva neamului omenesc în general şi a ariminilor în special, stabiliţi pe mai multe meleaguri şi a divinităţii lor supreme Gog sau Sîntu. Pentru a ne desluşi la minte, trebuie să deschidem uşa începutului făcăturii, adică a Torei unde spun ei că Noe a avut pe feciorii Sem, Ham şi Iafet, Ultimul i-a avut ca urmaşi pe Gomer, Magog, Madai, Tubal, Iavan, Meşec şi Tiras. Iar Gomer la avut ca fiu pe Togarma. Scriu ei mai departe, că, de la aceste neamuri se trag toate celelalte popoare ce locuiesc în jurul mării, iar informaţii din alte surse ne spun că este vorba de Marea Neagră şi Marea Caspică.     

      Prelatul iudeo-creştin Ieronim(345-420), în cartea Contra Pelagianos ne transmite date din vremea sa despre misterioasele nume Gog şi Magog din scrierile ,,revelate” ivriţilor: ,,El certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit …pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog”. În secolul lV se ştia încă destul de bine că ivriţii mint cu neobrăzare, iar spusele venite de la ,,învăţaţii din trecut” erau că Magog  reprezintă neamul get şi Gog este divinitatea lor supremă şi unică, ei fiind singurul popor din antichitate care practicau o religie monoteistă! Dar în vechea limbă arimină cuvîntul ma înseamnă şi a străluci, a se naşte din, iar termenul Gog are chiar sensul de Dumnezeu. Cuvîntul Magog înseamnă cei născuţi din Gog sau cei care strălucesc ca Gog, identic cu expresia de pe tăbliţe on Sent rodie – neamul născut din Senta/Dumnezeu. De unde se vede treaba că ivriţii, aşa cum a mărturisit în scrierile sale poetul latin Ovidiu, ştiau că geţii erau ,,neamul ales de Dumnezeu”, sau neamul strălucitor scoborîtor din Gog/Senta/Dumnezeu, pe cînd ei toţi se trăgeau din Talpa Iadului pe care îl alintau Iahwe!     

      Mai avem un izvor la fel de lămuritor în Getica lui Iordanes care la paragraful 29 scrie despre iudeul Josephus că a cam uitat să-i pună pe geţi în analele sale şi îi scoate din istorie ,,Numai atunci cînd aminteşte de Magog, din neamul lor, afirmă că ei, ca neam şi ca nume au fost numiţi sciţi.” Adică făcătura ivriţilor era ştiută de toată antichitatea, dar conspiraţia lor împotriva neamului arimin al geţilor a fost sprijinită cu o ură fără margini de către greci şi romani… şi a reuşit pe deplin! Nu era o taină pentru ei că Magog era făcătura satiniştilor ivriţi pentru neamul geţilor iar Gog era Dumnezeul lor, unic, necreat şi nevăzut, de toţi iubit şi cinstit pentru că îi îndemna să facă numai bine, chiar şi celor care le doreau răul!    

      Dar textele din Tora, aşa cum le cunoaştem noi, au fost plăsmuite în jurul anului 90 al erei noastre şi cele mai multe după această dată, cînd ei şi-au canonizat făcătura. Însă în Apocriful genezei, manuscris descoperit la Qumran şi scris în secolul ll î.e.n. sau prima parte a secolului l î.e.n. spune că Noe a avut mai mulţi fii şi fiice, lui Gomer dîndu-i ţinuturile de la răsărit de Tanais/Don iar lui Magog ţinuturile de la apus de acest fluviu. Textul ne prezintă o realitate pe care au consemnat-o şi grecii de-a lungul istoriei; geţii şi sciţii erau de acelaşi neam dar ocupau teritorii diferite. Tot aici Gomer şi Magog sînt fiii lui Noe, iar în textul Torei, scris cu vreo 200 de ani mai tîrziu, ei sînt nepoţii lui Noe. Asta era în cultul lor înainte de a-i apuca dorul de stăpînire, prăduire şi robire a neamului omenesc sub sabia necruţătoare a lui Iahwe şi buzunăreala distrugătoare a cioporului ivrit.     

     Cînd i-a cuprins pîrjolul revelaţiilor, au pus la cale distrugerea neamului lui Magog, care trăia după Legea Adevărului şi Dreptăţii dată de Sîntu sau Gog, împănîndu-şi făcăturile cu fel de fel de revelaţii, unele mai trăsnite decît altele. Fiindcă furturile din religia geţilor erau prea evidente iar esenii le-au bătut obrazul care devenise mai gros decît talpa încălţării, s-au pus ei pe o conspiraţie prin care să şteargă urmele hoţiei, să-i scoată pe geţi din istorie şi ivriţi să devină moţul lumii. Şi încep a da peste tot cu blesteme, poceli, scorneli, afuriseli şi alte cîte asemenea vorbe mişeleşti, buchisite vîrtos în scriitura lui Ezechiel care începe astfel: ,,38,2 Fiul omului întoarce-te cu faţa spre Gog din ţara lui Magog, spre Domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului şi prooroceşte împotriva Lui! 38,3 Şi spune: «Iată am necaz pe tine Gog, Domnul(nu zice rege sau împărat deci este vorba de divinitatea supremă şi unică a acestor neamuri, tot aşa cum spune Domnul oştilor cereşti cînd proorocesc cu foc ei, dovedind prin acest text că ştiau de monoteismul geţilor, tracilor, misilor, sciţilor şi arameenuilor sabei care erau tot sciţi) Roşului(galii cei roşcaţi din Galileea), Meşecului(misi) şi Tubalului(arameeni/sciţi)»!” ,,38,16. În zilele de apoi te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să mă cunoască Neamurile, cînd voi fi sfinţit în tine sub ochii lor, Gog!” Adică vrea mincinosul să ne spună că are mult venin la rînză adunat împotriva lui Gog, care este Domnul/Dumnezeul neamurilor arimine ce şi-au trimis mesageri chiar în Palestina – esenii – dar el le va face felul. Ivriţii numai aşa se sfinţesc, prin crime şi măceluri iar zilele acestor masacre devin sărbători şi vremuri de bucurie.      

      Să ne lămurim mai bine cu cine se socotea el, zice mai departe: ,,38,15 şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oaste!” Lucan numeşte ţinutul geţilor drept polul frigului sau marginea lumii, adică ivritul nu prea şuguia, pentru că ştia foarte bine pe unde trebuie să-şi poarte paşii. Ca urdiile prădătoare să fie spaima lumii, îi pune alături de geţi şi pe: ,,38,6 Gomerul(sciţii) cu toate oştile lui, ţara Togarmei(tracii) din fundul miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine.” În iureşul lor către Palestina, geţii, sciţii şi tracii trebuie să treacă în Asia unde îşi măresc hăiticul arimin cu: ,,39,1 Fiul omului, prooroceşte împotriva lui Gog şi spune: Aşa vorbeşte Elohim: «Iată că am necaz pe tine Gog, Domnul Roşului(galilor ce roşcaţi), Meşecului(misilor) şi Tubalului(arameenii sabei)! 39,2 Te voi tîrî, te voi duce, te voi sui din fundul miazănoaptei şi te voi aduce pe munţii lui Israel. 39,3 Îţi voi doborî arcul din mîna stîngă şi te voi face să-ţi cadă săgeţile din mîna dreaptă.”      

     Zice putoarea că a chemat urdiile arimine în Palestina doar să le facă felul tuturor, fiindcă nu se cădea, ca asemenea scumpete să-şi mişte tîrtiţa în nordul plin de ger, să nu facă ţurţuri pe la părţile ruşinoase.      

     Ne mai spune una de ne loveşte în moalele capului, desigur numai pe cei care se simt geţi, nu şi stîrpiturile latriniste: ,,39,6 Voi pune foc Magogului şi celor care locuiesc liniştiţi în ostroave ca să ştie că eu sînt Iahwe».’’ Această afirmaţie deocheată i-a cam dat în gît cu toate revelaţiile lor, pentru că ea dă în vileag perioada cînd a fost dacă nu ticluit, sigur ,,ajustat” textul după o realitate pe care noi românii nu vrem să o cunoaştem. Mesajul în sine este o fală, că au reuşit cu ajutorul ibericului Traian care ajunsese împăratul imperiului roman şi părinţelul preaiubitor al sataniştilor mozaici, să nimicească Frăţia Celui Ales din Carpaţi, cucerind şi o parte din pămîntul sfînt al Geţiei de către romani în anul 106. De atîta sfinţenie, revelaţiile ivrite au plesnit în nişte monstruozităţi sataniste!       

    Un alt text ce aminteşte de Gog şi Magog şi care este tot aşa plin de revelaţii ca broasca de păr, Apocalipsa lui Ioan, spun ei că este scris în timpul împăratului Domiţian, deci înainte de anul 100. Unele informaţii din scriere arată fără putinţă de tăgadă că şmecheria s-a pus la cale în partea a doua a secolului lV. Scrierea este o apologie a victoriei iudeo-satanismului asupra creştinismului arimin cînd făcătura iudeilor a fost pusă ca religie oficială în imperiul roman în anul 381, fiind amintită pentru prima dată în scrierile sf. Augustin după anul 400!După ce îl prezintă pe autor luat la ceruri şi martor la mai multe vedenii, scrierea ne înfăţişează şi soarta şarpelui cel vechi, a proorocului mincinos şi a fiarei. Spune el că un înger s-a pogorît din cer ce ţinea în mînă cheia adîncului şi un lanţ mare. ,,20,2 El a pus mîna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Dracul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 20,3 l-a aruncat în Adînc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile pînă se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme. … 20,7 Cînd se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat. 20,8 şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele Neamurile care sînt în cele patru colţuri ale pămîntului, pe Gog şi pe Magog ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.” Vedem că şi acest făcător de adevăruri sacre, se luptă ca un disperat cu Magog, adică geţii şi divinitatea lor Gog. De ce îi stătea atît de rău în gît nemernicului ivrit, neamul get şi religia lui monoteistă, pîrlitul aiurit cu pretenţii de prooroc nu vrea să ne spună? În text, mincinos profet şi fiara au fost prinşi şi aruncaţi în iazul de foc, concept teologic ce se găsea în cultele antice numai în religia geţilor şi a egiptenilor.      

     Ca să arăt de unde vin ponoasele pe sufletul goimilor cap de lut, am să caut şi în istoria egiptenilor pentru că acolo şi-au clocit ivriţii mare parte din scorneli.      

     În Avesta se spune că Ariman, în ţinutul lui din Arezura, avea un lac de foc unde chinuia sufletele morţilor păcătoşi ce duceau în cîrcă multe mişelii ale vieţii de pe pămînt. Religia egiptenilor în epoca tîrzie, începînd cu secolul V, spunea că sub pământ era lacul de foc numit Rosetau unde ajungeau sufletele celor păcătoşi care l-au iubit prea mult pe Seth, căpetenia duhurilor rele, Tiphon după cultura grecilor sau Satana după cea mioritică. Cum ivriţii din Alexandria şi-au reformat cultul mozaic în secolele ll-l î.e.n. avîndu-l ca părinţel pe Seth din religia egiptenilor, înseamnă, după descrierile de mai sus, că Iahwe tocmai atunci ieşise din măruntaiele pămîntului de la locul lui de muncă şi chin care este Lacul de foc unde deţine tronul primului furnalist, adică Talpa Iadului din conceptele religioase arimine.     

     Ce credeai Întunecimea Ta că nu-ţi va da nimeni peste vicleşug?       

     În vremurile de început ale istoriei egiptenilor, Seth a fost zeul principal care proteja ţara de invaziile străinilor, fiind alături de Horus cele mai mari divinităţi o lungă perioadă de timp. Dar după a doua invazie a perşilor de la începutul secolului lV - fenomenul apăruse chiar mai devreme – şi continuînd cu perioada lagidă, Seth ajunge un zeu al răului, al nenorocirile, vicleniei şi vrăjitoriilor, izbitor de asemănător cu Satana. Este invocat în această epocă şi cu numele de Io, fiind asimilat şi cu zeul Iao, cel cu cap de cocoş, preluat mai tîrziu în gnosticismul setian. Iahwe în acele vremuri era chemat de către tot cioporul ivriţilor iubitori tot cu numele de Iao. fiind identic în apucături şi năravuri cu Seth.     

     Diodor din Sicilia care a trăit o parte a vieţii în Alexandria, în Biblioteca istorică, scrisă către anii 40-30 î.e.n., în Cartea l,XClV comentînd miturile diferitelor popoare prin care zeii ar fi dăruit muritorilor legi sfinte spre a avea o bună rînduială, spune despre religia mozaicilor  următoarele: ,,Tot astfel la iudei, Moşe spunea că legiuirea o datorează zeului lor, invocat de iudei sub numele Iao”. Deci asta se ştia în secolul l î.e.n. despre religia mozaicilor; era un cult tribal ce a preluat unele personaje din religia egiptenilor dar numai pe cele mai cumplite şi înspăimîntătoare, punîndu-şi ei de o hîrjoană, se bucurau sărmanii că au cu cine a se ţine în mare iub, chiar dacă totul mirosea a pucioasă iar fumul şi pîrjolul îi îngrozea pe toţi.       

     Tot din secolul l î.e.n. pînă în anul 30 al erei noastre, în scrierile esenilor sau a  eremiţilor geţi stabiliţi în Palestina, ivriţii sînt numiţi ,,ceata lui Belial” adică ceata Satanei aşa cum se fălesc ei în Iov 2,1. Belali era numele în asiriană a zeiţei Aştarte pe care o venerau mulţi iudei şi nu doreau să facă prieteşug cu Întunecimea Sa. Ea era zeiţa războiului, a duşmăniei, urii, vicleniei, minciunii, lăcomiei, desfrîului şi plăcerilor trupeşti de tot felul.     

       Plutarh(45-130) în lucrarea De Iside et Oriside la pagina 31 spune despre acelaş zeu al răului nemărginit şi groazei din religia egiptenilor – Seth – că s-a căsătorit cu Nephtys. zeiţă a războiului iar din legătura lor s-au născut două fiinţe îngrozitoare; Ierusalimos şi Iudeea. Chiar din secolul ll al erei noastre, au fost oameni cu mintea acasă care au văzut în mozaism un cult satanist al unui trib ce înnebunise de atîtea revelaţii, emanaţii, inspiraţii şi toate i-au condus într-un puhoi de emulaţii şi conspiraţii împotriva neamului omenesc pe care să-l călărească şi să-l robească ei în veacul vecilor!!!     

     Chiar dacă au reuşit să distrugă cea mai mare parte a scrierile geţilor şi celelalte scrieri venite din alte culturi ce vorbeau despre neamul mioritic, au rămas totuşi suficiente informaţii pentru a le dovedi că religia lor este un cult satanist iar toată făcătura sprijinită mai tîrziu de greci şi romani este cea mai mare crimă împotriva neamului omenesc în general şi a geţilor în particular.        

     Numai religiile egiptene, a geţilor şi emeşilor afirmau viaţa de apoi şi trecerea sufletului în veşnicie printr-o judecată cerească, şi tot numai ele aveau crucea ca simbol al sacrului şi al veşniciei. Geţii şi emeşii îşi botezau copii la naştere(despre egipteni nu am informaţii în această direcţie), iar pe drumul vieţii omul era însoţit de îngerul păzitor, concept teologic şi teozofic specific celor trei religii. Şi iarăşi numai în aceste religii, omul intra în comuniune cu divinitatea prin sacramentele liturgice; pîine albă, bere şi vin şi uneori lapte. Cele mai folosite ofrande aduse divinităţii erau pîinea albă şi berea. Aveau Pomul Vieţii unde se adăposteau sufletele celor merituoşi în respectarea Legii Adevărului şi Dreptăţii sau se duceau în rai. Pe covoarele românilor apare pomul vieţii iar pe ramuri sînt porumbei. În tradiţia populară se spune că după moarte, sufletul decedatului se înalţă la cer sub forma unui porumbel, cum apare pe tăbliţa 3 şi se aşează pe un ram al Pomului Vieţii. Pentru cei întunecaţi la suflet, cu apucături mişele, lacomi şi ucigaşi îi aştepta iadul.     

     La egipteni şi geţi exista lacul de foc unde ajungeau la prăjit sub grija deosebită a dracilor, cei plini de rele, iar după izvoarele şi izvodirile antice, erau toţi fecioraşii lui Iahwiţă sau ceata lui Belial. Sufletele celor merituoşi se întregeau cu veşnicia în cetatea luminii sau a vieţii eterne. Cerurile erau pline de duhuri bune şi rele care ajutau sau îl umileau ori îl duceau pe căi greşite pe muritor. Miturile facerii lumii în cele trei religii sînt asemănătoare iar ordinea divină este deţinută de Ziditor care are încă şapte duhuri ce îl ajută la diriguirea celor lumeşti şi pămînteşti împreună cu oastea de îngeri. Dar au şi cîte un tartor al răului care împreună cu dracii lui prin energiile întunecate vreau să distrugă omul sau să-l ducă în păcat şi să-l degradeze.       

     In Vechiul şi Noul Legămînt al satanismului mozaic nu există nici cea mai mică urmă din aceste concepte! Numai Iahwe şi fecioraşii lui conduşi de Satana au putut pune la cale asemenea monstruozitate prin care au scos în afara istoriei, cultura şi religia geţilor, ca singurii continuatori ai religiei crucii şi a tuturor conceptelor arătate mai sus timp de peste 6000 de ani.          

     Cultele ivriţilor, grecilor şi romanilor susţineau că totul se petrece pe acest pământ şi nimic nu mai rămîne de făcut în întunericul unde trece sufletul după moarte. Trebuie să fii prea tîmpit ca să accepţi poveştile ivriţilor şi a celorlalţi satanişti cu privire originile creştinismului.     

     Popoarele get, emeş şi egiptean care şi-au pus la temelia existenţei lor istorice demnitatea, cinstea, curajul şi credinţa în viaţa de apoi au dăinuit pe pământ mii de ani, pe cînd cele care s-au bazat pe minciună, lăcomie, jaf şi crimă au avut o istorie plină de atrocităţi şi monstruozităţi iar urma lor pe pământ a fost numai de sînge, cadavre, pogromuri şi holocausturi.            

     ,,Egiptenii sînt cei mai credincioşi dintre toţi oamenii”, spune Herodot, ei fiind dintre toate popoarele antichităţii cei mai preocupaţi de moarte. Strabon avea şi el cam aceleaşi gînduri despre strămoşii noştri cînd scrie în Geografia ,,…din toată desfăşurarea istoriei geţilor; zelul religios a fost în toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor.” Şi o spun cei care nu s-au omorît iubindu-i pe geţii cei religioşi, numai noi românii de azi nu vrem să înţelegem ce este de înţeles. Despre ivriţi am arătat mai sus ce gîndea antichitatea! Despre neamul ivriţilor, antichitatea spune că erau plini de ură şi de venin împotriva tuturor, fiind stăpîniţi de o lăcomie fără margini şi cu patima nebună de a robi şi stăpîni întreg neamul omenesc     

     Şi după interzicerea creştinismului arimin în imperiul roman din anul 381, strămoşii noştri nu s-au lăsat potopiţi de satanismul ce se răspîndise prin foc şi sabie ca o molimă a răului absolut, prelaţii greci amintindu-i pe pavlicieni, ca mari contestatari ai religiei oficiale, iar mai tîrziu au fost numiţi bogomili. Despre ei, informaţiile sînt lapidare şi contradictorii dar interesează cultul practicat care spune că lumea a fost creată de un Dumnezeu al luminii, bun şi generos, ce i-a învăţat pe oameni să trăiască în cumpătare şi iubirea aproapelui. Ei trebuie să se instruiască mereu şi să cunoască Lgea dată de Creator, să nu se lase ispitiţi de Satana, care îi vrea să trăiască în lăcomie, viclenie, ignoranţă, ură şi crimă. Satana îi învaţă pe oamenii că trebuie să-şi ducă viaţa numai îngrijindu-şi propriul trup ca singurul izvor de cunoaştere şi fericire, pentru că de suflet are grijă el! Spun bogomilii că omul a fost făcut din lut şi apă de către Satana iar cînd acesta a fost alungat din cer pentru ceva gînduri întunecate de mărire în creastă, a zis că trebuie să aibă şi el slujitori, punînd ochii pe pămînteni. Dumnezeu ca părinte a tuturor creaturilor văzute şi nevăzute, i-a dat omului numai sufletul care însă era rău chinuit în trup de poftele acestuia şi putea scăpa de calvar doar prin cunoaşterea şi urmarea învăţăturilor divine sau prin moarte. Pentru a merge pe calea cea bună şi a deveni iarăşi lumină din lumina veşniciei, Sîntu le-a mai dat oamenilor o Lege care să îi călăuzească în nevoinţele lor pămînteşti. Aceste idei străine mozaismului, le găsim chiar în Manuscrisele de la Marea Moartă, Cartea imnurilor, la l,5-39 ,,Făurit din lut numai cu apă,/ Împovărat de ruşine şi sursă a răutăţii,/ un cazan de nelegiuiri şi de păcate,/ un duh necurat, nevolnic şi prostesc,/ în afară de orice judecată/ ce pot să spun fără să fie deja ştiut;/ sau să dezvălui din ce nu a fost spus deja?” Conceptele nu putea fi identice în cele două scrieri – bogomile şi qumranice - dacă nu aveau aceeaşi sursă de inspiraţie, textele sacre ale strămoşilor noştri geţi.      

     Bogomilii considerau facerea lumii la anul 5505 î.e.n. iar ortodocşii la anul 5488 î.e.n. însă datele sînt de fapt reţinerea în memoria colectivă a cataclismului care a avut loc la Marea Neagră la mijlocul mileniului Vl î.e.n. În mozaism, facerea lumii este la anul 3766 î.e.n. Ei considerau scrierile mozaice ca izvorul lăcomiei şi ticăloşirii oamenilor, menite tocmai pentru a robi sufletele muritorilor iar cultul oficial drept cult satanist născut din foc şi întuneric. Clerul iudeo-creştin s-a văzut în culpă faţă de aceşti ,,schismatici” care au reuşit din subteran să provoace mişcarea iconoclastă între anii 730-843 în imperiul bizantin. Revolta religioasă nega rolul icoanelor în cult, interziceau tuturor celor care nu ştiau să scrie şi să citească şi care erau cei mai mulţi, să fie primiţi în ordinul monahal sau cel preoţesc, negau parte din ritualul cultic considerîndu-l un lux care înjosea populaţia şi ca o formă a puterii deţinută de patriarh pentru a controla poporul. Dar grecii nu putea face prea multe împotriva acestor răzvrătiţi pentru că erau un popor mic iar vlahii destui de numeroşi şi tari la vînă cînd se supărau. Însă papistaşii scuipau numai fiere şi durere despre ce se întîmpla la Constantinopol şi mărturie stă scrisoarea papei Nicolae din anul 858 către împăratului bizantin Mihail(842-867) prin care rău îl ciritisea că sciţii venind din Sciţia (ţinutul din nordul Dunării) îşi chemau zeul lor în imperiul bizantin batjocorind astfel iudeo-creştinismul, iar această glăsuire nu o făceau în latină sau greacă ci numai în limba scitică/valahă cum spune ofuscatul prelat. Prin acele vremuri chiar italicii ştiau că nu sîntem urmaşii Romei sub nici o formă!      

     În timpul dinastiei vlahilor din Macedonia care au condus imperiul bizantin 189 de ani(867-1056), împăratul Ioan Tzimisches(969-976) le acordă recunoaşterea oficială bogomililor şi îi aşează în Tracia lîngă Filipopole ca să apere hotarele de bulgarii din nord. Secta cunoaşte o răspîndire deosebită şi în Macedonia, teritoriu cu populaţie formată în cea mai mare parte din vlahi, dar şi o parte dintre bulgari au acceptat-o de la care au primit numele de bogomili, păstrînd multe elemente din vechea religie a geţilor în religia lor. După ce grecii au pus din nou mîna pe condu-cerea imperiului, i-au luat rău în vîrful săbiilor pe bogomili şi în anul 1111, medicul Vasile – conducătorul sectei a fost făcut ,,frigăruie frumos mirositoare” la Constantinopol şi trimis în ceruri să fie adulmecat de Iahwe. Tot ei au sprijinit religios şi politic mişcarea de răzmerită a vlahilor din sudul şi nordul Dunării sub conducerea fraţilor Asan, Petru şi Ioniţă în anul 1185. Au ajutat la formarea primului stat valah şi a unei biserici independente atît faţă de bizantini cît şi de Roma fiind priviţi cu mare suspiciune la Constantinopol dar şi de papalitate. Şi pe la 1360 în ţinutul Vidinului toată populaţia vlahilor era de credinţă bogomili. Cartea lui Eno a fost descoperită acolo unde erau bogomilii sau isihaştii de mai tîrziu; Serbia, Moldova şi Rusia şi a circulat în aceste regiuni pînă în secolul Xlll iar varianta slavonă ajunsă pînă la noi este scrisă după un manuscris din limba greacă, adică şi lor le-a fost priincioasă de ceva degustări cînd vremurile erau vremuite.      

     Pentru mulţi iudeo-creştini, expresiile ,,fiii luminii” şi ,,fiii întunericului” par nişte eufemisme dogmatice belicoase şi stricăcioase la mintea şi sufletul dreptcredinciosului. Unul din miturile creaţiei din Cartea lui Eno spune că Sîntu era singur chiar înaintea văzutului şi nevăzutului şi gîndul lui a creat din nevăzut – întuneric – văzutul material iar actul naşterii s-a manifestat prin eruperea unei jerbe de lumină ce a înveşmîntat în slavă veşnicia şi statornicia Legii Adevărului şi Dreptăţii. Astfel a apărut naşterea, moartea şi renaşterea dar Creatorul tot nu şi-a găsit liniştea. Avem aici cîteva idei din ultimele descoperiri ale fizicii moderne care ne-au dezvăluit că materia s-a format din energie prin comprimarea acesteia, iar întunericul s-a transformat în lumină prin marea explozie de început sau actul Creaţiei primare cum spune mitul. Iar telescopul Hubble le-a oferit fizicienilor prilejul să constate că în univers există cu adevărat o materie întunecoasă şi o energie întunecoasă ce acţionează ca forţe distructive ale acestuia prin acţiunea de dilatare continuă, învingînd materia şi lumina care acţionau pentru concentrarea acestor elemente.     

     Scrierile geţilor cunoscute astăzi ca ,,scrieri esene” afirmă că animalele, oamenii şi copacii sînt fraţi fiindcă sînt zămislirea aceloraşi părinţi – Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească. Cercetările biologice au demonstrat că genomul vieţii din regnul vegetal este foarte asemănător cu cel animal şi implicit cu cel al omului! Mai amintesc tot pentru lecuirea durerilor cumplite de cap, că genomul uman se prezintă grafic sub forma unei spirale duble, care păstrează aceeaşi distanţă mereu între ele prin nişte ,,limitatori”. Toiagul credinţei geţilor cu care se putea învia morţii are pe el doi şerpi care se înfăşoară în spirală dublă către partea de sus.        

     Dacă strămoşilor noştri le stătea mintea la asemenea subţirimi, atunci trebuie să ne gîndim că; ori erau veniţi în vremuri uitate dintr-o altă civilizaţie, ori erau atît de inteligenţi şi avansaţi în cunoaştere încît şi astăzi ne este greu să înţelegem acest univers spiritual uluitor şi unic în cultura şi istoria lumii!         

     Un alt domeniu considerat la fel de fistichiu sau chiar periculos pentru clerul ortodox, este vibraţia cuvintelor din descîntec, deochi şi rugăciune. Dacă rugăciunea este acceptată ca o formă de cult dar numai cum stă scris pe la scrisorele, descîntecul şi deochiul sînt judecate ca vrăjitorii. Grecii Socrate şi Platon cunoşteau aceste tehnici ale geţilor de a influenţa psihicul celorlalţi, dar le-au privit ca pe nişte ciudăţenii pentru că nu aveau legături cu cultura şi modul lor de a înţelege viaţa. Capacitatea de a transmite mesaje bioenergetice nu o avea orice păduche ci doar cei instruiţi în Solomonărie, iar scrierile grecilor spun despre getul Abaris sau Zamolxe că stăpînea perfect tehnica decorporalizării şi a telepatiei. Deci cele trei mijloace de transmitere la distanţă a unor mesaje bioenergetice pe care strămoşii noştri le stăpîneau ca adevăraţi maeştri, astăzi ni se par lucruri aproape normale pentru cine vrea să ştie mai mult decît ecranul televizorului!         

     Apa şi rolul ei purificator era un element de bază a religiei geţilor şi a fost mult timp privită cu condescendenţă de către fizicieni şi alte minţi aburite de materialismul hedonist dar la începutul secolului XX, cercetările au arătat că într-adevăr apa curată are un rol benefic de curăţire a energiilor dăunătoare ce se adună pe aura noastră. Prin îmbăierile ritualice se urmărea tocmai îndepărtarea acestor energii şi refacerea propriilor structuri energetice. Masaru Emoto, prin cercetările sale a dovedit că apa are memorie şi este influenţată de cuvintele rostite de noi ca purtătoare ale unor vibraţii energetice. El a publicat mai multe lucrări pe această temă, arătînd că trăim într-un univers vibraţional, dar, de care nu vrem să ţinem seamă deloc în existenţa noastră, afundîndu-ne chiar de la naştere în mocirla întunericului, ignoranţei şi manipulării numită îndobitocire.    

     Aveau şi alte cunoştinţe strămoşii noştri, astăzi dispărute, datorită urgia turbaţilor iudeo-cretini şi care au distrus religia şi cultura lor?    

     Am arătat mai înainte semnificaţia cuvintelor rohmani, brahmani, rahman la arabi şi sabei, rahmana la iudei, toate cu sensul de înţelept, luminat, om bun şi rosturile lor în cultura strămoşească. Un mit mioritic spune că rohmanii erau creştini prin Fiul Oii iar românii de astăzi sînt creştini prin Iisus, adică făcătura a rămas vie în minţile celor ce au vrut să ştie.     Dar astăzi pentru că nu mai sîntem nici rohmani, nici rumuni, nici geţi, ci poporul ,,sula”, ne-au venit pe cap după păcăleala din decembrie 1989, fel de fel de lepre bolşevice să ne lumineze cum a fost cu comunismul, cu holocaustul şi alte făcături drăceşti servite nouă pe tavă ca să nu ne mai ostenim mintea şi mînuite măiastru de aceste frăţii sataniste.     

    Religia geţilor este o mare şi adevărată filozofie a sublimului în care fiecare individ ca parte a întregului neam omenesc trebuie să iubească şi să respecte prin cunoaştere, existenţa ca formă vizibilă a Creaţiei. Dumnezeu nu dă şi nu ia nimic, el este numai o călăuză inefabilă a sufletului omenesc spre nemurire.   

.

.

. 

                                        Sîntu, Sent, Senta, Santta 

.

. 

     Creatorul lumii venit din veşnicia energiilor primare de la care încep marile izvoare spiritual-energetice dătătoare de viaţă şi creatoare de lumină şi lume materială. În limba română veche Sîntu are şi sensul de Dumnezeu, păstrînd şi în prezent o parte din semantica termenului de pe tăbliţele de plumb. În tăbliţa 64 conducătorul oastei împreună cu nobilii se duc să se închine Sfîntului pentru reuşita în luptă şi iertarea celor ce vor pieri. ,,Înainte de a pleca la război, capul adunării neamului împreună cu nobilii s-au închinat în faţa Mîntuitorului şi Creatorului din veneraţie”. Pe tăbliţa 66 avem informaţii despre înfrîngerea geţilor de către Fusco iar conducătorul Gezino este plin de supărare: ,,Eu îl chem pe sfîntul Zabelo să mă ia pentru că a dat neamului(sfînt) ales de Dumnezeu, să-şi bea existenţa viitoare cu vasul sărăciei(copilului fără părinţi)”. Era considerat nu numai duhul ocrotitor al neamului geţilor dar şi al capitalei acestora ca simbol al unităţii şi puterii statale.     

     Trebuie să precizez faptul că înaintea cuvintelor Sent sau Sinto nu apare dio dovedind că el este începutul fără de sfîrşit din care s-au născut duhurile şi lumea materială. Emeşii aveau în fruntea structurii religioase pe Anu sau An, cu sensul de Creatorul de la care încep toate. În faţa cuvîntului An se punea o stea ca simbol al sacrului iar pentru celelalte divinităţi se punea în faţă cuvîntul dingir(di: a sfătui, a judeca, a îndrepta, a avea grijă, loc binecuvîntat de divinitate şi ngir: strălucitor, arzător, a alina) dovedind originea comună a monoteismului simbolizat prin cruce şi stea care s-a născut în jurul Carpaţilor în urmă cu 8000 de ani.     

     Veneraţia pentru Sîntu este absolută din partea geţilor dar imaginea lui este mai puţin proeminentă decît a lui Zabelo sau Zoe, Zoin, Zien fiind considerat un părinte care din înaltul cerului judecă toate. Pe tăbliţa 5 în imagine se vede sus un bătrîn cu plete mari care stă deasupra Porţii Veşniciei şi primeşte recunoştinţa neamului geţilor. Poarta este un simbol sacru al trecerii din lumea muritorilor în lumea veşniciei şi are un acoperiş triunghiular pe care se vede sus porumbelul sau şoimul ceresc - Duhul Sfînt zburînd către înălţimi şi duce sufletul la dreapta judecată. Pe lateralele porţii se văd zidurile unei cetăţi. Deasupra capului bătrînului este litera T de la tată, tete sau taică arătînd ierarhia religioasă.     

     Că neamul nostru urgisit nu şi-a uitat religia străbună o dovedeşte mulţimea de legende care păstrează în memoria colectivă zicerile sacre precum cea despre creaţia Universului şi a Omului ,,La începutul începuturilor nu era nimic decît întunericul şi apele. Duhul Domnului mergea ca un porumbel pe deasupra apelor. Un vîrtej de spumă se ridică din care se născu Dumnezeu. – Cine eşti tu? Îl întrebă Domnul. – Eu sînt Dumnezeu. Din mijlocul mării se ridică un vîrtej de spumă. Din el ieşi un vierme care se prefăcu în fluture. Fluturele deveni Dumnezeu iar ce rămase din el deveni Dracul. Soarele e Tatăl. Pămîntul e Sfînta Mamă. Pămîntul este o insulă de argint cu osie de aur. Focul este împărat, apa este împărăteasă. Pămîntul este înconjurat de ape. Deasupra sînt ape dedesupt sînt ape. Sfîntul Soare este faţa lui Cristos, ochiul lui Dumnezeu. Steaua polară este împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e stejarul cîmpului. Focul vine de la Dumnezeu. Dumnezeu stă în el, el e Dumnezeu. Pămîntul se sprijină pe patru piloni şi o osie. Osia se reazemă pe un balaur care se încolăceşte în jurul ei. Pămîntul se sprijină pe un urs; pe doi peşti. Pămîntul e vegheat la cele patru colţuri de patru serafimi. Dacă nu ţinem cele patru posturi el se va prăbuşi. În centru e un munte pe care stă Dumnezeu. În centru este o fîntînă. Cerul este susţinut de şapte piloni păziţi de şapte îngeri. Cei şapte îngeri veghează asupra lungimii, lăţimii, adîncimii, înălţimii şi centrului cerului. Pămîntul este înconjurat de Apa Sîmbetei. Apa Sîmbetei este matca tuturor apelor. Ea fierbe. Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu. Toate apele lumii ies din Mărul roşu, se răspîndesc în lume şi se întorc la Mărul roşu. Marea în care este Mărul roşu se cheamă Marea Neagră. Mărul roşu este osia Pămîntului. El se găseşte acolo unde este buricul Pămîntului.”     

     Dar toate aceste concepte teozofice, cărora noi le spunem din porcie, misticism, sînt fundamentele religiei strămoşeşti, care se găsesc în scrierile esenilor şi Cartea lui Eno, lucrări despre care românii de astăzi nu ştiu aproape nimic!       

      Alt mit despre facerea lumii în cultura geţilor îl găsit în Mitologie românească de Marcel Olinescu. Se spune că ,,înainte de începuturile începuturilor nu a fost decît beznă şi o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Ori încotro te-ai fi întors şi te-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemişcată ca o oglindă. Odată, nu se ştie cînd şi nici cum, căci n-a fost nimeni să vadă, apele au început să se mişte încetul cu încetul aşa cum ar fi suflat cineva pe suprafaţa lor. S-au ivit atunci cercuri mari aşa cum cade o piatră sau se aruncă o broască în ea. Cer-curile acestea izbindu-se unele într-altele au format valuri şi pe luciul întunecat ca de metal al acestei nesfîrşite ape, au apărut valuri înspumate, mişcîndu-se de ici-colea. Valurile au purtat spuma lor adunînd-o în ostroave mari, ca spumele de să-pun pe leşia unei albii. Mişcarea necontenită a valurilor le-a împins înspre mijlocul acestui hău de ape, unde s-a adunat şi s-a strîns toată spuma ca o uriaşă floare de nufăr. În spuma aceasta s-a fost rătăcit un fluture şi un vierme, care, se zice că au venit din lumea de sub noi, de pe celelalte tărîmuri. De la o vreme fluturele şi-a lepădat aripile şi s-a întrupat într-un fecior tînăr şi frumos de se lumină întunericul în jurul lui. Şi acesta a fost Dumnezeu. Iar viermele, la un timp după aceasta, s-a prefăcut şi el într-o altă făptură, în El, Dracu sau Satana. Şi el a avut la început înfăţişare de om dar nu lumina. Şi pentru că se născuseră la fel şi erau singurele fiinţe vieţuitoare ale acestui hău de apă şi beznă, trăiau la început în bună înţelege- re.… Dumnezeu după ce a făcut toate cîte sînt în cer, pe pământ şi în ape, continua să locuiască tot pe pămînt. Numai după ce o femeie i-a aruncat cu gunoaie în cale şi a strigat după el, a văzut că nu-i bine să se amestece cu fietecine, şi şi-a făurit nişte palate în cer. De venit tot mai venea pe pămîntul acesta pe care-l îndrăgise, şi împreună cu Sf. Petru mai cerca sufletele oamenilor”.     

     În continuare se observă păstrarea imagisticii religioase a strămoşilor noştri aşa cum apare pe tăbliţa 5. ,,Dumnezeu e întruchipat ca un bătrîn sfătos, căci numai bătrînii sînt plini de înţelepciune, cu faţa albă frumoasă, acoperită de o barbă tot aşa de albă ca omătul şi de un păr bogat şi căzut în plete pe spate, ca la bătrînii şi cucernicii preoţi. Deşi bătrîn e totuşi plin de vigoare şi conduce treburile lumii, ca şi la începuturile ei”.     

     Aceste mituri chiar dacă povestesc facerea lumii totuşi nu au nimic comun cu cel din Tora dovedind originea lor mioritică! Să mai dau şi legenda mărului roşu care se găseşte tocmai la capătul pămîntului. Sub el se află unul din peştii care susţin pămîntul iar de sub el pornesc toate izvoarele şi apele rîurilor şi răstoacelor, cîte sînt pe lume şi care curg de la apus spre răsărit, înconjoară pămîntul şi iar în apa de sub mărul roşu se întorc. Mărul roşu face nişte mere de aur, dar nu le poate căpăta nimeni, pentru că picior de om nu poate străbate pînă acolo.     

     Altă legendă este cea a Dolfului, o fiinţă cînd om cînd peşte şi care trăieşte pe malul şi în apa Mării Negre. Dolf în limba română veche înseamnă delfin. La malul mării este un măr cu mere de aur sau roşii şi pe care numai el le mănîncă să fie mereu tînăr şi chiar i se zice ,,hoţul de mere de aur”. Şi în continuare una din zicerile mitologiei emeş care spune că ar exista şapte ceruri şi şapte pămînturi. Ca să fie bine fixat de pământ cerul este legat cu odgoane de ţăruşi. Partea de deasupra pămîntului este ţinutul duhului En-lil(strămoşul sufletelor) şi după numele lăcaşului de cult este numită E-kur ,,casa muntelui” sau casa din înălţimi. Pe acest munte este o cameră care are modelul odgonului ce leagă cerul de pământ. Acest munte este împărţit în patru părţi care corespund celor patru direcţii. Apoi muntele pămîn-tului a fost împărţit în şapte părţi care erau în jurul muntelui: cele şapte etaje. La răsărit de muntele pămîntului se afla muntele apusului soarelui şi de la el pînă la mare era locul de adunare al divinităţilor cu încăperea în care se fixa la începutul fiecărui an, destinul anului în curs. De la izvorul de deschidere a apelor se întindea oceanul subteran, adică apa freatică la care se ajungea cînd se săpa pămîntul. Oceanul subteran înconjura pămîntul ca un inel, constituind o apă amară în care pluteau opt insule; tot el înconjura şi bolta cerească fiind Oceanul ceresc. Acesta, cînd se deschideau ferestrele cerului, lăsa să cadă ploaie pe pămînt. Din acest Ocean de apă dulce proveneau toate fluviile, dar şi mările cu apă sărată.     

     Români, mai adăstaţi în judecăţile voastre şi asupra acestor adevăruri pe care nimeni nu le poate pune la zid sau să le ascundă cîtu-i veşnicia!     

     Dar numele lui Sîntu îl ştiau şi plăsmuitorii şi înveninaţii din antichitate şi din primele secole ale creştinismului. În Getica, Iordanes la V,39 spune că geţii au avut mari erudiţi, primul fiind Zeuta, al doilea a fost Deceneu iar al treilea, marele înţelept Zamolxe. Numele Zeuta sau Zenta este o scriere sau citire greşită a cuvîntului Senta, datorată copierilor repetate a textului din secolele XV – XVll după afirmaţiile lui Carolus Lundius care precizează că istoricii mai vechi au scris Senta pe care el îl consideră greşit. Cînd Mommsen a publicat pentru prima dată textul lui Iordanes în anul 1882, a făcut unele modificări în el, după propria judecată şi astfel în prezent numele Ziditorului din religia geţilor este citit Zeuta sau Zenta ori pe tăbliţe el apare cu numele Senta aşa cum l-au scris pînă prin secolele XVl majoritatea copiştilor de manuscrise istorice.     

     Senta apare scris pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri şi sub forma Sent şi Sinto. Xenofon(570-480 î.e.n.) ne spune despre înţeleptul Abaris/Zamolxe că era fiul regelui scit Sentu, iar urmaşi întru gîndire subţire din neamul său din secolele V-lV î.e.n: Platon, Heraclid Pontiocul şi Aristofan ne-au lăsat spre învrednicirea minţii că înţeleptul Abaris care colindase Grecia călare pe săgeata primită de la Zabelo/Apolo şi îi uimise pe aceştia cu învăţăturile lui, era fiul regelui scit Senta!    

     Sentoi sau sintoi, era un trib al geţilor de la nordul Istrului amintit de mai multe ori în scrierile vechilor greci. Aceste informaţii dovedesc fără putinţă de tăgadă că vechii greci ştiau ce apă curge pe Istru dar de înveninaţi şi întunecaţi ce erau, i-au afurisit în minciuni şi făcături pe strămoşii noştri de s-a ales praful şi pulberea de cultura lor fabuloasă. S-au îndesat la furat fel de fel de stîrpituri şi lepădături şi de atunci se tot fălesc cu ce au jefuit spunînd că este din prea plinul înţelepciunii lor sau i-a apucat ceva revelaţii, meditaţii, inspiraţii, fumegaţii, vedenii, tîmpenii şi alte asemenea parascovenii.      

     De la d-l Adrian C. din Buşteni, mare iubitor de trecut mioritic, am primit nişte imagini ale unui loc situat la cîţiva metri de cel unde au fost descoperite tăbliţele de plumb cu scrierea strămoşească. Pe aceste poze se văd mai multe desene, texte cu scrierea geţilor şi cîteva scobituri în stîncă, ele făcînd toate parte din spiritualitatea religioasă strămoşească iar locul unde au fost descoperite în vechime sigur a funcţionat ca un altar sau lăcaş de cult al geţilor.     \

     Cercul  săpat în stîncă are în interior un pătrat iar în acesta este o pictură care îl reprezintă pe Sîntu/Senta sau Creatorul din religia geţilor. Este un personaj cu barbă scurtă iar în jurul capului are o aură aşa cum apare şi pe tăbliţa religioasă de la Romula unde Maica Pămîntească struneşte de dîrlogi caii celor doi cabiri.     

     În textul esen Cele şapte căi ale păcii, scris în Palestina în perioada cuprinsă între prima parte a secolului ll î.e.n. şi anul 25 al erei noastre cînd turbaţii ivriţi aparţinînd curentului fariseilor au pus mîna pe centrul de la Qumran, am găsit o des-criere asemănătoare ca cea de pe stîncă, cu referire la Dumnezeu sau Senta. ,,De la început/ Şi pînă la sfîrşitul timpului/ Flacăra sfîntă a iubirii/ Va înconjura capetele/ Tatălui Ceresc/ Şi a copiilor Luminii.../ Ci ea arde ca flacăra/ Luminii Veşnice.”     

     Imaginea din pătrat se găseşte în toate bisericile româneşti, sus în cupolă numindu-se Pantocrator, iar aceste cupole sînt rotunde numai la ortodocşi ca dovadă că religia îşi are rădăcinile în spaţiul spiritual carpatin, iar cine are nasul dat numai după făcăturile ivrite şi vrea să strănute pucioasă, îl invit să viziteze ,,biserica rupestră” de la Şinca Veche. Făcătorii de istorii spun că a fost săpată în stîncă în secolul XVlll, dar dovezile din interior, arată clar că este vorba de un lăcaş de cult vechi din mileniul lV sau lll î.e.n. cînd religia crucii a cuprins întreaga lume a neamului mioritic, venind din estul munţilor Carpaţi. Crucea de sub imagine cred că este de dată recentă dar făcută tot în ciuda dogmatismului pentru că nu respectă canonul impus de biserică.     

     Deasupra scobiturii imaginii, este scobit în stîncă un înger în poziţie aproape orizontală cu aripile desfăcute, cum apare pe unele tăbliţe şi într-un papirus egiptean din secolul Xlll î.e.n. La dreapta îngerului este scris CAIM iar sub el este scris SANTTA, mai jos de acest cuvînt este scris BOE şi sub el DI ION G. cu O avînd un punct în mijloc care era simbolul Tatălui Ceresc, dar şi simbolul lumii.     

     Cuvîntul căim în limba română veche înseamnă că cerem iertare, ne recunoaştem şi ne judecăm faptele iar sensul religios este de a cere îndurare pentru greşelile făcute şi recunoscute în faţa judecăţii cereşti.   

     Cuvîntul SANTTA, trebuie citit SANT cu sensul de Creatorul sau Ziditorul lu-mii şi TA ce are sensul de Tată Ceresc, de unde zicerea completă trebuie înţeleasă aşa: Îţi cerem îndurare, Ţie Tată Ceresc. Altarul cred că a fost făcut pe la începutul secolului Vll î.e.n. pentru că această formă de scriere a Tatălui Ceresc o găsim în budism sub forma de SANTO, care, în sanscrită înseamnă om bun sau de valoare şi el vine din verbul a fi, ce vrea să dovedească veşnicia şi întruchiparea sfinţeniei aşa cum a ajuns Budha iar structura lor divină este dată de aura pe care o au în jurul capului, cum este şi în imaginea pe care am discutat-o mai sus. Aceste informaţii dar şi faptul că alfabetul brahmi folosit de budişti este identic cu semnele folosite de geţi, dovedesc că Budha a fost la noi timp de şase ani de unde s-a adăpat cu învăţătură mioritică pînă s-a umplut ca un vas cu apă.     

     Cuvîntul boe, în româna veche înseamnă chip, imagine sau figură iar DI, pe tăbliţele de plumb are sensul de judecătorul sau luminătorul ceresc, adică cei 7 îngeri ai Tatălui Ceresc cu care a purces la zidirea şi ocîrmuirea lumii. ION cum este scris pe stîncă, arată un profund caracter teologic, pentru că litera O are un punct în centru, ceea ce simbolizează centrul universului dar şi al Pămîntului. Semnul fiind folosit pentru compunerea cuvîntului ION, este o dovadă grăitoare că sînt în fapt cei 7 Dio de pe tăbliţele de plumb. Cuvîntul Ion, a fost preluat de filozofii greci din teozofia mioriticilor cu sensul exact din religia strămoşească, adică făptură de lumină, sau îngeri cum s-au îngheboşat iudeo-cretinii să se lumineze.        Pe o hartă ce se află la Vatican care a fost întocmită pe la anul 1453, centrul lumii este pus în Carpaţi aşa cum spun şi miturile noastre pe care nu se osteneşte nimeni să le ia în seamă!!! Ionii, erau îngerii cereşti, dar felul cum este scris cuvîntul vrea să arate că este vorba numai de cei 7 îngeri ai Tatălui Ceresc sau îngerii cei bătrîni – arhanghelii – din furăciunea iudeo-cretinilor, scrişi DI pe stîncă sau dio, die pe tăbliţe, ei fiind cîrmuitorii lumii cerească şi celei pămînteşti. Litera G. vine de la GIO, adică viaţa veşnică aşa cum este scris pe tăbliţe.       

     Ceva mai jos, sub aceste cuvinte, în dreptul imaginii pictate de pe stîncă, este scris G. SIUEN, şi sub acesta, mai jos apare cuvîntul MANDEII sau MANDEU. Între aceste cuvinte de sus în jos sînt literele P şi B.  În eme-gi apare duhul Suen, apropiat de ce scrie pe stînca din Muntele Sfînt al geţilor şi cred că sensul este de veşnicul Suen, sau Zoin cum apare pe tăbliţa scrisă de Zamolxe pe la mijlocul  secolului Vl î.e.n. în insula Samos     

     Mandeii au fost o populaţie scitică din nordul Iraqului, fiind deportată împreună cu guţii/goţii, în Samaria în secolul Vll î.e.n. de către asirieni Într-un răvăşel al re-gelui regilor, Cirus pe la anii 539 î.e.n. se spune că încuviinţează întoarcerea neamului Manda la baştina lui. Dar o parte au rămas în Samaria şi amarnic au fost persecutaţi de ivriţi după anul 145 î.e.n. pentru că nu voiau să-şi taie moţul bărbăţiei şi să se pupe în bot cu Iahwe. În scrierile lor sfinte, neamul manda spune că Mîntuitorul a venit la ei în Samaria de undeva de departe şi acolo a fost asasinat de turbaţii şi fanaticii ivriţi. Mai tîrziu aceştia l-au născocit pe Hristos pentru a fura jertfa de martir al adevăratului Salvator. Ori povestea lor este identică cu istorioara lui Ili de pe tăbliţele de plumb ale neamului mioritic descoperite la Sinaia şi nu la Sinai.        

     La dreapta imaginii pictate este săpat în stîncă fulgerul, ca simbol al puterii Tatălui Ceresc dar şi instrumentul prin care el a început izvodirea lumii. Are înscrise mai multe litere care sînt rămăşiţele unor cuvinte, ce nu se pot citi. Cuţitul sacrificial în religia geţilor – dage – era cu o lamă cu trei muchii, cum avea şi sfîntul Ilie o sabie cu care îi fulgera în ceruri sau pe pământ pe draci, care şi pe unde îl găsea.     

     Sub fulger este o firidă care nu ştiu ce ar vrea să reprezinte. Pe marginea firidei este scris ceva dar foarte greu se poate citi şi tălmăci, la fel avem şi în interiorul acesteia. Între fulger şi firidă este scris cuvîntul SANGEA.     

     Emeşii îşi spuneau sang-gi, adică neam ales, iar mai multe izvoare antice amintesc la Istru, nişte triburi numiţi sangi sau singi. Cuvîntul îl mai găsim în secolul V ca nume la  tribul scitic sangi din nordul Mării Negre.     

     Deasupra fulgerului este scris cuvîntul SINCA şi alte fragmente de litere pe care nu am reuşit să le desluşesc. Ori Sinca este cel mai vechi lăcaş de cult rămas în picioare din vechea arhitectură sacră a geţilor, istoricii spunînd numai minciuni despre acest loc sacru strămoşesc. Deasupra acestui cuvînt sînt scrise cu maro cuvintele SOI(neam, viţă) POLII(polei: îngeri), adică oastea de îngeri din scrierile esenilor dar şi din cele furate de ivriţi de la neamul nostru străbun.       

     La dreapta fulgerului am reuşit să citesc MG IO iar sub acest cuvînt este scris GAIE DA IM. Sub ultimul cuvînt menţionat este scris DIO P şi subliniat pe dedesupt iar în dreapta apare scris cu maro semnul Muntelui Sfînt Gogaion.     

     Expresia mg Io, trebuie înţeleasă ca mega IO, adică Marele Început şi Sfîrşit, Unicul şi Totul, concept din teologia geţilor care se găseşte şi la egipteni. Expresia gaie da im, are legătură cu mitul şoimului/gaie solar, care binecuvîntează/dă şi urmăreşte destinele oamenilor pe pământ/im. DIO P, este patri dio de pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri descoperite doar la cîţiva metri de acest loc sfînt, iar zicerea înseamnă Ţara Sfîntă.       

     Pe la anul 500, Sf. Benedict, născut la Nursia în Umbria în anul 480, s-a stabilit la mănăstirea Monte Cassino unde a introdus modelul esen al Frăţiei, numit de el ,,Regula Santa.” Cum se pretinde că era un iudeo-creştin sadea, regula trebuia să se numească Satana sau Iahwe, după numele întunecaţilor mentori. Dar numita ,,regula Santa” a ,,descoperit-o” sigur în creştinismul arimin al regatului geto-got din Italia condus de către regele get Teodoric, care şi-a construit la Ravena biserica Sant’ Apollinare Nuovo, ce dovedeşte istoric acest adevăr. Cuvîntul folosit de prelatul iudeo-creştin mai arată că a fost la o adîncă cercetare a rădăcinii religiei geţilor prin SANTTA, cum apare pe stîncă, şi tot de aici Tertulian l-a născocit pe sanctus, deşi ei aveau pe latinescul divi.