xxx

         Un secol mai tîrziu, în scrierile lui Ieremia constatăm că veselia proorocirii a ajuns un circ public unde fel de fel de lichele dau cu gura ca să poată trăi bine prin minciună şi viclenie: ,,23,15 De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor despre prooroci: iată. îi voi hrăni cu pelin, şi le voi da să bea ape otrăvite, căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspîndit nelegiuirea în toată ţara… 23,26 Pînă cînd vor mai prooroci aceştia, să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimi-lor lor?” O spune un iudeu fără a fi strîns cu uşa sau bătut la tălpi, proorocirea sau profeţia este o minciună şi o înşelătorie, metehne pe care iudeii le-au considerat şi le consideră cele mai nobile trăsături de caracter ale neamului lor.     

     Să mai continui cu zicerile lui Ieremia: ,,13,6 Vedeniile lor sînt înşelătoare şi proorocirile lor mincinoase. Ei zic: «Aşa vorbeşte Iahwe! măcar că Iahwe nu i-a trimis şi fac pe oameni să tragă nădejde că s-ar împlini cuvintele lor»… 13,8 De aceea aşa vorbeşte Iahwe: «Pentru că spuneţi lucruri înşelătoare şi vedeniile voastre sînt minciuni, iată am necaz pe voi zice Iahwe»”. Şi Ezechiel pe cînd era oropsit în imperiul persan pe la anul 562 î.e.n., pe malul rîului Chebar îl apucă nişte vedenii şi zice la 13,3: ,,Aşa vorbeşte Elohim: Vai de proorocii fără minte care umblă după duhul lor şi nu văd nimic! 13,4  Proorocii tăi Israele, sînt ca nişte şacali în mijlocul dărîmăturilor!” Şi Filon trebuie pus în această categorie a marilor lepre pentru că se considera chiar cel mai mare prooroc pe care l-a avut neamul său după Moşe. Tot acest autor ne spune că din zurbă şi venin trăiau foarte bine şi proorociţele cum este scris la 13,17 şi l3,19 ,,Voi Mă necinstiţi înaintea poporului meu, pentru cîţiva pumni de orz şi cîteva bucăţi de pîine, ucigînd nişte suflete care n-ar trebui să moară şi făcînd să trăiască suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelînd astfel pe poporul Meu care ascultă minciunile voastre… 13,23 de aceea nu veţi mai avea vedenii înşelătoare şi nu veţi mai rosti proorociri…” Dar ei, neastîmpăraţii, au continuat-o cu proorocirile şi minciunile lor pentru că era meserie bănoasă şi căutată, ajungînd pînă în zilele noastre cu marele prooroc Elie Wiesel, care este chinuit sub lumina reflectoarelor de taina marilor minciuni ivrite inclusiv a industriei holocaustului. Şi snoava lui Filon cu interpretarea textelor mozaice numai prin alegorie, este tot o mare minciună pusă la cale de acest întunecat în acţiunea lui de iudaizare a religiei geţilor.      

     În cartea Contra Christianos, Porphyrios, ironizează metoda alegoriei folosită de acesta în interpretarea Vechiului Testament. Adică pentru mozaici era interzisă interpretarea textul scris dar pentru Neamuri care erau sărace cu duhul, trebuiau să asculte numai de minciunile şi aiurelile mozaicilor ca singurii pricepuţi în manipulare numită de ei subţire – alegorie sau revelaţie. El susţine că textele lui Moşe sînt clare şi deschise pentru înţelegerea oricui doreşte să le citească iar alegoria este numai un mijloc de a vedea şi crede altceva decît scrie. Acelaşi lucru este dovedit de manuscrisele descoperite la Qumran unde fanaticii farisei îi condamnă pe cei care nu respectă ce scrie în Tora cu punct şi virgulă. Ei spuneau într-o turbare fără margini că trăiesc în ,,Veacul Răzbunării” dar trebuie adăugat că era şi ,,Veacul Marilor Minciuni mozaice” pe care l-au tot lungit pînă a ajuns la două milenii şi tot nu s-au săturat de născocit şi plăsmuit!     

     Filon şi Clement din Alexandria vorbesc în scrierile lor plăsmuitoare de influenţa hotărîtoare a Torei asupra lui Platon!!! Iar iudeul Numenios, născut în Apameea, Siria, în a doua jumătate a secolului ll al erei noastre. şi luat de Clement drept autoritate de necontestat cum fac mozaicii şi în ziua de azi, îl citează în Stromate la l, 22 cu marea nemernicie: Numenios, filozof pitagorecian, scrie limpede: ,,Ce este Platon, dacă nu un Moşe care vorbeşte limba greacă!?” Prea departe aţi mers cu ticăloşiile şi prea obraznici aţi ajuns!      

     Alexandru, fratele lui Filon, conducea cea mai mare casă de cămătărie din oraşul Alexandria, fiind considerat cel mai bogat om al vremilor sale de unde s-au scurs sume mari de bani pentru susţinerea Didascaliei - şcoala de cateheţi mozaici – care a fost cel mai puternic centru al fanatismului iudaic. El făcea împrumuturi pentru casa imperială romană fiind prieten al împăratului Claudius Germanicus, iar fii săi s-au unit prin căsătorie cu familia regală a regelui iudeu Agrippa.     

     Flota comercială din imperiul roman era deţinută în mare parte de ivriţi iar comerţul din partea orientală a imperiului şi Egipt era controlat de ei. Familia lui Filon avea o veche tradiţie sacerdotală şi a emigrat din Palestina în Egipt la Alexandria, tatăl său avînd cetăţenia romană, la care egiptenii nici nu puteau visa. Fratele mai mare al rabinului eretic Filon, Caius Iulius Alexander după tipicul roman, ocupa şi funcţia de alabarh al Alexandriei – şeful comunităţii mozaicilor din acest oraş şi cel care strîngea impozitele în numele imperiului roman. Averea uriaşă a acestuia era adunată din sudoarea săracilor egipteni, el fiind unul din familiarii împăratului roman Claudius(41-54) şi protejatul mamei acestuia, Antonia.     

     În urma conflictelor numeroase cu grecii din anul 35 iudeii din Alexandria pun palalaia focului la gioalele romanilor dar aceştia consideră pornirea total neserioasă şi o sting cu mult sînge. Trei ani mai tîrziu, mozaicii nu au astîmpăr şi le fac grecilor din acelaşi oraş o paranghelie de le-a mers vestea. Grecii care erau al doilea neam constitutiv al imperiului roman – avînd aceleaşi drepturi cu romanii - cer acestora să bage sabia cît mai adînd în mozaici pînă le vor potoli năbădăile şi anularea tuturor  privilegiilor primite de iudei în anul 56 î.e.n. de la Cezar. Acesta le-a acordat ivriţilor o serie de privilegii cum ar fi: libera exercitare a religiei, dreptul de a se întruni în sinagogi, scutirea de serviciul militar şi de obligaţia de a se prezenta în faţa unui tribunal în ziua de sabat, dreptul de a colecta fonduri băneşti pentru Templu. Pentru potolirea belicoşilor ivriţi, prefectul Egiptului Flaccus interzice mozaicilor dreptul de şedere în oraşul Alexandria.     

     Ivriţii care îşi urmăreau planurile lor, s-au simţit descoperiţi rău şi au luat drumul bejeniei către Roma să nu piardă ceva din ceea ce au cîştigat în urmă cu 84 de ani de la Cezar, trimiţînd în anul 39 o delegaţie formată din 5 persoane în frunte cu Filon spre cetatea duşmanului de moarte pentru a unge încheieturile care scîrţîiau asurzitor. Au reuşit iarăşi să-i lase pe greci cu ochii în soare pentru că au cumpărat bunăvoinţa unor senatori romani ce se bucurau de influenţă pe lîngă împăratul Caligula dar nu reuşesc să-l înduplece să le înghită iudeilor noile isprăvi! El interzice o parte din privilegiile ivriţilor din Alexandria şi îi pofteşte să părăsească oraşul, tratînd cu un dispreţ absolut acest poporul de zurbagii necunoscut de istorie.     

     Însă împăratul este asasinat la 15 ianuarie 41 de către tribunul Chaereas şi noul uns împărat, Claudius(41-54) care a beneficiat din plin de generozitatea ivrită pentru a ajunge sus, anulează legile lui Caligula şi nu-i pedepseşte pe ivriţi pentru măcelurile din urmă cu 5 ani însă îi urecheşte rău pe greci şi egipteni pentru neascultare şi că i-au supărat pe mozaici.     

     Primind liber de la noul împărat pentru apucăturile lor, mozaicii frecîndu-şi mîinile de mulţumire se întorc în Alexandria şi scot armele dosite din timp in ghetou, făcîndu-le un nou măcel grecilor şi egiptenilor pînă ce au scăldat oraşul în sînge. pretinzînd că au executat o jertfă de purificare aşa cum cere Iahwiţă. Împăratul le arată obrazul reproşîndu-le că au fost prea amarnici – zeloşi am zice astăzi – şi …cam atît! Ei s-au întunecat de supărare – de parcă au fost vreodată luminoşi – şi au spus că nu au îndeplinit decît poruncile stăpînului lor Iahwe cel Întunecat care le-a cerut această jertfă.     

     Crezîndu-se pe cai mari ei au adus zurba şi vicleşugul chiar în Roma, dar împăratul i-a scos de urechi afară din cetate. Istoricul latin Suetoniu(71-140) spune că împăratul Claudius(41-54) ,,i-a alungat pe iudeii care se răsculau mereu la instiga-rea unui anume Crestos” – dacă informaţia nu este cumva strecurată de o peană creştină ce a copiat manuscrisul – şi a veşnicilor scandaluri puse la cale contra celor ce nu le înghiţeau inepţiile chiar dacă acest împărat i-a protejat mult pe ivriţi. În tot locul unde iudeii locuiau împreună cu grecii sau cu alte seminţii mai puţin aplecate să le accepte tîmpeniile sau să se lase cumpărate, existau conflicte permanente sfîrşite de multe ori cu masacre reciproce.     

     T. Iulius Alexander nepotul lui Filon, a ajuns strategul Siriei în anul 41, procuratorul Iudeei în anul 45 şi prefect al Egiptului sub Nero unde a reprimat răscoala mozaicilor din Alexandria pornită în anul 66. Familia lui Filon era numai una din familiile ivrite favorizate de curtea imperială de la Roma dar favorurile se răsfrîngeau asupra întregii comunităţi pe cînd egiptenii, populaţia băştinaşă şi cea mai numeroasă, aveau parte de o asuprire cruntă atît din partea stăpînilor romani cît şi a cămătarilor mozaici.       

     În Iudeea, Frăţia ivriţilor de la Qumran defila cu flamurile tot mai sus iar prozeliţii lor numai la conspiraţii se gîndeau astfel că în anul 50 Alexandru Tiberiu a răstignit pe fii lui Iuda Galileeanul – Iacob şi Simon – care instigau pe mozaici că trebuie să se supună numai lui Iahwe, fiind o acţiune făţişă de nesupunere faţă de puterea romană! Zumzăiala nemulţumirii şi conspiraţiei se auzea tot mai puternic din viesparul de la Qumran şi alte roiuri înfierbîntate dar încă nu se pregătea plecarea bărzăunilor şi instalarea lor la Ierusalim.      

     În anul 52 o mulţime de iudei s-au adunat pe muntele Măslinilor unde ascultau predica unui profet venit din Alexandria Egiptului, de la faimoasa Didascaleion, pentru a scoate prozeliţi ai religiei universale cîtă frunză şi iarbă. Romanii i-au împrăştiat cu şpăngile şi săbiile iar pe profet l-au trimis în lumea pe care o propovăduia. Josephus Flavius în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe Muntele Măslinilor. Dacă el chema curăţenia sufletului în nisipurile deşertului, unde steagul Frăţiei de la Qumran se ridica tot mai semeţ, trebuie să acceptăm ideea că era un fel de repetitor îndrumat de aceştia să vadă cum sînt înţeleşi de populaţie. Dar la Qumran, nu le stătea mintea numai la cele veşnice şi miloase pentru că firea lor nu era asta şi în umbra zidurilor şi izolarea nisipurilor ei au conceput planul de distrugere a lumii organizîndu-se într-o forţă militară, socială dar şi religioasă ce urmărea să-i elimine pe conducătorii religioşi şi politici iudei care s-au vîndut romanilor, să pornească un război în care ei să pună stăpînire pe întreaga lume distrugînd în primul rînd puterea romană, dar nebunia lor se uita şi în ograda altora.     

     Odată cu instalarea stăpînirii zeloţilor la Qumran, strigau către cele patru zări că va veni Vîrsta de Aur în care ei vor conduce prin sabie şi foc toată lumea, procedeu practicat de comuniştii cazari/jidani care au îndobitocit prin minciună şi teroare o bună parte a lumii contemporane din secolul XX.     

     Trebuie să repet pentru a scoate adevărul la lumină, că cel care a început înfăptuirea monstruozităţii numită mai tîrziu iudeo-creştinismul, a fost Filon, rabin fariseu, ivrit elenizat din Alexandria fiind sprijinit de cea mai mare parte a teocraţiei iudaice. Clocelile lui Filon au fost scuipatul la furca pricepuţilor în revelaţii ce i-au bîntuit precum bolboroseala burţii plină de fasole şi au luat-o razna cu scrierile lor apostolice şi evanghelice! El se considera un al doilea Moise ce dădea lumii o religie universală de data aceasta, faţă de strămoşul lui care a dat o religie tribală şi aceea unei cete de prăpădiţi fiind cel mai mic popor dintre popoare. Pentru a reuşi în acţiunea lui a pornit o furibundă manipulare prin care urmărea să pună mozaismul ca cea mai veche şi mai demnă de urmat cultură a lumii antice făcînd o apologie sălbatică şi dementă a iudaismului pe care romanii dar mai ales grecii o găseau bună numai pentru glume josnice.     

     În Antichităţi iudaice l,13 Josephus Flavius – al doilea părinte al iudaismului şi al doilea mare falsificator – scria despre acţiunea de mistificare grosolană şi manipulatoare a istoriei că: ,,Trebuie, de altfel, să umplu o lacună în bibliotecile greceşti rezumînd cinci mii de ani de istorie iudaică plină de peripeţii neprevăzute, de capriciile războaielor, de strălucitoare fapte de arme ale conducătorilor de oşti, precum şi de revoluţii politice de la naşterea primului om pînă la al doisprezecelea an de domnie al lui Nero, cu toate cîte ni s-au întîmplat nouă iudeilor, în Egipt, în Siria şi în Palestina, tot ceea ce am avut de suferit de la asirieni şi babilonieni, şi după ei romanii”. Tot aşa sataniştilor, aţi umplut ,,găurile” din istoria altor popoare numai cu minciuni şi golănii.     

     Această politică de falsificare şi manipulare a istoriei ivriţilor numai în favoarea lor şi pe cea a Neamurilor numai în defavoarea acestora, se găseşte scrisă în textele părinţilor iudaismului, în unele manuscrise de la Marea Moartă, în scrierile părinţilor sionismului născut la mijlocul secolului XlX şi în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, dovedind că timp de 2000 de ani ivriţii au urmărit să-i mintă şi să-i înjosească pe toţi nemozaicii. Istoricii contemporani refuză să trateze cu responsabilitate acest subiect lăsînd cîmp liber sioniştilor să scrie cîte în lună şi în stele despre prigonirile suferite din partea egiptenilor, sirienilor, grecilor şi romanilor sau a prigonitorilor moderni, ei fiind mereu victime numai pentru că sînt mozaici şi pe ei i-a ales Iahwe să conducă lumea. Ca să vezi, crapă lumea de necaz că Iahwe s-a oprit asupra lor şi îi iubeşte cu patimă!            

     Cam în aceeaşi perioadă spun plăsmuirile iudeo-creştinilor, că a umblat apostolul Saul/Pavel pămîntul în lung şi-n lat să fie evanghelizat de înţelepciunile ivrite, în veci fie afurisite. Minţind cu mare neruşinare că l-a pălit inspiraţia lui Iahwe în moalele tigvei, damblagitul a luat-o pe coclauri să împrăştie minuni şi lauri dar ursita, afurisita, i-a stat în cale şi munca lui de trei parale şi acelea chioare s-a dus de izbelişte, fără oprelişte cum îmbufnat a constat el la capăt de drum înfundat.     

     Chiar în timpul apostolatului început pe la anii 34, vede că nu toţi ivriţii erau dispuşi să-i asculte prostiile şi au fost încercări ale celor tăiaţi împrejur de a-l pune pe năsălie, dar prevederea l-a salvat de la moarte iar cînd a ajuns în puşcărie în anul 58, vede că toată urdia lui de prozeliţi ivriţi ce a făcut-o după Faptele apostolilor, ar fi de cîteva mii cum scrie la 21,20: ,,Apoi i-au zis: «Vezi frate, cîte mii de iudei au crezut şi toţi sînt plini de rîvnă pentru Tora»’’. Ori iudeo-creştinismul nu avea cum să cucerească lumea pe la anul 61 cu cele cîteva mii de zărghiţi care nu erau cu toate acasă. Prea străvezie este minciuna!     

     Între secolele ll î.e.n. şi începutul secolului l al erei noastre, caracterizată ca o  perioadă plină de tulburări în istoria ivriţilor, societatea cunoaşte o reaşezare spirituală prin conturarea celor trei mari curente religios-filozofice: saduceii, fariseii şi mai tîrziu zeloţii. J. Flavius îi include şi pe eseni în tagma celor tăiaţi împrejur, dar este o golănie ce a făcut parte din acţiunea de iudaizare a tot ceea ce era valoros în cultura imperiului roman în secolele l-lll ale erei noastre indiferent de origine!     

     Renumele de exegeţi ai Torei, le conferea fariseilor o autoritate recunoscută în ce priveşte modul de îndeplinire a prescripţiilor acestei plăsmuiri. Ei aveau o influenţă puternică nu numai asupra poporul care le acorda încredere, ci şi asupra saduceilor, care avînd opinii diferite, se simţeau constrînşi să urmeze curentul majoritar atunci cînd oficiau în Templu. Deşi nemurirea sufletului nu este afirmată nicăieri în Tora, fariseii au făcut din această idee un element de bază al ereziei/doctrinei lor. Mai aveau ca o contradicţie gravă faţă de scrierile religioase pe care le slujeau, existenţa îngerilor şi răsplata judecăţii cereşti după înviere. Dar aceste idei au pătruns în cultura şi religia iudeilor farisei de la galii stabiliţi în Galileea la anul 271 î.e.n şi care se despărţiseră de prietenii lor geţi pe la anul 279 î.e.n. sau poate le-au luat cu ceva vreme mai înainte de la filistenii care practicau religia taurului solar – Thor- după scrierea teologică numită Cartea lui Thor sau Tora.     

     Geţii numiţi eseni în regiune şi ,,galii cei roşcaţi” au dus religia lui Sîntu sau Gog în această regiune şi au dat un nou suflu centrelor filistenilor existente în zonă de peste 1500 de ani iar iudeul J. Flavius cînd descrie religia esenilor în lucrarea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, spune despre aceasta fără să aibă îndoială. că seamănă cu a preoţilor geţi poleistai. Chiar dacă ivriiţii în orgoliul lor nebun, mai bine ar prefera să-şi taie limba decît să recunoască adevărul, tăbliţele de plumb ale geţilor şi alte izvoare scrise ale antichităţii îi obligă să înghită şi asemenea fapte confirmate de istorie.     

     Fariseii se arătau neîndurători în apărarea propriilor credinţe religioase şi pentru aceasta nu aveau dureri de cap să trimită la moarte pe cei ce le cleveteau dogmele. Erau adepţii confruntărilor militare atunci cînd i-a prins flama fanatismului religios şi au făcut-o chiar în rezolvarea unor litigii cu vecinii sau în cadrul societăţii iudaice prin fioroasa miliţie a rabinilor, considerîndu-se foarte pricepuţi în interpretarea scrierilor sfinte pentru conservarea iudaismului, a legii lui Moşe şi ca păstrători ai învăţăturilor orale. O minoritate dintre ei erau foarte ostili influenţelor elenistice sau de aiurea care contraziceau scrierile lor. Mulţi se manifestau ca adevăraţi fanatici religioşi atunci cînd nu mai aveau argumente să-şi învingă adversarii prin puterea logicii punînd la cale răscoala din anul 66 şi căsăpirea Neamurilor de pe întreg pămîntul. Se opuneau şi convertirii celor netăiaţi împrejur la iudaism pe motiv că se pierde puritatea neamului ales de Iahwe, dar citind Tora vezi că ei erau un amestec de seminţii care s-au perindat prin acele locuri şi s-au prăsit prin încrucişări mai mult decît deocheate. În limba română cuvîntul fariseu are sensul de lichea, ipocrit, mincinos, făţarnic şi voi arăta mai încolo de ce are la noi această semantică.     

     După descoperirea manuscriselor de la Qumran, s-a făcut multă lumină în ceea ce priveşte rolul acestui centru, istoria lui şi ce aer se respira aici după ce zeloţii au devenit stăpîni. În Regulile comunităţii coloana lll, turbaţii zeloţi lămuresc toată posteritatea privind credinţele lor: ,,Iar Iahweh al lui Israil şi îngerul credinţei sale vin în ajutorul fiilor luminii. El a făurit duhurile luminii şi ale întunericului şi pe ele a clădit Iahweh toate lucrurile sale.”  În coloana lV găsim cît de rîvnitori erau aceşti fii ai întunericului să belească pe viu tot neamul omenesc: ,,Să fie un om plin de rîvnă pînă la uitarea de sine, mereu pregătit pentru ziua răzbunării lui Iahwe. Să îndeplinească dorinţa lui Iahweh în orice treabă şi în orice cale, aşa cum a poruncit el… El va socoti veşnică hotărîrea lui Iahweh.” Şi continuă cu coloana X: ,,Cît timp voi vieţui, întipări-se-va porunca lui pre limba mea… La plecarea serii şi a dimineţii rosti-voi poruncile sale…La începutul groazei şi al spaimei, Atunci cînd se aşterne teama şi pustiirea, L-oi binecuvînta pentru minunăţiile sale nespus de mari… Pînă în ziua răzbunării, Mînia nu mi-o voi abate de la nelegiuiţii oameni, Nu le voi arăta bunăvoinţă cît timp nu-i judecata pronunţată.”      

     În acelaşi text la Vlll,12 descoperim cu uimire că acest plan criminal de stăpînire a lumii de către mozaici era o acţiune ultrasecretă cunoscută doar de cei aleşi cum se precizează: ,,Întreaga acţiune va rămîne ascunsă în faţa poporului lui Israel dar va fi descoperită omului care îl caută pe Iahwe şi va fi tăinuită faţă de ceilalţi oameni de teamă să nu se slăbească hotărîrea lor.” Şi cu o completare de la Vlll,17-18: ,,Orice om… care se îndepărtează de la o poruncă oarecare… să nu i se facă cunoscut nici un plan.”  De aceea principalele texte prin care ei puneau la cale acest plan criminal şi unic în istoria lumii, au fost scrise în ebraică, limbă pe care o cunoşteau foarte puţini ivriţi şi aceia numai rabini.     

     Dar acest trib blestemat şi plin de ură împotriva neamului omenesc nu s-a săturat pînă în epoca modernă să tot duşmănească ce nu este tăiat împrejur fiindcă ne ameninţă tartorii Cremieux şi Montefiore că judecata lor asupra neamului omenesc încă nu a fost îndeplinită. În Apelul lansat de către mozaici Cremieux, ministru de justiţie al Franţei şi Montefiore, ministru al Italiei, privind înfiinţarea ,,Alianţei Universale Israelite”, mesaj apărut în ziarul L’Eclair din Paris în mai 1860, vedem că ei au de gând să-i distrugă pe toţi goimii şi religia lor: ,Trăim în ţări străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări – întrucît interesele noastre morale şi materiale sînt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o bună zi pămîntul întreg. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri… Pe zi ce trece reţeaua pe care iudeii o aruncă asupra Pămîntului se întinde şi măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pămîntului vor fi ale noastre. O nouă împărăţie mesianică, un nou Ierusalim trebuie să se ridice în locul celor trei cetăţi, a Împăraţilor, a Papilor şi a Patriathilor.”     

     Gînduri şi mai înfiorătoare au ei la adresa goimilor în Protocoalele Înţelepţilor Sionului şi în ideologia comunistă, toate scrierile fiind lăstărite din tulpina încă vînjoasă  a mozaismului satanist. Dacă le dovedeşti cu scrierile lor preacucernice, că sînt un trib de lepre care au trăit numai din conspiraţiile împotriva neamului omenesc, te spurcă într-o clipă cu mare meşteşug ivrit că eşti antisemit, antiipocrit, antimincinos, antiviclean, antitiran, etc. adică eşti împotriva lor.       

     Manuscrisul intitulat Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, spune că orice bărbat care a împlinit vîrsta de 30 de ani poate fi ales în conducerea miliţiei(deci erau o organizaţiei paramilitară sau teroristă cum am zice astăzi), iar după împlinirea vîrstei de 20 de ani făceau parte obligatoriu din miliţie. Esenii geţi care locuiau prin împrejurimile Qumranului nu erau organizaţi militar şi de aceea romanii nu i-au căsăpit în anul 70.     

     Între textele de la Qumran Manualul de disciplină şi Documentul Sadochit se vede că există o asemănare uluitoare cu scrierile Didahia, Didascalia Apostorum şi Constituţiile Apostolice care reglementează organizarea religioasă a primelor frăţii creştine ce purtau nevinovatul nume de Militia Cristi. Deci aceste frăţii oculte şi militarizate, la început au avut un caracter criminal, urmărind confiscarea puterii în imperiul roman, impunerea acestui cult ca religie unică, interzicerea creştinismului arimin, distrugerea tuturor scrierilor cu caracter religios şi sapienţial a geţilor şi rescrierea istoriei antice dar numai după interesul lor! Documentul Sadochit lll scrie despre rolul Veghetorilor asupra celor abia veniţi în Frăţia lui Israel  ,,şi să-l scrie în registrele sale de partea Adevărului” Goimii nu au văzut niciodată aceste registre – deşi chiar mozaicii recunosc că le au – şi nici printre manuscrisele de la Qumran nu s-au găsit, iar informaţiile mă îndrituiesc să cred că fac parte din categoria celor mai secrete documente ale şărpăriei lui Iahwe.      

     În anul 66, viesparul de la Qumran a fost părăsit iar roiul de bărzăuni nebuni s-a stabilit la Ierusalim. Dar esenii au mai dăinuit în regiune, aşa cum arată scrierile lui Ieronim, mai bine de 400 de ani! Dacă ei ar mai fi fost în frăţia de la Qumran în anul 66, atunci, după liniştirea fanatismului mozaic, ar fi recuperat manuscrisele ascunse în peşteri. Dar asta nu s-a întîmplat ceea ce dovedeşte că centrul înainte de anul 66 şi mai sigur, la scurt timp după asasinarea lui Ili în anul 30, ajunsese un cuib locuit numai de zeloţii fanatici, fiii ai lui Israel cum este scris în manuscrise, iar acţiunea de ascundere a acestora s-a făcut într-un secret desăvîrşit.     

     O metodă asemănătoare de distrugere a ,,ereziilor” iudeo-creştine o găsim ca firească şi la iudeo-creştinul Hegesip pe la anul 190, care propune confiscarea tuturor manuscriselor ce le contraziceau pe cele mozaice. Urmaşii lor întru ,,revelaţii’’ şi crime fără seamăn – cazarii bolşevici – au procedat la fel cu cultura românilor după anul 1947 şi nimeni nu are de spus nimic în această direcţie.    

     Să amintesc al doilea grup de ideologi ai ivriţilor numiţi saducei, care erau politicienii ţării şi considerau că interesele statului nu pot fi sacrificate de dragul religiei iar practicarea cu fanatism a acesteia nu rezolva problemele interne şi externe ale societăţii ivrite. Ei negau nemurirea sufletului şi ca urmare învierea, afirmînd deplina libertate a omului, dar erau foarte severi în aplicarea justiţiei după legea textelor sacre. Nu acceptau decît Tora scrisă şi refuzau învăţăturile orale ale Talmudului practicate de fariseii, fiind consideraţi nişte încăpăţînaţi. Scrierile rabinice care aparţin numai curentului fariseilor, nu sînt deloc blînde cu saduceii, ei dispărînd din istorie după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70.     

     Unul din gravele probleme care năşteau zilnic conflicte între aceste curente ideologice era calendarul practicat de fiecare grupare. Saduceii ţineau după calendarul esenilor care avea 365 de zile şi îşi ordonau toate sărbătorile după acest îndrumat dar fariseii din Alexandria au venit pe la începutul secolului l î.e.n. să impună calendarul lor de 360 de zile, preluat de la egipteni şi care dădea peste cap toată tradiţia ivriţilor şi scrierile religioase. Acest conflict a fost ,,rezolvat” de către farisei în timpul revoltei începută în anul 66 cînd i-au cam masacrat pe saducei de nu le-a mai rămas urma după ce romanii au pîrjolit Ierusalimul în anul 70.      

     La începutul verii anului 66, fanaticii de la Qumran – fariseii zeloţi – declanşează războiul împotriva neamului omenesc fiind prima conspiraţie de acest fel concepută şi pusă în practică de către o grupare mînată cu sălbăticie de fanatism religios şi naţionalism belicos. Un grup de sicari au cucerit de la romani Masada iar preoţii Templului au oprit sacrificiile închinate împăratului roman care se făceau în lăcaşul de cult încă din timpul lui Augustus din anul 6, cheltuielile fiind susţinute din caseta imperială, ambele fapte de rebeliune înfăptuindu-se sub comanda ,,fiilor lui Sadoc”, adică a adepţilor fanatismului propovăduit de către fariseul Sadoc.     

     Alăturată fanatismului noii renaşteri a religiei mozaice prin Frăţia de la Qumran, a urii maniacale împotriva Neamurilor şi faţă de stăpînirea romană, toate acestea au dus la declanşarea revoltei iudeilor împotriva tuturor. Faptele sînt amintite de istoricul roman Tacitus în Istorii la V,13 care scrie despre iudei: ,,această naţiune, duşmană a oricărui cult religios şi care se dedă superstiţiilor” nu a găsit de cuviinţă să îndepărteze pericolul războiului cu romanii ,,prin făgăduinţe sau jertfe expiatorii”. Dar nu este numai atît. În Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, Suetoniu care a cunoscut aproape direct evenimentele spune despre revolta iudeilor că a avut un alt motiv, cel care se găseşte în manuscrisele descoperite la Qurman, cuibul fanaticilor iudei şi scrie în Cartea a opta, despre Vespasian astfel: ,,4 În tot Orientul se răspîndise o veche şi statornică credinţă că destinul hotărîse imperiul lumii pentru oameni proveniţi din Iudeea în această epocă. Crezînd că această prevestire se referă la ei – în realitate ea se referea la un comandant roman, aşa cum avea să arate evenimentele – iudeii s-au revoltat, l-au ucis pe guvernatorul lor şi l-au respins, capturînd o acvilă, pe legatul consular al Siriei care venise în ajutor”.     

     Informaţiile venite peste timp de la Suetoniu sînt dovada istorică de netăgăduit a faptului că iudeii, în fanatismul şi turbarea lor nebună au vrut să pună mîna pe imperiul roman şi să-şi ungă un împărat pentru a-şi impune schisma satanistă aşa cum vor face după 1900 de ani cu cel rus unde au impus un alt cult satanist de-al lor – comunismul bolşevic. Dar planul ivriţilor este dezvăluit goimilor cap de lut chiar în făcăturile lor pretinse a fi primite prin taina vedeniilor de care erau numai ei chemaţi şi învredniciţi.       

     În scrierea lui Saul intitulată Faptele apostolilor avem confirmate întocmai de către o peană mozaică, informaţiile venite de la Suetoniu la 1,6 şi următoarele: ,,Deci apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă L-au întrebat: «Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?»” El le zice că nu este treaba lor dar le răspunde: «Ci voi veţi primi o putere, cînd se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, pînă la marginea pămîntului»”. La 13,47 ne arată că marginile pămîntului îi privea obligatoriu pe toţi netăiaţii împrejur: ,,Te-am pus să fii lumina Neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginea pămîntului.” şi continuă plin de fală la 15,3 unde povesteşte că au umblat prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea Neamuri- lor la Iahwe.” chiar dacă înainte nimeni nu se pupase în bot cu Întunecimea Sa şi deci nu avea de ce să se întoarcă! Mărturia lui Saul este mai mult decît edificatoare, completînd-o pe cea a lui Suetoniu, ambele venind din perioada cînd ei puneau la cale războiul împotriva neamului omenesc.      Ca să nu fie dubii privind mintea lui Saul cînd s-a întîlnit cu Iahwe, dau un tras unde ne spune la 9,15: ,,el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă numele meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel”, chiar dacă nimeni nu era doritor să-i cunoască scornelile. Asemenea poveşti de ciocofleadură nu le-a plăcut deloc împăraţilor romani şi geţi. La 26,18 Saul pretinde că a fost trimis de Iahwe peste Neamuri ,,să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Elohim.” Noi ştim prea bine ce a însemnat iudeo-satanismul cînd a fost impus în imperiul roman după anul 381 şi bolşevismul după anul 1945.     

     Fanatismul turbat privind impunerea mozaismului ca unică religie în lume este dovedit tot de Faptele apostolilor care scrie fără nici o ezitare la 15,5: ,,Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moşe.”  şi mai departe la 15,7 ..Neamurile să audă cuvîntul evangheliei şi să creadă”, continuînd cu 15,19 ,,De aceea, eu sînt de părere să nu se pună greutăţi acelora care se întorc la Iahwe.”  Dacă acţiunea ar fi reuşit, turbaţii ar fi mărit tezaurul templului pînă în înaltul ceriului unde să adune recolta de prepuţuri de la Neamuri şi mare bucurie ar fi fost în tot neamul întunecaţilor conduşi de Talpa Iadului. Şi tot ei ar fi fost beneficiarii industriei de cuţitaşe cu care trebuiau tuşinate abajururile goimilor, iar această prosperitate de prospături era numai pentru ei. Tot aşa sînt astăzi beneficiarii industriei holocaustului şi ai celor ,,şase milioane de asasinaţi de către naziştii germani şi fasciştii români” din care ei au tras şi mai trag un folos gras de mii de miliarde de euro. Şi tot aceşti turbăcioşi s-au jucat cu focul prin Roma la 18 iulie 64, pîrjol care a durat 9 zile fiind distruse două treimi din oraş. Deşi faptele au fost relatate de către scriitorii latini, cultura occidentală nu vrea să reţină informaţiile pe motiv că au un caracter antiiudaic. Dar zicerile din Faptele apostolilor scrise de către un ivrit sadea sub ,,îndrumarea” lui Iahwe, pe care le dau în continuare, tot antisemite sînt? Cînd Saul ajunge la Roma pentru a fi judecat de împăratul Nero în primăvara anului 61, şărpăria mozaică din oraş îl ia la rost pe zurbagiu spunîndu-i la 29,22: ,,Dar vrem să auzim părerea ta, pentru că ştim că partida aceasta pretutindeni stîrneşte împotrivire.”, acuzîndu-l la 24,5 că ,,pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pămîntul, este mai marele partidei Nazarinenilor”, adică să înţelegem şi noi după propria minte: pe unde apărea el şi ai lui se aprindea para focului şi astfel pîrjolul era gata!      

     Saul spune că atunci cînd a avut vedenia în ,,drumul Damascului” s-a dus în deşert, în Arabia să se limpezească şi să creadă. Ori aici Arabia era ţinutul locuit de triburile arabe din sud-vestul Siriei care se învecinau cu esenii din Palestina, iar Apolo împreună cu clica lui, erau stăpîni la Qumran. Cred că Saul aici a stat el în adînci meditaţii pentru că zicerile lui au multe elemente din scrierile descoperite la Marea Moartă. Ajungînd la Roma, el a adus în cetate şi ideile fanatismului religios de la Qumran, care s-au aprins sub nasul romanilor de atîta dor şi of pentru Iahwe.         

     Că oamenii din acele vremuri nu dădeau o para chioară pe toată pălăvrăgeala ivriţilor plini de viclenie o recunoaşte chiar Saul, care ajuns Atena, începe să-i aburească rău pe fudulii urmaşi ai lui Sofocle şi Platon cum găsim la 17,32: ,,Cînd au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc iar alţii au zis: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată»”. Grecii nu gustau deloc umblatul cu capra, după cum se vede din text! Iudeii înţelegeau poveştile lui Saul ca pe o acţiune de distrugere a religiei lor şi se duc cu pîra la Galion, conducătorul Ahaiei, care îi lămureşte cum se vede la 18,13-15: ,,Omul acesta aţîţă pe oameni să se închine lui Iahwe care este împotriva Legii… Dar dacă este vorba de neînţelegeri asupra vreunui cuvînt, asupra unor nume şi asupra Legii voastre, treaba voastră; eu nu vreau să fiu judecător peste aceste lucruri.” Şi toată umblarea lui Saul s-a făcut numai în rîndul mozaicilor care locuiau printre Neamuri cum scrie el la 21,20,21: ,,Vezi frate cîte mii de iudei au crezut, şi toţi sînt plini de rîvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moşe, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.” La 11,19 scrie să ne fie învăţătură de minte: ,,şi propovăduiau Cuvîntul numai iudeilor”, pentru că la 10,28 se face dezvăluirea: ,,nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam.”     

     Clar şi luminos şi pe faţă şi pe dos! Canci Neamuri la convertire, deci este vorba de o schismă în sînul mozaismului şi nimic comun cu religia crucii sau creştinismul arimin al geţilor care s-a răspîndit în tot imperiul roman!     

     În scrierile istorice moderne nu mai sînt amintite informaţiile transmise de Suetoniu, pentru că nu dau bine deloc la pretinsa persecuţie şi prigonire a mozaicilor.       

     Revolta a izbucnit simultan în toate locurile cu populaţie mozaică mai numeroasă din provinciile imperiului roman: Egipt, Iudeea, Idumeea, Siria, Samaria şi Galileea. Zeci de oraşe au fost cuprinse de flacăra măcelurilor. Începutul a fost fulminant pentru mozaici ucigînd în cîteva săptămîni pînă să se dezmeticească Neamurile, 220000 de persoane cum spune Dio Casius. Iar alte 200000 de oameni au fost măcelărite separat în Cipru. Chiar dacă cifrele lui Dio Casius pot fi considerate ca exagerate, ele arată că acţiunea a fost planificată cu multă grijă – aşa cum dovedesc chiar planurile lor de luptă, cunoscutele scrisorele descoperite după 1947 în peşterile de la Qumran – şi a reuşit datorită surprizei. În Egipt revolta lor a fost înăbuşită într-o baie de sînge de către Alexandru Tiberiu care ocupa funcţia de procurator, la fel întîmplîndu-se cu toate cetăţile din afara Palestinei.     

     Toate istoriile cînd vorbesc despre aceste evenimente, se opresc doar la ce s-a întîmplat în Palestina pentru a eluda cu bună ştiinţă că acţiunea a fost concepută şi executată de toate Frăţiile, iar cele mai multe erau printre Neamuri, care la un semnal au pus mîna pe arme şi au trecut în mare grabă să le ia sînge tuturor celor netăiaţi împrejur, ce le-au ieşit în cale. La această revoltă au luat parte şi idumeenii, populaţie arabă din sud-estul Iudeei, care a fost trecută la iudaism cu sabia în anul 129 î.e.n. de către Ioşua Hyrcan după cucerirea ţinutului acestora.     

      Împotriva zeloţilor şi a idumeenilor rabinul şef Hanan a ridicat poporul şi astfel a început războiul civil care a durat pînă romanii au început asediul Ierusalimului în vara anului 70. În această perioadă de timp de peste trei ani iudeii s-au tăiat între ei pe săturate, dar s-au tăiat şi cu cei pe care i-au chemat în ajutor – idumeenii care au părăsit Ierusalimul în anul 67, oraşul fiind stăpînit de terorismul zeloţilor veniţi cei mai mulţi de la Qumran. Încă de la începutul revoltei, ea s-a transformat într-un adevărat război civil între fanaticii naţionalişti-religioşi, teocraţia care era împotriva mişcării şi regalitatea formală, susţinută de Roma prin Agripa ll, ajungînd să se dea lupte chiar în incinta sacră a Templului. Răsculaţii înving trupele regelui şi legiunea procuratorului Siriei trimise să-i aducă la ascultare pe iudei iar aceste victorii au adus în tabăra lor o adevărată beţie a nebuniei. Ei ocupă Galileea şi îi incită pe idumeeni împotriva romanilor astfel că la sfîrşitul anului 66 răsculaţii controlau Iudeea, Galileea şi Idumeea.     

     În manuscrisul Cartea revelaţiilor esene, ascuns bine în arhivele secrete ale Vaticanului şi scris sigur înaintea anului 30, cînd fariseul Apolo, venit din Alexandria, a ocupat prin forţă acest centru, autorul descrie, cu ajutorul unei vedenii, ce se va întîmpla cu negustorii şi cămătarii ivriţi care se considerau stăpînii de drept ai lumii şi fără tăgadă li se cuvenea freza cea mai înaltă în imperiului roman. Textul este o confirmare a scrierii lui Suetoniu despre pretenţiile negustorilor ivriţi, dar descoperită după 1900 de ani! Ne mai spune manuscrisul despre felul cum va fi distrus Ierusalimul şi tot neamul lor mare iubitor de avere şi mărire. Tot aici găsim informaţia că aceşti negustori – adică fariseii mozaici – prin înşelăciunile lor au amăgit popoarele şi au căsăpit pe mulţi care nu le înghiţeau făcăturile.  

                          ,,Pentru că zilele tîrguielilor voastre au trecut                         

                            Şi trecute, de asemenea, sînt zilele voastre de vînătoare şi ucidere,                     

                            Iar acela care ţine în robie va avea parte de robie,                         

                           Şi acela care ucide cu sabia, de sabie va pieri,                         

                           Şi negustorii Pămîntului vor plînge şi vor jeli,                         

                           Că nimeni nu va mai cumpăra nimic.                         

                           Negustori de aur, argint şi pietre preţioase,                         

                           De perle şi ţesături scumpe, de purpură, de mătăsuri, de sulimanuri                         

                           De marmură, de vite şi de oi, de cai,                         

                           De căruţe, de sclavi şi de suflete omeneşti,                         

                           Toate acestea nu le veţi mai putea cumpăra nici vinde,                         

                            ………………………………………………….                         

                           Pentru că negustorii au fost veneraţi ca                         

                           Cei  mai vrednici oameni ai pămîntului,                         

                           Şi prin înşelătoriile lor popoarele au fost amăgite,                         

                           În incinta ta a fost batjocorit sîngele profeţilor, al sfinţilor                         

                          Şi al tuturor celor care au fost măcelăriţi pentru credinţa lor.   

                             ………………………………………………                      

                          Şi fraţii mei îmi prinseră mîna                     

                          Şi cu mare greutate se tîrîră afară din mîl,                         

                          Şi ei se aşezară rătăciţi pe plaja de nisip,         

                              …………………………………….

       Această revelaţie privind nimicirea Ierusalimului s-a adeverit aşa cum este scrisă în textul esen, pe care lumea l-a cunoscut după 1930.     

     Ivriţii nu au reuşit să pună flacăra răscoalei – deşi au încercat – în Samaria cu populaţia ei majoritar aramaică/scitică ce practica o religie diferită de mozaism. Trebuie menţionată povestea cetăţii Skithopolis(oraşul sciţilor sau Beth Skean în ebraică) din sudul Galileei care a fost atacată de mai multe ori de către fanaticii iudei fără a reuşi să o cucerească şi să aducă Neamurile scitice, arimine şi elene din ea, cu sabia la sînul lui Iahwe      

     Romanilor nu le venea a crede că primeau asemenea recunoştinţă din partea ivriţilor ce se bucurau de atîtea privilegii faţă de celelalte popoare ale imperiului. Împăratul Nero îl numeşte pe Vespasian să-i potolească pe iudei şi acesta ajunge în Antiohia, capitala provinciei Siria iar de aici pleacă spre Samaria în fruntea legiunilor V şi X împreună cu trupele regilor clientelari unde se întîlneşte cu fiul său Titus care era însoţit de legiunea XV. Galileea a fost recucerită de către romani cu legiunile V, X, şi XV, o legiune avea 6100 de infanterişti şi 120 de călăreţi. După o lună de asediu, Iotapata, cea mai puternică cetate din Galileea este cucerită la 20 iulie 67 şi distrusă pînă la temelii iar masacrarea bărbaţilor a fost făcută de romani cu mult sîrg fiind iertaţi numai copii şi femeile care au fost vînduţi ca sclavi.     

     Josephus Flavius care conducea armata răsculaţilor din această cetate, cade prizonier şi va avea acest statut pînă în decembrie 69 cînd va fi eliberat. Romanii cuceresc şi celelalte cetăţi din Galileea, Iudeea şi Idumeea pînă la sfîrşitul anului 67, încercuind total Ierusalimul dar opresc campania de cucerire a oraşului pentru că încep tulburările la Roma după sinuciderea lui Nero la 9 iunie 68. Într-un an se perindă pe tronul imperiului Galba, Otho şi Vitelius iar în decembrie 69 Vespasian devine împărat.     

     La cucerirea Ierusalimului au participat legiunile V, X, XV şi Xll venită din Siria care a fost înfrîntă în Galileea în anul 66 de către răsculaţi şi dorea să-şi spele ruşinea. La începutul lunii iunie a anului 68, Ierusalimul se afla încercuit de trupele romane care erau poziţionate la distanţe între 35 şi 60 km faţă de oraş, doar zona de sud-est către deşert unde se afla şi Masada era încă penetrabilă pentru iudei. În primăvara anului 69 Ierusalimul era complet izolat de restul teritoriilor iar trupele romane aveau poziţiile la 5-35 de kilometri faţă de cetate. Povestea lui J. Flavius privind venirea a peste un milion de iudei de Paşti la Ierusalim în anul 70 pentru omagierea sărbătorii şi pe care romanii i-ar fi măcelărit pînă la unul este… o poveste mozaică!     

     La începutul anului 70 la Ierusalim a reizbucnit cu şi mai mare violenţă războiul civil care a dus la incendierea proviziilor de grîu adunate ca bir în incinta Templului, ce puteau asigura hrana oraşului pe cîţiva ani. În Războiul iudeilor cu romani V,25 J. Flavius spune că:  ,,Întreaga zonă din jurul Templului a căzut pradă flăcărilor, oraşul s-a transformat într-un pustiu, pradă războiului civil, iar toate grînele care s-ar fi dovedit salvatoare pentru cîţiva ani de asediu au fost în cele din urmă mistuite de flăcări”. Dacă oraşul a ajuns o ruină, îl întreb pe mincinosul Flavius unde a stat milionul de mozaici veniţi să se pupe puţin cu Iahwe de sărbătoarea Pesah.     

     Incendierea oraşului în timpul războiului civil s-a petrecut în luna ianuarie 70 cînd romanii în frunte cu Titus încă nu plecaseră din Alexandria. Numărul total al luptătorilor iudei din cetate a fost evaluat de J. Flavius la 23400 oameni dintre care 5000 de idumeeni veniţi din nou în ajutorul iudeilor. Vedem cum singur se contrazice mincinosul iudeu, la o populaţie de peste un milion de oameni ce pretinde că erau în Ierusalim cum vrea el să ne convingă, au avut curajul să pună mîna pe arme numai 18000 pentru apărarea independenţei lor şi a Templului lui Iahwe. Dar restul ce făceau? Jucau zaruri, puneau de vreo afacere sau se gîndeau ce bine va fi în îm-părăţia lui Iahwe! Prea neobrăzat s-a arătat mozaicul cu pretenţii de profet faţă de adevărul istoric. O parte din populaţia civilă a reuşit să fugă la romani dar străjile puse peste tot de zeloţi au oprit acţiunile de evadare din oraş.     

     După cum prezintă J. Flavius războiul, cea mai mare parte a victimelor au fost făcute chiar de către iudei în războiul fratricid pe care l-au continuat timp de trei ani! Titus le-a propus iudeilor de trei ori să se predea ca să salveze distrugerea totală  a oraşului care a fost incendiat chiar de către ei, pentru a-i opri pe romani şi amplificat de aceştia pentru a-l supune. Oraşul a fost cucerit la data de 25 septembrie 70, zidurile au fost distruse în totalitate s-a arat pe ruine să nu mai fie locuit vreodată.     

     O proorocire făcută cu aproape 40 de ani înainte de către adevăraţii eseni spunea că faptele se vor întîmpla chiar aşa! Femeile şi copii sub şaptesprezece ani au fost vînduţi ca sclavi, bărbaţii bătrîni, neputincioşi sau răniţi au fost ucişi, alegîndu-se un număr de unsprezece mii pentru jocurile din amfiteatre sau pentru triumful de la Roma. Înfrîngerea ivriţilor şi distrugerea Templului din Ierusalim a fost primită cu mare bucurie de către greci şi celelalte neamuri din imperiu sperîndu-se că s-a pus capăt fanatismului iudeo-mozaic şi urii faţă de Neamuri. J. Flavius după ce şi-a trădat neamul, fiind convins de darul profeţiei şi considerîndu-se un al doilea Ieremia s-a pus să scrie fel de fel de minciuni care să schimbe istoria lumii şi a neamului său prin prezentarea falsă a realităţii! A mai existat o scriere a acestui război făcută de către Justus din Pistos, unul dintre conducătorii partidului antiroman din Galileea şi care prezenta revolta total diferit faţă de ce a scris Flavius fiind foarte nefavorabilă iudeilor, dar textul a rezistat pînă în secolul X după care a dispărut.    

     În Antiohia, cetăţenii cer lui Titus expulzarea iudeilor din cetate şi ţinuturile aparţinătoare pentru veşnicele răzvrătiri, dar acesta le dă următorul răspuns: ,,Da, dar patria lor, unde ar trebui să fie retrimişi ca iudei, a fost distrusă iar nici un alt teritoriu nu ar putea să-i primească”. Dezamăgiţi, locuitorii au cerut generalului roman, măcar să le fie distruse tăbliţele de bronz pe care erau scrise drepturile iudeilor, însă şi această cerere a fost refuzată. Am copiat acest citat spre a distruge încă o minciună pe care se bazează istoria mitologic-scornitoare a ivriţi- lor, nu Titus i-a împrăştiat în toată Asia şi Europa ci lăcomia şi dorinţa lor de a trăi numai pentru a aduna avere. Citind Faptele apostolilor scrise tot de un iudeu şi cu ceva ani înainte de izbucnirea revoltei din anul 70, constatăm cu surprindere că erau răspîndiţi dar nu de romani şi din buna lor voie şi lăcomie, în toate oraşele din Asia, Siria, Mesopotania, Misia, Capadocia, Galaţia, Egipt, Grecia, Macedonia şi chiar la Roma în inima duşmanului lor de moarte!      Iar scrierea lui Ezechiel confirmă patima lăcomiei ivriţilor scriind la 36,19 despre neamul său alungat de Iahwe: ,,I-am risipit printre Neamuri şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele.” Vedeţi răilor că mai sînt goimi care nu au capul de lut şi ştiu să vă citească corect făcăturile pe care le-aţi clocit în cele mai întunecate cotloane ale iadului.     

     Dacă Ierusalimul în acea vreme avea o populaţie cam de 70000 de suflete, în   Alexandria trăiau cam 40000 de mozaici, în Roma cam 20000 mozaici, în Babilon cam 10000 mozaici, ei fiind răspîndiţi cam jumătate printre Neamuri şi jumătate în Iudeea, care avea o populaţie formată în majoritate din ivriţi. Iar această împrăştiere a lor s-a făcut lent în funcţie de cine deţinea puterea în zonă şi de drumurile comerciale din fiecare epocă istorică. Titus după cum am arătat mai sus, dacă nu i-a protejat pe toţi iudeii, nu i-a împrăştiat în lume aşa cum vreau ei să-şi justifice lipsa totală de ataşament faţă de ţara de baştină.     

     După eşecul revoltei fanaticilor de la Qumran, trebuiau găsiţi şi ceva vinovaţi, iar dacă iniţiatorii mişcării au plătit cu viaţa, pentru a salva Frăţia lui Israel ce era la un pas de disoluţie, rabinii au căutat duşmani şi în scrierile ce le-au înflăcărat exaltarea lor mistică pretinzînd că diavolul i-a amăgit cu făcăturile lor! Pentru că era recunoscută şi în Tora, Cartea lui Eno a fost interzisă imediat după distrugerea Templului de către rabinul Simon Ben Jochai considerînd-o ca o scriere antimozaică şi a blestemat pe oricine o va citi! Informaţia în sine luată la socotit şi pe faţă şi pe dos spune foarte multe din tainele ei.     

     Textul Cartea lui Eno sau Enoh cum l-au iudaizat ivriţii, era o scriere sacră pentru cultul mozaic de multe sute de ani iar din Apocriful Genezei aflăm că chiar şi  Avram o considera o calea de înţelepciune ce trebuie urmată, fiind deci cunoscută cu mult înainte ca Moşe să urdească împreună cu Iahwe, trăsnăile cu care te îngrozesc! Tot în această scriere îşi are rădăcinile schisma fariseilor ce a apărut pe la începutul secolului ll î.e.n. Dacă asta nu se numeşte hoţie pentru că nu a reclamat încă nimeni tîlhăria, nu înseamnă că fapta nu a existat. Fiindcă şi Cartea lui Eno făcea parte din textele sacre mozaice, iar ,,înţeleptul” rabin Filon din Alexandria o ştia ca pe Tora, la fel cum spune că s-a iniţiat în ,,tainele cele mari” ale esenilor sau teurgilor din Egipt, rezultă concluzia firească şi clară, că mai toată ,,înţelepciunea” şi revelaţiile acestuia sînt luate din scrierile teozofiei geţilor care circulau în draci prin toată lumea antică aşa cum ne spune mitul solomonarilor.     

     După distrugerea templului din Ierusalim, rabinii din acest oraş au dispărut ca importanţă religioasă şi economică afirmîndu-se cu mare furie, cei din Alexandria formaţi la şcoala lui Filon numită Didascalia şi care a făcut omenirii chiar mai mult rău decît Cominfernul bolşevicilor cazari. Dar ei au folosit ca armă de luptă pentru a pune stăpînire pe imperiul roman, pînă la mijlocul secolului lll al erei noastre şi varianta economică prin controlul circuitelor economice şi financiare şi au adus statul în pragul falimentului, chiar încercînd o tentativă de a pune mîna pe putere în anul 260 cînd şi-au uns doi împăraţi ai imperiului, dar au dat greş.     

     În vara anului 70, cînd Ierusalimul era asediat de armatele romane, rabinul Iohanan Ben Zakai, după ce a ieşit din cetate pe furiş cu un mic grup de susţinători, a fost lăsat de Titus să se ducă la Yabne pe litoralul Mediteranei, oraş cruţat de romani unde a înfiinţat o şcoală pentru tinerii ivriţi care doreau să-l slujească pe Iahwe cu pana, continuînd industria falsurilor începută de priceputul rabinul eretic Filon în Alexandria prin Didaskalia lui. Aici s-a stabilit şi Sanhendrinul după distrugerea Ierusalimului, devenind centrul spiritual din Iudeea, iar evenimentele sînt povestite în manuscrisul esen Cartea .revelaţiilor esene, dar scrisă cu 40 de ani înainte şi descoperit după 1900 de ani!     

      Istoricul Burkitt în lucrarea Jewish and Christian Appocalypses, apărută în anul 1913, scrie la p. 15,16 despre aceste evenimente următoarele: ,,Acestea sînt rămăşiţele cele mai caracteristice a ceea ce, cu toată îngustimea şi incoerenţa sa, mă voi aventura să numesc «epoca eroică a istoriei mozaicilor», perioadă în care iudeii au încercat să transpună în fapte menirea lor de popor ales al lui Iawhe. Sfîrşitul a fost catastrofal, dar acest popor a lăsat doi urmaşi, Frăţia/Biserica creştină şi şcolile rabinice, fiecare ducînd mai departe unele dintre ţelurile iniţiale”. Dacă ar fi cunoscut el manuscrisele de la Marea Moartă ar fi avut ce scrie!      

     Să ne desluşim acum cine erau aceşti creştinii de început, care, după scriitura tuturor mincinoşilor, erau nişte iudei ce l-au cam lăsat pe Iahwe mai încolo şi s-au apucat de glume şi şotii cu unul numit Iisus. Plăsmuind fel de fel de gugumănii cu pretenţii de adevăr sacru, Saul scrie în Faptele apostolilor la 11,26 că a dat ucenicilor săi din Antiohia numele de ,,creştin” pentru că arătau mare ascultare faţă de zicerile lui Iahwe. Prin mare ascultare trebuie să înţelegem că nu urmăreau chiar punctul şi virgula, pentru că ideologia creştină nu are nimic comun cu iahwismul şi atunci vine firească întrebare: ori apostolul minte cu neobrăzare în apostazia lui, ori adevărurile stau chiar aşa şi atunci ceva pute rău în lumea asta?      

     Ca să-l dovedesc pe mişel de mare mincinos, dau un tras din J. Flavius care în Antichităţi iudaice, la XVlll,3 ne zice: ,,Tot în vremea aceea a trăit şi Iisus, un om înţelept, dacă este îngăduit să-l numim om. Căci a fost autorul unor lucrări minunate, învăţător al oamenilor care primesc cu plăcere adevărul: pe mulţi iudei şi de asemenea pe mulţi dintre neamuri i-a atras la sine. Acesta era Cristos. Tras în judecata lui Pilat de către primii noştri oameni, deşi l-a pedepsit cu crucificarea, totuşi n-a încetat de a fi iubit de acei care întîiaşi dată l-au iubit. Căci a apărut a treia zi din morţi, după spusa proorocilor divini, care multe alte minuni ne-au vestit despre el. Iar secta, numită după el, a creştinilor, n-a încetat nici pînă astăzi.” Dacă textul este autentic şi nu o interpunere a vreunui copist zelos, atunci Şaul este dovedit ca mincinos chiar de către un contemporan şi confrate de-al lui, creştinii şi-au luat nu-mele după cel crucificat la cererea rabinilor. Dar acest cuvînt era numai în limba getă şi nici urmă la celelalte neamuri iar istoricii romani Tacitus şi Suetoniu l-au folosit cu sensul de om bun aşa cum era şi în religia strămoşească . Iar dacă neîntinaţii credincioşi s-au numit creştini înseamnă că aveau şi o teologie de te rupea la glagorie să fie sclipitoare şi peremtorie cum recunoaşte chiar Saul cel plin de vedenii şi tîmpenii, dar şi minciuni de oameni nebuni.     

     În Faptele apostolilor, la 10,45 recunoaşte că Neamurile aveau deja primit Duhul Sfînt şi nu doreau să guste otrava satanistă pe care o pitroceau ei de zor: ,,Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veni-seră cu Petru, au rămas uimiţi cînd au văzut că darul Duhului Sfînt s-a revărsat şi peste Neamuri.” Acest adevăr năucitor îl ştiau toţi ivriţii făcători de vedenii şi tîmpenii, cu mult timp înainte, de la esenii din Palestina cum este dovedit fără putinţă de tăgadă la 11,1: ,,Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea, au auzit că şi Neamurile au primit Cuvîntul lui Dumnezeu.”     

     Eusebiu din Cezareea(260-340), a fost unul dintre primii apologeţi ai iudeo-creştinismului şi consideră descrierea esenilor din Egipt făcută de către Filon drept comunitatea creştină primară. Clar ca lumina zilei zicerea prelatului grec, dar erau şi în Palestina aceşti eseni, adică geţi din Frăţia Celui Ales, amintiţi chiar de tartorii iudaismului, marii rabini plăsmuitori şi scornitori Filon şi J. Flavius, însă cu vreo 200 de ani înaintea minciunilor lui Saul. Episcopul Meliton din Sardes spunea pe la anul 176 că filozofia creştină a venit de la barbari şi s-a răspîndit în imperiul roman iar Justin Martirul înainte de anii 150 scrie despre sciţi/geţi că erau mari iubitori de filozofie creştină! În Noul Legămînt al lor, pe care pretind că l-au primit prin vedenii de la Iahwe, găsim adevăruri năucitoare pentru orice minte sănătoasă. Spun ei că aceste scrisorele cu pretenţii de adevăruri sfinte şi verşnice, nu sînt decît ,,basme evreieşti şi de porunci date de oameni care se întorc de la ade-văr”(Epistola lui Pavel către Tit, 1,14), ,,basmele lumeşti şi băbeşti”(Epistola lui Pavel către Timotei 4,7) cum le-a judecat şi Celsus în scrierea sa Doctrina Adevărului, sau cum găsim în A doua epistolă sobornicească a lui Petru, la 1,16: ,,nu întemeindu-se pe nişte basme meşteşugit alcătuite.”       Filozofia este un sistem de concepte care urmăreşte luminarea sufletului şi a minţii omului prin învăţătură şi adîncă cugetare pentru a ajunge la înţelepciune.     

     Basmele ,,lumeşti”, ,,băbeşti” sau ,,evreieşti” oricît de ,,meşteşugit alcătuite” ar fi, sînt doar nişte scorneli ale unor oameni puşi pe şotii sau duşi rău cu pluta şi numai atît iar dacă aceste născociri sînt impuse ca adevăruri sfinte, atunci respectivele societăţi trăiesc într-o minciună şi depravare absolută.         

     Oare adevărul nu are şi el dreptul să se răspîndească printre oameni, astfel ca să nu mai trăim după făcăturile sataniştilor ivriţi?       

     Suetoniu(75-169 e.n.), în Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, în cartea a treia despre împăratul Tiberius            (14-37 e.n.) spune că: ,,A interzis religiile străine, cultele egiptene şi iudaice, constrîngîndu-i pe adepţii superstiţiilor egiptene să-şi ardă hainele şi obiectele sacre. A răspîndit în provinciile cu climă aspră neamul iudeu sub pretextul serviciului militar iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta pe cei care aveau un cult similar i-a izgonit din Roma sub ameninţarea unei servituţi perpetue dacă nu se supuneau”.

     Informaţia are o importanţă covîrşitoare pentru demascarea minciunii iudeo-creştinismului, fiindcă dovedeşte faptul că după asasinarea lui Ili, iudeii farisei au început să-şi arate ,,revelaţiile” şi pe la Roma ceea ce nu a fost deloc pe placul stăpînilor lumii. Iar istoricul roman face precizarea că era vorba de o schismă din mozaism şi nu de o religie nouă datorată unor curente doctrinare apărute de nu se ştie unde şi răspîndită ca fulgerul aşa cum susţin toţi plăsmuitorii de adevăruri creştine. Dar ei au fost alungaţi din Roma şi în timpul împăratului Claudius pe la anii 50 tot pentru neliniştile lor revelate şi belicoase, zbîrnîite pe sub nasul romanilor.     

     Şi pentru că nu aveau destul curaj şi mai ales putere să se măsoare în sabie cu duşmanii lor de moarte în inima căruia – în Roma cea coruptă – două zeci de mii de ivriţi se lăsau persecutaţi şi prigoniţi, la 18 iulie 64 le-au pus de un cumplit parpalac, dînd foc oraşului. Istoricii spun că este sminteala lui Nero şi trag obloanele. Acţiunea însă trebuie pusă în relaţie directă cu Frăţia lui Belial de la Qumran a fanaticilor ivriţi farisei numiţi zeloţi, care îi tot încercau pe romani cu fel de fel de fapte ghiduşe să vază pînă unde se poate întinde coarda. Nero a dat ordin ca să fie cîteva sute răstigniţi, dar aceştia nu erau creştini ci fanatici farisei sau zeloţi, aşa cum scrie foarte limpede Suetoniu despre zurbagii şi vicleniţii din sînul Romei care aparţineau unei schisme mozaice.     

     După revolta lor din 66 şi distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70, influenţa zeloţilor a scăzut mult în rîndul Frăţiei lui Israel, afirmîndu-se fariseii moderaţi care încercau să pună mîna pe imperiul roman cu ajutorul pungii şi al intrigilor. Cumpărîndu-şi cu bani mulţi cetăţenia romană, o parte dintre ei s-au apropiat pe neobservate de cercurile puterii imperiale, devenind şi senatori. Pînă către prima partea a secolului ll, episcopii iudeo-creştini ai Romei au fost ivriţi tăiaţi împrejur care ţineau regulile mozaice şi nici pomeneală de obiceiurile creştine care la ei vor apărea odată cu episcopii de origine greacă sau siriacă ce le-au luat locul pentru a răspîndi în lume cultul minciunii şi urii faţă de semeni şi adevăr.       

     Pînă la incendierea Romei, iudeo-fariseii nu era persecutaţi de către romani ci chiar apăraţi, dar după această ispravă şi după pretenţia publică de a conduce imperiul roman pentru că ei au fost hărăziţi de către Iahwe să conducă lumea, sînt priviţi cu mare dispreţ de toată lumea. Pilduitoare este bucuria ce a cuprins populaţiile din imperiul roman, după dărîmarea Templului din Ierusalim văzut ca un cuib al Satanei şi al urii maniacale arătată de ivriţi împotriva neamului omenesc.     

     În scrierea amintită mai sus a lui Suetoniu, acesta spune despre Nero că: ,,i-a supus la chinuri pe creştini(de nu va fi o făcătură a catolicilor care şi-au băgat coada în text pentru că manuscrisul este din secolul Xl, mai sus am arătat că acelaşi autor îi considera schismatici mozaici) neam dedat unei superstiţii noi şi vinovate”.     

      Iar Tacit(55-120) care a trăit evenimentele pe viu, spune în Anale: ,,Pentru a ascunde murmurele de nemulţumire legate de incendierea Romei, Nero a desemnat ca acuzaţi indivizi urîţi pentru ticăloşiile lor, pe care mulţimea îi numea creştini. Acest nume venea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese supus supliciilor de către procuratorul Ponţiu Pilat. Reprimată la un moment dat, această execrabilă superstiţie deborda din nou, nu numai în Iudeea, leagăn al nenorocirilor, ci şi la Roma, unde tot ce se cunoaşte ca atroce şi infam, se revarsă din toate părţile. Sosiră mai întîi, cei care îşi mărturiseau credinţa lor, apoi, sub îndrumarea lor, mulţi alţii, acuzaţi nu atît de a fi dat foc oraşului cît de ură împotriva neamului omenesc- odium humai generis”. Poate că istoricul Tacit care a prins urgia fiind copil, după vreo treizeci de ani cînd a scris lucrarea, a avut în mînă o parte din manuscrisele fanaticilor zeloţi cu toată turbarea lor, pe care noi le-am cunoscut după descoperirea de la Qumran sau poate că romanii au reuşit să dezlege limba unor iudei ce au spus şi gustul laptelui pe care l-au supt, după ce au trecut prin foc şi sabie Iudeea în anul 70.      

     Nimeni nu poate înţelege cum un popor mic, prigonit şi persecutat peste tot, să ajungă într-o perioadă de timp de 100 de ani să controleze circuitele economice ale imperiului roman şi să aibă pretenţia publică de a-i înlocui pe împăraţii romani în fruntea statului. Poate ne luminează ei cu vreo revelaţie!     

     Tacit foloseşte în text cuvintele chrestos şi chrestiani; dar christos şi chrestos avea sensul de bun, cinstit, onest iar cuvintele au fost folosite şi de Suetoniu. Deci nu este vorba de un personaj istoric cu numele acesta ci un apelativ cu sensul de bun, cinstit, aşa cum apare conducătorul Frăţiei Celui Ales în scrierile adevăraţilor eseni, cu numele de ,,Învăţătorul sau Maivîrstnicul”. Catarii erau numiţi de cei din afara comunităţii lor, ca oameni buni iar ţăranii ruşi, în feudalism se numeau crestiani. Explicaţia are legătură cu titlul de ,,fii ai luminii” pe care îl purtau adevăraţii eseni, uzurpat prin minciună şi sabie de către fanaticii zeloţi, şi care se ocupau printre altele de vindecarea trupului şi sufletului celui aflat în suferinţă indiferent de neam sau religie. Iudeii niciodată nu au avut asemenea practici sau milostenii între ei sau faţă de Neamuri. Dar cînd i-a luat pe fanaticii zeloţi sminteala înălţării de sine şi dorinţa de a conduce imperiul roman, au agăţat această podoabă la trăncăneala lor slută pentru că suna foarte bine şi era cunoscută de ceva lume din imperiul roman la acea vreme.     
     Domiţian(81-96) îi i-a la socotit pe ivriţii din jurul său infiltraţi în cercul puterii imperiale, pentru practicarea ,,obiceiurilor mozaice”. Sînt acuzaţi Manius Acilius Glabrio, consul în 91 executat împreună cu alţi doi aristocraţi pentru aceste năravuri. Ori una dintre proprietăţile lui Glabrio va servi de cimitir iudeo-creştinilor mai tîrziu. Sub sabie mai pică Flavius Clemens, vărul lui Titus şi al lui Domiţian şi soţia sa Flavia Domitilla, nepoata împăratului care i-a condamnat. Clemens a fost executat în 95 iar soţia sa a fost exilată în insula Pontia în anul 96 datorită aceloraşi acuzaţii de ,,moravuri mozaice”. Mozaicii au urmărit pe tot parcursul secolului l să antreneze schisma iudeo-fariseică împotriva Romei astfel să poată fi folosită pentru visele lor de mările mai sus de laba gîştei. De-a lungul secolului ll nu se înregistrează în imperiul roman persecuţii generale împotriva pretinşilor iudeo-creştini iar acţiunile sporadice au fost determinate de atitudinea populaţiilor locale împotriva acestei secte.     

     Împăratul Nerva(96-98) este revoltat de atitudinea episcopului Romei, ivritul Clement l (88-97), fost discipol şi apropiat al lui Pavel/Saul. Tradiţia spune că era fiul senatorului Faustinus, din ginta Flaviilor, aşadar, rudă cu Domiţian, şi tocmai această origine l-a salvat în anul 95 cînd s-au declanşat persecuţiile împotriva lor. După Dio Casius, motivele pentru care aceste persoane au căzut în dizgraţie au fost ,,ateismul şi obiceiurile mozaice”. Istoricul roman este foarte clar cu privire la realităţile acelor vremuri, ,,obiceiuri mozaice” şi nu creştine aşa cum o tot ţin plăsmuitorii şi scornitorii de istorii iudeo-cretine. Acest episcop al Romei a făcut puterii romane ceva nelinişti cu privire la scopurile activităţii lui fiind mazîlit în anul 97 la Cherson în nordul Mării Negre unde găseşte alţi două mii de iubitori ai lui Iahwe şi toţi tăiaţi împrejur. Încă odată este demascată falsificarea istoriei pentru că zurbagii şi scandalagii cu săbiuţe şi şiş erau ivriţii farisei care doreau să înhaţe de chică imperiul roman şi să-l înjuge la carul lui Iahwe iar ei să fie diriguitorii noii făcături, aşa cum au încercat în urmă cu mai bine de 200 de ani cu macedonenii care erau stăpînii Siriei! Chiar dacă nu au reuşit, ei nu au renunţat la proastele şi străcioasele năravuri. Este semnificativ faptul că cele cîteva mii de mozaici care s-au lăsat convinşi de gugumăniile lui Pavel/Saul au rămas cam la acelaşi nivel şi după 50 de ani pentru că la Cherson erau mazîliţi două mii de furioşi dar toţi tăiaţi împrejur. Deci grupul fanaticilor farisei care au pus la cale răzmeriţa din anul 66 ce a dus şi la distrugerea Templului din Ierusalim, nu dispăruse după terminarea luptelor ci mai supravieţuia prin mici frăţii, dar toate foarte subţiri şi nesprijinite de majoritatea mozaicilor. Aceste grupuscule care nu trec de două mii de suflete după informaţiile anticilor, sau poate că erau în realitate de două sau trei ori mai mult, sînt prezentate de apologeţii iudeo-creştinismului drept popoarele creşti-ne din imperiul roman de la sfîrşitul secolului l. Numai tîmpiţii pot crede asemenea scorneli gogonate!         

     Traian(98-117) le acordă ivriţilor mozaici în anii 98 sau 99 cetăţenia romană, dar pentru care merite, istoria nu ne spune! Privilegiul este trecut sub tăcere de către toţi istoricii iar ivriţii o trag tare cu persecuţiile îndurate sărmanii de la duşmanii lor de moarte, de parcă îi priponise moartea în inima Romei!      Eu cred că ,,meritul” pentru primirea cetăţeniei romane a fost cumpărat cu bani foarte mulţi plătiţi de mozaici în punga împăratului pentru războiul de cucerire şi distrugere a statului get. Vistieria imperiului era secătuită, iar impozite noi sau bani de jefuit nu mai existau pentru că ivriţii ,,persecutaţi”, cum ajunseseră cei mai  mari cămătari şi strîngători de impozite, îi adunaseră în cea mai mare parte în pungile lor. În imperiul roman dar şi în alte părţi în acele vremuri, războaiele erau privite ca mari afaceri unde unii participau cu banii, alţii cu sabia iar prada se împărţea. Dar şi ivriţii aveau un interes special în această acţiune criminală; distrugerea Frăţiei Celui Ales a părintelui Eno din Sarmisetuza sau cum au scris ei în Tora şi Talmud, distrugerea Domnului Gog din Ţara Magog. Edictul lui Traian din anul 112 care interzicea practicarea religiei crucii în imperiul roman se referea la creştinii arimini amintiţi de Pliniu cel Tînăr şi nu la sectanţii iudei desprinşi din mozaism şi cunoscuţi sub numele de farisei sau la grupul de fanatici desprins dintre aceştia pe care Flavius i-a numit zeloţi.                    

     Pentru a înţelege mai bine fenomenul să-l aduc pe Pliniu cel Tînăr(61-114) care a  ocupat funcţia de guvernator al Bitiniei scriind despre creştini că erau locuitori ai oraşelor dar şi ai satelor şi ogoarelor care au renunţat la vechile culte adoptînd unul nou închinat unui personaj numit Cristos. Să nu ne mai trimită preacucernicii în sutană să căutăm urşi polari în deşertul Saharei. Aici nu este vorba de iudei pentru că aceştia nu serveau ca meserie agricultura, nu locuiau în sate, nu mergeau în templele altor popoare, nu practicau ceremoniile imperiale romane şi nu se rugau în zori de zi către Sfîntul Soare. Iar lăcaşele de cult nu puteau deveni paragină după un asfinţit de soare, trecerea populaţiei la religia crucii a fost un proces lent şi de durată aşa cum o spune chiar scriitorul roman. Iar finalul citatului ,,să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu” arată că romanul nu îl considera pe Cristos o persoană fizică, ci un simbol sau un ideal demn de atins pentru orice muritor să devină asemenea zeilor, dar ritualul nu avea nici o legătură cu a zeloţilor de la Qumran sau cu mozaismul. O religie, nu se poate naşte peste noapte şi să cuprindă largi pături ale imperiului roman aşa cum pretind plăsmuitorii istoriei iudeo-creştinismului.      

     Amintesc spre completarea informaţiei că bitinii erau de neam trac adică get, iar cei din Tracia sînt pomeniţi de tăbliţa 60, pe la anul 35 ca adepţi ai religiei crucii. Vecini cu bitinii erau galaţii sau galii cei roşcaţi care s-au aşezat în regiune la anul 275 î.e.n. şi practicau cultul crucii şi al judecăţii cereşti/cinstite sau amănunţite (cris: cruce, judecată cerească + tos: cu amănuntul, mărunt, casă, baştină, revenire, a se întoarce acasă). Sensul cuvîntului cristos este de revenire sau reîntoarcere la baştina cerească –sau cetatea vieţii vii cum apare pe tăbliţe – după o călătorie a sufletului pe Pământ unde a fost întrupat în om.      Conceputul este unic în cultura lumii şi aparţine numai teozofiei mioritice. Textul surprinde o realitate pe care biserica iudeo-creştină a dorit să o falsifice şi să o ascundă pentru vecie, creştinismul ca religie şi practică de cult nu are nimic în comun cu pretinsele revelaţii divine ale unor plăsmuitori fanatici ivriţi. Credinţa este legată de cultul luminii şi al nemuririi ca fundamente ale existenţei umane pe pământ cultivate de religia geţilor ce avea ca simbol al sacrului crucea înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri, şi care a fost confiscată de biserica amintită mai sus prin minciună, sabie şi genocid.     

     După moartea lui Traian nu se mai aude nimic că aceşti creştini arimini au mai fost persecutaţi în imperiul roman. De la mijlocul secolului ll zeloţii desprinşi din curentul fariseilor nu mai au manifestări în viaţa publică romană şi vor dispărea înainte de mijlocul secolului lll dar se impun creştinii neamurilor, o tagmă de mişei cu năravurile lor copiate după religia geţilor însă invocînd scrierile mozaicilor şi plesniţi peste bot cînd se obrăzniceau în public de către împăraţii geţi care conduceau imperiul roman.                    

     În anul 115 mozaicii din Egipt şi Cyrene, plictisindu-se rău de cetăţenia pe care o primiseră plocon de la Traian, doreau ceva mai ochios şi le mai pun romanilor de o fierbinţeală pe la gioale răsculîndu-se în mai multe oraşe dar au fost reprimaţi de Marcius Turbo. Revolta lui Bar Kochba din anul 132 din timpul împăratului Hadrian s-a întins şi în Egipt, ţinînd trei ani pînă a fost potolită cu sabia de parcă cele cîteva zeci de mii de iudei pîrliţi şi fanatizaţi erau spaima Romei. Atitudinea nu poate fi niciodată luată ca persecuţie, ci clemenţă imperială de care ei au beneficiat din plin pînă la venirea împăraţilor geţi prin Septimius Severus(193-211), la conducerea imperiului roman.      

     Episcopul Romei pentru frăţia iudeo-creştină, Pius l(140-155), a hotărît ca ereticii din sectele iudaice care se converteau să fie acceptaţi în comunitate şi botezaţi, fiind o dovadă a spiritului deschis al evangheliilor. Informaţia este încă o confirmare că iudeo-creştinismul ca religie nu are nimic cu ideologia mozaică şi practicile ei de cult ci cu religia geţilor atît în practica cultului cît şi în dogmatică. Episcopul vorbeşte de ereticii din sectele mozaice la fel ca Suetoniu şi spune că se converteau, deci chiar de sub pana unui prelat iudeo-creştin a ieşit adevărul că religia creştină nu se trage nici din mozaism nici din schisma lor numită fariseism şi nici din acea exaltare fanatică şi belicoasă pe care o practicau zeloţii, ci rădăcinile şi practicile cultului sînt în altă parte – în religia geţilor – dar ocultate cu multă ură şi vrăjmăşie pînă în prezent de către catolici şi ortodocşi.      

      Împăratul Antonius Pius(138-161) are şi el de lucru cu zurba ivriţilor care se îmbolnăviseră rău de revelaţii şi alte emanaţii astfel că a trebuit să-i liniştească pe unii cu sabia cum spun autorii lucrării Historia Augusta în capitolul V, scrisă către sfîrşitul secolului lV.      

     Împăratul Marcus Aurelius(161-180), îi condamnă pe iudeo-creştini pentru tulburările pe care le fac în imperiu. De la mijlocul secolului ll se observă la frăţia iudeo-creştinilor o desprindere clară de mozaismul schismatic al fariseilor, sînt admise femeile ca diaconese, iar adamiţii, împreună cu gnosticii şi nicolaiţii sînt sectele care contestă atît dogmatic cît şi organizatoric frăţia/biserica organizată de către iudeii farisei. Schismaticii care s-au desprins din fariseism, zeloţii, care în timp şi-au luat numele de ebioniţi, le bat obrazul iudeo-creştinilor Neamurilor că nu vor să se taie împrejur, nu respectă sabatul ca zi de odihnă şi sărbătoare, nu fac sacrificii pentru Iahwe, nu se întrunesc sîmbăta pentru a bate cîmpii în ,,revelaţii şi inspiraţii” şi alte apucături supărătoare pentru orice mozaic sadea, chiar dacă era şi el schismatic. Îi supără foc, faptul că femeile sînt admise în ritualul de cult ceea ce pentru mozaici este o blasfemie.       

     Antonia Minor, fiica lui Marcus Aurelius cu Octavia era descrisă de un istoric al vremii pe la anul 175 ca fiind ,,complet elenizată şi iudaizată” şi nu creştinată cum ar fi trebuit să iasă de sub poala acestor apologeţi. Toate aceste informaţii de la mijlocul secolului ll arată fără putinţă de tăgadă că atunci nu se admitea vreo confuzie între mozaismul ivrit sau ereziile ieşite din el – fariseism şi zelotism sau ebionism – şi religia crucii numită de plăsmuitori, iudeo-creştinism.      

     Sfîntul Iustin Martirul, scria, înainte de anul 150 în lucrările sale Apologia şi Dialogul cu evreii, că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi, adică de neamurile geţilor şi arameilor sciţi care trăiau la nordul Istrului şi a Mării Negre, ca să ne limpezim mai bine la minte noi, cei de aztăzi. Pentru a nu veni liftele cu vreo nouă cloceală despe identitatea geţilor şi sciţilor amintes pe Arian Flavius(95-175) din Nicomedia care a scris lucrarea Arta tacticii militare cam în aceeaşi vreme cu Iustin Martirul şi spune despre armata romană că are în componenţă ,,diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice… Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor”. ,,Steagurile scitice” descrise de autorul roman sînt steagurile geţilor ce făceau parte din legiunile romane pe la anii 160, pentru că romanii ocupaseră în anul 106 partea de vest a imperiului get.      

     Iudeo-creştinul Eusebiu spune în Istoria bisericească la lV, 13,6 că pe la anul 176, episcopul Meliton din Sardes care a trăit pînă pe la anii 189, a înaintat împăratului Marcus Aurelius o apologie prin care îl ruga să înceteze persecuţiile asupra creştinilor neamurilor pentru că dogma lor nu este periculoasă imperiului. Iar dovada este chiar apologia transmisă. El explică în scrierea sa reprodusă de Eusebiu, ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”.      

     Iar împăratul roman Commodus(180-193), a adoptat această filozofie şi religie venită de la barbari, drept cult oficial în imperiul roman sub numele de mitraism care va avea acest statul pînă în anul 381 cînd va fi interzis de lepra iudeo-satanistă, ibericul Teodosiu. Acest adevăr istoric este recunoscut chiar de către Şaul, unul dintre marii născocitori de revelaţii, aberaţii, emanaţii, incantaţii, inovaţii şi alte conspiraţii drăceşti care scrie pe la anul 62 în Romani 2,14-15: ,,Cînd Neamurile măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii… şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor.” Traducerea cuvîntului Tora prin lege este greşit pentru că termenul în ebraică înseamnă cale sau drum de urmat. Întunecatul scornitor spune despre Neamuri că nu au Lege dar trăiesc în spiritul ei, asta dovedind că aceste popoare practicau regulile prevăzute în Legea Adevărului şi Dreptăţii de sute de ani iar făcătura iudeilor nu poate fi numită decît hoţie sau fărădelege.     

     Cum barbari amintiţi de Meliton mai sus, nu erau nici grecii nici romanii nici iudeii pentru că toţi aveau cetăţenie a imperiului roman, îi vom găsi pe părinţii ,,filozofiei creştine” în ,,neamul ales de Sîntu” cum se scrie pe tăbliţele geţilor sau ,,neamul scoborîtor din zei” cum a scris latinul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis sau neamul sciţilor cum a scris Iustin Martirul pe la anii 150. Informaţia este năucitoare pentru oricine are glagorie şi o foloseşte să gîndească cu ea. Adică o recunoaştere explicită din partea unui scriitor iudeo-creştin dar şi a unui episcop de aceeaşi religie că teozofia creştină nu vine de la iudei cum behăie în turbare acest neam mincinos şi ticălos ci de la alt popor cu o cultură bazată pe înţelepciune şi chibzuinţă, de la neamul geţilor ales de Sîntu.     

     Toţi cei care au scris despre mitraism, spun că el s-a răspîndit de la Dunărea de Jos în imperiul roman în prima parte a secolul ll fiind dus de către armatele geţilor ausoni sau ,,sciţilor” care formau baza armatelor romane în acele timpuri. Iar Tertulian spune pe la anul 200 că mitraismul este o …erezie creştină!!! Prea tare se umflă în pene curva satanistă, pentru că mitraismul sau creştinismul arimin ca religie a poporului get poate fi dovedită arheologic încă din secolul Vll î.e.n., la fel şi epigrafic însă vechimea lui se duce în primele secole ale mileniului ll î.e.n. Încă o dovadă care demască marea mişelie pusă la cale de ivriţi, numită iudeo-creşti- nism şi care a fost numai în dauna culturii şi istoriei strămoşeşti.     

      Scrierile acestui neam ,,barbar” şi ,,neştiut” de Meliton se găsesc amintite în scrierile grecilor din secolului Vll î.e.n., în Egiptul lui Hermes Trismegistos sau în Siria şi Palestina. Toate izvoarele antice ne informează că iudeo – creştinismul practicat de zeloţii iudei era aproape apus la sfîrşitul secolului ll iar creştinismul neamurilor în aceeaşi perioadă abia îşi ştergea puchii de la ochi. Vin şi întreb cu mult năduf: despre care filozofie creştină scria în aceeaşi vreme episcopul Meliton că venise de la barbari şi s-a răspîndit în tot imperiul roman? Sigur ceva ce a fost şi este ascuns cu mare înverşunare de către liftele iudeo-sataniste.     

     Iar scrierile teologice şi teozofice ale lui Clement din Alexandria şi Origene care se pretinde că ar sta la baza ,,filozofiei creştine” apar abia după 50-70 de ani! Adică în această însăilătură a minciunii nu se leagă nimic şi totul este mai mult decît străveziu. Bată-te-ar să te bată, mincinos cu gura daurată! În această perioadă mai mulţi creştini ai neamurilor au adresat scrisori – apologii - împăraţilor Marcus Aurelius şi Commodus încercînd să obţină pentru frăţiile lor statutul de cult recunoscut public în tot imperiul roman pentru că ei avea statutul de cult privat şi numai atît. Acelaşi Meliton scrie la începutul secolului lll o predică necruţătoare întitulată Împotriva iudeilor, la adresa mozaicilor unde îi acuză de multe nelegiuiri puse la cale împotriva filozofiei creştine venită de la barbari. Textul va fi tradus de episcopul Ciprian al Cartaginei în latină spre a fi de mărturie că minciuna nu poate dăinui o veşnicie.        

     Chiar unul dintre cei mai citaţi istorici ai bisericii iudeo-creştine, Eusebiu din Cezareea, spune în Istoria bisericească la V,19,3 că pe la mijlocul secolului ll graniţele religiei satanist-cretine se întindea în nord pînă în…Tracia, ori această zice-re spulberă ca un crivăţ mitul crăcăcit de confraţii lui întru plăsmuiri, şi de românii smintiţi ce spun că ne-a creştinat ivritul Saul/Pavel şi care venind pînă la Istru, şi-a ridicat odată poalele pînă peste cap şi astfel geţii au văzut tot ce aveau de văzut şi au înţeles chiar mai mult! Că leprele mioritice mint cu mare neruşinare, am să dau zicerea cu pricina din Epistola lui Pavel către romani, scrisă de ivritul răspîndac, zic ei pînă la neamul dac, unde la 15,19 avem: ,,Aşa că de la Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă evanghelia lui Cristos.”      

     Făcătura a fost demascată din antichitate şi unul dintre cei care le-au pus jar sub tălpi liftelor iudeo-creştine, a fost filozoful platonician Celsus ce a trăit la Roma în secolul ll al erei creştine. Opera lui s-a pierdut la fel ca a tuturor criticilor creştinismului sau fariseismului mozaic, dar găsim citate din ea la Origene, preluate în lucrarea Contra Celsus. În cartea Doctrina Adevărului scrisă de Celsus pe la anii 178 poate în Alexandria, autorul neagă orice valoare creştinismului plăsmuit de iudei şi îi acuză pe adepţii acestui cult de exclusivism şi infatuare: ,,Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite din muşuroi, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii întrebîndu-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarînd în acelaşi timp că ei sînt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece, fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în veşnicie imediat după Dumnezeu’’. Nu greşea deloc filozoful roman cînd punea sub lumină asemenea idei. Celsus critică cu ironie şi maliţie mozaismul şi iudeo-cretinismul pentru lipsa de logică, de argumentaţie şi de coerenţă a dogmelor ce aveau pretenţii de adevăruri sacre. Cercetînd Tora o consideră o înşiruire de poveşti şi alegorii iar autorii ei ,,istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrîne’’.     

     O caracterizare a iudeo-creştinilor, la fel de plastică, o face Saul în textele lui revelate unde în Epistola lui Pavel către Tit la 1,7 ne descrie  ce nu trebuie să facă un conducător de obşte: ,,Căci veghetorul trebuie să fie fără prihană, nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş nici lacom de cîştig mârşav.” Şi completează cu alte năravuri şi apucături ale acestor adunături de lepre la 1,10-11: ,,În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur sînt mulţi nesu-puşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţînd pe oameni pentru un cîştig urît, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe.” Aşa este mozaismul şi tot aşa este şi iudeo-creştinismul, o sursă de cîştig pentru un hăitic de întunecaţi care doresc să stăpînească întreg neamul omenesc. Îi îndeamnă iudeo-creştini să renunţe la relele apucături şi Petru prin Întîia epistolă sobornicească a lui Petru unde scrie la 5,2: ,,Păstoriţi turma lui Elohim care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Elohim; nu pentru un cîştig mârşav, ci cu lepădare de sine.” Ţi-ai găsit milostenie, totul este numai lepădare de bani în pungile amăgitorilor, pentru un cîştig mîrşav şi o robie veşnică. Pentru că nu se lăsau de aceste apucături mişele, Petru revine cu A doua epistolă sobornicească a lui Petru probozîndu-i la 2,1: ,,În lăcomia lor, vor căuta ca prin cuvîntări înşelătoare, să aibă un cîştig de la voi.”  Aceştia erau ei, faimoşii iudeo-creştini după nărav şi faptă cînd aveau puchi la ochi şi aşa au rămas şi azi.       

     Celsus spune despre iudeo-creştinism că este religia lui Zamolxe pe care o practică neamul geţilor, adică atunci erau oameni cu scaun la cap care să le dea peste bot liftelor ivrito-sataniste ce umblau cu revelaţiile pe sub anteree şi sminteli ce dădeau în diaree. Din fragmentele păstrate în alte scrieri privind opera lui Celsus se disting: originea incertă şi suspectă a iudeo-creştinismului, falsificarea bazelor doctrinare creştine, şi caracterul nul al valorilor şi doctrinei creştine. Cu asemenea idei nu putea rămîne în istoria falsificată a iudeo-creştinilor. Ca să faci un fals trebuie să ai un original despre care biserica iudeo-creştină a avut grijă să nu se mai ştie nimic dar au ieşit la iveală manuscrisele descoperite la Qumran şi tăbliţele de plumb astfel că istoria adevărată a putut fi recompusă în firescul ei. Astfel prin condeiul unor nemernici, istoria a fost plăsmuită pentru clica de şarlatani mozaici ce ne-au prezentat furtul, falsul, plagiatul, lăcomia, crima şi minciuna sub forma lor mistic-golănoasă drept revelaţie divină.    

     El a văzut totdeauna în iudeo-creştinism o erezie mozaică iar iudeo-creştinii erau iudei renegaţi, fiind şi primul care face un rechizitoriu documentat împotriva acestei secte. El şi-a scris lucrarea în vremea frămîntărilor civile romane şi susţine în textele ajunse pînă la noi, că adunările creştinilor erau adevărate cuiburi unde se cultiva vrăjitoria, lipsa de patriotism şi de loialitate faţă de imperiu, frăţiile acestora fiind organizaţii ilicite potrivit legilor romane.     

     În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Această lege era se pare valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii. Ele nu puteau funcţiona fără o autorizaţie specială din partea împăratului care deţinea şi funcţia de pontifex maximus. Datorită deselor tulburări publice pornite de iudeo-creştini sau de acţiunile acestora cînd se maimuţăreau prin pieţe, împăratul Severus, prin edictul din anul 202 a mers mai departe spunînd: ,,Iudaeos fieri sub grandi poena vetuit: idem etiam de Christianis sanxit”. Tradus sună astfel: ,,Se interzice sub grea pedeapsă sărbătorile în public ale iudeilor, de asemenea şi ale creştinilor sînt sancţionate” Vita Severi 17, de Symmachus. Clar ca lumina zilei această zicere care arată ce făină se măcina în imperiul roman pe timpul împăratului trac Septimius Severus!Parcă îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să le faci lotrilor o cătare la drumul mare!     

     Scriitorul Lucian, născut la Atena în 125, scrie după mijlocul secolului ll Viaţa lui Peregrinus, unde spune despre acest personaj, prezentat ca un şarlatan, că era un iudeu ce se converteşte la iudeo-creştinism în Palestina. Intrat în frăţie, ajunge foarte repede şeful adunării – episcop – devenind un pretins profet şi interpret al scrierilor alegorice. Aruncat în temniţă pentru tulburarea ordinii publice, el primeşte de la iudeo-creştini mulţimi de daruri, adunînd o adevărată avere. Ieşit din temniţă, el se înfruptă din darurile oferite idolilor şi este exclus din frăţie.      

     Textele bisericii creştine primare nu numai că au paralelisme numeroase cu textele Cărţilor lui Eno şi scrierilor esene dar şi forma de organizare este luată din acestea  iar primii creştini din Palestina îşi numeau în siriacă, biserica/frăţia edah ori pe tăbliţele geţilor edia erau preoţii judecători care cumpăneau neînţelegerile între muritorii comunităţii după legile sfinte, forma siriacă a cuvîntului fiind o adaptare a celui get. În textele ebraice apar cuvintele Iezer ţob – fîntîna Luminii sau învăţătura bună – ori iezer în română este un lac adînc de munte de unde ies cele mai curate izvoare, iar ţob vine de la tobă cu sensul de plin de înţelepciune; şi iezer ra avînd sensul de izvorul întunericului sau învăţătură rea, adică identic cu cel din limba română. Mai au sha’ar ce înseamnă poarta cetăţii, loc unde se făceau judecăţile iar în română cuvîntul şar este linia dreaptă călăuzitoare sau hotarul dintre proprietăţi. Expresia or tom din textele aramaice are sensul de lumina desăvîrşită dar o găsim pe tăbliţe sub forma domoz tomu ca fiu al crucii strălucitoare iar la emeşi cuvîntul or are sensul de lumină iar tomu are sensul de cruce strălucitoare, perfecţiune. În Cartea lui Eno versiunea etiopiană, soarele apare sub numele de Tomas, ca să lumineze pe toţi pe unde s-a făcut scorneala. Mai au iudeii un fel de rugăciune foarte veche numită alenu dar noi avem aleanu cu sensul de durere sau suferinţă iar în eme-gi avem a-la-an care înseamnă stejar. La români stejarul este arborele sfînt folosit la înmormîntare iar sub el în vechime se ţineau judecăţile. Istoria arată că noi am fost peste 1500 de ani în Galileea şi Palestina dar niciodată ivriţii nu şi-au arătat mutrele obraznice în Carpaţi aşa cum pretind ei acum, iar împrumutul s-a făcut numai în această direcţie.     

     Scriitorul latin Lucius Ampelius care a trăit în secolul ll al erei creştine a scris un foarte scurt rezumat al faptelor vrednice de ţinut minte, numit Liber Memorialis, şi în capitolul Vl zice că ,,Cele mai vrednice popoare din Asia sînt: indienii, serii, perşii, mezii, parţii, arabii, bitinii, frigienii, capadocienii, cilicii, sirii şi licii. În Europa cel mai vestite popoare sînt: sciţii, sarmaţii, germanii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, grecii, italienii, galii şi spaniolii. În Libia popoarele cele mai vestite: etiopienii, maurii, numizii, punii, getulii, garamanţii, nasamonii şi egiptenii”. Textul arată că nebunia iudaică nu o lua nimeni în seamă în secolul ll chiar dacă răcneau că este trimisă de Iahwe, autorul nu-i aminteşte pe ivriţii damblagiţi de atîtea revelaţii, considerîndu-i un popor nevrednic de ţinut minte aşa cum îi judeca şi Caligula cu 100 de ani mai devreme, pentru că nu a adus culturii antice nimic în afară de ură şi viclenie. Pe cînd neamuri vrednice de ţinut minte sînt o mulţime din seminţia cea mare a ariminilor: bitinii, frigienii, sciţii, sarmaţii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, getulii. Prea rău ne-au şonţit istoria, blestemaţii!     

     Nimic nu era mai demn de veneraţie în ochii anticilor decît vechimea originilor iar grecii şi romanii dispreţuiau pe iudei că nu au dat lumii nici valori spirituale nici oameni de vază care să scrie despre ei sau despre alţii. Au dat în schimb urdii de mincinoşi şi ticăloşi care au falsificat istoria culturi- lor şi civilizaţiilor antice mediteraneene şi cea a geţilor.     

     Eusebiu în Istoria bisericească lV,22 spune despre Hegesip că era un iudeu  convertit ce a trăit la începutul secolului lll şi care a prezentat în scrierea sa originile iudeo-creştinismului drept o revoluţie divină în gîndirea omenirii ce s-a răspîndit ca fulgerul pînă la marginile pămîntului. În ll,3 el subliniază că deja în timpul lui Tiberiu, adică înainte de anul 37, cînd ajunge împărat Caligula, ,,întreg pămîntul răsuna de glasurile evangheliilor şi ale apostolilor”. Saul/Pavel contrazice lepra satanistă în Faptele apostolilor spunînd că după mai bine de 25 de ani de evanghelizat pămîntul în lung şi în lat, pe la anii 60 el adunase doar cîteva mii de prozeliţi şi aceea toţi numai tăiaţi împrejur, dar la scurt timp l-au abandonat. Nu se potrivesc deloc scriiturile mincinoşilor, chiar dacă ei pretind că sînt revelaţii de la Iahwiţă.    

     Pe la anul 180 prelatul iudeo-creştin Irineu face selectarea evangheliilor şi le păstrează numai pe cele scrise de iudei. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă de ce numai acelea iar celelalte trebuiau interzise. Acum cunoaştem motivul exact al acţiunii iudeo-cretinului şi a clicii lui de lifte şi criminali.       

     În lucrarea Cele cinci cărţi împotriva ereziei scrisă între anii 182-186, în prima carte Irineu scrie despre iudeo-creştinismul din timpul său: ,,Biserica, răspîndită aşa cum este ea pînă la hotarele pămîntului, păstrează cu grijă credinţa pe care a primit-o de la apostoli şi de la discipolii lor… Căci oricît de neasemănătoare n-ar fi limbile lumii, puterea tradiţiei este una şi aceeaşi: şi nici frăţiile statornice în Germania nu au crezut altminteri şi nu au transmis vreo altă învăţătură; nici cele din Spania, nici cele ale celţilor, nici cel din Răsărit, nici cele din Egipt, nici cele din Libia, nici cele statornicite în mijlocul lumii...”      

     Gogonată rău de tot, dar este una din primele forme de terorism intelectual, de aici înainte el va fi citat ca autoritate de necontestat. De la cîteva mii de întunecaţi în urmă cu o sută de ani, au ajuns în mintea liftei cretine, cîtă frunză şi iarbă în cele patru zări de nu-i mai poate cuprinde pămîntul. De la el s-a îmbolnăvit de cretinism şi iudeo-satanism Tertulian care în Patrologia latina ll luînd textul din Faptele apostolilor 2:9-11, îl falsifică aducîndu-l ,,la zi” astfel ,,În, precum într-adevăr alt drum general, neamurile îşi pun nădejdea, chiar în Cristos care acum a venit. Care într-adevăr este alt drum al neamurilor ce trag nădejde? Parţi, mezi, elamiţi şi cîţi alţi locuitori ai Mesopotamiei, armeni, frigieni, capadocieni şi cei ce locuiesc în Pont, şi asiatici şi pamfili şi vechii egipteni, şi regiunile africane care sînt dincolo de locuitorii din Cirene şi locuitorii romani, atunci şi în Ierusalimul Iudeei, şi alte neamuri: ca tocmai diferiţii getuli, şi maurii din numeroasele ţinuturi, hispanicii din toate hotarele, (şi diferitele naţii ale galilor, şi Britania unde încă nu s-au aşezat romanii, fiind puşi într-adevăr toţi sub Cristos şi sarmaţii, şi dacii, şi sciţii şi germanii şi să adunăm numeroase neamuri) şi provincialii şi insularii multor nobili ignoranţi, şi pe unde am putea număra mai puţini? Zic în tot felul de locuri numele lui Cris-tos, care tocmai a venit, pentru a domni; întrucît, precum înainte toate porţile cetă-ţilor sînt deschise, şi care nici una nu este închisă”. Şi dăi şi luptă, şi dăi şi luptă să nu se-împută! Dar rău de tot s-a împuţit făcătura voastră sataniştilor!       

     În Aduersus Iudeos, acelaşi plăsmuitor minte spunînd că sarmaţii, geţii şi sciţii erau creştinaţi. La fel zice şi Eusebiu în Historia eclesiastica lll, 1. Ardă-v-ar para focului de întunecaţi cu minciunile voastre drăceşti!    

     În Recunoaşteri clementine, lV, 6 autorul ne spune că pe vremea lui, adică pe la anul 200, creştinii nu aveau lăcaşuri de cult stabile ci se întîlneau în casa unuia dintre ei unde se spuneau rugăciunile şi se săvîrşeau celelalte ritualuri cultice. Dacă toate neamurile pămîntului hăhăiau într-o sminteală către Iahwe, de ce nu aveau şi lăcaşe de cult – temple sau un singur Templu – să-i aducă jertfe după cum scrie la Tora şi cum au lăţit-o într-o gugumănie fără margini nemernicii arătaţi mai sus? Iarăşi nu se leagă deloc minciunile între ele. Din nedumerire ne scoate unul din părinţii plăsmuirii iudeo-cretine, Origenes(185-254) care în scrierea In Matth. 39 explică situaţia răspîndirii creştinismului pe la anii 230 astfel: ,,Ce să vorbesc despre britanii şi germanii care sînt lîngă Ocean, sau la barbari, despre daci, sarmaţi şi sciţi, dintre care cei mai mulţi încă n-au auzit cuvîntul Evangheliei dar au să-l audă la sfîrşitul veacului.” Şi au auzit acest cuvînt criminal şi odios dar la sfîrşitul mai multor veacuri, însă spus numai prin sabie şi pîrjol chiar dacă nu erau doritori de asemenea minciuni, grozăvii şi monstruozităţi!     

     Tertulian, un adversar crîncen al ereziilor ne lămureşte în Praescriptio adversus Haereticos cam tot pe la anul 200 de ce stăteau iudeo-creştinii călare pe val: ,,Pentru că adevărul învăţăturii Bisericii este dovedit de unitatea şi vechimea sa, iar eroarea ereziilor de diversitatea şi noutatea lor… Pentru că, dacă există vreo erezie mai veche, care să meargă în trecut pînă în epoca apostolică, ea nu are nici o succesiune de episcopi, pentru a păstra continuitatea ca Biserică…Pentru că cele mai vechi erezii au fost condamnate de apostolii înşişi”. Şi plin de hulă, afuriseşte cu mult venin mitraismul/creştinismul arimin că ar fi o erezie din iudeo-cretinism sau ce dracu mai aveau prin căpăţînele lor ticăloase şi tîmpite. Noi ştim că erezia este doctrina particulară născută în sînul unei biserici şi care suferă condamnarea majorităţii pentru încălcarea unor ritualuri sau concepte.     

     Dacă iudeo-creştinismul nu era decît un cult particular practicat de cel mult zece sau două zeci de mii de persoane în întregul imperiu roman iar creştinismul arimin/mitraismul era cultul oficial al împăraţilor romani începînd cu Commodus din anul 181 fiind practicat de peste 20 de milioane de persoane, întreb despre ce erezie bolboroseşte turbata liftă? Irineu în catalogul lui de ticăloşii nu trece mitraismul în rîndul ereziilor şi chiar nu-l aminteşte deloc deşi era religia oficială a imperiului roman. Nici un text al creştinilor nu suflă o vorbă despre mitraism că ar fi erezie sau religia oficială a imperiului roman cînd ei ca nişte scapeţi se maimuţărea că erau crăcănaţi pînă peste marginile pămîntului.     

     Ca jurist de profesie, în Apologeticum Tertulian reproşează conducerii iudeo-creştinilor din Roma şi Cartagina faptul că acceptă situaţia juridică a ilegalităţii lor în raport cu celelalte culte publice din imperiu. Prea multă minciună trebuie să înghiţim din partea acestor gunoaie, adică un cult care nu avea decît un caracter privat fiind practicat de cîteva mii sau poate zece de mii de persoane era stăpîn pe întreg pămîntul! Dar ceilalţi locuitori ai imperiului roman ce meniu religios serveau? Nimeni nu a încercat pînă în prezent să explice această situaţie absurdă pe care Tertulian o prezintă: cum a ajuns ca mitraismul sau creştinismul arimin care era cultul oficial al împăraţilor romani şi al majorităţii populaţie din imperiu să fie considerat de acest gunoi odios, drept erezie a iudeo-cretinismului, cult ce nu avea nici caracter public ci exclusiv unul privat practicat în particular de cete de întunecaţi? Furiosul plăsmuitor de adevăruri sfinte mai condamnă cu vehemenţă poligamia pe care o practicau mulţi creştini cu mare plăcere, tradiţie specifică ivriţilor, la fel avortul şi divorţul care deveniseră a jucărie pentru femei.       

     Şi Origene, alt mare crainic al iudeo-cretinismului prezintă aceeaşi stare de fapte pe la anul 240. Atunci îi întreb pe întunecaţii şi încornoraţii cei înveninaţi ce ne tot tăbăcesc capetele cu revelaţiile lor; ale cui erau bisericile din Siria, Palestina şi Galileea din secolul ll care aveau deasupra uşii sculptat crucea cu braţele egale în-scrisă în cerc? Ne mai spune în Omilia despre creştinii din vremea sa: ,,Într-adevăr, dacă judecăm lucrurile după realitate şi nu după număr, după stări şi nu după mulţimile adunate, vom vedea acum că noi nu sîntem credincioşi”. Mare adevăr i-a scăpat din gură, dacă se judecă lucrurile după realitate nu după ,,revelaţiile” profesioniştilor minciunii, atunci nu putem vorbi de iudeo-cretinism, ci doar de falsificarea unei realităţi care să fie folosită după secole drept unic adevăr!     

      Prima biserică ce poate fi datată arheologic cu puţin înainte de anul 256 la Roma este în fapt o construcţie asemănătoare cu casele de locuit din jur, iar primele lăcaşe de cult cu această destinaţie sînt construite în timpul lui Constantin cel Mare, după recunoaşterea iudeo-cretinismului ca cult public în imperiul roman.     

     Modelul de construcţie religioasă este mitreumul luat din religia geţilor şi nu templul din Ierusalim!  În vremea lui Origene, cînd acesta se afla în Palestina după anul 231 şi ulterior în Capadocia, cultul iudeo-cretinilor avea amenajate unele clădiri particulare unde în jurul altarului se adunau episcopul şi clerul său. ,,Slujbele erau zilnice şi lungi. Unii dintre practicanţi nu participau decît în zilele de sărbătoare şi nici atunci întotdeauna. Unii părăseau biserica înainte ca predica să înceapă, iar dacă rămîneau, se adunau în grupuri în celălalt capăt al clădirii, locul necreştinilor şi a celor nebotezaţi, întorcîndu-şi spatele cuvîntului lui Dumnezeu şi ocupîndu-se de clevetiri lumeşti”. Oricît ar fi avut de săltăreaţă mintea marii mincinoşi arătaţi de mine, totuşi nu trebuie să mai înghiţim asemenea porcării cu pretenţii de adevăruri sacre interzise a fi puse în discuţie vreodată, şi nicidecum contestate!     

     Pe la mijlocul secolului lll, în imperiul roman erau atîţea iudeo-cretini cît negru sub unghie, dar şi acestora le ardea mintea de trăsnăile ivriţilor farisei şi turbaţi precum cîinelui a linge sare.