După ce tracul Septimius Severus(192-211) a ajuns împărat la Roma, în rîndurile iudeo-creştinilor a reizbucnit iarăşi palalaia mesianismului iudaic şi a apocalipsei milenariste care stătea după deal gata să pape toate neamurile netăiate împrejur, ba şi pe cei din clocitoarea lui Iahwe care s-au dat cu Neamurile. Împăratul ca mare preot al cultului mitraic, fiind meseriaş în mînuit spada şi scutul le-a pus-o zurbagiilor în bot cu un edict în anul 197 prin care îi poftea să stea blînd altfel îi linişteşte el pe vecie. Atît le-a trebuit înfierbîntaţilor, au pornit fără zăbavă la martiraje puhoi după cum scriu cărţile lor mincinoase. Chiar şi pe cei prinşi cu hoţia şi executaţi, i-au trecut în rîndul celor iubiţi de Iahwe. Noi care am trăit în mizeria comunistă timp de 45 de ani, ştim că aceste gunoaie au avut aceleaşi practici ticăloase pentru a-şi dovedi chemarea lor mesianică. Pe iudeo-creştinii care erau soldaţi îi îndeamnă să nu mai lupte la ordinele superiorilor pentru că ei apără doar credinţa lor nu şi graniţele imperiului, să nu mai plătească taxa pentru întreţinerea templelor cultelor recunoscute oficial. Neofiţii care au fost botezaţi şi devin ostaşi, sînt excluşi din frăţia creştină. Iudeo-creştinismul devine chiar agresiv – atît cît puteau cele cîteva mii de fanatici – faţă de religia mitraică ce ajunsese să fie practicată de toată armata, funcţionărimea şi o mare parte a populaţiei.

Într-o scrisoare din 28 februarie 1873 către tatăl său, domnitorul Carol l prezintă situaţia din ţară astfel: ,,Sîntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi sîntem hotărîţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”. Problema falsificării rachiului se cunoştea de ceva vreme de către jidanii ce locuiau printre români fiindcă deputaţii ţărani din divanele ad-hoc se plîngeau că evreii falsifică rachiul cu vitriol şi îi otrăvesc. Aceleaşi fapte au cazarii la activ şi prin ţinuturile vecine românilor adică pe la unguri, polonezi, germani, ucraineni şi ruşi. Recunoaşterea independenţei de stat a României în urma războiului din 1877-1878, s-a făcut numai după ce au fost acceptate parţial unele cerinţe ale cazarilor. Aceştia au cerut puterilor garante să nu recunoască independenţa pînă ce ei nu vor primi recunoaşterea ca cetăţeni români indiferent cînd au ajuns în România. Nu există în istoria lumii o asemenea golănie din partea unor imigranţi clandestini în număr de aproape 200000 care să poată hotărî soarta a peste cinci milioane de băştinaşi.