Getia/Dacia III

                                                                        Imperiul get         

.

. 

     Pentru a scoate din întunericul istoriei, al falsificatorilor şi plăsmuitorilor de sfinte adevăruri vechiul stat al strămoşilor noştri geţi, trebuie să îndepărtăm din cultura română minciunile lui Herodot, Hellanicos, Diodor din Sicilia, dar şi alţii destui de numeroşi care pretind că la nord de Istru în vremurile uitate de istorie dar şi în cele în care au trăit cei pomeniţi mai înainte – adică pînă către sfîrşitul secolului l î.e.n. – era un pământ pustiu sau locuit de un popor sălbatic şi ignorant numit ,,sciţi”, geţii nefiind umblători pe aceste meleaguri, ci numai la sud de fluviul sfînt.       

     Toţi istoricii care au respectat adevărul şi scriind despre sciţi, precizează că aceştia erau stăpîni pe ţinuturile de la est de Nipru sau Don/Tanais şi niciodată stăpîni pe toriştea carpatină! 

     La vest de Don sau Nipru trăia geţii, daii, dacii şi numai în fals au folosit termenul ,,sciţi” pentru a-i scoate din istorie pe băştinaşii arimini. În sud geţii s-au învecinat cu Tracia şi Macedonia în diferite perioade istorice, iar Mesia a făcut parte din imperiul get pînă în anul 30 al erei noastre cînd romanii au ocupat cu sabia ţinutul.    

     Acest adevăr cutremurător al falsificării istoriei geţilor îl găsim scris cît se poate de limpede şi de istoricul Tucidide (462-395 î.e.n.) de neam arimin care a trăit la Atena de unde era mama lui, fiind contemporan cu mincinosul Herodot, unde în lucrarea Istoria războiul peloponeziac, terminată pe la anul 400 î.e.n., şi la ll, 96 vorbind despre armata adunată de Sytalkes de la odrysii, traci şi geţi precizează: ,,geţii de dincolo de Hemus, precum şi pe toate popoarele stabilite dincoace de fluviul Istru, din vecinătatea Mării Negre. Geţii şi celelalte popoare din aceste ţinuturi se mărginesc cu sciţii şi întrebuinţează aceleaşi arme ca şi acest popor; ei sînt toţi arcaşi călări.’’ Ori în multe alte izvoare aceşti ,,sciţi” de la nordul Istrului sînt numiţi geţi la fel cum se găsesc şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în aceste izvoare găsim pe unii conducători ,,sciţi” după zicerea lor dar geţi după calea adevărului şi pe care istoria noastră nu este vrednică a-i revendica pentru cinstirea lor de către urmaşi, fiindcă iluminaţii întunecaţi au găsit că este mai folositor să se înfrăţească cu Satana şi să îndobitocească neamul scoborîtor din zei şi izvoditor de alte neamuri şi culturi.         

     Am să încerc o rînduire a lor, după sursele greceşti şi romane, într-o ordine cronologică, atît cît mă ajută puţinele informaţii venite din antichitate.     

      Arimus sau Arimun este numele unui rege legendar al neamului arimin, amintit de către logograful grec Xantos în Istoria grecilor, ce a trăit pe la 500 î.e.n. El ne spune că la nord de Istru, în ţinutul arimilor unde Tiphon purtase război cu zeii, a domnit acest rigă vrednic de cinste şi luare-aminte. Poate că în secolul Vl î.e.n. în lumea grecilor se păstra încă vie legenda lui Moş Arimin ca izvoditor al neamurilor arimine împrăştiate peste cele patru zări cînd grecii se chinuiau cumplit să-şi adune cîte ceva pentru o mitologie şi a religie să le fie acătări.     

     Sipilos, rege get de la nord de Istru, amintit de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, în Cartea lll,LV cînd povesteşte de colonizarea insulei Samothrace de către tracii arimini care şi-au dus în noua patrie şi divinităţile cabire. În acele vremuri mitologice – secolul XX î.e.n. poate mai devreme sau mai tîrziu – un rege  macedonean alungat din băştină de un potrivnic, face o expediţie în ţara amazoanelor fiind însoţit şi de ,,scitul Sipilos – izgonit şi el din Sciţia, ţară învecinată cu Tracia – s-a alătura expediţiei lui Mopsos”. După Diodor care a trăit către sfîrşitul se-colului l î.e.n. ca şi după Tucidite în secolul V î.e.n. ţara Sciţia era chiar vecină cu Tracia, graniţa fiind coborîtă mai spre sud faţă de descrierea lui Tucidide pe care am amintit-o mai înainte. Şi Pomponius Mela care a trăit în secolul l al erei noastre, în lucrarea Chronographia, la ll,1 descrie Sciţia Europeană care se întinde de la Don pînă la izvoarele Istrului, în nord merge pînă unde pămîntul nu mai este lo-cuit iar la sud pînă la acest fluviu, de unde începe Tracia. Deci neamul geţilor şi după acest autor nu era prin istorie şi nici pe pământ.      

     După aceşti autori la nord şi sud de Istru era un stat numit mincinos de către ei Sciţia – alţi istorici vechi şi tăbliţele de plumb spun că statul se numea Getia sau Sfînta Getia – care includea în teritoriul său un vast spaţiu din nordul fluviului şi Misia cu Tribalia din sud, iar această graniţă de sud a statului get a fost aşa pînă prin anii 30 ai erei noastre cînd romanii vîrîndu-şi săbiile adînc în toriştea arimină, şi-au pus prin aceste locuri cohortele la clocit mulţimi de geţi ansi.     

     Tanaus, rege peste neamul sciţilor, adică al geţilor care, pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. ar fi făcut o năvală în Egipt unde rău l-ar fi scărmănat pe pir-a Sessotris iar nefericitul chelfănit s-a dus cu pîra la Ra pentru suferinţa îndurată. Din această vînzoleală a ieşit în istoria tării de pe Nil, perooada de stăpînire a hicsoşilor, ce a durat mai bine de o sută de ani. Mitul este amintit atît de Diodor în Biblioteca istorică, cît şi de  istoricul roman Trogus Pompeius în Istorii filipice.     

     Sarmis, basileu sau conducătorul militar al geţilor, care după erupţia catastrofală de la Santorini la anul 1645 î.e.n. răcindu-se brusc clima iar neamul arimin rămînînd fără păşuni pentru turmele de animale, a condus migrarea în masă în sudul Europei, fiecare pe unde a apucat. Cei ce s-au lăsat în Grecia şi Asia Mică, s-au întors după vreo două zeci de ani în baştină în frunte cu basileo Sarmise. Murind, bătrînul conducător a fost înălţat la ceruri pentru dreaptă judecată la Tatăl Ceresc aşa cum ne prezintă tăbliţa 1. Acest eveniment este păstrat şi în mitologia noastră care ne spune în versuri populare că sus în dalbe mănăstiri, Sîntu, Maica Precistă, bătrînul Crăciun sau Moş Arimin, sfîntul Ion împreună cu toţi sfinţii aşezaţi de-a rîndul stau şi-mi judecă pe ,,şivo/bătrînul Ilio, vasileo/basileo Ilio”. Ilio în religia strămoşească şi limba veche are sensul de Salvator, Mîntuitor, Trimis Ceresc care a mîntuit de la pieire neamul scoborîtor din zei. Pentru veşnica lui pomenire în min-tea neamului arimin, ei au zidit o cetate care să le fie pe veci chezăşie în trecerea lor pe pământ prin Ţara Sfîntă, numind-o Sarmisetuza(tăria, puterea lui Sarmise). Probe arheologice de grîu carbonizat descoperite pe terasele săpate în apropiere, arată o vechime de peste 5000 de ani a trecerii omului pe aici.         

     Telefos este un rege legendar al geţilor de pe la mijlocul secolului Xll î.e.n. care participă alături de troieni, la războiul purtat de aceştia împotriva prădătorilor ahei. Conducătorul misilor ce locuiau de o parte şi alta a Istrului era rudă după aceşti autori vechi, cu Priam regele Troiei.     

     Flavius Philostratus a scris pe la sfîrşitul secolului ll e.n. despre Ciclul epic unde erau adunate multe poeme închinate vremurilor de demult, lucrare realizată de mai mulţi poeţi greci în secolul Vll î.e.n. El aminteşte că mysii au fost atacaţi chiar la baştina lor de către greci pentru ca aceştia să nu vină în ajutorul Troiei dar le vin de hac invadatorilor, reuşind să-i alunge şi apoi pleacă în ajutorul troienilor cu mulţime de oaste. În aceste poeme misii din nordul fluviului Istru mai sînt numiţi şi abi, aşa cum apar şi în poemul Iliada care evocă tocmai războiul troian. Regele misilor sau geţilor moare în luptă, la fel şi soţia sa Hiera, conducătoarea cavaleria femeilor dar despre ei Homer nu a vrut să vorbească pentru că numai grecii trebuiau cîntaţi frumos. De atunci cîntarea numai lor le-a fost pînă în prezent priincioasă, iar nouă numai păguboasă, pentru că aşa se trăieşte în minciună şi hoţie. Informaţii despre războiul Troiei şi participarea misilor sau abilor de la Istru la această confruntare, mai găsim la Aristofan(445-386 î.e.n.) şi Pausanias care a scris  în secolul l e.n. Iordanes preia acest mit în Getica la paragraful 47 unde îi înlocuieşte pe geţi cu goţi, astfel ca neamul ariminilor să nu mai aibă loc în istoria iudeo-sataniştilor.     

     Aetes, alt rege al geţilor nord şi sud-istreni din acele vremuri de pe la mijlocul secolului Xll î.e.n., presupun că îi ia locul viteazului Telefos, pentru că hapsînii ahei după ce pradă Troia cu meserie, au auzit ei de o lînă de aur undeva în ţinuturile de la nord de Istru. Curioşi cum erau din fire să vază asemenea ciudăţenii şi foc de pricepuţi într-ale hoţiei, au pus de o expediţie către aceste locuri neştiute, cu corabia Argo, poveste ce a fost de mare veste în toată antichitatea.       

     Appolonius născut în secolul lll î.e.n. în insula Rodos, scrie în poemul Argonautica despre neliniştiţii căutători de lînă de aur sau numai de păr, că au ajuns în ţara mysilor să dibuiască miraculoasa ciudăţenie, dar s-au ales chiar cu ceva mai mult.        

     În Argonautice scrise de Valerius Flaccus(45-90 e.n.) găsim mai multe informaţii despre această expediţiei a furăcioşilor ahei şi ariminului Orfeu, la curtea regelui get Aetes, care au văzut cu ochii lor cum pe porţile templului din cetate erau scrise istoriile geţilor ce l-au păruit rău pe pir-a Sesostris ce venise să-i supună  Tot aici văd argonauţii că legile sfinte primite de către geţi de la Tatăl Ceresc erau scrise pe nişte stîlpi de aramă să fie cunoscute de toţi.     

     Euripide şi-a dus viaţa în secolul V î.e.n., iar în piesa Medeea, scrie că eroina lui ce se îndrăgostise de Iason, hoţomanul lînei de aur şi de alte texturi, era fiica regelui Aetes din Colhida. Înfierbîntata getă pleacă cu Iason pe furiş din toriştea străbună dar regele cînd se vede furat de atîta lînă bună, trimite pe urmele tîlharilor ceva oştire să-i căsăpească.    

     Diodor din Sicilia spune că argonauţii nu au venit în ţara mysilor în Caucazul de la Istru ci în Caucazul de la Marea Caspică, fiindcă şi pentru această lepră nu trebuia să existe în istoria antichităţii poporul get .       

     Trogus Pompeius în HistoriaePhilippicae scrisă în timpul împăraţilor romani Augustus şi Tiberius îl contrazice pe plăsmuitorul Diodor şi scrie despre cei care i-au urmărit pe lotrii lînei de aur: ,,Neamul istrienilor, după tradiţie îşi trage originea din colchienii trimişi de regele Aetes în urmărirea argonauţilor şi a răpitorilor fiicei sale. Aceştia, după ce au intrat din Pont în Istru, fiind tîrîţi în albia fluviului Sava, luîndu-se pe urmele argonauţilor, pe vîrfuri de munte, corăbiile şi le-au transportat pe umeri pînă la ţărmul Mării Adriatice, ştiind că şi argonauţii au făcut acelaşi lucru mai înainte din cauza mărimii corăbiilor lor. Dar colchienii, negăsind pe cei ce au plecat, fie de teama regelui, fie de groaza unei călătorii prea lungi, s-au stabilit lîngă Aquilea şi s-au numit istrieni după numele rîului pe care plecară din Mare”. Încă o colonizare getă în peninsula italică, poveste spusă de un latin care nu vrea să îi bată la cap pe geţi că ar fi de neam latin, ci că aceste două popoare în vremuri uitate de timp s-au mai amestecat dar numai din Carpaţi în peninsulă şi niciodată invers cum ne-au buimăcit istoricii şi limbiştii români.         

     Saulios sau Caduidas, Filozoful Diogenes Laertios în lucrarea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, scrisă pe la mijlocul secolului lll al erei noastre, aminteşte în capitolul Vlll despre înţeleptul get/scit Anacarsis că ,,era fiul lui Gnuros şi fratele lui Caduidas, regele Sciţiei”. Diogenes preia nişte informaţii de la istoricul grec Sosicrates, precizînd că: ,,Anacharsis a venit la Atena cam în timpul olimpiadei a patruzeci şi şaptea(592/589 î.e.n.), pe cînd era arhonte Eucrates”, unde a fost primit cu mare cinste în casa lui Solon, legiuitorul atenienilor. La întoarcerea în ţara sa după moartea lui Solon în anul 559 î.e.n., pentru că s-a dat rău în năravurile grecilor, Anacarsis a fost ucis de fratele său, după povestirea grecului.      

     Herodot în Istorii ne dă o altă variantă a morţii lui Anacarsis amintind de un alt rege care conducea neamul geţilor, scriind: ,,Un scit dădu de urma lui, şi văzînd ce face îl denunţă regelui Saulios, care însuşi venind ca să vadă şi să creadă, îl săgetă pe Anacarsis”. Aceste informaţii ne mai scot din întunericul uitării şi al minciunii, doi regi sau conducători ai neamului get din prima parte a secolului Vl î.e.n.       

     Mato ? În anul 1838 pe coastele muntelui Istriţa în localitatea Pietroasa s-a descoperit un tezaur care conţinea şi un colan(tăiat mai tîrziu în patru bucăţi) cu inscripţia GLIE I(i: a alerga, a goni) IO RINEI(a rîni: a curăţa bălegarul din grajd sau coteţ) GEG(jeg, murdărie, spurcăciune, om rău). Pînă în prezent acest text nu a fost înţeles dar încă din anul 1843 arheologul italian Micali remarca asemănarea dintre literele de pe colanul descoperit în România şi unele litere din alfabetul cretan liniar B folosit în secolele XV î.e.n. şi cel ionian care apare cîteva secole mai tîrziu. Tezaurul a fost făurit de strămoşii noştri geţi înainte ca Zamolxe să ceară renunţarea la folosirea aurului adică în secolul Vll î.e.n. Textul de pe bucata de colan are următorul conţinut: ,,Eu voi alerga să rînesc jegul din glie”, adică să cureţe ţara de răi şi de rele. După părăsirea Geţiei de către romani era imposibil ca cineva să organizeze o structură socială revendicînd fruntariile gliei străbune. Istoricii spun că după prăpădul roman, pe meleagurile noastre s-au aciuat mai multe seminţii tocmai pentru că nu avea cine să-i oprească. Rămîne ca sigură făurirea tezaurului în  secolul Vll î.e.n. sau prima parte a secolului Vl î.e.n., dovedind încă odată că chiar dacă au lipsit informaţiile scrise de la greci sau romani, ne-am dus istoria pe glia străbună şi probele arheologice o confirmă, dar ele nu sînt puse în răbojul istoriei pentru că plăsmuitorii de meserie au alte socoteli cu adevărul. Un conducător care purta la gît asemenea mesaj înseamnă că avea probleme şi le rezolva îndepărtînd răii şi relele din glia străbună, iar astăzi s-au puit atît de mult încît va trebui să-i ni-micim cu arzătorul de flăcări. Dacă ar apărea din negura istoriei acest suflet neostoit şi iubitor de Sîntu sau Senta ar avea de muncit poate o sută de ani să cureţe Ţara Sfîntă de răutăţile ce s-au adunat timp de sute de ani! Vremea acestui vrednic get a fost în prima parte a secolului Vl î.e.n. sau ultimii ani ai secolului precedent.       

     Tomiris o femeie de toată isprava cum scrie şi Iordanes în cartea sa Getica la X,61,62 ,,Atunci Cirus(557-530 î.e.n.), regele perşilor, după un interval de 630 de ani(precum dovedeşte Trogus Pompeius), a pornit cu un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la rîul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decît să profite de avantajul locului, ceea ce s-a şi întîmplat. Cînd a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parţilor pînă într-atît încît fiul lui Tomiris şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuînd războiul geţii cu regina lor i-au învins pe parţi şi i-au supus luîndu-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul geţilor pentru prima dată corturi de mătase. Iar regina Tomiris mărindu-şi victoria şi făcîndu-se stăpînă pe atît de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor cu numele luat de la Sciţia cea mare(Getia), a construit o cetate pe ţărmul moesian al Pontului, numind-o Tomis de la numele său.”

     În anul 538 î.e.n. Cirus cel Mare cucereşte Babilonul, desfiinţează imperiul caldeean şi în cîţiva ani reuşeşte să supună toată Asia Mică cu regatele ei trecînd fudul şi în Europa, faptă povestită de Iordanes. Putem aprecia că pe la anii 536-534 î.e.n. perşii au venit cu sabie şi mulţime de norod să îi socotească pe geţii cei scoborîtori din zei că au adunat prea mult în jurul lor şi nu se cade să facă asemenea fapte. Dar Iordanes ne mai spune că erau exact 630 ani trecuţi de la războiul Troiei pînă la luptele purtate de regina Tomiris, ori informaţia este uimitor de corectă, fiind confirmată de ultimele cercetări arheologice făcute în situl troian.      

     Antirus, este unul dintre urmaşii reginei Tomiris, avînd şi el de înfruntat armatele persane ce căutau noduri în papura geţilor de pe toriştea mioritică. Tot în Getica lui Iordanes la X,63 avem informaţii despre motivul supărării regelui perşilor pe neascultătorii geţi, cum şi unde s-au petrecut aceste fapte uitate de timp şi ascunse de canaliile românilor numite istorici. ,,Apoi Darius(522-486 î.e.n.), regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor, rugîndu-l deopotrivă şi ameninţîndu-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, geţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva acestora o armată de 700000 de soldaţi, înarmaţi, căutînd să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon la Bizanţ, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temîndu-se ca nu cumva podul peste Dunăre să fie ocupat de potrivnicii lui, s-a întors în goană forţată în Tracia neavînd încredere că pămîntul Mysiei va fi în siguranţă pentru a întîrzia cel puţin pe el”.     

     Şi Herodot povesteşte în Istorii lV, în felul său mincinos aceste fapte, unde geţii ba sînt, ba nu sînt în fapt! El aminteşte de răfuiala lui Darius cu sciţii care îi călcase hotarele luînd în stăpînire Asia Mică timp de 28 de ani. Sciţii au ajuns în acest ţinut urmărindu-i pe cimerieni cu sabia din baştina lor din nordul Mării Negre. ,,Căci pe de o parte, cimerienii fugiseră ţinînd drumul de-a lungul mării, iar, pe de altă parte, sciţii îi urmăreau lăsînd Caucazul la dreapta lor, de aici au năvălit în Mezia schimbînd direcţia spre interiorul ţării”. Acţiunea se petrece prin ţinuturile locuite de geţi fiindcă Caucazul rămîne la dreaptă lor cînd coboară pe malul mării prin Mesia urmărindu-i pe cimeri pînă în Asia Mică unde se fac stăpîni pe ţinuturile cucerite de la perşi. Darius, pentru a cere socoteală acestor ,,sciţi” ai lui Herodot, trece Bosforul, supune Tracia şi pe geţii din Misia apoi se încaieră cu sciţii adică geţii de la nordul Istrului. ,,Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii, care cred că sînt nemuritori, căci tracii, care stăpînesc părţile Salmydessului, care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria şi care se numesc scyrmiazi şi nipsei, se predară lui Darius fără de luptă, iar geţii, hotărîndu-se la o împotrivire îndărătnică, fură supuşi îndată.”     

     Istoric ştim că în anul 513 î.e.n. perşii au atacat în Dobrogea – spun istoricii români – şi pentru reuşita acţiunii construiesc un pod de vase peste Istru cu mercenari greci. Ori ca să ataci Dobrogea din sud, nu este nevoie de nici un pod peste fluviu, numai dacă nu eşti prost sau o canalie trădătoare. Informaţia lui Iordanes, confirmată din izvoarele arhivei regale persane, spune că trecerea fluviului Istru s-a făcut undeva mai sus de Cazane, pentru a facilita pătrunderea pe defileul Cernei către capitala geţilor. Ca să nu se ştie că neamul nostru străbun avea şi atunci un stat puternic cu o forţă militară de temut, istoricii trădători de Neam şi Ţara au mutat toată zavistea în Dobrogea şi au prostit-o pînă au tîmpit-o!

     Textul ne mai dezvăluie că în creierul munţilor dar aproape de defileul Cernei, geţii îşi aveau centrul de putere sau dabo geto, pentru care perşii umblau fripţi să o cucerească bănuind sau poate avînd informaţii sigure că acolo sînt averi fabuloase.         

     Baico – mato, ocrotitor al neamului get că este primul mato pe care îl putem identifica din memoria istorică a tăbliţelor. Cum centrul de putere al geţilor era dabo geto, tăbliţa 4 spune că iubitul conducător trebuia să-şi ceară sălaş pentru cenuşa trupului său în Sarmisetuzo, cetatea sau capitala geţilor. Pe tăbliţă apar imaginile lui Zamolxe şi Pitagora preluate din T 3, dovedind că turnarea s-a făcut cînd trăia marele înţelept sau la scurt timp după dispariţia lui adică spre sfîrşitul secolului Vl î.e.n. sau primii ani ai secolului V î.e.n. iar venirea pe meleagurile mioritice a galilor/galatilor a avut loc mai devreme decît ne spune istoria. Îmi susţin această părere cu faptul că o parte din semnele cu care s-au scris primele trei rînduri de pe tăbliţa 4 sînt identice sau asemănătoare cu unele semne de pe tăbliţa 9 care este scrisă în parte(chenarul) cu alfabetul galilor. Acest neam s-a aciuat printre geţi pe la începutul sau mijlocul secolului Vl î.e.n. şi s-a ajuns nu numai la o convieţuire paşnică dar galii au trecut la religia geţilor aşa cum este dovedit pe plăcuţă şi cum voi arăta la capitolul despre religie, formînd împreună cu aceştia o confederaţie cum ne arată tăbliţa 9 pe care se vede atît alfabetul get cît şi scrierea specifică galilor. Tăbliţa 4 ne-a lăsat informaţii privind moartea conducătorului în reşedinţa sa Sarmisetuzo, fiind prima menţionare istorică a centrului de putere get, unde jalea a fost mare. Adunarea neamului s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare, a dansat şi a cîntat în memoria decedatului. ,,După săvîrşirea chinului(morţii), au fost aduse sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina străbună(veche) pentru a fi înălţat întreg la ceruri. Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit şi plin de sfială am aprins lampa Salvatorului/Mîntuitorului(IOI). Mulţimea adunată s-a îmbrăcat frumos şi a dansat cîntînd ca un şuvoi. Preoţii shop-tind(spunînd rugăciuni) au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi murdăria au fost luate şi duse la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să se înalţe înapoi la credinciosul şi minunatul sfînt Zoei să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor. Baico trebuie să mergi fuga la sfîntul pentru un adăpost a cenuşii tale în mitocul cetăţii”. Pirostriile menţionate pe tăbliţe sînt în fapt acele care solare pe care se incinerau trupurile decedatului iar cenuşa era luată de neamul său şi păstrată în urnă. Pentru memoria strămoşilor este foarte importantă precizarea că obiceiul incinerării se face după ,,datina veche”, adică atunci nu le punea nimeni în discuţie drepturile de sălăşluire pe meleagurile carpatine, aşa cum o fac astăzi fel de fel de scursuri şi jeguri ale istoriei care se pretind rădăcinile neamului omenesc, şi totul susţinut numai de minciuni, emanaţii, , vedenii, tîmpenii, revelaţii şi conspiraţii. Baico este mato care ne-a lăsat scris că avea capitala la Sarmisetuzo, fiind prima menţionare a dago geto în istoria noastră atît de falsificată şi batjocorită. Iar tăbliţa 4 care este turnată la moartea lui mato Baico pe la anii 500 î.e.n. prezintă imaginile figurilor lui Zamolxe şi Pitagora de pe tăbliţa 3, şi, cred că la acea dată caierul marelui înţelept get era terminat sau se vedea capătul. Tăbliţa 3, cred că marele preot al Frăţiei Celui Ales, Zamolxe a turnat-o la scurt timp după întoarcerea din Egipt pe la anii 530-520 î.e.n. fiindcă ,,pastilele” cu cele două figuri sînt folosite şi pe tăbliţa lui Baico.     

      Carnabon, rege al neamului geţilor, amintit de grecul Sofocle(496-406 î,e.n.) în drama Triptolemos, fiind cu mare tragere de inimă pentru agricultură, dovedindu-se  un bun gospodar el şi ai lui cum scrie: ,,Şi ai lui Carnabon, care domneşte acum peste geţi.” Cred că acest conducător al geţilor a fost cel care l-a înfruntat pe regele perşilor Xersex(486-465 î.e.n.), venit în anul 480 î.e.n. să le ceară iarăşi socoteală ariminilor carpatini pentru ceva nepotriveli şi ciudăţenii omeneşti descoperite de curioşii lui Ahura Mazda. Vizita le-a ieşit rău pe ochi perşilor cum ne spune Iordanes în Getica la X,64 ,,După moartea lui Darius, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de 700000 de ostaşi şi 300000 de auxiliari, precum şi cu 1200 de corăbii rostrate şi 300 de vase de transport, pornind la război împotriva geţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă că a şi fost învins de curajul şi dîrzenia potrivnicilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale, fără să dea vreo luptă”.         

     Sicto – mato, ne lasă informaţii pe tăbliţa 14 despre organizarea şi instruirea oştirii geţilor condusă de basileul Sarlieo. Cred că acest comandant, Sarlieo, este un ,,musiu Şalr” din rîndul galilor care trăiau împreună cu geţii într-un stat confederat. Preoţimea participa la păstrarea bunelor moravuri în cadrul comunităţii chiar dacă nevolnicii erau fiii unor familii cu stare, poznele făcute trebuiau sancţionate cu severitate să fie pildă pentru alţi năbădăioşi. ,,Femeile au alergat să adune isope pentru că ghilul arăta murdărit cu noroi. Tineri răi şi puternici l-au dat cu murdărie (glod) vorbind aiurea ca o piază rea. Anul trecut s-au cercetat făpturile de pe cer şi s-a prevestit pentru anul acesta un rău puternic. Priveşte malul(digul) datorită căruia torentul s-a revărsat. Nu a sosit acolo zvîrcolindu-se ca un peşte în plasă. Femeia care păzea pînza a văzut cum această pleavă de cînepă(ceată de răi) alerga cu paşi mari peste ghil purtîndu-se ca nişte smintiţi. Ca să fim toţi siguri, repede au venit ostaşii adunaţi în tabără să cerceteze. Cum aceste secături nu-şi cereau iertare, le-am dat bucăţele de pîine sfinţită. Era o groapă, unde ca nişte cai puternici, cu picioarele au făcut mocirlă şi au murdărit cu ea pînza. Pe aceşti răi cu mintea în pîclă i-am descîntat cu apă neîncepută şi i-am uns să stea vioi şi sila să nu-i mai ţină. Voi striga: priveşte aceste măciuci care s-au murdărit iar acum se ruşinează şi plîng în hohote. Aceşti tineri geţi, prin cetate vor umbla numai în zdrenţe. Sfîntul a spus că aceste măciuci ne-au dat numai boală(pagubă). Eu privesc la aceşti iubiţi şi văd dacă întîmplarea rea nu le-a micşorat aroganţa din ochi. Am dat puţină vopsea şi samur precum şi un val de pînză şi fir de aur pentru a face haine deosebite. Anul a fost cu apă multă, să înmuiem pînza de in şi să o lovim cu putere pînă se curăţă. Uite! să ieşiţi şi să lucraţi(spălaţi) cu atenţia cuvenită în apă. Grămada de pînză pe care am dat-o este acum vopsită în roşu, cercetată şi adusă înapoi. Toate săbiile neamului au cercetat şi nu au găsit nimic rău. Eu am ieşit şi am mînuit ghilul cercetîndu-l iar agia a fost foarte mulţumită. Basileul Sarlieo; Conducătorul Sicto sabia puternicilor geţi”.     

     Scriitorul grec Cratipos a scris o amplă istorie a războiului peloponezian izbucnit în anul 431 î.e.n. şi continuat pînă în anul 404 î.e.n. Atenienii cheamă în ajutor pe Sitalkes, regele tracilor spun ei, care vine cu o oaste din 50000 de oameni formată din traci, geţi şi sciţii de la Istru din care 17000 de călăreţi iar după terminarea luptelor 1300 de traci-dai sau dii rămîn ca mercenari cu o drahmă pe zi!Sitalkes consider că este grecizarea numelui conducătorului get Sikte de pe tăbliţă, cum aveau elenii năravul să facă cu orice nume străin ieşit de sub pana lor, iar tracii pomeniţi de scriitorul grec erau geţi rebotezaţi de el cum au mai făcut-o şi alţii din neamul lui pentru a falsifica istoria geţilor.     

     Scriitorul Ştefan din Bizanţ, pe la începutul secolului Vl scrie un lexicon intitulat Nume de popoare şi spune despre geţi că locuiau în vremea lui, adică pe la anii 520 în ,,Getia, ţara geţilor”. În lucrarea lui mai găsim informaţia potrivit căreia neamul nostru cel străbun se întindeau spre est cu sălaşurile pînă în ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene(Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului”. Adică de pe la mijlocul secolului V î.e.n. şi pînă pe la anii 550 ai erei noastre, timp de peste 1000 de ani, grecii i-au numit pe geţii din partea apuseană a Carpaţilor şi dai sau dii dar noi nu avem urechi să auzim aceste informaţii, şi o tragem ca smintiţii cu latrinităţi, tracisme, slavisme, celtisme şi alte izme la fel de duhnitoare. Şi alt grec, Strabon scrie în Geografia Vll, 3, 12 că sciţii mai erau numiţi daai şi poate de aici vine şi numele dacilor de dai, pentru că cele două popoare erau înrudite. Geţii din sudul Istrului, din ţinutul Tribalia, şi-au numit centrul de putere Diu, nume ce a persistat pînă în epoca modernă iar locuitorii lui trebuiau să se numească dii, astăzi oraşul fiind cunoscut ca Vidin. Ca să ne scriem corect istoria, avem atîtea informaţii că ne împiedecăm de ele chiar dacă sîntem legaţi la ochi şi priponiţi numai în jurul Carpaţilor, dar istoricii trebuie să-şi îndeplinească planul lor drăcesc privind falsificarea adevărului străbun!        

     Cred că acest conducător al geţilor a mutat capitala de la Samisetuza la Enisala în actualul judeţ Tulcea. Dar pe la anii 339 î.e.n. capitala era din nou la  Sarmisetuza cum ne arată tăbliţa 16 şi asta datorită poate invaziei ,,sciţilor adevăraţi” în Dobrogea la anul 339 î.e.n. sau a fost mutată mai devreme pentru că le venise geţilor mintea la cap cum se apără dabo geto.      

     Maico – mato, ne-a lăsat prin tăbliţa 13 informaţii preţioase în acest sens pe care o apreciez trasă(turnată) pe la 380 î.e.n. Conducătorul tuturor geţilor ce avea reşedinţa la Enisala, cheamă la sărbătoarea neamurilor de aceiaşi mamă pe traci, telagi, iliri şi macedoneni. Cum Macedonia era un regat foarte puternic în anul 358 î.e.n. condus de Filip al-ll-lea, conducătorul Maico şi-a făcut auzită glăsuirea cu mult înainte, cînd puterea macedonenilor nu se compara cu cea a geţilor şi nu îndrăzneau să ceară recunoaşterea de bade. ,,Getul Maico din Enisala a trimis pe Eno să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului la traci, telagi şi ilirii lui Coe. Să dai chemare şi macedonenilor… să se ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mama… nu te sfii să chemi şi neamul sărac cu păr galben-castaniu… Regescul hrisov a fost turnat de Elie. În sigiliu Enisala, cetatea geţilor; conducă torul Maico”. Avea acest Maico relaţii foarte bune cu toate neamurile ari-minilor şi ţinea după datină o sărbătoare anuală la care petreceau împreună. Cetatea Enisala era o construcţie solidă cu două turnuri iar în faţă erau încă două turnuri care păzeau intrarea. Pe medalion este imortalizat şi portretul din profil al conducătorului. De reţinut faptul că mesagerul lui Maico a fost Ene dacul, arătînd că de atunci existau formele de structură socială pe zone geografice: rumunii cu dage balo în Ardeal şi Banat; geţii cu soboru în Muntenia şi Moldova şi carpii din nord-estul şi nordul Moldovei sau poate în Maramureş.     

     Matigo – mato, ne-a lăsat cam în aceeaşi perioadă sau ceva mai tîrziu tăbliţa 15 care ne informează despre scumpetea de fată a conducătorului ce a fost dată de soaţă sciţilor şi pe  care el o plînge că a avut o soartă rea. Acest Matigo mai are o fată căsătorită, dar în neamul geţilor undeva către est pentru că viitoarea mireasă este sfătuită în drumul ei să se abată şi pe la soră să-şi amintească de vremurile copilăriei. Asta-i! Nu eram noi sălbaticii Europei numai pentru faptul că nu ne-am scris trăsnăile pe răboj să le dăm altora de lucru în tălmăcirea lor. Că statul era puternic o dovedesc relaţiile atît cu sciţii în est dar şi cu popoarele de acelaşi sînge din sud şi sud-vest. În această torişte a neamului geţilor din prima parte a secolului lV î.e.n. erau cuprinse ţinuturile Dobrogei, Misia(Bulgaria de astăzi), Moldova istorică şi ţinuturile de pînă la Nipru, Muntenia, Ardealul, Banatul, ţinuturile din cîmpia Panoniei pînă către Austria, ţinuturile Slovaciei şi mare parte din Serbia contemporană nouă. Neam mîndru, geţii ţineau mult la demnitate lor faţă de prieteni. ,,De la noi să luaţi focoşii şi strălucitorii cai, să-i împodobiţi cu panglici, să ieşiţi din cetate şi să-i duceţi lor să se ştie ce neam sîntem. Pentru frumoasă, să fie gata totul cu soare(pînă la asfinţit) pus în două corcii, să iasă şi să meargă cu grijă arareori gonind caii pentru că ea a avut o soartă rea. Pentru a ţine vii legăturile de familie, pui de căprioară să treci(întinzi drumul) puţin pe la sora ta să mîncaţi din acelaşi blid(să vă amintiţi de copilărie) să fie cu folos. Să dormiţi la geţi şi să mergeţi în ceată astfel ca la toriştea sciţilor să spună de departe şi să se vadă o mare şi rotundă solie. Să luaţi şireturile de anul trecut şi să spuneţi că aveţi de gînd să coaseţi pînza la capăt. Rizuită(scrisă) de getul Matigo”. Sub imagine: ,,Conducătorul”. Ca un bun gospodar, Matigo ne arată că are două cetăţi pe care le conduce cu înţelepciune şi se bucură de cinstea vecinilor sciţi care i-au cerut fata în căsătorie.  Poate că mutarea capitalei de la Sarmisetuzo la Enisala pe la începutul secolului lV î.e.n. are ca motiv tocmai faptul că vechea cetate era prea aproape de mulţimile galilor iar geţilor a cam început să nu le mai placă chiar aşa de mult mutrele acestora. După năvălirile din secolul lV î.e.n. geţii au băgat la cap că Enisala din judeţul Tulcea era prea expusă jafurilor şi focului prădătorilor de toate neamurile şi din toate părţile. S-au chitit şi isteţi cum erau au găsit că un loc mai bun pentru dabo geto(cetatea neamului get), decît în creierul munţilor Carpaţi din mijlocul ţării sfinte nu este şi astfel au revenit la Sarmisetuza – casa(puterea) lui Sarmis.    

     Chesosai – mato, în tăbliţa 16 ne lasă informaţii preţioase despre războiul pe care l-a pornit Filip al-ll-lea al Macedonie pe la anii 339 î.e.n. împotriva neamului geţilor pentru că nu vreau să-l recunoască protector(bade). Cum falnicii geţi nu aveau în obicei să umble în patru labe în faţa altora(aşa cum o fac urmaşii lor astăzi) şi-au strunit sirepii, au dat săbiile la tocilă şi l-au aşteptat pe bădia Filipoi Enia să-l întrebe de ce pofteşte la toriştea lor. Pentru că urgia era mare, s-a adunat neamul geţilor din toate ţinuturile şi rău i-au hăcuit pe macedoneni cu toată fala şi falanga lor. După ce şi-au îndepărtat avutul şi familiile de Istru, geţii au aplicat tactica pămîntului pîrjolit să-i macine pe duşmani prin sete şi foame. După înverşunarea luptelor au cugetat ei(erau oameni cu glagorie) că este mai bine o pace pentru macedoneni decît o şonţeală continuă. ,,Ieri am înmormîntat pe Raero care a fost lovit(tras) şi rănit de vîrful unei săbii anul trecut cînd am pornit război cu mulţimea de macedoneni ce au ieşit în frunte cu regele lor Filipoi Enia pentru că eu am refuzat să merg, să-l respectăm şi să-l (re)cunoaştem ca badi(frate mai mare). Am luat carele şi am dus femeile de lîngă rîu(Istru) pentru a înceta răgetele(vaietele). Geţii de pe Tisa din grupa(neamul) Gorin tare au pălit(tăiat) cu săbiile şi i-au lăsat să-i ia putrezeala pe cîmp. Aceşti geţi l-au încătuşat pe Tibiso şi au omis să-l dea marelui Filipoi cu care s-a ajuns la pace. Ca să ţie(pacea) au mers în mijlocul adunării să jure Tobio împreună cu fudulii ţărani proprietari de vite. Medalion: Judecată la Sarmisetuzo în luna sfîntă de conducătorul Chesosai”. Propaganda macedoneană spune că geţii, ca nişte găini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas i-au aşteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului să nu mai obosească sărăcuţii să-l treacă. Şi în acele vremuri minciuna era la mare cinste cînd se vîntura în vînt freza vreunui rigă sau neam de flutură steag! Iordanes în Getica, la capitolul 65 spune că pe regele geţilor îl chema Gudila dar se bătea pe cataramă cu regele macedonean, tot aşa cum făcea Ion Brătianu cu tartorii sionişti Cremieux şi Montefiori. Mai găsim în zicerea lui Iordanes ,,… În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, suferind de lipsă de bani, s-a hotărît să devasteze cu armata sa Odyssitana, cetate a Moesiei care, din cauza vecinătăţii era atunci supusă goţilor. Dar preoţii goţilor, aceia care erau numiţi pioşi, deschizînd îndată porţile cetăţii şi ieşind în întîmpinarea duşmanilor cu chitare şi îmbrăcaţi în alb, au început să se roage cu cîntări şi imnuri către zei să-i alunge pe macedoneni din patria lor.” Aici Iordanes îi ,,confundă” prea devreme pe geţi cu goţi cum face de multe ori în cartea sa! Scrierea lui Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică în Cartea LX, 2 ne arată că Dobrogea era controlată de geţi pe care grecul îi numeşte sciţi iar Istria era o cetate a lor: ,,În vremea aceasta era rege la sciţi Atheas, care fiind ameninţat cu război de istrieni, cere ajutor de la Filip prin mijlocirea Apoloniei, făgăduindu-i că-l va lăsa moştenitor peste regatul Sciţiei.”       

     Dar acele vremuri erau şi pentru cei răi aşa cum dovedeşte tăbliţa 18 turnată pe la 350 î.e.n. Neamul de oieri a lui Maico a fost prima rădăcină(fondatorul) din Istria iar neamul jegos a lui Ene s-a pus cu japca pe moşia vecinului mutînd hotarul şi ocupînd întăritura care era la graniţă. Pe macedonenii care erau mercenari în această tabie, i-a pus pe fugă iar mişelul s-a înstăpînit pe sesia altuia. Numai că pentru asemenea ticăloşii era judecata necruţătoare a comunităţii geţilor care îl stropşea pe potlogar. Ce bine ar fi să mai găsim şi astăzi asemenea falnici geţi! ,,Priviţi mîndri geţi cum am fost furaţi şi nimiciţi, cînd neamul dormea. În timpul nopţii Eno şi-a adunat ceata, au ieşit şi au stat să tragă(lovescă, cucerească) un alt şanţ(întăritură) ca hotar între noi. Neamul meu de oieri a fost prima rădăcină pe acest pământ şi sîntem atenţi ca cenuşa lor să aibă linişte în somnul de veci. Cu minciuni meşteşugite s-a dus să înşele atenţia geţilor care judecau şi să ne gonească din toriştea(ocolul) noastră. După rugăciunea de seară cînd macedonenii s-au culcat, Eno, în timpul nopţii i-a gonit şi acum stă şi ţine tabia. Atenţie! că ştiu şi alte neamuri toată istoria Istriei pentru care neamul meu a dat cenuşă(trupul incinerat al morţilor) şi avere. Este pentru a treia oară cînd toţi jegoşii mă cheamă pe mine Maico la judecată să mă şterpelească cu o minciună însăilată(prin care se vede). Getul Goe a fost însărcinat să ia acel calabalîc a lui Eno cel nebun şi să-l ducă la hotarul adevărat. Eu voi da usturoi acestui cîine gonit de falnicii geţi”. Moşia străbună şi cenuşa strămoşilor erau sfinte pentru neamul geţilor şi ele trebuiau păstrate cu orice preţ. Jos pe tăbliţă sînt mai multe corturi iar între ele se văd altare cu capete de bour. În medalion se vede un cort cu un cap de bour deasupra, pe laterale sînt imprimate două semne heraldice. Sub cort este scris getul Maico arătînd prestigiul de care se bucura în faţa comunităţii. Conflictul dintre Maico şi Ene cel jegos a mai continuat iar tăbliţa 17 ne dezvăluie alte păţanii petrecute în lumea de demult a neamului nostru dar şi relaţiile sociale ce existau între indivizi şi felul cum se pe-depseau răutăţile unora.    

     Midai Glmo – mato, cum povesteşte tăbliţa 17 este chemat împreună cu preotul judecător Maizo de către Ene, fiul lui Matigo cel negru şi lacom să cîntărească nerespectarea înţelegerii sudinei pe care a avut-o cu getul Maico. Polojenia este importantă pentru cunoaşterea vremurilor şi a năravurilor geţilor. ,,Getul Maico a ieşit rău cu neputincioasa sudină a lacomului Matigo cel negru. Pentru a alina durerea pricinuită, strîmbul şi murdarul Eno şi adunarea răului lui neam, s-au dus la Ilo getul să le-o dea pe Zoi, fiica lui. A-ţi duce viaţa într-o gloată de oameni proşti este rău de două ori. A o lua(a se căsători) şi apoi a o lăsa(desface logodna) a fost pentru Emie şi Maico, o mare frămîntare şi supărare. Pentru că i-a mers vestea de frumoasă, la uşă au bătut pentru căsătorie acei credincioşi macedoneni. Cererea a fost acceptată şi a ieşit din Istria, reşedinţa neamului ei ales, îmbrăcată cu haine de sărbătoare şi încălţată cu cizme cu tocuri înalte şi pălărie. Această vită de Eno s-a dus la Sarmizo să ne tragă în faţa adunării că nu i-am dat fiica să ajungă zoaie la masa lor din Sarmiegetoso. Este frumosul conducător Midai Glmo. Preotul jude- cător Maizo. Medalion: Eu, minunata Sarmiegetoiousa”. Sînt prezentate şi portretele celor două personaje, conducătorul cu un profil frumos şi plin de eleganţă poartă pe cap un fel de pălărie cu ornamente iar preotul judecător are o figură acră purtînd pe cap un fel de bonetă lungă ce-i acoperă şi pletele. Sub imagine este un cal culcat ca simbol al slujirii lui Sarmis. Geţii, recunoscuţi ca luptători destoinici, se duceau mercenari pe la agiile vecinilor. Cînd Alexandru Macedon a plecat să distrugă imperiul persan, a lăsat acasă puţini bărbaţi iar dintre ei foarte puţini erau în stare să poarte arme. Aşa că agia Macedoniei i-a chemat pe geţi, besi  şi bastarni să asigure ordinea şi paza ţării.     

     Deligo – mato,  în tăbliţa 20 ne spune ce au avut de îndurat trupele de geţi, besi şi bastarni care erau lefegii la agia Macedoniei cînd Lisimah s-a întors acasă după moartea lui Alexandru Macedon în anul 323 î.e.n. şi împărţirea imperiului între diadohi. Toate rudele lui Alexandru au fost măcelărite iar geţii, besii şi bastarnii au fost puşi sub ascuţişul săbiilor. ,,Orolo este mîniat pentru că a fost silit să-şi ducă luptătorii sub comanda geţilor. În dispreţul lui, spune că besii împreună cu bastarnii au mers să facă solie(înţelegere) şi să stea(să fie angajaţi) la agie(conducerea Macedoniei). Puternicul conducător(Lisimah) al armatelor perso-macedonene i-a pîndit şi atacat pe îndelete(peste tot) şi cu răcnete l-a făcut pe conducătorul Petra din Mesio să plece plin de amărăciune. Ca un conducător slab, Orolo plînge că toţi au mers către moarte sigură(să se îmbrace în mătase neagră şi să fie stropiţi cu agheasă). Eu am spus conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu poţi umbla cu părul în ochi să vezi numai tava cu plăcinte din tot ce este pe masă aşa cum te plîngi tu, conducătorule(că nu poţi vedea numai cer senin dacă ai părul în ochi aşa cum te plîngi tu conducătorule!)!”. Conducătorul Deligo din luminata Sarmisetuzo”.

     În medalion apare şi capul de bour lîngă sfeşnicul cu trei braţe ce poartă în vîrfuri flăcări care ard şi reprezintă litera S pentru Sarmisetuzo.                                                         

     Guto – mato, este chemat să-l judece tot pe acest Orolo neserios cu sămînţă de scandal pentru o ie ajungînd să fie rănit de nişte potrivnici cum arată tăbliţa 21. Evenimentele se petrec pe la anul 310 î.e.n. sau cîţiva ani mai tîrziu cînd bastarnii căutau zîzanie la cei care le-au oferit sălaş şi păşune. ,,Astfel neseriosul Orolo s-a bătut şi a căzut într-o groapă. Dorind o ie pentru femei tinere, a ieşit cu luptă iar el a fost rănit rău. Nu geţii l-au rănit ci setea de avere a acestui neam lacom. Eu am cercetat această minciună şi ca orice get sănătos la cap, l-am sfătuit să meargă la Lia pentru a face schimbul dorit. Femeia Lia a trăit în cinste cu macedonenii şi aici cu geţii. Nu este pentru Lia plecăciunea plină de duşmănie şi chiuitura rea. Bre! cu această bucată de pînză de in cusută cu beteală se iese la ilău iar pericolul sînt bastarnii. Sfîntul Zabelo şi geţii adunaţi au spus: cearta şi mînia se însoţesc una pe alta. Se şopteşte pe marginea şanţului să daţi dracului beteala. Medalion: Conducătorul Guto al adunării Sarmisetuzei”. Nu ştim dacă s-a ajuns la pace între neastîmpăratul Orolo şi restul lumii. Şi înaintînd prin negura timpului, tăbliţa 22 îl scoate din uitare pe Dromixto(Dromichete) care era conducătorul cetăţii Sirmio şi făcea instrucţie cu armata gloatei cînd deodată un corp ceresc s-a năpustit asupra lor lovindu-i pe jumătate. Spaima a fost mare dar Dromichete i-a convins că este bine să se roage toţi şi să se liniştească. ,,Sfîntului Zabelio  a judecat şi a dat armatei populare a cetăţii Sirmio condusă de Dromixto, acel soare arzător care i-a culcat la pământ şi i-a lovit pe ascuns pe jumătate din ei. Locuitorii cetăţii s-au ascuns să nu fie mîncaţi, au plîns pînă s-au înroşit şi se temeau ca nişte copii sărmani. Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit pentru rugăciune şi să ne liniştim. Toţi locuitorii simpli ai cetăţii geţilor au sărit să primească iertare. Pînă la răsăritul soa-relui, conducătorul geţilor s-a săturat de strigătele soldaţilor adunaţi în tabără. Gălăgie”. Imaginea din mijloc arată o cetate puternică, cu turnuri înalte de apărare iar în interior o instalaţie de produs bere, ca ofrandă adusă lui Zabelo.    

     Dromixto(Dromichete) – mato, împreună cu droaia de geţi îl atacă pe Lisimah, regele Macedoniei care a venit să le ceară ceva socoteli neînţelese bine cum ne lămureşte tăbliţa 23 turnată pe la 300 î.e.n. După ce le-au dat la gioale pe rupte, i-au prins şi i-au adus în faţa soborului să le decidă soarta. ,,Lisimakio cu mulţimea lui duşmănoasă, a alergat şi a sosit să ne lovească rău cu falanga neamului său. Eu i-am atacat cu putere la un mal nisipos şi rîpos şi i-am făcut să-şi strige mama. Zărind pe cer că sfîntul ne-a trimis(dat) două cruci, am plecat la neamul meu şi am chemat toate rudele noastre să vadă minunea întîmplată. Cei adunaţi au lăudat cu înţelepciune minunea ce strălucea. Cenuşa(moaştele) sfîntului Salvator/Mîntuitor al geţilor ne-a însoţit şi ne-a ajutat să-i oprim pe aceşti răi, să cadă prinşi. Le-am dat la gioale şi i-am trimis spre judecare lui Dromioxto. Cu voce răguşită şi plină de dispreţ a chemat soborul să privească aceşti copii neastîmpăraţi şi speriaţi, vrednici de batjocura lor”. Cum geţii îşi tratau prizonierii cu generozitate, au găsit o cale ca şi aceşti duşmani speriaţi să înţeleagă faptul că bunurile săracului nu pot face averea bogatului. Legenda ne spune despre un ospăţ la care s-au întîlnit două lumi diferite. Tăbliţa 24 confirmă mitul şi ne spune cum Dromichete i-a potopit pe macedoneni în cîmpie dar a considerat că este mai bine să fie prieteni şi rude. Au bătut palma şi fiul lui Lisimah a luat în căsătorie albinuţa lui Dromichete la care demult rîvneau nişte bărzăuni focoşi. După care a urmat o jumătate de an de beţie şi chiolhan. Să te ţii acolo nebunie! ,,Droaia de geţi în frunte cu conducătorul lor au ieşit din ascunzătorile cîmpiei şi pădurii şi s-au întors ca viespile asupra lui Lisimaxo să-l taie în bucăţi şi să-l măcelărească. Bre! Hai să dansăm cu cofele în mînă că noi vrem să facem legămînt trainic(ca osul) şi să dai în unire(căsătorie) pe flăcăul tău cu neastîmpărata mea copilă. După slujba religioasă, a doua zi a urmat sărbătoarea(petrecerea) ce a durat jumătate de an iar opt meseni s-au îmbuibat pînă i-a mîncat moartea. Ea este o fire delicată şi a obosit rău să fie privită pe furiş de alţii care vor să o smulgă din casa părintească şi să o răpească pentru farmecul ei de albinuţă. Puternica şi strălucitoarea Sarmisetuso, Conducătorul”. Vrednici bărbaţi şi la trup dar şi la minte, să luam aminte cei de azi cu minte!    

     Biseto l –mato, îl urmează pe Dromichete în  strălucitoarea cetate a geţilor pe la anul 285 î.e.n. Cum moşia străbună cuprindea şi Mesia(Misia) unde s-au aşezat în urmă cu 300 de ani galii(tăbliţa 12) conduşi de un rege care dădea ascultare conducătorului geţilor, Biseto l se vede nevoit să facă ordine în toriştea lui. De la geţi au primit voie pentru sălaş şi păşune şi o parte din triburile sarmaţilor. Numai că veseloşii gali/galati i-au luat la învîrtit pe sarmaţi de le-au mers fulgii cum ne spune tăbliţa 26. Ca un adevărat ocrotitor al toriştei, boero Biseto şi-a strîns neamul său de războinici în frunte cu basileul Lapise, s-a pornit să pună sabia pe gali şi să-i atace în cetatea Geonastio care era centrul puterii lor. Chiar dacă nu au cucerit-o, galii au înţeles că nu mai au zile bune printre geţi şi sarmaţi aşa că şi-au pus averile şi familiile în faimoasele lor căruţe plecînd în sud către Macedonia. Dar regele Antigonos Gonatas nu a fost bucuros de asemenea musafiri şi le-a ieşit înainte cu ho în anul 279. î.e.n. A urmat o încăierare cruntă iar galii au trebuit să-şi schimbe direcţia către sud-est să ia Dardanele la picior şi aşa amărîţi şi chinuiţi au ajuns în podişul Anatoliei unde au întemeiat statul Galatia care a dăinuit pînă în anul 275 î.e.n. cînd a fost cucerit de legiunile romane şi transformat în provincie dar păstrînd denumirea galică a regiunii. În anul 275 î.e.n. o parte dintre aceşti gali au coborît şi s-au aşezat  mai către sud în ţinutul pe care l-au numit Galileea adică ţara galilor. Acest neam pe unde s-a preumblat a tot înfiinţat cîte o Galie, Galilee, Galicie, Galiţie sau Gala- tie. Ca să-şi ajute prietenul la mare ananghie, boero Biseto îi trimite din cetatea binecuvîntată de sfînta cruce, ceva turme de oi şi blănuri care trebuiau trecute peste Istru. ,,Boiero Biseto împreună cu luptătorii clanului său, l-au salvat de la mare ne- caz pe bărbatul Bido, căpetenia sarmaţilor. Conducătorul Biseto împreună cu soţii săi au purces şi au atacat Geonastio, baza galilor adunaţi în Mesia obligîndu-i să se retragă în cetate unde s-au salvat. În timpul înfruntării galii au fost împinşi într-un loc mocirlos cu un iaz mare şi o rîpă înspăimîntătoare unde mulţi s-au înecat. Toţi galii care au scăpat de la înec au fost legaţi şi duşi în robie de către geţi. Lapise, te rog să iei aceste blănuri de samur şi să le dai după ce vei tăbărî(ajunge). Din înălţimea binecuvîntată cu puterea crucii a lui Zabelieo să goneşti şi să pleci cu bîrsanele chiar peste rîuri către sarmaţi spunînd: priveşte sfînta cetate a geţilor! Lapise”.După înfrîngerea suferită în faţa macedonenilor şi etolienilor, o parte din gali s-au aşezat în nordul Iugoslaviei, iar alt grup s-a şi-a găsit sălaş pe rîul Mariţa în Bulgaria, unde au înfiinţat ,,regatul de la Tylis’’ care a dăinuit 60 de ani. Dar au rămas gali şi în sudul Moldovei, aşa cum vom descoperi mai încolo.      

     Trogus Pompeius Justinus scrie în secolul l î.e.n. Historiae Philippicae unde găsim la XXV, l ,,Între cei doi regi, Antigonos şi Antiochus, după ce s-a făcut pace şi după ce Antigonos s-a întors în Macedonia, s-a ridicat împotriva acestuia deodată un nou duşman. Căci galii care fuseseră lăsaţi să apere hotarele ţării de către Brennus, cînd acesta a pleca în Grecia, ca să nu pară singuri fără de nici o treabă, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, şi după ce au gonit trupele geţilor şi ale tribalilor, ameninţînd Macedonia, delegăţi la rege, să-i ofere o pace plătită în bani şi în acelaşi timp să-i spioneze tabăra.”     

     Vedem că informaţiile de pe tăbliţă sînt confirmate din surse romane, scrise cu aproape 200 mai tîrziu. Ceva însă nu se leagă în zicerea latinului, dacă galii i-au pornit la galop pe geţi şi pe tribali, nu prea mai aveau de ce să treacă Bosforul pentru că erau stăpîni pe teritoriile acestora! Logica evenimentelor ne obligă să acceptăm că adevărul este cel scris pe tăbliţa de plumb. Istoricul grec Pausanias mai corect în aprecieri, spune că geţii au scăpat pe greci de invazia galilor la 280 î.e.n. iar el a văzut la Pergam un text unde se povesteau aceste fapte, adică chiar ce spune tăbliţa lui boero Biseto l, ţinută la popreală de canalii şi trădători.      

     Cine nu se ţine de calea adevărului să i se îmbolnăvească afurisita limbă şi să-i cadă, fiind lipsit pe veci de unealta minciunii.    

     Pentru că era un stratiot(ostaş) de toată isprava, boero Biseto l ne lasă T 29 care ne spune şi ce răspundere avea conducerea militară(strato) pentru liniştea cetăţii Sarmisetouzo. Ca un stol de vulturi strato veghea fără întrerupere ca şarul toriştei geţilor să nu fie trecut de vreun nepoftit şi se avînta unde lupta era mai aprigă. Chiar dacă foloseau potecile ascunse, strato îi prindea pe mişei fără zăbavă iar cetatea geţilor nu lăsa pe nimeni să o clevetească. Ca un bun gospodar al neamului său trimitea solii pe la vecini să menţină legăturile de bună prietenei cu ei dar şi să iscodească de nu i s-a aprins vreunuia gînduri mişele de prăduire(T 27). Pentru asemenea misiuni trebuiau oameni destoinici şi isteţi care să culeagă informaţii şi să caute limbi de taină. Se pare că Macedonia trecea prin vremuri grele pentru că Biseto invită pe aliaţii acesteia să rupă înţelegerea iar el le va asigura protecţia. Prestigiul statului get era foarte mare dacă Biseto intră chiar în ograda Macedoniei şi vrea să facă ordinea lui. După forma scrierii şi a imaginilor de pe tăbliţe, perioada dintre Dromichete şi Biseto cred că a fost deosebit de bună pentru neamul geţilor. ,,Eu, boiero Biseto, mare comandant al armatei l-am trimis în solie pe Ibero care a mers să-şi spună mesajul şi să iscodească. Gonind repede dintr-un loc în altul ca pleava de cînepă pentru a-şi striga mesajul, fără locuri unde să-şi potolească setea şi odihnindu-se pe pământ, acest om a dormit foarte puţin. Datorită obligaţiilor pe care le-a avut de îndeplinit către stat, el s-a îmbolnăvit şi a fost dus la asenul Zabolieo care l-a cercetat cu grijă, s-a socotit şi a reuşit să-l vindece de murdăria trupului. În toţi anii spre mirarea tuturor, el a fost luat la armată şi era trimis ca ştafetă a oştirii pentru a iscodi. Eli Eudias este supărat pe atacurile lui Mateo, care cu mulţimea clanului său se însoţesc pentru a se încăiera în Moesia atunci cînd apa se face ca piatra, se întăreşte ca osul şi ţine. Eu anul trecut am ieşit cu iscodire şi am trimis vorbă că garantez ieşirea din subordinea noii Macedonii care i-a păcălit. Însemnată şi păstrată astfel de boierii conducătorului geţilor”.     

     Pentru serviciile aduse neamului său, solul Ibero se bucura de consideraţia celor din jur dar în special de preţuirea conducătorului neamului. După boero Biseto nu mai avem salvate tăbliţe scrise cu faptele strămoşilor noştri aproape 200 de ani. Dar există două tăbliţe care sînt adevărate ,,albume de familie”, pe ele fiind prezentate din profil 29 de figuri ce au fost mato. Tăbliţa 28 are 16 imagini de mato din profil dar începe cu un ede(preot judecător) în colţul stînga sus. Cred că această compoziţie a fost realizată de preoţi cu scopul de a pomeni şi cinsti memoria celor plecaţi în veşnicie care au fost con-ducătorii neamului geţilor: Dromio, Matigo, Gisieo, Demaroe, Matigo Coman, Maico Sorsieo, Orolo, Matigo Doicamoi, Siobio, Apodomeio, Bosio?, Bazorio, Biedo, Salio. Tăbliţa 9 are 13 imagini de mato iar sus începe cu basileos Sarmise şi basileos Molisiei os(puternic) Sirmioiu, scrierea este foarte veche pe care nu am desluşit-o. Cred că această plăcuţă se referă la conducătorii ce au fost înaintea lui Dromichete pentru că în două sute de ani este greu să acceptăm că istoria a înghesuit 29 de conducători. Timpurile nu erau atît de tulburi încît să genereze domnii de numai cîţiva ani, romanii încă nu au încercat cu sabia toriştea neamului geţilor iar pe greci nu-i interesau ,,barbarii”.      

     Bazorio – mato, conducător al geţilor, după boero Biseto l, s-a confruntat cu răzmeriţe în Mesia geţilor rătăciţi de la sfînta cruce dar şi cu atacurile tracilor pe care a trebuit să-i aducă la ascultare. Tăbliţa 30 turnată pe la 180 î.e.n. ne spune că Enia a fost prins de Goe şi supus judecăţii neamului său pentru proasta administrare a ţinutului dar şi pentru răzmeriţa de anul trecut care a pricinuit necaz întregului neam. ,,Bazorio, făcut rege şi astfel conducător, s-a însoţit cu geţii săi unde au bătut cu putere pe traci. Neamul telagilor a fost cruţat iar conducătorul lor a fost adus plin de umilinţă, la cetate pentru închinare. După ce Goe a trecut Istru în Mesia, l-a prins pe Enia şi l-a dus sub un salcîm să-şi audă judecata propriului sînge(neam). După ce am învins acest jeg, ne-am împrăştiat ca pleava de cînepă peste ţinut şi am mers astfel ca un conducător de cetate(neam). Am alergat prin tot ţinutul şi am privit cu grijă la administrare pentru că Enia şi neamul lui s-au murdărit(depravat) rău şi a dat peste ei ceaţa. Bunul nostru Bazorio a adunat acest neam sălbatic şi jegos şi le-a înapoiat murdara ghioagă ghintuită(sceptrul). A fost acuzat că anul trecut a ieşit(s-a răzvrătit) repede şi a fost liniştit de Dardaneo, ruda sa unde şi-a găsit refugiu. Neamul acesta a fugit şi s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune şi Soarele(Creatorul) să îi ajute să revină la veşnica credinţă a crucii”. Tăbliţa 31 ne povesteşte despre o altă campanie a lui Bazorio în Mesia împotriva rătăcirilor religioase a geţilor din sudul Istrului datorate tracului Ion amestecat direct în aceste evenimente tulburi şi felul cum a fost rezolvat conflictul.     

     Galatio Ileo şi Sitadoi Sabo – mato uzurpatorii puterii lui Bazorio care în fruntea românilor din Ardeal şi Banat l-au alungat şi s-au răzbunat pe rudele lui din Mesia. Tăbliţa 32 ne aminteşte aceste timpuri grele şi pline de răutate şi venin. ,,Conducătorul Bazorio împreună cu geţii săi stăteau adunaţi şi zăceau bolnavi şi însetaţi. Cu răgete furioase, românii au făcut măcel şi i-au fugărit pe toţi. Oala pentru mîncare a fost murdărită chiar de conducătorul adevărat al balului. Cu strigăte puternice, murdari şi ţopăind de nerăbdare, geţii au trecut înot şi sau dus în ţinutul besilor din apropiere. Cînd gheaţa s-a rupt iar apele mari s-au revărsat, voinicii, cu strigăte încete şi gînduri ascunse au trecut Istru. S-au dus la Eni şi ai lui să ia contribuţia în cantităţi mari după înţelegere. Pentru a rezista la drum toţi au încălecat şi au mers să-i taie rău ca pedeapsă pe această casă de vînduţi. Mai întîi veţi pune în cui corcia cu fiul cel mic al surorii conducătorului Bazoriu. Cu chiote rele, geţii s-au adunat şi s-au mişcat încet să treacă peste Istru. Conducătorul Galatio Ileo; conducătorul Sitadoi Sabo”.     

     Povestea arată că Bazorio s-a refugiat în Mesia unde avea o soră căsătorită iar acţiunea s-a făcut la sfîrşitul iernii cînd gheaţa de peste Istru a început să se rupă. Mazilirea lui Bazorio de către dage balo s-a făcut pentru că acesta rîvnea să devină rege(vezi T 30) încălcînd tradiţia geţilor de a-şi alege con- ducătorul dintre cei mai vrednici. Este prima menţionare a zburdălniciei unui mato de a pofti la transformarea funcţiei eligibile într-una ereditară cu implicaţii majore asupra factorilor de putere din societate. Prin galatul Ilie, istoria ne aduce dovada că nu toţi galii au fost păruiţi de boero Biseto şi alungaţi, ci unii mai liniştiţi la chefuri, au rămas în continuare pe plaiurile mioritice atît în vest cît şi în est cum vom constata mai încolo.     

     Bigero – mato, conducător al geţilor(tăbliţa 35 necitită) înainte de boero Bisto dar după boero Biseto l, povesteşte o polojenie din viaţa neamului Sarmisetuzei unde oştirea a fost nevoită să-şi dovedească încă odată vitejia.     

     Boero Bisto – mato, conducător al neamului geţilor între anii 82-44 î.e.n. a dus permanent o politică de întărire a statului rumun sau imperiului get, purtînd numeroase războaie cu vecinii sau cu populaţiile care erau aşezate printre români. Tăbliţa 36 ne spune că geţii din Mesia iar au luat-o razna rupînd în bucăţi glia străbună peste care s-au înstăpînit nişte lichele. Conducătorul împreună cu nobilii români au pornit la drum să ceară socoteală acestor pui de lele şi să-i toiegească pentru ticăloşiile săvîrşite. ,,Boero Bisto împreună cu însoţitorii săi români au pornit la drum să facă război(să taie). Astfel, a strîns spre cercetare întocmai mulţimea neamurilor din Mesia. Supţi (prădaţi) micii fermieri de acolo s-au înrăit(răsculat) împotriva geţilor de la Istru care au rupt în bucăţi şi au luat cu forţa glia străbună a neamului pe care au dat-o unor lichele(tripă lele). Astfel strigoii s-au adăpostit la ei iar ai noştri nobili români din cetatea geţilor i-au toiegit pe aceste lichele. Păţania a fost şoptită la sfat de taină de getul Dapiso, getul Orolio, getul Zuraso, getul Guero, getul Zamio, getul drept-credincios(mare preot) Gormio, getul Seizo, getul Maniso, getul Berisoe, getul Do-gie, getul Carpodo, getul Parioso, getul Montueo, getul Guroeso, getul Peluet şi turnată de conducătorul boero Bisto. Cît despre cei care vor călca în picioare această poruncă vor fi aspru apăsaţi(pedepsiţi cu moartea). Conducătorul le va da mişti şi le va striga: jeg viu ia-i!” Cred că numele corect al conducătorului este Bisto pentru că boero era un titlu sau funcţie care mai apare la patru conducători fiind şi grupul de sfetnici al lui boero Biseto l. Tăbliţa 37 ne povesteşte despre campania geţilor împotriva tracilor precum şi necazurile venite peste Bisto în acele vremuri. ,,Nobilul boero Bisto şi-a adunat cu grijă nobilii să-şi îndemne caii pentru a lovi şi a tăia în bucăţi pe fricoşii traci. Astfel la întoarcerea însoţitorilor(oastei), locuitorii s-au strîns pentru că regele şchiopăta(era rănit) şi a fost adus iar pe faţa falnicului său chip se vedea durerea. Sfînta minune se observă cîteodată la sărbătoarea mea. La locul adunării am pus covoare pe jos în jurul cazanului mare şi i-am îndemnat să ia din el pentru că le-a dat-o sfîntul Zabelio. S-a trecut la catastif veniturile curtenilor pentru plata birului cuvenit dar chipurile lor s-au aprins şi au început să strige însă i-a prins sfînta ruşine cînd le-am aminti de oluri. Se zice că mama îşi scoate în faţa satului totdeauna fiul îmbrăcat în senic pentru a se fuduli. Priveşte la felul cum a condus această pleavă de cînepă care a stat în fruntea cetăţii. Cît despre Gezo, mita îi ajunge să fie ţeapăn de băutură iar pe mama lui o lasă să umble fără rost în sesie. Sfîntul Mîntuitor le-a spus lor: unde nu este cap, vai de picioare! I-am pîndit pentru că s-au ascuns într-o văgăună(adîncitură) unde i-am gonit, i-am prins şi i-am lovit. Cercetată şi povestită(scrisă, turnată) de preotul judecător credincios în cruce”.     

     Grija lui pentru binele neamului get nu era totdeauna susţinută şi de cei apropiaţi iar sminteala şi băutura făceau mare necaz. Din tăbliţa 38 aflăm cum înţelegerea geţilor de a-i primi pe bastarni printre şatrele lor pentru sălaş şi păşune, înţelegere se transformă în cleveteală şi conflict deschis. ,,Priveşte Eni bastarnule, şi du-ţi în Macea, cetatea neamului tău murdar şi schilod, seul sitit şi cîştigat prin vicleşug. Uite această pleavă de cînepă care se căieşte cu putere din toţi ficaţii că au făcut o afacere proastă cu românii. Astfel sfîntul Zabelo a spus locuitorilor cetăţii geto-dacilor să se adune pentru luptă şi să dea răutatea înapoi. Boero Bisto i-a luat pe români şi a oprit astfel mulţimea de bastarni la marginea hotarului unde locuiesc. Cu steagul lui boero Bisto în frunte, oastea s-a adunat în linişte şi a alergat pentru a încercui cu mare desime în jurul zidurilor cetăţii. Au purces să taie rău pe roşcovanii care şi-au găsit adăpost printre şatrele(neamurile) noastre. Neamul cetăţii geţilor a închis gura pentru totdeauna multora din neamul zdrenţăroşilor care alergau ca nişte nebuni şi se ţineau în cerc. Se şopteşte prin agie că Dima, fiul lui boero Bisto s-a îmbolnăvit şi este uns cu ire iar rudele îl însoţesc să ajungă la şatra sa. Turnată pe moşia geţilor de către conducătorul boero Bisto. Sfînta cetate Sarmisetuzo. Credinciosul în sfînta cruce, conducătorul boero Bisto”.       

     Dar acţiunea împotriva bastarnilor i-a adus lui boero Bisto mare necaz pentru că şi-a pierdut fiul care îl pregătea să-i urmeze la conducerea neamului. Nenorocirea s-a datorat basileului Beresio(T 39) care l-a dus pe Dima să treacă rîul(Mureş?) într-un loc periculos unde apa era plină de sloiuri iar el a căzut rănindu-se rău. Şatra Bosof era îndurerată iar viitorul ei s-a dus în prăpastie. ,,Boero Bisto i-a luat comanda armatei cetăţii geţilor lui Beresio pe care i-a dat-o el mai devreme pentru că este gură-rea. Iarna, cînd treceau printr-un ostrov, calul l-a aruncat într-un şanţ(pe Dima) unde s-a schilodit rău. Neamul lui s-a adunat la torişte, şi a înşelat cu putere spunînd că el l-a scos pe Dima din apă. Acest om lipsit de tărie a plecat pe furiş ca un mior şi s-a ascuns într-o pădurice de pe malul rîului dîndu-şi arama pe faţă şi aducînd nenorocirea peste el. Ne-a dus cu vorba zicînd că învăţătura vie românească nu spune să iei azimă pentru a mărturisi. Astfel rudele au adus de mai multe ori bere ca jertfă sfîntului Zien. Aşa, succesiunea nobilei şatre Bosof s-a dus în prăpastie. Însoţitorii au strigat de ce acesta(Dima) a ajuns în apa adîncă şi plină cu sloiuri de gheaţă. Păţania a fost înfăţişată rudelor credincioase trecute la cele veşnice printr-o liturghie pentru meditaţie. Priveşte cum este faţa uliului care este întins pe ghioci. Conducătorul. Ţesătura mea a fost stricată(viitorul meu a fost distrus)”.     

     Autoritatea lui Bisto i-a făcut pe unii conducători locali să se răscoale cum a făcut Rebodeno iar isprava este spusă pe tăbliţa 40. ,,Nobilul boeri Bisto, conducătorul cetăţii geţilor a adunat călărimea şi s-au dus toţi către Sibiu, să-l atace şi să-l prindă pentru judecare pe vicleanul Rebodeno. Arcaşii au cercetat cu mare grijă şi cu chiote, norodul a atacat clanul duşman pe care l-a tăiat rău. Avînd alături îngerul său păzitor şi pe sfîntul Tiaz, cu fală conducătorul boeri Bisto a învins după o mică luptă. Cu mică trudă a strîns cu luptă pe şeful duşman şi a luat cetatea getă Sierema. Gospodarii satelor eliberate s-au închinat în faţa lui boeri Bisto şi au primit drept de a se aşeza în locul nobililor răi. Eu am scris-o în cinstea lui Sarmis pentru ziua sfîntă”. Cum a fost judecat răzvrătitul nu se mai spune în tăbliţă dar pedepsele erau aspre în acele vremuri.     

     Tăbliţa 41 spune ce a păţit un comandant de oaste cam focos,  care a încălcat tradiţia căsătoriei, s-a supărat foc şi a hotărît să se răscoale împotriva conducătorului boero Bisto. ,,Acest Gelu cel roşcat cu ghioagă(buzdugan ca semn al funcţiei de conducător în armată) s-a întors(părăsit) de la soţia Lia şi este luat(căsătorit) cu Zoe. În întăritura sa a fost bătut rău la tălpi ca să primească îndurarea lui Zabeloe. A zăcut pînă la sărbătorile de iarnă cînd s-a ridicat împreună cu rudele sale şi a fost lăsat să fugă să se întîlnească cu armata lui. Pentru a opri zîzania rea ce o băga în armata geţilor, a fost împuternicit Eno să-l prindă cu atenţie şi cu socoteală pe acest nimic, să-l scurteze de cap şi să-l ia. Este luat şi azi a fost purtat într-un senic negru prin cetate. Cei care l-au ajutat au fost găsiţi ascunşi în ocolul vitelor, aduşi în cetatea geţilor iar adăposturile lor au fost dărîmate cu berbecul. Puţina cenuşă a fost dată Ţării Sfînte şi sfîntul Donizeto. Cei din neamul lui Goi s-au speriat şi s-au îmbătat ca nişte putori! Eu Otis împreună cu preoţii am mers la ei şi le-am strigat: linişte! Cercetată şi păstrată de boero Bisto credinciosul în sfînta cruce şi conducătorul geţilor. Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfîntele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Ce să mai spun, vremuri crîncene şi lume aspră dar cu simţul dreptăţii şi mustind de evlavie pentru religia crucii!     

     Că nu-l aveau la rînză pe falnicul get mulţi nobili, ne-o spune tăbliţa 42 unde conducătorul ne povesteşte cum o ceată de mişei au vrut să-i termine caierul înainte de vreme. S-au adunat în faţa cetăţii Sarmisetuzo pe o curătură şi au pus mişeii la cale prinderea şi uciderea lui Bisto. Grupul s-a împărţit în mai multe facţii şi au purces la executarea acţiunii în timpul mesei pe care acesta o lua împreună cu alţi nobili, soţia şi doamnele acesteia. ,,Mulţimea rea şi aprigă împotriva mea s-a adunat pe laze. Eu m-am dus în cetate batjocorit şi certat de nobilii noştri români. Eu am dat de aceste facţiose murdare care s-au unit şi s-au însoţit în intriga lor împotriva lui boeri Bisto. Au fost chemaţi şi s-au dus la această pleavă de cînepă Antonei şi au zis aceşti răi să meargă împreună în grupuri mici pentru a-l lua şi tăia pe boeri Bisto. Într-un loc cu soare puţin, boeri Bisto împreună cu nobilii săi stăteau la masă. Regina sa a stat la masă cu cei adunaţi dar nu a băut. Acest om încăpăţinat şi ascuns a sărit pe tine. Femeile şi fetele tinere îmbrăcate de sărbătoare strigau că acest om slab te-a rănit. A fi îmbrăcat cu haine de nobil nu dă de grijă(bănuială)”. Salvarea conducătorului a venit chiar de la soţie iar pe mişel cred că l-a mîncat moartea.     

     Tăbliţa 43 ne spune despre un alt atentat asupra lui Bisto săvîrşit în urma unei campanii militare undeva la Marea Neagră. ,,Poporul trebuie să ştie că inima marelui conducător get a fost lovită de un chin cunoscut. Anul trecut cînd dormea pe un mal nisipos(plajă) a fost lovit vai! fără pricină după ceafă, dar Zabelo l-a înviat şi nu l-a lăsat omorît. Pentru cetatea geţilor au urmat zile chinuite şi fără strălucire. Pe malul mării a fost căutat un bordei cu pământ umed jos unde a fost dus el. Trei dintre soţi l-au luat, l-au dus pe frumosul conducător şi l-au pus  jos pe o grămadă de fîn unde sfîntul Zabelio l-a vindecat. Eu conducătorul boero Bisto”.      

     Şi nu a fost să moară conducătorul neamului get cînd au vrut răii ci atunci cînd s-a terminat caierul cum spune diacul în tăbliţa 44. ,,Ieri, în cetatea getă s-a făcut itros şi s-a cerut de la Sarmis să dea totul pentru conducătorul bolnav cum este scris de către diac. Zoe se teme că azi a venit ziua judecăţii cum spune poetul pentru cel care ieri era grav bolnav. Toată seara trecută a aiurit iar azi au zis că s-a terminat caierul iar capul părintelui a fost răpus. Astfel Zoe i-a spus preotului Ilo să-l încalţe pentru ultimul drum şi să aibă grijă de fratele său mai mare. În română avem cuvîntul busta cu sensul de putere ascunsă, pe neaşteptate. Moartea lui boeri Bisto a fost anunţată de adunarea cetăţii geţilor iar dispariţia falnicului get a lăsat în urma sa un mare gol dar şi mulţi înciudaţi.      

     Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în Geografia la Vll,11 despre  geţi şi conducă- torul lor că: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor”.   

     După 1900 de ani nişte secături române, slujitori credincioşi ai celor ce ne-au vrut şi ne vreau numai răul, aduc pe capul neamului mioritic ,,tracismul” ca o nega-re directă a continuităţii de neam dintre vechii geţi şi românii de astăzi,  obrăz-ni-cindu-se peste tot că vajnicul mato boero Bisto a fost trac şi toţi cei de la nordul Istrului erau traci şi punct. De dragi ce-mi sînteţi şi eu v-aş trage în cap o ploaie de pumni pînă veţi pune punct acestei sminteli. 

     Bezine – mato(44 – 30? î.e.n), cel care l-a urmat pe Bisto, a avut de înfruntat o situaţie foarte grea(tăbliţa 45). Scăpaţi de strînsoarea falnicului get, mulţi nobili s-au stricat în apucături mişele ajungînd să necinstească sfînta cetate a Sarmisetuzei. A încercat să facă pace cu murdara Roma dar solia trimisă a fost găbjită de aceşti nemernici şi pusă la popreală. Nici falnicii oşteni geţi nu-şi mai găseau vrednicia faptelor din trecut. Cu toată vitregia vremilor Bezino ştie că trebuie să diriguiască neamul străbun al geţilor pe drumul destinului lăsat de Moş Arimin şi luminat de Sarmise. ,,Conducătorul Bezine, uns ca leu ocrotitor, a spus că a visat cum neamul nobil al geţilor trebuie să se adune în jurul sfîntului Zabelo, să-i pese de sine pentru că stă în cetatea getă a lui boeri Bisto. Neamul se îmbată şi se bate rău iar cei cu stare se duelează ca fiul lui Coe Sobo. Eu am încercat să-l iau pe Ilo să fie cu mine la Roma şi să cerem să dea drumul solilor noştri din captivitate. La Atena, am dosit la Sifo arme strînse cu ţîrîita la îndemnul nostru, pe care boeri Bisto le-a lăsat cîndva. Cu acest gînd strigat de Zamolsei, comandantul militar Onero şi soţii săi s-au unit în jurul cetăţii geţilor. Sfîntul Dionise a spus că pentru a merge pe drum cu o osie pătrată, trebuie încercată orice metodă”. Pe tăbliţă sus, se vede portretul lui Bezina iar pe chenar sînt mai multe simboluri cultice. În partea de jos se văd îngerul, capul de bour cu crucea sub el iar un get ţine în mînă steagul strămoşesc.    

     Orilieo – mato, conducător al neamului geţilor(30? – 20? î.e.n.) i-a şonţit rău pe galii/galaţii lui Monsiro Dimpo stabiliţi pe undeva prin sudul Moldovei, dar bucuria victoriei şi aburii beţiei au pierit în faţa frigului care l-au îndurat dormind sub cerul liber. Cum aveau şi ceva glagorie în tărtăcuţă nu s-au făcut de rîs urlînd la lună. L-a trimis în solie pe scumpul Cozon la sciţii cei mişei din cetatea Gramio iar el va veni din urmă să cerceteze oarecare pricini şi să hotărască pe loc precum un om plin de înţelepciune. Tăbliţa 46 arată că influenţa statului geţilor ajungea pînă dincolo de Nistru în lumea sciţilor care se supunea sistemului juridic al acestora şi confirmă informaţiile anticilor privind soliile geţilor. Oastea geţilor era condusă de priceputul Gilozimo. ,,Dragă mamă, lasă pe Roni, să meargă cu noi şi să ne însoţească cu deosebitele lui cîntece într-o mică solie getă a scumpului Cozon la cetatea scită Gramio. Cînd vom intra în micul teritoriu al acestui neam leneş şi viclean, le vom striga acestor supuşi ai locului, că noi puternicii sosim! Apoi cu mici înflăcărări, vor spune cu măsură durerea lor. Să cerceteze bătrînii şi apoi eu voi sta să dau judecata sfîntă. Dumnezeu/Senta i-a spus conducătorului să vă cerceteze pentru a deveni Om. Am trecut şanţul şi am găsit locul în zid pentru a intra în cetatea galului Monsiro Dimpo. Nici terminarea fioroasei palisade cioplită, nu m-a înduplecat şi nu m-a înfricoşat anul trecut. După ce am luat-o, am făcut o beţie. Toată ceata murdară de noroi a ieşit afară să se culce. Ne-am ogoit şi ne-am culcat într-o linişte de mormînt sub cerul liber(clar de lună). Ne-am trezit brusc toată ceata pentru că ningea. Am fost goniţi dar nu puteam certa sau jigni luna! Caută pe Te-gotei să ceară satelor geţilor să coase şi să strîngă cît mai multe togi noi. După dezgheţ, apele au crescut şi am dat bărci oamenilor să treacă înapoi, aducînd laudă lui Dumnezeu. Înţeleptul Gilozimo al geţilor care merge în fruntea soţilor(oastei). Zic! Soarta a dat neamului această minune, care ne ţine adunaţi pentru a ne îndru-ma. Eu, conducătorul Orilieo”. În mijlocul casetei este imaginea lui Orilieo. Mai avem de la acest conducător plin de fală şi un medalion din tinereţea lui care, prin textul imprimat ne ajută să înţelegem mai bine acele vremuri. Stînga ,,Cel care a băgat frica în toţi umflîndu-şi pieptul este Oriloe conducătorul cetăţii Sarmisetu zo”. Dreapta. ,,Eu leul tînăr am luat seamă la cel care s-a luptat cu neamul români- lor şi astfel nobilul Eno să fie judecat pentru cele săvîrşite”. Nu avem şi alte informaţii să ştim dacă s-a luptat cu Roma sau alte seminţii potrivnice şi nu ştim cine a fost acest nobil Eno pe care l-a trimis la dreaptă judecată.     

     Dar existenţa conducătorului geţilor şi implicit autenticitatea tăbliţei este menţionată de scriitorul roman Trogus Pompeius Justinus care a trăit în secolul l î.e.n. unde în Historiae Philippicae la XXXll, 3 ne luminează cum erau vremurile pe atunci: ,,Şi dacii sînt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor, au fost siliţi din ordinul regelui, ca atunci cînd se culcau să-şi pună capul în locul picioarelor şi să facă servicii pentru femeile lor, care servicii de obicei li se făceau. Şi situaţia lor nu s-a schimbat decît atunci cînd şi-au spălat ruşinea prin curajul deosebit din război”.  

     Cozon – mato, conducător al geţilor(20?-15? î.e.n) amintit în tăbliţa de mai sus, se ducea într-o mică solie la sciţi trimis de mato Orilieo. De la el s-au păstrat monede de aur cunoscute sub numele de cosonii. 

     Cotizo – mato(15 î.e.n.? – 15 e.n.?), a reuşit să întărească mult puterea statului geţilor. Nu s-a sfiit să atace cu vigoare pe romani în sudul Mesiei, Iliria ajungînd pînă în Macedonia ca să-şi apere glia de aceşti căpcăuni nesăţioşi. Suetonius ne spune că puterea romană prin împăratul lor Octavian au chibzuit adînc şi au socotit că este mai bine o alianţă cu aceşti neastîmpăraţi geţi decît un război pe viaţă şi pe moarte. Au propus ca fiica lui Cotizo să-i fie soaţă lui Octavian iar fiul lui Cotizo să o ia de nevastă pe fiica lui Octavian. Pentru a-şi vedea nata, fiul lui Cotizo pleacă la Roma(T 47) dar pe drumul de întoarcere este atacat de o ceată de lifte iar o săgeată îl răneşte rău în piept. Este adus pe corcie pînă acasă şi imediat moare. Cred că vicleanul Octavian a pus la cale această mişelie a uciderii fiului lui Cotizo pentru ca alianţa să fie anulată. Dacă geţii ar fi fost un popor de barbari aşa cum au mîncat lături grecii şi latinii pe această temă, atunci nu ar fi existat o umilinţă mai mare pentru un împărat roman decît să-şi dea fata unor sălbatici care se considerau egalii lui. Prea pute această mizerie antică a mincinoşilor de profesie colportată de atîtea lichele din neamul nostru. ,,Noi ne-am pomenit înconjuraţi de o mulţime de oameni care se învîrteau în jurul nostru, ne goneau ca nişte năluci, ne atacau cu putere să ne prade ca o haită de lupi. Ne-am oprit imediat iar eu Ilo Românul am avut gîndul de a-i pîndi pe aceşti răi, m-am răţoit şi am strigat la ei, iar mulţimea s-a dat înapoi descurajată dar plină de ură. Ne-am adunat şi pe tăcute, toţi ca unul i-am pîndit şi ne-am luptat cu ei = D(dio: sfînt) – S(Sarmis: veşnic). Soţii viteazului leu român s-au strîns şi s-au luptat cu putere ieri seară pînă a dat în noi oboseala dar i-am învins. Neamul lui Cotizo s-a culcat dar fiul său a fost rănit în piept de o săgeată. El striga de durere şi a fost adus de la Roma la Sarmisetuzo pe jos(pe corcie, targă). După lupta cu aceste căţele fricoase, pe noi toţi ne-a cuprins durerea. Cînd el a sosit, eu Cotizo am ieşit doborît şi am adus pentru noi prima apă sfinţită -agheasmă – a lui Zoe şi săpăligă. Fiul a fost dus pe ţol prin toată cetatea şi a fost plîns cu strigăte de curioşi. Ieri seară tu ai murit iar cetatea şi-a pus haine de sărbă-toare şi mi-a cerut mie să rizuiesc în placă şi s-o torn. La răsăritul soarelui se va ridica precum roua şi se va duce să fie judecat şi să stea în cealaltă viaţă. Cotizo săpat(chinuit) de lacrimi; Sfîntul; Sfîntul meu Zoe”.     

     Roma s-a învrăjmăşit rău pe geţi şi au urmat acţiuni de jaf de o parte şi de alta a Istrului. În anul 6 î.e.n. romanii organizează o acţiune de prădăciune la nord de Istru condusă de Sextus Aelius Catus reuşind să distrugă o mare parte a dabelor geţilor şi să strămute în sud 50000 de oameni, pentru a micşora cerbicia acestora dar şi ca sursă de venit pentru romani prin creşterea numărului birnicilor. Geţii se adună şi năvălesc plini de furie în acelaşi an în Mesia dînd pradă focului tot ce au întîlnit în cale şi se purta cu tunică şi săndăluţe. În anul 11 e.n. romanii pun la cale un atac de anvergură condus de Cornelius Lentulus împotriva geţilor. S-a jefuit tot sudul Munteniei dar şi Banatul a avut de suferit atenţia acestor prădători. Cotizo nu a rămas dator şi iarna i-a încălzit pe romani dînd foc castrelor şi cetăţilor din sud. Presiunea romană se întăreşte asupra geţilor tot mai mult. Marea răscoală a geţilor din Panonia este înăbuşită în anul 9.e.n., o parte a populaţiei este deportată iar zona a devenit o provincie romană cu consecinţe grave asupra siguranţei statului geţilor şi a istoriei neamului nostru.    

     Suetoniu a trăit între anii 75-160 e.n. şi a ocupat funcţii importante în statul roman iar sub Hadrian 117-138, a fost secretar al cancelariei, căzut în dizgraţie tot sub acest împărat se retrage din viaţa publică şi începe să-şi scrie operele din care numai Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari a reuşit să străbată timpul. Textul românesc este tradus după unul german apărut în anul 1908, iar acesta este tradus după un manuscris latin din secolul Xl. În Cartea a doua Divinul Augustus la 63 spune despre aranjamentul matrimonial al împăratului roman: ,Cu Scribonia a avut o fată pe Iulia… Pe Iulia a căsătorit-o mai întîi cu Marcelus, fiul surorii sale Octavia, abia ieşit din vîrsta copilăriei, după moartea lui Marcellus, cu M. Agrippa obţinînd de la sora sa să-i cedeze ginerele… Cînd Agrippa a murit, a căutat multă vreme, pînă şi în ordinul ecvestru, pînă să-l aleagă pe Tiberius ca fiu vitreg; l-a obligat să-şi abandoneze soţia deşi era însărcinată şi îi dăruise un copil. M. Antonius scrie că mai întîi i-o propusese pe Iulia fiului său Antonius, apoi lui Cotis, rege al geţilor şi că în aceeaşi perioadă îi ceruse în schimb regelui pe fiica acestuia în căsătorie”. Prin anul 42 î.e.n. Octavian Augustus se căsătoreşte cu Scribonia iar Iulia se naşte în anul 39 î.e.n.. În anul 38 se căsătoreşte cu Livia Drusila de la care nu a avut copii. În anul 25 î.e.n. Iulia este căsătorită cu M. C. Marcellus şi după moartea acestuia, în anul 21 se căsătoreşte cu Agrippa cu care are doi copii. Cînd generalul Agrippa moare în anul 12 î.e.n., Octavianus o căsătoreşte în anul 11 î.e.n. pe Iulia cu viitorul împărat Tiberius.     

     Tăbliţa 47 este dovada acestei combinaţii menţionată de Suetoniu şi pusă la cale de împăratul roman Octavianus Augustus în anii 12 î.e.n. sau 11 î.e.n. după moartea lui Agriipa.     

     În anul 16 î.e.n. Cotiso trece Istru cu mare oştire şi face prăpăd înspre vest în provincia Illyricum. Între anii 12-9 î.e.n. romanii lui Octavian cuceresc Panonia, teritoriu al neamului get ce făcea parte din toriştea ce o conducea Cotiso. Despre acţiunea geţilor lui Cotizo spune la 20 ,,…a oprit şi incursiunile dacilor, ucigînd trei dintre conducătorii lor împreună cu un număr mare de soldaţi”. Mai găsim informaţii despre Cotizo la Annaeus Florus care a trăit în secolul ll al erei noastre şi a scris Epit. LV, 12 unde precizează despre Războiul cu dacii: ,,Dacii trăiesc în munţi. De aici sub conducerea regelui lor Cotiso, de cîte ori Dunărea îngheţată făcea să se unească cele două maluri, luau obiceiul să se coboare şi să devasteze regiunile învecinate. Caesar Augustus a găsit de cuviinţă să gonească acest popor, la care se pătrundea cu anevoie. Trimiţînd deci pe Lentulius, acesta i-a gonit pe celălalt mal. Şi stabilind aici garnizoane, Dacia cu această împrejurare n-a fost bătută, ci războiul a fost numai înlăturat şi amînat”.     

     Publius Ovidius Naso(43 î.e.n. – 17 e.n.) este cel mai bogat izvor de informaţii pentru strămoşii noştri din timpul lui Cotizo. După ce a încercat în zadar să-şi schimbe locul exilului din cetatea Tomis, a învăţat limba geţilor şi a scris chiar poeme în această limbă. El nu pomeneşte niciodată pe daci, pentru el get sau dac sînt totuna.

     Tristele ll                    ,,Eu numai fost-am trimis lîngă a Istrului guri înşeptite,   

                                           Unde de-a Polului Nord geruri cumplite rebegesc.      

                                           De meterei, colchieni, de iazigi şi de a geţilor gloată,        

                                           Doar ale Istrului lat ape, adînci ne despart. …………”

     Tristele lll  Am uitat pînă şi să vorbesc. Îmi sună mereu în urechi graiul tracic şi scitic şi mi se pare că pot să scriu versuri în metrica getilor. Crede-mă, mă tem să nu amestec vorbe latine cu vorbe din Pontus, pe care să le citeşti în scrisul meu. Dar, oricum ar fi, scrisoarea mea citeşte-o cu bunăvoinţă şi scuz-o pentru situaţia în care mă găsesc. Din acest text, poetul latin ne spune explicit că limba geţilor putea fi înţeleasă şi de către romani dacă se străduiau puţin, deci erau limbi înrudite cu rădăcină comună şi asta se cunoştea înaintea cuceririi parţiale a Getiei, zicere ieşită chiar de sub pana unui latin sadea şi nu de leprele care s-au dat de ceasul morţii numai să ne facă mai latini decît latinii!

     Tristele V,7                 ,,Vrei poate, să afli ce soi de oameni şi ce obiceiuri    

                                         Au tomitanii, ai mei concetăţeni de acum?        

                                         Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi-ntre greci e-mpărţită,    

                                         Însă de geţii rebeli pare să ţină mai mult.     

                                         Vezi într-un număr mai mare, pe geţi şi sarmati, ce, călare,  

                                         Vin şi se duc tot foind prin a oraşului străzi.  

                                         Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,   

                                         Arc şi săgeţi ce la vîrf unse-s cu fiere de şerpi.                 

                                         Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă;  

                                         Barba şi pletele lor n-au fost tăiate nicicînd.                         

                                         Mîna deprinsă le e să-nfigă în duşmani cuţitul,  

                                         Care la orice barbar stă lîngă şold în chimir.     

                                         ……………………………………………..    

                                         Paloşul lor tăios biruie orişice drept.     

                                         Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie.  

                                         Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.  

                                         Doar la puţini mai găseşti vreo urmă de limbă grecească,     

                                         Schimonosită şi ea de al barbarului glas.   

                                         Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată      

                                         Spune în graiul latin cel mai simplu cuvînt.” 

     Lingviştii români şi istoricii din aceeaşi tagmă spun că toţi geţii ştiau să behăie numai după cum se cînta şi se auzea la Roma! Pîrvan în nebunia lui tracistă şi a trădării de Neam şi Ţară clocită în şărpărie sionistă, spune că geţii erau latinizaţi chiar înainte de a veni romanii să-i uşureze de aurul şi argintul pe care îl aveau. Şi în prezent făuritorii de istorii şi limbiştii, scot din closetul latrinităţii hîrdaie de căcat pe care îl degustă o viaţă spunînd că aşa au procedat şi geţii latinizîndu-se prin comerţ şi paznici de gură-cască la haznaua altora! Vedeţi întunecaţilor că chiar un latin v-a dat în gît cu ticăloşiile voastre!

     Tristele V,10               ,,Doar cîte unul cutează să lucre pămîntul; sărmanul     

                                         Ară c-o mînă pe plug şi cu cealaltă pe arc,     

                                         Cîntă-ncoifat pe-al său nai, ce-i lipit doar cu smoală, păstorul   

                                         Şi de războaie se tem oiel-aici nu de lup.    

                                         Zidul acesta ne păzeşte şi chiar între noi ducem teama   

                                         Liftei barbare de-aici amestecate cu greci,                       

                                         Căci locuiesc împreună cu noi de-a valma barbarii,    

                                         Care în oraş stăpînesc cele mai multe clădiri. 

                                         …………………………………………..  

                                         Chiar şi acei pe care îi crezi că-s de viţă grecească, în                           

                                         Loc de costum strămoşesc poartă nădragi persiani.    

                                         Ei se-nţeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă-ntre dînşii;

                                         Eu doar prin semne le-arăt ceea ce vreau să le spun,    

                                         Eu sînt aicea barbar că nu-s priceput de nici unul”.

     Pînă şi grecii şi-au amestecat limba cu a geţilor şi nicidecum invers cum ar fi trebuit să se întîmple după planul Satanei.    

     Pontice ll, 9, Lui Cotys se vrea o scrisorică din partea surghiunitului către conducătorul geţilor. ,,Odraslă de regi, Cotys, a cărui origine nobilă se ridică pînă la Eumolpus, dacă cumva vocea faimei va fi ajuns pînă la urechile tale că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău, tu care eşti cel mai blînd dintre toţi principii, ascultă grasul celui ce te roagă şi dă o mînă de ajutor, dacă poţi, şi tu o poţi, unui proscris. Strălucirea neamului tău îţi impune aceasta, este datoria neamului nobil ce scoboară din zei, ţi-o pretinde aceasta insuşi Eumolpus preastrălucitul autor al neamului, ţi-o pretinde aceasta însuşi Erichtonius, înaintea lui Eumolpus… Si tu chiar Cotys, odraslă demnă de părintele tău, dă o mînă de ajutor unui exilat ce se găseşte în tabăra ta. Întind braţele rugătoare către tine, ca poet către poet – Ad vadem oratia brachia tendo!” Ovidiu spune că Eumolpos este strămoşul ancestral al neamului lui Cotiso. Eumolpizii erau slujitorii traci ai templului din Eleusis înfiinţat după Pausanias, de către hiperboreeni, adică geţii din nordul Istrului. Rufus Festus spune că Eumolpiada era vechea denumire pentru oraşul macedonean Philipopolis.    

     Pontice lll, 2 ,,Aici vă cunosc acum şi sauromaţii şi geţii, iar cetele de barbari laudă un astfel de curaj. Cînd acum de curînd am adus vorba despre cinstea noastră(căci am învăţat să vorbesc în limba geţilor şi a sarmaţilor) un oarecare moşneag ce se găsea din întîmplare în acea mulţime, la vorbele mele a răspuns următoarele: Şi noi, străine, pe care recele Istru ne ţine departe de voi, ştim bine ce înseamnă numele de prieten. Există un loc în Sciţia, cei bătrîni o numeau Taurida, care nu este prea departe de pămîntul getic. Eu m-am născut acolo, şi nu mă ruşinez de patria mea. Poporul de acolo se închină surorii lui Apollo… După ce a isprăvit povestea (lui Oreste şi a Ifigeniei), lăudară cu toţii faptele şi frumoasa bună credinţă. Nu-i de mirat cum chiar în această regiune, care nu este alta mai sălbatică, numele de prie-ten atinge sufletele cele mai barbare”.      

     Ponticele lll 4 ,,Nici vorbele mele nu le citeşti, ale mele care sînt surghiunit la Istru, fluviu din care beau geţii ce cu greu se supun Acesta este cuvîntul lui Dumnezeu: Dumenzeu este în inima noastră, aceasta le prezic, acestea le profeţesc la îndemnul zeului”.      

     Pontice lV, 7 ,,Vezi cu ochii tăi că marea-i îngheţată de ger, vezi cu ochii tăi că vi-nul se întăreşte de frigul cel aspru. Vezi cu ochii tăi cum ţăranul iazig mînă carul încărcat prin mijlocul apelor Istrului”.      

     Pontice lV, 13 ,,Ah, mi-e ruşine dar am compus un poem şi în limba geţilor şi vorbele barbare le-am modulat după ritmul latin. Şi am plăcut – felicită-mă – şi am început să-mi cîştig faimă de poet printre neumanii geţi. Vrei să cunoşti subiectul? Am cîntat meritele cezarului. La noutatea mea s-a adăugat şi divinitatea zeului, căci am arătat că trupul lui August este muritor, dar sufletul său s-a ridicat la cerul cel înalt.(Augustus a murit în anul 14 e.n.)… Aşa a spus el, dar eu, preascumpule prieten, mă văd surghiunit de şase ani sub polul îngheţat”.     

     Atîtea spune surghiunitul poet despre strămoşii noştri, informaţii ocultate pînă în prezent, încît îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să dai la mir pînă oboseşti! Ardă-v-ar para focului nefîrtaţilor, sînteţi mai răi decît răii răilor. Asta-i cultura golănimii boulene, cap pătrat şi-n nas cu pene. Dacă nu ştii, este un păcat ce trebuie iertat, dar dacă nu vrei să ştii este o ticăloşie care trebuie pedepsită!       

     Poetul Ovidiu care era mazîlit la Tomis pe la anul 8 al erei noastre, confirmă acest statut politic al statului get în Pontice ll,9 trimiţînd o scrisoare lui Cotiso, mato al geţilor pînă la anii 15 unde spune ,,că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău”; să le spunem şi acelora cu moaca strîmbă şi mintea şuie că sintagma ,,imperiul tău” nu înseamnă stîna ta, coteţul tău, coliba ta, sălaşul tău sau tribul tău fie el şi de neam ales. Iar romanul ştia ce înseamnă imperiu pentru că tocmai pierduse statutul de  cetăţean al Romei. O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso.

     Dar acest imperiu arimin format din geţi şi traci a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani. În anii 12-9 î.e.n. romanii cotropesc Panonia iar în anul 9 e.n. geţii din acest teritoriu pornesc o mare răscoală ajutaţi de cei din est dar sînt înfrînţi. În anul 29 Mesia, teritoriul de la sudul Istrului care despărţea Geţia de Tracia este cotropită de către romani şi transformată în provincie. Pe la anii 46, regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie romană astfel că imperiul get rămîne numai la nord de Istru. După războaiele purtate de împăratul Traian, partea de vest a imperiului get este ocupată şi transformată în provincia romană Dacia, nume care nu a existat înainte de această nenorocire pentru strămoşii noştri. O parte dintre preoţii ajunşi sub stăpînirea romană împreună cu unii nobili şi oameni de rînd s-au retras la est de Carpaţi şi au continuat statalitatea imperiului get dar şi lupta împotriva cotropitorului roman.

     Biseto ll – mato, conducător al geţilor(15 e.n.? – 30 e.n.), îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Romă(T 51) iar situaţia devine tot mai grea. Mesia se află sub influenţa militară a Romei chiar dacă geţii din nordul Istrului nu acceptă ruperea gliei străbune în bucăţi după poftele oricărui tripe lele. Dio Cassius ne lasă informaţii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geţilor şi bastarnilor din anul 29 e.n. El spune că războiul a început după ce geţii şi bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se ţinea tare undeva pe la gurile Dunării. În realitate bastarnii şi geţii au atacat Mesia în centru iar acest Rolex apare pe tăbliţă cu numele de Orolo care a refuzat să mai plătească birurile către Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimată de boero Biseto ll ca mato al geţilor fără a se preciza rezultatele. Dio Cassius ne spune că acest Rolex simţind presiunea coaliţiei geto-bastarne cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oştile lui Dapix şi Zyraxes cucerind şi dabele lor situate undeva la gurile Dunării. Dar aceştia erau doi conducători locali din Muntenia şi fiind ajutaţi de boero Biseto ll s-au confruntat în anul 29 e.n. cu romanii iar în anul 30 ajung amîndoi mato.

     De aici trebuie să tragem concluzia că la acea dată Mesia nu era provincie romană. ,,Poetul Udruoe spune să nu te temi de zoile grase. Du-te ca un conducător de oaste şi ocrotitor dar să fii aspru ca vîntul de iarnă boero Biseto şi să nu arăţi îngăduinţă. Este o pleavă deasă aceşti jeleri care nu-şi plătesc dările în cereale şi trebuie adusă la ascultare. Anul trecut a fost ceartă şi a ieşit cu lovituri între murdara Romă şi Dapisiu dar eu am mers cu omenie şi credinţă în sfînta cruce pentru a-l sprijini. Cînd ei dormeau i-am înconjurat în linişte cu oaste pe jeleri şi i-am zdrobit pînă ce doi prăpădiţi, au vorbit în şoaptă şi împreună cu Ilo au luat un ştergar şi s-au lăsat prinşi de boero Biseto. Orolio iar a uns cu murdărie oala pentru mîncare cum spune sfîntul G. Împreună cu credinciosul Beriso carpul, eu boero Biseto am purces să-l strîng cu război, să-l iau şi să-l duc pe acest om încăpăţînat Deugeo şi neamul lui care au ieşit plini de teamă căutîndu-şi dosire (scăparea) la temelia cetăţii Sarmisetuzo. Pe întunecat cînd toată lumea dormea cui, boero Biseto nu a fost luat de somn. Ieri seară i-am luat cu luptă tare şi i-am hărţuit fără odihnă pe ei”. Pentru boero Biseto ll vremurile nu au fost liniştite astfel că s-a pomenit cu o revoltă chiar în cetatea Sarmisetuzo cînd el bătea război cu geţii lui Orolio şi cu romanii în Mesia. În anul 30 e.n. datorită stării grave a sănătăţii pentru că mergea foarte greu, boero Biseto ll este înlocuit de către dage balo(T 57) prin Dapisiu şi Zoirasieo.  

     Dapisiu şi Zoirasieo – mato(30 - 45?) conducători ai geţilor(T 60) au avut lupte neîntrerupte cu romanii la care participă alături de geţi şi iazigi, sarmaţi, roxolani, sciţi, bastarni. Violenţa luptelor este prinsă în această tăbliţă unde nesăbuinţa unui comandant get a dus la distrugerea polcului. Pedeapsa este aspră şi pilduitoare. ,, Zisa(judecata) cetăţii geţilor este plină de durere şi te ceartă pe tine în slujbă să dai socoteală pentru polc. După înţelepciunea sinceră a sfîntului Zoe, ai jertfit oastea neamului cu o ciudă nemăsurată pentru care trebuie să răspunzi. Cît timp vei sta în cetatea getă vei fi lovit şi gonit cu murdărie şi îi vom da acestui aducător de rele, pîine subţire şi mică, tare ca osul. Zabelo, vei da pintenii cu care te-am numit comandant pe care ţi-i vom lega de cap să fii alergat. La sărbătorile neamului toţi geţii să aibă întîietate în faţa acestui om încăpăţinat. Conducători şi preoţi judecători Dapisio împreună cu Zoirasieo. Adusă nouă şi privită cu atenţie vie, a fost cercetată de sărbătoarea Pălii şi unsă cu semnul crucii. Acest înfumurat a fost trintit şi tîrît apoi alergat şi gonit cu biciul pentru că este un nimic. Iată Zoe! acest nimic este ori caca ori maca(raţă)”. Tăbliţa 60 povesteşte despre o solie trimisă de Dapisiu la sciţii din cetatea Grono pentru a plăti în groşi solda cuvenită armatei acestui neam angajată să-i sprijine pe geţii. Tot din această tăbliţă aflăm că Dapiseu era acum singur conducător al geţilor, Zoirasieo ori a dispărut de moarte bună ori i-a făcut felul cel care a rămas mato. Numele monezii geţilor s-a păstrat mult timp pe teritoriul locuit de români pentru că în perioada feudală a circulat în Ţările Române, Ungaria şi Polonia o monedă care se numea groşi. Romanii strîng tot mai mult laţul în jurul geţilor, dar nici în neamul lor nu este linişte, dihonia are cuiburi neştiute.    

     Bilteo – mato, conducător al geţilor(45 e.n.? – 60 e.n.?) cum arată tăbliţa 62, nu are linişte. Îl pedepseşte pe Dapisiu(tatăl lui Ili) şi tot neamului lui considerîndu-l uzurpator al funcţiei de mato. Ţăranii se răscoală datorită greutăţilor şi iarăşi o iau  razna din cauza beţiei cu mursă iar conducătorul trebuie să-i aducă cu sabia la ascultare. În timpul campaniei militare soţia lui dă în sminteală şi este pierdută.     

     Gezino – mato, conducătorul geţilor(60 e.n. – 89 e.n.) trebuie să facă faţă unor atacuri repetate ale romanilor care urmăresc să-i supună neamul. Se fac pregătiri militare intense pentru confruntările cu acest duşman fără linişte(tăbliţa 64). Dage balo dă breslei boiangiilor spre prelucrare în folosul armatei, pînză dar calitatea lucrării este jalnică. Şmecherii sînt amendaţi, atelierul închis iar lucrarea este refăcută de meseriaşii din Sibiu(tăbliţa 63). În anii 52-53 e.n. romanii construiesc pe malul drept al Istrului fortificaţii puternice care să supravegheze populaţia de pe ambele maluri ale fluviului. În anii 68-69 e.n. geţii şi sarmaţii atacă puternic toate aliniamentele strategice din Mesia şi le controlează cîteva luni dar venirea primăverii îi lasă pe romani mai liberi în mişcări şi reuşesc să îi arunce peste Istru în nord, pe năvălitori. La Dio Cassius mato Gezina este numit Vezina!     

     De la Cornelius Tacitus(54-119 e.n.) ne-au rămas informaţii despre strămoşii noştri referitoare la aceste evenimente în De moribus Germanorum şi Historiae l, 79 ,,Lumea fiind preocupată numai de războaiele civile, nimănui nu-i mai era aminte de treburile din afară. De aceea roxolanii, un popor sarmatic, de un mare curaj, după ce în iarna trecută tăiase în bucăţi două cohorte romane, făcură o invazie în Moesia. Erau nouă mii de călăreţi, mîndri de îndrăzneala lor firească, de succesul lor şi care se gîndeau mai mult la pradă decît la luptă. Pe cînd ei se găseau risipiţi după jafuri, legiunea a treia, căzu deodată asupra lor, nimicindu-i”. Historiae.Lll,46 ,,În acelaşi timp izbucni o răscoală şi în Germania(primăvara anului 69 – toamna anului 70), încurajată de laşitatea comandanţilor şi de revolta soldaţilor. Atacul inamicilor şi perfidia aliaţilor adusese statul în marginea prăpastiei. A pornit mişcare şi poporul dacilor, un neam de oameni niciodată credincioşi. După ce s-a retras armata din Moesia, ei n-au mai avut nici o teamă. Dar deocamdată ei priveau liniştiţi la treburile noastre, cînd însă aflară că întreaga Italie s-a aprins în flacăra războiului şi că tot imperiul roman s-a înarmat împotriva sa însăşi, au atacat tabăra de iarnă a cohortelor şi a cavaleriei şi puseră stăpînire pe ambele maluri ale Dunării. Şi se pregăteau să distrugă chiar tabăra legiunilor”. Historiae LV,54 ,,Galii prinseră curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeaşi, căci se lăţise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi din Panonia ar fi fost înconjurate de sarmaţi şi de daci, asemenea lucruri se plănuise şi în provincia Britania”.     

     În iarna 69-70 e.n. acţiunea geţilor şi sarmaţilor se repetă punînd la grea încercare armata romană, care reuşeşte cu mari eforturi să-i întoarcă înapoi peste Istru. Între anii 77-85 se dau lupte crîncene între geţi şi romani atît la nord de Istru cît şi la sud în toată Mesia. În anul 85 se dau primele lupte dintre armata romană condusă de Cornelius Fuscus şi armata geţilor condusă de Gezino şi basileul Diogio. Se face o adevărată mobilizare generală a neamului geţilor chemîndu-se la arme oastea gloatei(tăbliţa 65). Geţii sînt înfrînţi şi plătesc un preţ foarte mare pentru răscumpărarea nobililor căzuţi prizonieri la romani. Diogio are şi el parte de această soartă ingrată. Vinovat de nenorocire este găsit românul Sandu Pantelo care a adus-o pe tavă după cum spune conducătorul Gezino. Matei a fost şi el judecat pentru că în toiul luptei l-a părăsit pe Diogio care a ajuns prizonier la Fuscus. După refacerea armatei geţilor, Diogio îl înfrînge pe Fuscus, îl prinde şi îl scurtează de cap în anul 88 e.n. cum minte Dio Cassius(155-240) în Istoria romană dar Suetoniu care a fost contemporanul acestor fapte ne scrie altceva. Romanii sînt buimăciţi de cerbicia  geţilor care luptă pentru apărarea gliei străbune şi sîngele care nu mai conteneşte. La Istru vine chiar împăratul Domiţian dar prevăzător, stă mai în spate şi trimite să ceară socoteală geţilor pe Tettius Iulianus care îl înfrînge pe Diogio în anul 89 e.n. la Tapae. Pacea cu romanii se încheie în cetatea Panonia şi este condusă de nobilul Diegis după cum spun izvoarele romane, adică basileul Diegio/Diogio cum este scris pe tăbliţe şi care va deveni mato după întoarcerea la Sarmisetuzo.     

     Suetoniu comentează războiul romanilor conduşi de împăratul Domitian împotriva geţilor în scrierea Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari şi în Cartea a opta găsim la paragraful 6 următoarele: ,,A întreprins mai multe expediţii, parte din voinţa lui, parte din necesitate: din voinţa lui împotriva caţilor iar din necesitate una împotriva sarmaţilor care masacraseră o legiune cu comandantul ei; împotriva dacilor a dus două campanii, prima după înfrîngerea consulului Appius Sabinus, a doua după cea a lui Cornelius Fuscus, prefectul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă. A celebrat două triumfuri asupra caţilor şi asupra dacilor, după succese şi eşecuri alternative; după victoria asupra sarmaţilor s-a limitat numai să-i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”. Suetoniu scrie că a fost învins de daci în primul război Appius Sabinus iar Cornelius Fuscus i-a învins pe daci. În urma acestei victorii Domiţian a primit un triumf din partea senatului. Afirmaţiile lui Suetoniu îl face pe Dio Cassius de mare mincinos şi urîcios, dar nu ne-ar păsa prea mult dacă nemernicia nu ar falsifica istoria noastră veche. Iar informaţiile lui Suetoniu sînt confirmate şi chiar completate de cele aflate pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri şi ţinute încă ascunse bine la Institutul de Arheologie din Bucureşti.     

     Pacea încheiată de geţi cu romanii a fost negociată de către dage balo numai cu Fuscus(T 68, 70) iar o delegaţie a geţilor a fost trimisă într-adevăr la Roma pentru a se consemna încheierea războiului. Tăbliţa 69 arată frămîntările prin care trecea neamul get datorită condiţiilor grele impuse de Fuscus pentru încheierea războiului. Iar tăbliţa 66 spune că a căzut în mîinile romanilor mulţi dintre nobilii adunării ce au fost răscumpăraţi cu bani strînşi şi de la populaţie. Tăbliţele şi textul lui Suetoniu arată fără putinţă de tăgadă că Dio Cassius a minţit cînd a scris despre aceste evenimente. Numai nebunii sau secăturile se sumeţesc şi spun că Domiţian care participase la luptele de la Dunăre, nu ştia cine era conducătorul dacilor cu care a încheiat pacea şi căruia i-a dat diadema de rege!     

     Despre aceste fapte povestite de tăbliţe, Dio Cassius nu aminteşte deloc pentru a nu fi obligat să-i recunoască lui Domiţian ceva merite! Tăbliţele geţilor nu pomenesc de Tettius Iulianus, generalul roman care l-ar fi învins pe Decebal după cum scrie Cassius, dar nici Suetoniu nu îl aminteşte ceea ce însemnă că trebuie să-i mai punem în cîrcă încă o minciună lui Cassius. Cînd solia geţilor merge la Domiţian să încheie pace, Dio Cassius spune că era formată din ,,Diegis cu ciţiva bărbaţi comaţi” trimisă de Decebal, regele dacilor care refuzase să vină la tratative iar la pacea cu Traian, acelaşi ,,Decebal trimise, chiar înainte de a fi fost învins, o deputaţiune, nu dintre comaţi, ca mai înainte, ci dintre principalii pileati”. Aici se vede minciuna şi răutatea istoricului roman, lui Domiţian i se trimite o delegaţie condusă de un rîndaş însoţit de cîţiva păstori cum vrea să credem Dio Cassius iar cînd e vorba de Traian vin cei mai de seamă geţi să i se închine, chiar înainte de a fi fost învinşi iar Decebal se grăbea şi el să facă acelaşi lucru dar încă nu îşi terminase de înfăşurat nojiţele de la opinci! Noi trebuie să credem după spusa mincinosului roman Cassius, că pe Domiţian nu îl luau în seamă nici comaţii geţi şi nici curcile plouate iar pe Traian îl respectau toţi ca pe un zeu inclusiv Decebal care ceruse să fie primit de către augusta săndăluţă: ,,se dusese la Traian, după ce se aruncase la pământ, i se închinase şi depusese armele”, să-i arate împăratului roman ce bine stau geţii cu flotările. Prea aduce a cultul personalităţii toată scriitura iar noi româ-nii de astăzi avem o experienţă recentă pe acest tărîm!     

     Despre pacea încheiată cu romanii, Dio Cassius spune: ,,…Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis, ca şi cînd ar fi învins şi că putea să dea un rege dacilor, distribui soldaţilor onoruri şi bani şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, delegaţi de ai lui Decebal şi o scrisoare ca din partea acestuia, dar care se zicea că a fost plăsmuită de el”. Păcătos cum a fost şi mincinos aşijderea, a spus adevărul fără să vrea; într-adevăr Diogio a fost cel care a încheiat pacea cu romanii în Panonia iar dage balo a trimis o delegaţie la Roma pentru a confirma actul perfectat. Tăbliţa  70 completează aceste informaţii astfel: ,,Zisa/judecata nobilei noastre adunări. Neîncrederea românilor să se oprească. Fiecare familie are datoria de a avea încredere în adunarea noastră care vrea să trimită la Roma o delegaţie să se audă şi glasul Sarmisetuzei. Să cerceteze solii chipul îngerilor de pe cer astfel ca pentru toţi să fie pace. Ura este ca o pisică cum spune adesea sfîntul Zabelo. Trasă/turnată în Sfînta Geţie şi gravată cu cui de getul Zurobado”. Dar minciuna magistrului Cassius mai are o însăilătură tîmpită, Dacia avea după pacea cu Domiţian doi regi; Diegis care a primit diadema de la împăratul Domitian şi Decebal ca rege al dacilor deşi ei nu aveau rege ci conducător confirmat de dage balo sau Frăţia Celui Ales, şi care nu a vrut din dispreţ să-l vadă pe împăratul roman la faţă, după spusa lui Cassius!     

     Măi să fie, iese părul prin scufie şi prostia prin călcîie!     

     Diogio – mato, ultimul conducător al geţilor/rumunilor (89 e.n. - 106 e.n.) chiar de la început are parte de viclenii care urmăreau să-l elimine din structurile de putere. Cînd se afla în cetatea Panonia, trimis de Gezino pentru încheierea păcii cu romanii lui Domitian, acasă un pezevenchi cu gîndul şui, s-a vrut chiar moţul neamului. A îmbrobodit dage balo că Diogio odată dus în gura lupului nu are cum să se mai întoarcă înapoi şi ar fi mai înţelept ca adunarea neamului să-l aleagă pe el ca mato. Şi repejor, pentru a da putere şmecheriei, a bătut un medalion cu chipul său şi textul care consfinţea noul statut social. Cînd Diogio s-a întors din afacerile lui cu romanii şi a constatat mişelia, rău s-a supărat(tăbliţa 71) pe Pantelo Goe şi l-a pedepsit aspru. ,,Eu am strîns în jurul nostru nobila adunare a neamului străbun ca să ducă cu tobe plîngerea şi să o dea lui Zabelio. El va pune pe cîntar şi va judeca murdara poveste. Această pînză netigită(gogomănie) pentru şters picioarele ne-a dat-o românului Pantelo Goie. Să fie prins la moşia lui, să-l luaţi şi să-l aduceţi la strălucita Sarmisetuzo a geţilor. Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi să-şi pună pe cap miţe de oaie cît eu voi sta în fruntea adunării. După noua trasă(jude-cată) vei fi luat şi gonit Goe şi vei pieri sărac pentru că eşti un gunoi viu. Renunţă la jumătate din îngînfarea ta şi cere-i îndurare lui Diegio. Să nu-i mai bîzîi(sîcîi) pe dreptcredincioşii adunării(preoţii judecători)!”     

     Anii 101 şi 102 au însemnat lupte crîncene între rumunii/geţii lui Diogio şi romani atît la sudul Istrului cît şi în munţii din apropierea Sarmisetuzei. Situaţia era disperată şi conducătorul neamului străbun se vede obligat să ceară pace pentru a încerca în răgazul obţinut să-şi refacă armata şi sistemul de apărare din munţi. Conştient că Roma vrea să ocupe şi să distrugă puterea rumunilor, Diogio trimite pe basileul Duro Cozen la neamurile geţilor din Mesia să se răscoale împotriva romanilor. Sarmisetuza este supravegheată şi încercuită de armate romane şi cavaleria nubiană. Basileul are poruncă să încerce mituirea africanilor cu sume cît mai mari astfel ca armata să se poată reface(T 72). ,,Ieri conducătorul şi clerul i-au cerut lui Duro să iasă din cetatea încercuită a geţi-lor şi să se ducă pentru a o elibera. Să alerge, altfel neamul Sarmisetuzei va fi împrăştiat. La întoarcerea din acest drum, să dea pe la neamul nubienilor să se întîlnească dar să fie plin de vioiciune(putere de convingere). Astfel Duro să ungă(umple) cu soldă foarte mare trupa care este adunată. Ar fi o mare minune vie ce ar păzi armata care trebuie să se refacă aşa cum a fost. Gîndul lui Diegeo să zboare ca uliu, să fie dus repede ca un strigăt de disperare la cei cu suflet viu să refacă turmele jefuite. Micii agricultori să-şi plătească cinstit impozitele. Du-te şi cercetează îngerii îngrămădiţi laolaltă dacă vor goni şi vor închide gura puiului lor de căprioară din cetatea geţilor. Locuitorii Sarmisetuzei au fost loviţi din nou. Basileul Duro să iasă şi să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile nălucilor din ceruri dacă sînt îmbrăcate cu haine uzate sau haine de sărbătoare. Să ne curăţăm de nenorociri ca nişte lei şi să ne ducem cu Matei pentru a da încă o lovitură”.     

     Diogio obţine 3 ani de pace dar situaţia este tot mai critică pentru că Roma şi-a consolidat puterea pe fostele ţinuturi ale rumunilor iar forţa militară este mai puternică. Îi cere(T 73) basileului Duro să meargă iarăşi la Enea în Mesia să se revolte împotriva romanilor astfel mare rău se va abate asupra Sarmisetuzei iar neamul rumunilor va pieri. Tăbliţa 74 revine cu aceste cereri către Enea din Mesia să se alăture trupe- lor lui Duro Cozen şi să facă război împotriva romanilor care urmăresc să distrugă puterea geţilor. Alt sol, Duro Radu este trimis în răsărit la iazigi şi sarmaţi să le vină geţilor în ajutor astfel va fi mare nenorocire. Cei doi soli se întîlnesc şi revin cu trupele aduse la Sarmisetuzo pentru a-şi salva neamul străbun de robie. ,,Hotărîrea clerului şi a conducătorului. Duro Cozen du-te fuga în cătunele dese(pline) de români avuţi, adună-i cu cai buni de călărit, însoţeşte-te cu ei şi izbeşte(fă război) în Mesio. După ce vei face această întîietate, următoarea vei schimba direcţia şi vei decide să observi şi să discuţi îndelung cu regele Bilo al sarmaţilor. Cu o corabie să fii cu rugămintea noastră la iazigul Umo să ne sprijine fără înşelătorie, altfel neamul meu va peri. După terminarea şederii, să aduci pentru războiul nostru pe faimoşii arcaşi sarmaţi. La fel să aduci pe credinciosul iazig Gerentea. Eu Duro Radu împreună cu sarmaţii şi iazigii ne-am strîns şi am trecut prin trei păduri pînă am format un cerc(corp) împreună cu românii lui Duro Cozen. Înrăiţii prăştieri ai lui Bilo au ieşit din întăritura lor pe un soare care dădea să te topească. Am spus: împreună biruinţă sau va sosi strigătul de sfîrşit pentru toţi românii. În frunte cu Diogio am purces fiecare şi am mers la războiul lui(locul lui de luptă) şi cu cre-dinţa lui. Trasă(turnată) în sfînta Sarmisetuzo”.     

     Despre războiul purtat de Domitian şi apoi de Traian pentru cotropirea Geţiei Dio Cassius falsifică faptele pentru a-l cînta şi împăuna pe Traian astfel în Istorie romană la LXVll, 6 ,,…Cel mai mare război de atunci pentru romani fu cel cu dacii, peste care atunci domnea Decebal… Fiind învins de marcomani şi pus pe fugă, trimise în grabă soli lui Decebal, regele dacilor, invitîndu-l să încheie un tratat pe care el mai înainte îl refuzase, deşi îl ceruse de mai multe ori. Acesta primi convenţia căci se găsea în mare strîmtoare, dar nu voi să vină el însuşi la tratative, ci trimise pe Diegis cu cîţiva bărbaţi comaţi, care să-i predea armele şi cîţiva captivi, ca şi cum numai pe aceştia i-ar fi avut în mîinile sale. Făcîndu-se acestea, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis ca şi cînd în adevăr ar fi învins şi că putea să dea un rege dacilor, distribuind soldaţilor onoruri şi bani şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, delegaţi de ai lui Decebal şi o scrisoare din partea acestuia dar care se zicea că a fost plăsmuită de el… Dar cînd i s-a anunţat că Decebal nu respectă condiţiile tratatului, că îşi face provizii de arme, că primeşte transfugi, că-şi reface fortăreţele, că trimite solii la popoarele vecine, că face pustiiri în ţările vecine care fuseseră mai înainte împotriva lui, că ocupase nişte ţinuturi de ale iazygilor, ţinuturi pe care Traian refuzase să le dea înapoi, cînd aceştia le cerură, atunci senatul declară pentru a doua oară pe Decebal inamic al Romei şi a doua oară însărcină pe Traian să facă război în persoană şi nu prin generalii săi. Fiindcă mai mulţi daci trecură la Traian şi pentru alte motive, Decebal se rugă din nou pentru pace. Dar în loc de a consimţi să depună armele şi persoana sa, el strînge pe faţă trupe şi aţîţă popoarele vecine, atrăgîndu-le luare-aminte că dacă îl vor părăsi vor fi şi ei în primejdei; că ei îşi vor asigura libertatea mai uşor dacă vor lupta împreună cu el, înainte de a pătimi vreo nenorocire; că de vor lăsa pe daci să piară şi ei înşişi, mai în urmă fiind lipsiţi de aliaţi, vor fi subjugaţi… Trecînd Istru pe acest pod şi conducînd războiul cu mai multă siguranţă decît grabă, Traian, cu timpul şi cu mare greutate învinse pe daci, dînd el însuşi multe dovezi de strategie şi de bărbăţie şi după ce a înfruntat multe primejdii şi după multe fapte de vitejie din partea soldaţilor săi… Astfel Dacia fu prefăcută în provincie romană şi Traian coloniză în ea mai multe oraşe”.     

     Această minciună a lui Dio Cassius privindu-l pe Domitian are ca motivaţie faptul că bunicul său Dion Cocceianus sau Chrysostomos, orator şi filozof grec a fost în anturajul lui Vespasian şi Titus dar Domitian la exilat umblînd de aiurea prin Asia Mică, Egipt, Grecia, Geţia şi ajungînd pînă la vărsarea fluviului Nipru. Reabilitat de Nerva, el a fost alături de Traina în carul de triumf cu care a intrat în Roma. Iar Dio Cassius a găsit prilejul să-i plătească peste timp lui Domitian umilinţele suferite de bunicul său, falsificîndu-i istoria care ne priveşte direct şi pe noi. Vedem că textul din Dio care spune despre chemarea la luptă a lui Diogio către celelalte popoare este foarte asemănător cu cel de pe tăbliţele de plumb, dovedind că în epocă erau informaţii suficiente despre aceste evenimente dureroase ale istoriei strămoşilor noştri dar şi falsificatori destui.      

     Pliniu cel Tînăr(61-113) a fost guvernator al Bitiniei şi se pare că a participat direct la războaiele din Dacia, rămînînd de la el o scrisoare către poetul Caninius: ,,Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfîrşit, mai plin de poezie şi de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cînta rîuri noi, fluvii conduse peste cîmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lîngă acestea două triumfuri, din care unul a fost cel dintîi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt cel din urmă… O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui nu sînt potrivite cu versurile greceşti”. După o sută şi vreo douăzeci de ani Dio Cassius le-a potrivit de au mers toate şnur şi chiar numele regelui l-a scos de sub tunică deşi îl cunoştea pe cel real şi altfel a născocit o altă istorie cu care se maimuţăresc de mama focului istoricii români. Dar mai interesant este pasajul în care Pliniu spune că regele get deşi alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă nu şi-a pierdut nădejdea că neamul get se va elibera de cotropitorul roman. Cu acest testament existenţial au trăit timp de 150 de ani geţii care au fugit din calea romanilor şi adunîndu-se în teritoriile de la răsărit de Carpaţi, au format un nou imperiu condus de familia geţilor Amali, au reuşit prin sabie să îi alunge pe cotropitorii romani, să pustiească Roma şi să o robească, formînd chiar în Italia un regat get care a dăinuit peste 60 de ani.     

     Istoricii spun că regatul era al ostrogoţilor!!! Desigur putea fi şi al ostrohoţilor, numai al geţilor nu!    

     Astfel după anul 106, cam o treime – partea de vest a statului get – a ajuns sub stăpînire romană, fiind organizat administrativ şi militar în provincia Dacia.    

     Războiul din anul 106 a fost ultima confruntare a rumunilor cu măcelarii istoriei, a urmat un genocid de proporţii nemaiîntîlnite pe care liftele româneşti din zilele noastre îl prezintă drept ,,cultură binefăcătoare şi civilizaţie”. O parte a populaţiei a pierit în lupte, 500000 de geţi după izvoarele romane au fost luaţi în robie, toate cetăţile din munţi au fost dărîmate şi populaţia obligată să coboare în zone uşor controlate de cotropitori. Chiar dacă numărul robilor este exagerat, vedem aici că geţii erau nu numai un popor foarte numeros dar şi foarte viguros pentru că erau vînduţi doar sclavii care puteau munci. Au fost distruse toate lăcaşurile de cult ale geţilor, religia geţilor interzisă a fi practicată iar preoţii ucişi sau robiţi. O avere fabuloasă a ajuns în vistieria imperiului roman dar şi mai mult în buzunarele celor care au măcelărit neamul nostru străbun.     

     Lydus(Ioan Laurentius), trăitor în secolul Vl a scris cartea Despre magistraturile romanilor, citîndu-l pe Criton, însoţitorul lui Traian în toate războaiele, care a scris despre acestea în cartea Getica astăzi dispărută, ne lămureşte despre dimensiunile jafului făcut de cotropitori: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor, a dobîndit romanilor 5000000 libre de aur, îndoite de argint, o mulţime de bogăţii şi bunuri de mare preţ, mulţime de arme şi cirezi de vite şi 500000 de bărbaţi foarte războinici cu armele lor” adăugînd: ,,Acestea le povesteşte Criton care a fost de faţă la război”! O libră avea 0,327 kg, aurul jefuit fiind de 1635000 kg sau 1635 tone iar argintul a fost de 3270 tone luate de romani din Geţia. Asemenea cantităţi, greu de imaginat şi astăzi nu puteau fi adunate în cîteva zeci de ani ci numai în multe sute ţinînd seamă de metodele de exploatare a aurului din acele vremuri. Ca să aduni respectivele cantităţi în cîteva sute de ani – poate cinci sau şapte – înseamnă că statul geţilor nu a fost subjugat în această perioadă de nimeni altfel nu ar fi scăpat fabuloasa comoară de ghearele prădătorilor.     

     Faima bogăţiilor era vie chiar şi pe timpul hunilor pentru că se vorbea mereu de ea. Poate că romanul Criton a mai înflorit puţin cantităţile dar un lucru este sigur, comorile au fost atît de mari încît au uluit pe toţi din acele vremuri dar şi pe cei de astăzi care le consideră simple poveşti antice!        

     A urmat la Roma un dezmăţ de 123 de zile şi asta a fost numai începutul.     

     Presimţirea sumbră a viteazului Diogio s-a împlinit, peste neamul rumunilor s-a aşternut întunericul şi uitarea timp de 2000 de ani iar noi cei de astăzi nu sîntem vrednici să ne recunoaştem înaintaşii şi să-i cinstim cum se cuvine.     

     Pentru a înţelege ,,rolul civilizator” al acestui neam de măcelari, voi da în continuare texte şi idei despre ei scrise chiar de către romani sau de alte neamuri.      

     Sallustius în Istorii, la Vl reproduce scrisoarea lui Mithridade, regele Pontului către regele perşilor Arsace. ,,Căci romanii nu au avut niciodată decît un singur motiv de a porni la război împotriva tuturor naţiunilor, tuturor popoarelor, o nepotolită dorinţă de putere şi de bogăţie… Romanii, înarmaţi mereu împotriva tuturor, se înverşunează în special contra celor a căror înfrîngere le asigură cele mai frumoase prăzi; prin îndrăzneală, prin minciună, prin războaie după războaie, şi-au mărit imperiul; prin acest fel de acţiune, ei vor nimici totul sau vor fi învinşi, ceea ce nu este chiar atît de greu, dacă tu prin Mesopotamia, noi prin Armenia, le vom învălui armata, care nu are nici provizii, nici ajutor, şi care nu trebuie să ajungă pînă aici teafără decît datorită norocului sau din cauza greşelilor noastre, ţie, venind în ajutorul unor mari regi, îţi va reveni gloria de a-i fi strivit pe tîlharii care jefuiesc popoarele. Te sfătuiesc, te îndemn deci să vii de partea noastră, să asiguri victoria prin alianţa noastră, mai degrabă decît să-ţi întîrzii propria pieire contribuind la pieirea noastră”. Scrisoarea se referă la faptele care au avut loc în anul 69 î.e.n. sau chiar mai înainte cînd romanii au urmărit să distrugă regatul Pontului.     

     Titus Livius istoric latin care a trăit între anii 59 î.e.n. – 17 e.n, spune în Ab urbe condita, XXXVll, 45: ,,Nemaiavînd a purta războaie împotriva altor muritori, nu vă mai rămîne acum decît să aveţi grijă şi să protejaţi – ca nişte zei – întregul neam omenesc’’. Toţi tiranii care erau măcinaţi de crăcăcirea peste întreg pămîntul, doreau numai să aibă grijă – cu sabia sau bombardeaua – de întreg neamul omenesc, chiar dacă nu le-a cerut-o cineva şi nu era bucuros de asemenea dar. Unii s-au înfrăţit chiar cu Satana pentru a fi stăpînii lumii! Tot la acest poet găsim dreptul ,,majestăţii poporului roman’’ de a hotărî soarta întregii lumi care era de fapt ideea imperialismul roman şi pretinsul drept de a distruge pe oricine, adică dreptul celui mai tare.     

     Filon din Alexandria, rabin eretic ivrit ce a trăit pînă pe la anul 45 al erei noastre, în scrieerea De specialibus legibus comentînd prăpădul făcut de pederastie în societatea senatorilor romani şi în general la romani spune că ,,pustieşte cetăţile şi le goleşte de locuitori’’ iar ,,bărbaţii din cele mai bune familii devin mai rari.” Degenerarea romanilor i-a ajutat pe geţi să pună mîna pe imperiul roman la 180 de ani după ce Getia a fost cucerită parţial de către aceştia.      

     Lucanus(39-65) poet latin originar din Corduba Hispania, spune despre romani că era un popor degenerat mînat doar de lăcomie şi dezmăţ. Senatorii romani păreau istoviţi de istorie şi nu mai ajungeau să aibă urmaşi.     

     Suetoniu spune despre împăratul Caligula(37-41 e.n.), că se considera un personaj divin şi a dat poruncă astfel ca la toate statuile reprezentative cu chip omenesc, capul figurii să fie înlocuit cu al lui.     Pe toţi împăraţii de origine romană, pînă la ,,împăraţii soldaţi” adică împăraţii geţi, romanii îi considerau de o lăcomie fără margini şi lipsiţi de orice morală.       

     Orgiile şi crimele se succedau într-o armonie de înţeles numai de societatea romană dominată de viclenie, lăcomie şi ură.         

     Cele două tăbliţe pe care eu le-am numit ,,albume de familie” lăsate la lumină de către întunecaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, coroborate cu celelalte informaţii de pe tăbliţele citite şi desluşirea tuturor tăbliţelor cunoscute pînă în prezent, ar putea aduce o parte din lumina ce ne-ar scoate pentru totdeauna din întunericul îndobitocii absolute unde ne-au tîrît ucigaşii conştiinţei strămoşeşti şi trădătorii de Neam şi Ţară.         

     Tăbliţele citite de mine aduc informaţii sigure pînă în iulie 106 cînd dabo geto Sarmisetuzo a fost cucerită de romani iar o parte dintre nobalo, ede şi poporul de rînd s-a refugiat în ţinuturile de la est de Carpaţi unde au continuat lupta împotriva prădătorilor italici şi de aiurea care se înstăpîniseră pe glia străbună.     

     Istoricul italian Carlo Troya scrie Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo în cinci volume între anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către istoricul german J. F. Neigebaur care a publicat la Breslau în anul 1859 o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei. Nici în prezent aceste texte nu sînt traduse în limba română pentru că nu prinde bine plăsmuirea latrinităţii şi ar da posibilitatea românilor să guste şi altceva decît zoaia clocită de ,,doctorii ardeleni” la 35 de ani după apariţia scrierii lui Troya. Nu există în istoria lumii o monstruozitate asemănătoare, străinii ne recunosc merite în istoria Europei iar noi le negăm în totalitate cum ne-au vrut duşmanii, ca să fim un neam de tîrîturi. Informaţiile istoricului italian sînt luate din Getica lui Iordanes dar şi din alte numeroase izvoare. Citîndu-l pe Ptolomeus, spune că romanii s-au înstăpînit pe teritoriul geţilor cuprins între Tisa pînă la Grath/Siret? ,,De acolo pînă la Nistru, marele imperiu rămase neatins şi se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureş şi Galiţia pînă la Pădurea Herciniană”. Este uimitor că tocmai aceste teritoriu care nu a fost niciodată sub stăpînire romană, cazarii mozaici/jidanii de pe Volga în partea a doua a secolului XlX prin planul Poexotto îl revendicau ca patrie a lor pentru că l-ar fi cucerit ei pe cînd erau soldăţoi ai imperiului roman! Ori cei ce spun că au venit ca trupe romane erau ivriţii din Palestina iar cazarii sînt de neam gotic şi au trecut la mozaism după anul 780. Dar mai este un adevăr cu care trebuie să le dăm în cap acestor lifte; iudeii nu serveau milităria pentru că se descurcau mult mai bine în cămătărie şi samsarlîc, primind scutire de la Cezar pentru serviciul militar!     

     Să continui cu povestea lui Troya care spune: ,,Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor…” Aşa vorbeşte un urmaş direct al romanilor spre cinstea lui, însă liftele mancurtizate şi năimite ce şi-au luat titlu de ,,doctori”, sigur ai întunecaţilor, ne-au falsificat istoria de nu-i mai dai de socoteală. Informaţiile prezentate ne mai ajută să stabilim graniţa estică a imperiului geto-got dincolo de Volga în est iar în nord se urca pe marginea munţilor Urali pînă în ţinutul balţilor. După căpăţînile istoricilor noştri, geţii pot fi numiţi şi huni, turci sau tătari pentru că tot nu mai interesează istoria românilor de astăzi.     

     În anexa lucrării, Troya, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de mato Gezina în anul 86, citîndu-l pe Orosius scrie: ,,Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că au plecat cu Odin în Scandinavia”. Tăbliţa 74 spune cum comandanţii oştirii geţilor, Duro Radu şi Duro Cozen au plecat în primăvara anului 106 cu o corabie în est la iazigii/alanii Umo şi Gerentea din nordul Mării Negre să le ceară ajutor pentru războiul pe care îl purtau cu romanii, dar poate că au ajuns şi la goţii care erau ceva mai la est pe cursul inferior al fluviului Volga. Ambii conducători iazigi au luat parte la războiul geţilor, fapt ce dovedeşte că între aceste popoare exista o legătură militară cît şi religioasă statornică. Mulţi au murit şi s-au dus în lumea asenilor sau tărîmul lui Zamolxe cum se spune în tăbliţa 5.     

     Să revin la scrierea lui Troya: ,,Printre aceşti aseni se găsea Captus, strămoşul dinastiei regale de mai tîrziu a ostrogoţilor, fiul său a fost Almar, al cărui fiu Augi, a fost tatăl lui Amal, strămoşul gintei de eroi al Amalilor… În anul 134, Amal fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor şi aceştia fac urmaşilor lui Hadrian mult necaz… În anul 161 Augi stăpîneşte peste daco-geţi sau goţi, pe care Ptolomeus îi mută în marea cîmpie situată între Carpaţi şi Marea Baltică şi care era numită Sarmaţia Europeană… Din anul 174 Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor... în imperiul Amalilor migrează alte hoarde şi barbari, de asemenea şi o parte a burgunzilor care sînt primiţi ca aliaţi.”     

     Aceste informaţii privind megieşia geţilor răsăriteni cu sciţii şi goţii le mai găsim la Ştefan din Bizanţ, care, pe la anul 520 scrie un lexicon Nume de popoare unde spune despre strămoşii noştri că locuiau în vremurile lui în ,,Getia, ţara geţilor” amintindu-i şi pe goţi astfel ,,goţii care au locuit mai înainte lîngă lacul Meotic, dar mai tîrziu s-au strămutat în teritoriul Traciei.” Informaţia este identică cu cea venită de la Iordanes dar ceva ani mai tîrziu. Mai aminteşte bizantinul de un ţinut al strămoşilor noştri ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene(Nipru). Daci, pe ca-re îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului. ”        

     Adică ei ştiau în secolul Vl, că neamul dacilor sau al geţilor se întindea de la Nipru pînă dincolo de Istru în Panonia. Dar înţelepţii noştri o ţin tot într-o paranoia!      

     În limba română veche cuvîntul captă înseamnă a aduna, a atrage, a izbuti, a atrage pe cineva printr-un mijloc, adică rolul pe care l-a avut asenul Captus. Bine că o spun barem străinii pentru că noi nu avem urechi să auzim asemenea adevăruri. De aceea am ajuns ca fel de fel de lepădături să vină, să se urce pe masa noastră strămoşească, lăsîndu-şi scîrna iar noi nu îndrăznim nici să-i deranjăm cu o vorbă pentru astfel de impietate! Cazarii sau jidanii cum au fost cunoscuţi în istorie pînă i-a apucat şi pe ei răul poporului ales de Satana, spun că familia regală care le-a condus destinele mai multe secole pe cînd erau şi ei tari şi mari prin tărîmul fără margini a cîmpiei dintre Marea Neagră şi pustiul Gobi cu centrul de putere pe Volga, venea din neamul de semizei numiţi Asena. Crăpa-v-ar rînza în voi întunecaţilor! Vreţi să-l faceţi şi pe Zamolxe semit şi tăiat împrejur?     

     Iordanes în Getica vorbind despre ocuparea la anul 553 a  regatului ostrogoţilor sau geţilor şi goţilor din Italia, de către armatele împăratului bizantin Justinian spune la paragraful 315: ,,Aceasta a fost, pînă acum, originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji. Acest neam demn de laudă a cedat unui principe şi mai lăudabil şi s-a supus unui conducător mai viteaz, a cărui faimă nu va înceta în nici un veac şi la nici o vîrstă, iar victoriosul şi triumfătorul împărat Justinian, precum şi consulul Belizariu, vor căpăta numele de Vandalicul, Africanul şi Geticul”. Troya spune că din secolul lll al erei noastre numele goţi şi geţi au devenit comune şi se confundau cum mai tîrziu cel de sciţi desemna popoarele de la est de Panonia pînă la Marea Caspică.     

     Dacă nu ştim fiecare năvălire către sud şi vest ce structură etnică avea, sub aspect istoric trebuie să precizăm că în partea de răsărit a imperiul get, în secolul l al erei noastre au venit popoarele din Scandinavia, goţii din Gotia, vandalii din Vinlandia/Vandalia şi alţii, care în secolul lll au ajuns forţa militară principală iar geţii în frunte cu clanul lor conducător al Amalilor sînt recunoscuţi de aceştia drept regi. Getica lui Iordanes spune spre luminarea noastră la paragraful 42: ,,În al treilea popas la marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali”. Tot pe aceste teritorii în partea de est mai erau sciţii sau sarmaţii, populaţie înrudită cu geţii.     

     Să mai vedem ce spune Iordanes despre goţii veniţi din Goţia în Getica, la 28 ,,Dar fără să zăbovească mult, au ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleştat în luptă, cîştigînd biruinţa. De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Sciţiei, care este vecină cu Marea Pontului… 30 Sciţia începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus şi se întinde pînă la fluviile Tiras/Nistru, Danastru şi Vagosola/Volga, ca şi Danapru/Nipru şi muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic. Îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida (lacul Meotic este Marea de Azov) şi peste Meotida prin strîmtoarea Bosforului, pînă la muntele Caucaz şi pînă la rîul Araxis. Apoi întorcîndu-se spre partea stîngă pînă dincolo de Marea Caspică şi de ţinuturile îndepărtate ale Asiei pînă la oceanul euroborean, este ca o ciupercă, mai întîi mică, dar mai departe foarte lată şi rotundă pînă la huni, albani şi serii… 31 Această patrie, spun adică Sciţia, întinzîndu-se şi deschizîndu-se în lung şi-n lat, se învecinează spre răsărit cu serii care încep de la ţărmul mării Caspice, la apus cu germanii şi cu fluviul Vistula, spre ţinutul arctic, adică în partea septentrională, este înconjurată de Ocean, iar la sud se găseşte Persia, Albania, Hiberia, Pontul şi albia Istrului, care se numeşte Dunărea de la gură pînă la izvor…”     

     Această uniune de popoare condusă de geţi şi goţi care erau neamurile cele mai numeroase au năvălit în jaf de multe ori asupra teritoriilor controlate de romani. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi ,,leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Numai nemernicii, iar dintre aceştia cei mai mulţi sînt pe la noi, se vor îmbîrliga să spună că geţi şi goţi sînt una iar împăratul roman i-a făcut doi! Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie în sudul Istrului dar împăratul Filip Arabul(244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să-i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Împăratul Gallus(251-253) pentru a potoli pohtele prădătorilor geţi şi goţi care se buluceau peste Istru ca ursul la miere, umblă la teşcherea şi îşi cumpără liniştea. În anul 255, goţii, carpii/geţii şi burgunzii pe care Zosimus îi numeşte popoare scitice – pentru că vin din Sciţia – năvălesc la sudul Istrului, devastează Tracia, Macedonia şi Iliria ajungînd pînă în Italia dar sînt luaţi din scurt cu sabia de către generalul Aurelian şi se retrag la nordul fluviului. Legiunile împăratul Gallienus(253-268) luptă din greu în Panonia cu dacii liberi din nordul provinciei Dacia pe care îi trimite cu sabia de unde au venit şi ia numele de Dacicus Maximus. În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai era controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial însă cu o componentă etnică importantă şi mai ales militară de neam gotic venită din Scandia care se adaugă la cea getică şi bastarnă. Dar informaţiile istorice ne mai arată un fapt uluitor, geţii şi goţii nu mai atacă imperiul roman; după 150 de ani, testamentul lui Diogio amintit de Pliniu cel Tînăr a fost îndeplinit prin alungarea romanilor din glia străbună! Nici împăraţii imperiului roman de multă vreme nu mai erau romani ci geţi, traci şi iliri, adică tot neam arimin.     

     În provincia Dacia, după anul 253, stăpînirea romană nu mai controla militar acest teritoriu, iar în urma răscoalelor comandanţilor militari geţi Ingenuus din anul 257 şi Regalianus din anul 258, la vest de Carpaţi s-a constituit un nou imperiu get, care cuprindea pe lîngă fosta provincie romană Dacia şi teritoriile Panoniei, Traciei, Moesiei, Iliriei, Macedoniei şi Dalmaţiei. Regalianus moarte în august 268, datorită unui complot urzit de Gallienus, împăratul romanilor, dar conducerea statului get este continuată de soţia sa Druantilla pînă în anul 270. În vara acestui an generalul get Aurelian ajunge conducătorul statului get de apus desprins din imperiul roman de către generalul Regalianus şi face un Legămînt cu neamul său de războinici că de va ajunge împărat al Romei, el va da geţilor de la nordul Istrului sprijin la nevoie, considerîndu-i asociaţi ai imperiului roman. După moartea lui Aurelian, provincia Dacia trece în componenţa imperiului get de răsărit, refăcîndu-se Getia aşa cum era ea înainte de anul 101.      

     Începînd cu domnia împăratului get al imperiului roman, Aurelian(270-275) şi dezvoltat sub Diocleţian(284-305) sau chiar mai devreme, imperiul geto-got al Amalilor are relaţii paşnice cu imperiul roman de naţiune arimină avînd statutul de federaţi, împăratul Galeriu(305-311) – Ler împărat – îşi avea curtea particulară la Romula pe partea stîngă a Istrului, nu prea departe de Caracal iar Constantin inaugurează în anul 328 podul de la Sucidava - Oescus. Tot acest împărat dorea să stabilească capitala imperiului la Serdica/Sofia în mijlocul neamului geţilor, din care se trăgea şi el, aceste informaţii dovedind că geţii care conduceau atunci imperiul roman s-au unit cu cei din nordul Istrului.     

     Imperiul geto-got de la nord de Istru, amintit de istorici doar în şoaptă sub numele de ,,regatul ostrogot din nordul Mării Negre” a fost distrus de urdiile hunilor în două mari acţiuni militare din anii 370 şi 382.     

     În Getica la paragrafele 134-137, Iordanes descrie cum o parte a geţilor şi goţilor ce locuiau între Nistru şi Don, după ce au fost învinşi de huni, au plecat spre vest în imperiul amal care se întindea pînă la Tisa, apoi în frunte cu Fritigern, Alateu şi Safrac au trecut în anul 376 la sud de Istru, fiind bine primiţi de împăratul Valens. S-au aşezat în Moesia şi Tracia, dar în anul următor regiunea este bîntuită de foamete iar generalii romani Lupicinus şi Maximus, consideră că pot scoate de la geţi şi goţi bani mulţi vînzîndu-le alimentele la preţuri foarte mari, şi după o tentativă de a-i asasina pe conducătorii goţilor, aceştia s-au răsculat, prădînd Tracia şi constituindu-se într-un teritoriu independent de puterea romană, ,,au început să nu mai fie venetici şi străini, ci cetăţeni şi stăpîni, să poruncească posesorilor şi să stăpînească după dreptul lor părţile nordice pînă la Dunăre.” Împăratul i-a armele împotriva geţilor şi goţilor răsculaţi dar este învins şi moarte la 9 august 378 în bătălia de lîngă Adrianopol.     

     La 19 ianuarie 379, împăratul Graţian îl numeşte coîmpărat pentru Orient pe ibericul Teodosiu, care reuşeşte să organizeze armata şi să-i aducă la ascultare pe răzvrătiţi alungîndu-i din Tracia în Moesia pe care o stăpîneau de ceva vreme. Însă o boală grea îl ţine mult timp departe de oaste care ,,a dat iarăşi goţilor curaj, astfel că împărţindu-şi armata, Fritigern a plecat după pradă în Tesalia, Epir şi Achaia. Iar Alateu şi Safrac au atacat cu celelalte oşti Panonia.” Acţiunea militară a geţilor şi goţilor s-a petrecut în anul 380 sau 381, cînd Panonia şi Getia încă nu ajunsese sub stăpînirea hunilor.    

     Prima confruntare între goţii din imperiul amal şi huni o găsim în scrierea norvegiană,… da, da tovarăşi istorici români!, Edda Veche care ne povesteşte de vitejii Dan şi Danp, consideraţi drept nume legendare ale unor regi danezi. Al doilea nume a fost creat după al localităţii Danparstadir, care tălmăcit ar însemna ,,lăcaşul lui Danp”, adică ,,un loc de pe Nistru” stăpînit de acest conducător legendar. Ei sînt menţionaţi într-un cînt, păstrat în Hervararsaga, care scrie despre lupta dintre goţii acestor locuri şi huni, dată în apropierea Nistrului pe la anul 245. Dan era unul dintre nepoţii lui Rig, primul rege nordic.    

     La paragraful 246 şi următoarele Iordanes spune despre nenorocirea geţilor şi goţilor care au ajuns sub stăpînirea fioroşilor huni: ,,După cum, urmînd mărturiile înaintaşilor, cu toate că ostrogoţii şi vizigoţii au fost mai întîi un singur popor, totuşi cînd am vorbit despre vizigoţi i-am prezentat deosebit de ostrogoţi… Se ştie că aceştia, după moartea regelui lor Hermanaric, s-au despărţit şi au rămas în aceeaşi patrie, supuşi hunilor, Vinithariu, amalianul păstrînd totuşi insignele principatului său… 247 …dar neputînd suporta uşor să trăiască sub stăpînirea hunilor, s-a sustras puţin de sub puterea lor… 248 Dar conduita lui atît de liberă n-a fost tolerată de huni nici măcar un an, astfel că Balamber, regele hunilor, chemînd la el pe Gesimund, care respectînd jurămîntul de credinţă faţă de huni stătea sub supunerea acestora cu cea mai mare parte dintre goţi, a reînnoit tratatul cu el şi l-a trimis cu armată împotriva lui Vinithariu. 249… Balamber ţintindu-l cu o săgeată pe Vinithariu l-a lovit în cap şi l-a ucis… încheind tratat de pace cu tot poporul goţilor, şi întărindu-şi stăpînirea asupra lor, cu prevederea însă ca goţii, cu aprobarea hunilor să-şi aibă regişorul propriu”.     

     Iordanes spune că Vinithariu era din neamul amalilor, deci get, iar goţii aveau deja regişorul lor Gesimund care s-a luptat de două ori cu regele amal fiind învins şi primind ajutor de la huni, a reuşit să ocupe regatul get al amalilor pe la 370 şi deci vechea alianţă a fost distrusă dintre geţi şi goţi. În acest moment al istoriei, goţii se împart în două grupuri distincte; cei rămaşi sub ocupaţia hunilor, Iordanes îi numeşte ostrogoţi iar cei care au fugit spre vest de răul migratorilor asiatici, i-a numit vizigoţi. Cu aceste două nume vor intra ei în istorie deşi sînt un singur popor venit din ţinutul Gotia din Suedia şi care nu au nici o legătură cu germanii.     

     Moartea lui Hermanaric a avut loc în anul 368 sau 369 iar ocuparea parţială a imperiului geto-got se datorează şi trădării neamului scitic al rosomanilor sau roxolanilor care au trecut de partea hunilor, luptînd împotriva vechilor aliaţi. Imperiul geto-got după ce a fost înfrînt de huni s-a fărîmiţat în mici regate, dar toate fiind sub controlul lui Balamber iar graniţa de vest era pe Nistru.     

     După ocuparea parţială a imperiului geto-got de către huni, regele geţilor Vinitariu(vini + tariu: impetuosul, vijeliosul, puternicul) din familia amalilor a încercat să refacă puterea neamului său într-un regat ieşit de sub controlul năvălitorilor asiatici. Faptul că el păstra insignele vechiului regat sau imperiu dovedeşte că hunii l-au recunoscut ca succesor legal al lui Hermanaric, dar după revolta din anul 370, statul get ce cuprindea teritoriul între Nipru sau Don şi Nistru a fost desfiinţat.     

     Teritoriul de la Nistru peste Carpaţi – pînă în Panonia –fiind condus de Atanaric a mai rezistat pînă în anul 382, cînd după lupte crîncene cu năvălitorii, o parte dintre geţi şi goţi s-au refugiat în imperiul roman iar hunii au devenit stăpînii tuturor teritoriilor locuite de strămoşii noştri. Atanaric este tot un rege get pentru că în vechea limbă Etana, a fost un personaj mitic ce a zburat pînă la cer pe aripile unei păsări fabuloase iar rig era sceptrul sau buzduganul pe care îl purta conducătorul unei comunităţi.     

     Istoricul Zosimos care a trăit în secolul V, pune decăderea imperiului roman pe seama părăsirii religiei oficiale a creştinismului arimin şi înlocuirea ei cu iudeo-creştinismul. În Historiae, lV, 34,4l spune că regele Atanaric al goţilor era conducătorul sciţilor regali, adică stirpea amal, cum îi numeşte Troya. Tot aici scrie că Atanaric, datorită presiunilor hunilor asupra regatului său de la est de Carpaţi, a trecut Istru cu oastea sa fiind bine primit de către împăratul Teodosiu, care se însănătoşise după o lungă boală.       

     Mai găsim în scrierea lui Iordanes la paragraful 257 şi următoarele ce s-a întîmplat cu popoarele stăpînite de huni după moartea lui Atila din vara anului 454, inclusiv strămoşii noştri, informaţii care infirmă în totalitate născocirile ticăloase ale istoricilor români şi de aiurea. ,,257 Marele Atila, rege la hunilor, fiu al lui Mundzuc, domn al celor mai viteze neamuri, care singur, cu o putere nemaiauzită, şi-a întins stăpînirea asupra regatelor scitice şi germanice… 252 …De astfel n-ar fi putut vreun neam scitic să iasă de sub stăpînirea hunilor, decît dacă ar fi intervenit moartea lui Atila, dorită de toate neamurile, în comun şi de romani, moarte care i-a fost atît de înjositoare pe cît i-a fost de uimitoare viaţa… 261 Acolo s-au ciocnit în-tre ele diferitele neamuri pe care Atila le ţinuse în stăpînirea sa. S-au împărţit domniile cu popoarele şi s-au făcut dintr-un singur trup diverse părţi…”     

     Sigur istoricii români au alte adevăruri, şi, care alături de făcătura lui Laurian privind limba românilor, dovedesc trădarea lor de Neam şi Ţară!      

     Vreme de peste opt veacuri, începînd cu secolul Vl î.e.n. şi pînă în anul 379 odată cu năvălirile hunilor, în jurul Carpaţilor a existat un stat puternic al neamurilor arimine, mai întins sau mai restrîns – învrednicindu-se sau nu pentru ţinuturile stăpînite sau pierdute în diferite perioade istorice – după tăria mioriticilor şi lăcomia prădătorilor. Folosind şi informaţiile din scrierile mitologice, putem afirma fără putinţă de tăgadă că în jurul Carpaţilor a existat un stat cu legi divine şi scriere proprie de pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. sau chiar mai devreme, care a dăinuit pînă ce a fost distrus de huni în anul 382.      

     Timp de peste XXll de secole, aici în jurul Carpaţilor, în cetatea lui Sîntu, geţii au stat în toriştea lor apărînd-o după puteri şi vremuri aşa cum au putut şi au ştiut! Şi tot aici a fost cel mai vechi centru de civilizaţie din Europe de unde s-a răspîndit scrierea şi religia crucii cu o teozofie pe care subţirii greci au numit-o filozofie spunînd că este de sub freza lor.