Ignoranţa este cel mai mare păcat. Biblia arimină.

                                        Indo-europenii, falsificarea istoriei neamurilor arimine  

 Istoria Europei, deşi s-a dezvoltat pe o pretinsă studiere a scrierilor vechilor greci şi latini, are cîteva idei fundamentale false, introduse premeditat pentru a da bine în muzichia unora sau altora. În secolul XlX, cînd popoarele acestui continent îşi căutau rădăcinile strămoşilor, au fost unii mai sîrguincioşi care şi-au impus părerile deşi se bazau mai mult pe pretenţii şi minciuni decît pe dovezi şi idei logice. Una din aceste profeţii mincinoase şi ticăloase este conceptul indo-europenismului. Ideea a apărut la sfîrşitul secolului XVlll cînd englezul William Jones ajungînd în India în anul 1786 ca trimis al imperiului britanic şi studiind limba sanscrită, a observat că sînt unele cuvinte asemănătoare cu limba latină şi greaca veche. Uimirea i-a fost mare şi a căutat o explicaţie, considerînd că în vremuri uitate de istorie a existat o migraţiune din aceste teritorii către vest, prin Iran şi au ajuns în marginea Europei iar din acest hopa-trop la galop şi uşurel-cătinel s-au născut toate popoarele vechi ale continentului nostru. Dar asemănările acestor limbi au fost observate chiar mai devreme de către Thomas Stephens pe la 1538, Filippo Sasett pe la 1588 şi Bonaventura Vulcanius pe la 1597.

Aceştia sînt doar cei pe care istoria i-a trecut la răbojul neiutării, însă numărul ,,ciudaţilor” sigur a fost mai mare. Cum la sfîrşitul secolului XVlll, Europa se considera cea mai strălucită civilizaţie de pe Pământ, şi care îşi avea rădăcinile toate, înfipte adînc, cît mai adînc, în ,,cultura” iudaică a iudeo-creştinismului şi antichitatea clasică greacă şi romană, toţi specialiştii lingvisticii occidentale au pornit cu căţel şi purcel la reconstituirea acestei limbi de început a civilizaţiei europene. Iar cei mai zeloşi şi mai inventivi au fost germanii care au reuşit s-o ,,reconstruiască”, i-au plesnit şi o gramatică ,,beton” şi astfel, această prostie fără ton cu muzică surdă şi mută a ajuns marele adevăr istoric. Dar chiar cînd se lucra de zor la marea făcătură, unii curioşi mai îndrăzneţi şi-au băgat nasul adînc în scrierile limbii sanscrite şi au constatat cu uimire că aceste texte spun că vechii inzi – numiţi în texte aryas – au venit în India, de undeva din apus. Dau spre aducere aminte pe cîţiva dintre ,,răulenii” care dovedeau că direcţia migraţiei nu a fost de la est spre vest ci invers: Gubernitas Angelo, Letture sopra la mitologia vedica, Roma 1874; Isaac şi Taylor, The origine of Arians, London 1885, tradus în franceză la Vigot Frères, Paris 1895: Reinac şi Salomon, L’origine des Ariens. Histoire d’une controverse, Paris 1892; Th. Antonescu în Lumi uitate, capitolul Dacia patria primitivă ariană, Iaşi 1901, J. Mension, Le Pays d’origine des indo-européens in Revue des questions scientifiques Bruxelles 1911. Au mai fost şi alţii care nu s-au lăsat luaţi de valul indo-europenismului, pe care însă nu-i mai amintesc. Dar lucrarea care a spart în bucăţi frumoasa făcătură a indo-europenismului şi a pus-o în lada de gunoi a istoriei, a fost The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, în 8 volume, îngrijită de Rapson E. J. Studiind cu atenţie scrierile în sanscrită ale vechilor arieni din India, în vol l, cap. lll, The Arians, se precizează la paginile 67-71: ,,Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul şi salcia, anumite specii de conifere, şi se pare, mesteacănul, posibil teiul… După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că le era familiar grîul. Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, cîinele şi porcul şi unele specii de cerb. În timpuri străvechi nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul…. Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul. Din aceste date este posibil să localizăm locul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi? Nu este probabil să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucît nici flora nici fauna cum se reflectă ele din limbă nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorîte regiuni de pe faţa pămîntului. Nu este probabil ca ,,Asia Centrală”,  considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinind acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent. Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg(actuala enclavă rusească Kaliningrad de la Marea Baltică) în Prusia, pînă în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în cîmpiile din nordul Europei. După cîte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită cu păduri…Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strîns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde potrivite culturii grîului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei şi Böhmer Wald şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii. Dacă această zonă este într-adevăr habitatul original – şi destul de curios, că deşi îndeplineşte atît de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă pînă acum – răspîndirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles… Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare… Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinii.” Românilor nu le spune nimic această realitate istorică, pusă pe răboj de către neamul aryas în urmă cu peste 3500 de ani, pentru că ei au preocupări mult mai ,,serioase” şi mai ,,ştiinţifice” nu se înjosesc cu asemenea nimicuri. Chiar şi cînd istoricii occidentali şi din S.U.A. au acceptat că cea mai veche scriere din lume este cea descoperită la Turdaş şi Tărtăria şi datată pentru începutul mileniului Vl î.e.n. iar de aici aceasta a ajuns în Sumer şi India la Mohenjo-Daro, ai noştri istorici au rămas tot semeţi în prostia şi ura lor caracteristică faţă de poporul român şi chiar mai mult, s-au însoţit mai totdeauna în făcăturile lor cu trădarea de neam şi ţară! Dar această migraţie a neamurilor aryas din toriştea carpatină către India, o găsim consemnată chiar în scrierile vechilor greci!!!  Diodor din Sicilia, în scrierea Biblioteca istorică, Cartea ll,XXXVlll, ne transmite informaţii despre originea neamurilor din India scriind: ,,Cei mai învăţaţi dintre inzi povestesc o legendă pe care este cuvenit să o înfăţişăm cititorilor. În cele mai îndepărtate vremi, pe cînd oamenii trăiau răzleţiţi doar prin sate, a venit dinspre apus Dionisos cu o puternică oaste şi străbătu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-ar cuveni amintită şi ar fi putut să i se împotrivească. Cînd, mai apoi, - din pricina arşiţei – se porni o molimă care secera pe războinici, Dionisos, ca un înţelept cîrmuitor, îşi duse oastea din cîmpie spre munţi. Aici, bătînd vînturi reci şi ape repezi curgînd chiar din izvoarele lor, molima părăsi tabăra lui Dionisos. Ţinutul muntos unde el îşi tămădui oastea se numea Meros. Apoi zeul a strîns roadele cîmpului, le-a păstrat şi i-a învăţat pe inzi meşteşugul agriculturii. Tot astfel, le-a arătat cultura viţei de vie şi multe lucruri folositoare vieţii. Aici el a fost întemeietorul unor cetăţi vestite, strîngînd laolaltă – în ţinuturi mai bine aşezate – sate întregi şi învăţîndu-i pe oameni a-i preamări pe zei. El mai statornici legi şi judecăţi, într-un cuvînt, minunate lucruri fapt pentru care a fost socotit zeu…. Cincizeci şi doi de ani a domnit Dionisos în India murind la adînci bătrîneţe. Fiii săi i-ar fi urmat la domnie, lăsînd apoi regatul urmaşilor, pînă cînd, după multe generaţii, împărăţia lor s-a destrămat şi fiecare cetate a avut o cîrmuire democratică… Acestea le povestesc locuitorii ţinuturilor muntoase ale Indiei.”Vedem că povestea lăsată de Diodor, este identică în conţinutul ei cu informaţiile din scrierile sanscrite şi cu concluzia englezilor care au scris studiul amintit mai sus. Ne mai spune Diodor că migraţia a avut loc în cîmpiile din vestul Indiei şi datorită unor molime cumplite, neamurile aryas şi-au părăsit cetăţile întemeiate în aceste locuri şi s-au stabilit în munţi. Studiile textelor sanscrite au arătat că migraţia a pornit din Centrul Europei, de pe toriştea carpatină în jurul anului 2600 î.e.n. Cele două mari centre ale culturii antice indiene – Mohenjo Daro şi Harapa – au fost întemeiate tot pe la anii 2600 î.e.n. şi au fost părăsite cam pe la 1800-1700 î.e.n. Semnele folosite în scrierea din Mohenjo – Daro se găsesc printre semnele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, iar în cultura strămoşească pe un munte sfînt se afla Măru Roşu sau Pomul Vieţii! Dar mai avem şi alte dovezi că migraţia neamurilor aryas a pornit din Carpaţi. În lucrarea Dionysos, autorul Nonus Panopolitanul, ne transmite o legendă despre războiul neamurilor arimine pregătit împotriva indienilor de către Ma sau Cybele, marea zeitate frigiană. Oştirile adunate cîtă frunză şi iarbă trebuiau a fi conduse de Dionysos, iar primii soldaţi chemaţi sînt cabirii care erau faimoasele triburi din Carpaţi ce s-au perindat cu turmele şi obiceiurile lor prin ţinuturile din Asia Mică ajungînd pînă în Egipt. ,,Mai întîi din stînca abruptă şi scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avînd numele de familiei al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi născu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon şi Eurymedon, măiestru în fierărie”. Autorul îi localizează pe cabiri în Tracia pentru că aşa erau ei cunoscuţi în lumea greacă, ce refuza să recunoască orice urmă de cultură geţilor, dar adevărata lor baştină era la nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui Mitra cu numele de Cauti şi Cautipati, adică Cercetătorul şi Judecătorul.   În Cartea XLVll a scrierii lui Diodor, acesta ne transmite informaţii despre insula Sacră a Cabirilor: ,,Să începem cu Samothrace. Unii afirmă că această insulă s-ar fi numit odinioară Samos. Dar acest nume – Samos -  a rămas doar insulei care a fost mai recent locuită, pe cîtă vreme vechii insule Samos i s-a spus Samothrace, pentru că se afla în apropierea Traciei. Locuitorii din Samothrace sînt băştinaşi şi, de aceea nu există nici un fel de legende despre cei dintîi oameni din insulă şi cîrmuitorii lor. Unii spun că odinioară i se ziceau Saonesos şi că abia mai tîrziu, cînd au venit coloniştii în Samos din Tracia a fost denumită Samothrace. Băştinaşii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe s-au păstrat pînă în zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor… şi încă înainte de potop a fost locuită.” În Cartea XLVlll, Diodor ne transmite o altă variantă a legendei cu privire la numele insulei Samothrace şi spune că el provine de la un conducător Saon care a venit din Tracia şi împreună cu alţii au colonizat locul. Dar numele de Saon este apropiat de Soin sau Zoin de pe tăbliţele de plumb, fiind divinitatea lunii şi a renaşterii. Căpetenia a împărţit populaţia insulei în cinci triburi, numindu-le după numele fiilor săi şi le-a dat legi drepte pentru a se guverna cinstit. Unul din fii, Iasion a luat de soţie pe Cybele cu care l-a avut pe Coribas iar cînd a murit a fost trecut în rîndul zeilor. Fratele său Dardanos, al cărui neam era la nord de Tracia, împreună cu Cybele şi Coribas ,,au adus cultul Mamei Zeilor în Asia, statornicindu-se în Frigia… Dar amănuntele sfintelor ceremonii nu au fost destăinuite decît celor iniţiaţi în mistere. Foarte vestite sînt apariţiile acestor zei – cabirii – cum şi ajutorul minunat pe care ei îl dau celor iniţiaţi, cînd aceştia se află în primejdie şi cheamă Nemuritorii să le vie în ajutor.” Cabirii îşi aveau principalul centru de cult în insula Samothrace, dar erau cinstiţi pretutindeni în bazinul Mediteranei, chiar şi în Egipt, la Memphis, fiind două personaje masculine aşa cum apar şi pe iconiţele de cult ale geţilor. Ca să ne lămurim mai bine cu mitul Cybelei şi a lui Dionysos, mai dau un fragment din scrierea lui Diodor, Cartea lll,LlX: ,,Muzele născociră sunetul din mijloc, Linos septima, Orfeu şi Thamiris secunda şi terţa. Apolo şi-a lepădat cetera în peştera lui Dionisos, iar pe Cybele – pe care o îndrăgise -  a însoţit-o în rătăcirile ei pînă la hiperboreeni… Frigienii, aduc de asemenea, în cinstea Cybelei jertfe pe vechile lor altare; şi i-au mai înălţat un templu măreţ la Penus în Frigia, unde se desfăşoară serbări şi se aduceau mari sacrificii, Cu acest prilej, regele Midas, şi-a dovedit multă bunăvoinţă prin ajutorul pe care l-a dat.” Textul ne arată că Cybele era foarte venerată şi la nordul Istrului în ţinutul hiperboreenilor dar sub o altă denumire, de unde ea a fost dusă la frigieni de către Dardanos împreună cu cumnata sa Cybele şi fiul ei Coribas care a format şi tagma preoţească ce slujea pe Mama Zeilor sau Mama Pămîntească.Şi despre Dionysos avem informaţii în scrierea lui Diodor în Cartea lV,lV: ,,Unii povestitori de mituri spun că ar mai existat şi un alt Dionisos… pe care îl numesc Sabazios. Naşterea lui este slăvită şi i se aduc jertfe, primind cinstirile vrednice de o zeitate; dar numai în timpul nopţii şi în mare taină, deoarece adunările care au loc atunci atrag asupra celor ce i-au parte la ele neîncrederea şi înjosirea. Se povesteşte despre acest Dionisos că s-ar fi deosebit mult prin agerimea minţii lui.” Numele divinităţii invocat de scriitorul grec este apropiat de cel de pe tăbliţele de plumb – Zabelo – care era duhul vieţii împlinite, al căldurii şi maturităţii, al forţei şi energiei solare. Iar finalul citatului mă duce la concluzia că acest Dionysos a condus oştirile arimine în frunte cu cabirii din ţinuturile Carpaţilor pînă în India şi a dus pe acele locuri cultura de aici ce a rezistat peste timp prin brahmanism, sistem religios cu multe elemente comune în religia geţilor.         Coroborînd informaţiile transmise de scrierile sanscrite cu cele antice greceşti, se dovedeşte cu toată puterea adevărului că neamurile aryas au plecat din toriştea carpatină în jurul anilor 2600 î.e.n. prin Asia Mică şi nordul Iranului unde a rămas amintirea ţării Aryanam, au făcut un popas de vreo 800 de ani în cîmpia de vest a Indiei unde au întemeiat o civilizaţie înfloritoare, apoi, datorită unor molime cumplite, au plecat spre munţii din nord unde erau mai feriţi de pericolul bolilor din mediul umed al cîmpiei.  Un alt argument al originii lor carpatine este mulţimea de toponime şi hidronime de cca 2500 asemănătoare limbilor română şi sanscrită dar şi cca 1500 de cuvinte ce le au comune cele două limbi şi care nu se găsesc decît foarte puţine în latină. Însă forma română a cuvintelor este de cele mai multe ori identică sau mai apropiată de sanscrită decît cea latină, dovedind că latinitatea românilor nu este decît o otravă cu care ne-au nenorocit minţile nişte stîrpituri trădătoare care s-au vîndut Satanei. Dau în continuare un mic studiu comparativ între limbile sanscrită -la stînga semnului egal, limba română - la dreapta semnului egal – iar între paranteze sînt puse explicaţiile privind originea cuvintelor după DEX. ap, apa = apă(lat. aqua), apasabda = apăsat(lat. appensare), akasa*: cer = acasă: loc de baştină, patrie. Arienii ca şi geţii se considerau neam scoborîtor din cer(lat. casa), acaşa = acasă(a + lat. casa), acu = acu(eccum modo), adesa = adesa(a + lat. densus), anuma = anume(a + lat nume), ariyanam*: arienii = Aryanam: Ţara Zeilor la avestici, ţinut din nordul Iranului,  aşa = aşa(lat. eccum), balimuca = balamuc(din nume propriu Mamaluc), balaha = baltă(sl. blato),  banda = bandă(fr. bande), banica = baniţă(bg. banica), basma = basm(sl. basni), ban = bănie(maghiar sau sîrbo-croat ban), balacsa = bălaie(sl. bălu), bho*: formă de adresare unor indivizi inferiori sau egali = bă: tu(et. necunoscută), bhoga*: bogăţie = bogat: cu avere(sl. bogatu), bhikku*: călugăr cerşetor = bicu: tată(lipseşte din DEX), bhuh*: a devenit pământ, a murit = buh(et. necunoscută), bhuhav*: a devenit aer = puhav(sanscrit bhuhav), Bihar*: regiune în nordul Indiei unde s-au stabilit neamurile aryas = Bihar: regiune administrativă în vestul României, estul Ungariei şi munţi în Apuseni.kala*: negru = kala: pivniţă pentru cereale, groapă în emegi(fr. cale), camaşa = camaşa(lat. camisia), camera = cameră(fr. camera), cana = cana(bg. cana. Dar bulgarii au venit aici în secolul Vll, deci românii pînă să-i înveţe aceşti migratori, beau apa ca dobitoacele direct din baltă sau izvor), capala = cap(lat. caput; pînă să vină romanii eram fără cap aşa cum sînt lingviştii care au scris aceste neghiobii), carsu = car(lat. carrus), csha = casa(lat. casa), cşu = caş(lat. caseus), cazna = caznă(sl. kazni), carca = cîrcă(sîrbo-croatul krke), cita = ceată(sl. ceta), ciata = ceaţă(lat. caecia), cag = chiag(lat clagum), cîmitra = cimitir(neogreacă kimitirion), carvara = curvar(sl. kuruvari), cit*: a gîndi = citi(lat. citare), Krişna*: divinitate vedică foarte veche = crisma/crijma: învelitoarea de la botez a noului născut cu simboluri religioase pe ea(ukr. krijmo). ksatriya*: aristocraţia militară a neamurilor aryas din rîndul cărora a provenit atît Buddha cît şi contemporanul său Mahavira = şatra: clan la geţi(bg. şatra),dadaca = dădăci(neogreacă dada), darîmi = dărîma(lat. deramare) duciaba = degeaba(tr. caba; rău ne-aţi pocit limba criminalilor), danda*: pedeapsă pentru o faptă rea dată cu bastonul = dandana: necaz, bucluc, tărăboi(tc. tantana), denta = dinte(lat dens), dwar = dor(lat. populară dolus. Am zis eu că atunci cînd nu au cum s-o mai scoată pe mînecă o trag pe această făcătură neauzită şi neştiută de nimeni), dru = drum(sl. drumu), dabba = dubă: temniţă; daba la geţi era cetatea unde se ţineau judecăţile(et. necunoscută), druh = duh(sl. duhu), duvas = duios(lat. doliosus), dukha*: durere = ducă: plecare, moarte(lat. ducere), dulman = duşman(tr. düşman), dur = dur(lat. durus), dura = dura(lat. dolare), fala = fală(sl.  hvala), vrate = frate(lat. frater), gaura = gaură(lat. avula), gatejas = găteje(sl. gati), ganaca = genunchi (lat. genuclum), gingina = gingie(lat gingiva), gora = gură(lat. gula), gutto*: lege sau doctrină religioasă = gotă: zi de post(nu este în DEX),haia = hai: cuvînt cu care se îndeamnă caii la drum(et. necunoscută), han = han(tr.  han), hotu = hotar(maghiarul hotar), cirana = hrana(sl. hrana), ecata = iacătă(et. necunoscută), jadu = iad(sl. iadu), Yama*: zeul morţii = iama: a distruge(tc, yama), yuga: vîrstă = Iuga(nu este în DEX), iş = ieşi(lat. exire), ianma = inima(lat. anima), iub = iub(sl. liubiti), aderat = îndărăt(lat. inderetro), angiras = înger(lat. angelus), antarita = întări(et necunoscută), invati = învăţa(lat. invitiare), jwala = jale(sl. jali), jagdi = jigodie(maghiarul zsigora), yuga = jug(lat. jugum), jurya = jura(lat. jurare), lab = labă(maghiarul lab), laţua = laţe(et. necunoscută), lamba = limba(lat. lingua), lip*: mizerie, a unge, a mînji = lip: jeg, mizerie(ukr. lep), loca = loc(lat. locus), lup = lup(lat. lupus), lupta = lupta(lat. luctare), mahal*: mare = mahal: mare şi greu(lipseşte din DEX), man*: a gîndi = mana: rod, frupt, belşug(sl. mana), mata*: mamă = mata: formulă de politeţe(et. necunoscută), mardala = mardeală(ţigănescul mardo), mazara = mazăre(albanezul modhullë), meduva = măduvă(lat. medulla), magarc = măgar(bg. magare), mreţ = măreţ(lat. mas), mandra = mîndru(sl. mondru), mauna*: legămîntul tăcerii = mau: glas, vigoare, a lua maul – a reduce la tăcere(et. necunoscută), min*: a străluci = meni: a vrăji(sl. meniti), mîndza = mînz(albanezul mës), mladihta = mlădiţă(sl. mladu), mosur = mosor(tr. masura), muherea = muiere(lat. mulier), musti = must(lat. mustum), mustaca = mustaţă(lat. mustacea care înseamnă prăjitură), mutu = mut(lat. mutus), murta = mutra(neogreacă mutra), naiba = naiba(et. necunoscută), nas = nas(lat. nasus), namata = nămete(bg. namet), narabu = nărav(bg. nărav), natha*: stăpîna = nata: femeie adultă(lat. natus), niroda = nărod(bg. neroda), napat = nepot(lat. nepos), navasti = nevastă(sl nevesta), nacta = nagta,noapte(lat. noctis), nîra = nor(lat. nubilum), nama = nama,nume(lat. nomen), avi = oaie(lat. ovis), obositi = obosi(bg. oboseia), abadda = obadă(sl. obedu), acara = ocară(sl. ocariati), oka*: loc de şedere = oca: unitate de măsură din vechime(tc. okka), onam*: a curba, a îndrepta = onanii: om urît, pocitanie, arătare(et. necunoscută), odaia = odaie(bg. odaia), odor = odor(sanscritul odor), om = om(lat. homo), omlet = omletă(fr. omelette), opariti = opări(bg. oparia), upanaha = opinca(bg. opinka, adică ce purtau geţii de pe columna lui Traian nu erau opinci?), ortac = ortac(sanscrita ortac), ostaviti = ostoi(sl. ustoiati), aştravi = otrăvi(sl. otraviti), pakati*: fapte necugetate, fapte sau gînduri rele = pacatui: a face păcate, a greşi(lat. peccatum), pala = pală,paloş(tr. pala), pandur = pandur(maghiarul pandur), paperuda = paparudă(bg. peperuda), para = par(lat. palus), paradina = paragina, paradit(et. necunoscută), partac = partic,parte(lat. pars), pacata = păcat(lat. peccatum), pacala = păcală(et. necunoscută), palita = pălit(sl. paliti), paţîmi = păţi(lat. pateo), piya*: persoană îndrăgită = pio: iubitor de Dumnezeu(nu este în DEX), pîca = pace(lat. pacis), pingala*: în budism este unul dintre canalele energetice situat pe coloana vertebrală = pingală: imagine, pictură, a se găti(cuvîntul nu există în DEX). pita*: tată = pita: pîine, mijloace de existenţă, pitar – brutar(bg. pita), piti*: refugiu, adăpost = piti: a ascunde, a dosi(sl. pitiku), ipangea = pingea(tr. penşe), pisa = pisa(lat. pinsare), pluta = plută(bg. pluta), pama = poamă(lat. poma), pad = pod(sl. podu), povamîna = pomană(sl. pomenu), pradaţi = prăda(lat. praedare), pras = praz(bg. praz), Prajapati*: focul casei sau focul părinţilor ori a strămoşilor = praji(sl. prajiti) + pati(lat. pati), parihana: cădere, nenorocire, degenerare = prihană: necinste, păcat(ukr. pryhana), prapîde = prăpădi(bg.propadam), prasara = presăra(et. necunoscută), priatama = prieten(sl. priiateli), prîns = prînz(lat. prandium), Radha*: păstoriţă din Veda = Rada(et. necunoscută), rasa*: dans asemănător cu hora, închinat lui Krişna = rasa: de soi, bun(fr. race), rai = rai(sl. rai), ram = ram(lat. ramus), ravana = ravăn(sl. ravinu), racita = răci(lat. recens), rabos = răboj(bg. raboş), ră = ră(lat. reus), risipati = risipi(bg. rasipia), rabi = robi(sl. robu), rud = rudă(bg. roda), rage = ragea,rugă(tr. rica), ramana = rumîn(lat. romanus), rupa = rupe(lat. rumpere), sac = sac(lat. saccus), salbî = salba(lat. subalba), sara = sare(lat. salis), saddha*: credinţă, virtute = sadea: curat, pur(tc. sade), sadhu*: om sfînt = sade: butaşi de viţă-de-vie, răsad(sl. sadu), sagga*: plin de bucurie = şagă: glumă(bg. şega), samma*: observaţia sau judecata corectă = samă: recenzare pentru impunere (maghiarul szam), samana*: ascet care a învins dorinţele prin practici austere = samana: a pune sămînţa în ogor(lat. seminare), soma*: băutura care aduce nemurirea = samă: judecată, moarte(maghiarul szam) swah*: a devenit cer = suav(fr. suave), sâman*: denumirea jertfei adusă zeilor sau făcută pentru sine = samăn: asemănător(lipseşte din DEX), Santo*: om bun sau de valoare, vine din verbul a fi şi desemnează pe omul care este cu adevărat Buddha şi arhant. Strălucirea lor divină vine din aura pe care o au în jurul capului = Sento/Sinto: Creatorul sau Dumenzeu în religia geţilor(lat. sanctus), sarmani*: călugări care trăiesc cu foarte puţin = sarmani: lipsiţi de surse de existenţă, necăjiţi(bg. siromah), Soma*: zeul lunii unde se duc sufletele morţilor = somna: a dormi(nu este în DEX), sara*: miezul sau esenţa lucrurilor = sara: perioadă de zi, în antichitate ziua începea dimineaţa(lat. sera), sthavira*: ferm, stabil = stavăr: statornicie, fermitate (nu este în DEX), sukha*: fericire = sucă: poftă, ambiţie(nu este în DEX),  samana = semăna(lat. similare), saptanahan = saptamîna(lat. septimana), sar = sări(lat. salire), sacîtura = secătură(lat. siccare), sacura = secure(lat. securis), asfant = sfînt(lat. sanctus), smarana = smerenie(sl. sumeriienie), swar,sura = sor,soare(lat. sol), swîrta = soartă(lat. sors), spuz = spumă,spuză(lat. spudia), stîna = stîna(et. necunoscut[), stapana = stăpîn(et. necunoscută), strig = striga(lat. strigare), struguhuri = struguri(et. necunoscută), stupa = stup(lat.  stypus), sulica = suliţă(sl. sulica), sumanas = suman,sucman(bg. sucmanu), supa = supa(fr. souper), surata = surată(lat. soror), surpa = surpa(lat. subrupare), sant = sunt(lat. sunt), sag = şag(bg. şega), sîeua = şeaua(lat. sella), sir = şir(et. necunoscută), şira = şiră(lat. sira), şabda = şoaptă(bg. septia), suamunita = şoimăniţă(maghiarul solyom), şuba = şubă (maghiarul suba), şuşana = şuşanea(tr. şişane), taj*: durere = tînj: durere, suferinţă(sl. tonziti), tapa*: flagelare, suferinţă = tapă: tăietură sub formă de pană, făcută în trunchiul unui copac(et. necunoscută), tar = tare(lat. talem), tai = tăia(lat. taliare), tavur = taur(lat. taurus), tarapania = tarapana(tr. tarabhane), taua = tău(maghiarul to), tuaca = teacă(lat. theea), temei = temei(sl. temeli), titthiya*: clevetitori, conspiratori = titii: a şopti(nu este în DEX), tîrta = tîrtiţă(bg. tărtica), tobă = tobă(maghiarul dob), trgovanie = tîrgui(sl. trugovati), ticva = tigvă(bg. ticva), tabar = topor(sl. toporu), trasnai = trăsnăi(sl. tresnonti), trăsati = tresări(fr. tressaillir), tripitaka*: trei coşuri = tri(lat. tres) + pitaka. coşul disciplinei pentru călugări, coşul doctrinelor filozofice, metafizice şi religioase, pitacă: act oficial, poruncă scrisă, scrisoare(sl. pitaku), tulpinia = tulpină(bg. tulpina), tara = ţară(lat. terra), tarc = ţarcă(maghiarul szarka), ţinta = ţintaş(sl. centa), dumbra = umbra(lat. umbra), valîcica = ulcică(lat. ollicella), udaca = uda(lat. udare), udhar = uger(lat. uber), urda = urdă(et. necunoscută), ura = ură(lat. horrire), urdu = urgie(lat. orgia), urias = uriaş(maghiarul orias), urs = urs(lat. ursus), usc = usca(lat. exsucare), vadava = văduva(lat. viduus), vadîmi = vatama(lat. victimaare), vale = vale(lat. vallis), vama = vama(maghiarul vam), vatra = vatră(albanezul vatrë), vepas = văpaie(albanezul vapë), varasati = vărsaţi(lat. versare), vartena = vîrtej(bg. vărtej), vanada = vînat(lat. venare), vîrbu = vîrf(sl. vruhu), varîmi = vîrî(sl. vreti), vîrta = vîrtos(lat. virtus), dzambaiîmi = zîmbi(sl. zonbi), soma = zeamă(lat. zema), sares = zer(et. necunoscută), dziua = ziua(lat. dies), dzurba = zurbă(tr. zorba). Sînt un total de 266 cuvinte, din care, cu pretinsă origine latină sînt 101 cuvinte, 90 au rădăcini în slavă, bulgară, sîrbo-croată, 13 vin din turcă, 13 din maghiară, 8 din franceză, 4 din albaneză, 3 din neogreacă, 2 din sanscrită, 22 au origine necunoscută şi 10 nu sînt incluse în DEX! Dacă facem un raport statistic, avem 38% cuvinte provenite din latină, 34% din cuvinte vin din limbile slave, 8% au origine necunoscută, 5% vin din maghiară şi turcă iar 15% din cuvinte vin din alte limbi sau nu sînt incluse în DEX. Ilustrele noastre căpăţîni academice din domeniul istoriei şi lingvisticii susţin că din limba vorbită de strămoşii mei geţi – ei au de strămoşi colonii coloraţi în stăpîni – nu s-a păstrat mai nimic în limba română! Ar fi vreo 60-70 de cuvinte, cam 0,0001%  din fondul lingvistic şi cam atît. Dacă situaţia ar fi cea prezentată de ei în DEX, atunci ar trebui să vorbim de un dialect latino – slav, care s-a format nu se ştie cînd şi nu se ştie unde! Această dogmă satanistă slujeşte perfect planul şărpăriei iezuite care a trimis cioporul de ,,doctori ardeleni” să ne ,,lumineze” trecutul, dar numai după mintea şi interesele lor drăceşti. Dar făcătura slujeşte la fel de bine şi şărpăriei iahviste care încă mai strigă ţinîndu-se de toartele cerului, că plaiurile mioritice aui fost ocupate la început de ei, iar noi am scos nasul în istorie, cam la o mie de ani după ei, şi, i-am tot păduchit pînă ce, săracii de răul nostru au trebuit să plece către răsărit. Dar ei nu şi-au uitat niciodată drepturile naturale şi istorice, rezultate din faptul că ei au pus primii piciorul pe gura de rai de la nordul Dunării!Dacă citim cu atenţie cuvintele în sanscrită şi română constatăm că forma lor fonetică şi semantică este identică sau foarte asemănătoare, pe cînd forma din pretinsa lor origine latină este foarte diferită fonetic iar semantic, multe cuvinte au înţeles diferit de celelalte două limbi. Explicaţia este foarte simplă dacă se lucrează cu logică şi cu adevăr! Neamurile arimine – aryas – cînd au plecat din Carpaţi, erau o urdie de prădători care au cucerit India, devenind stăpînii ei, cum i-a consemnat şi istoria. Fiind casta conducătoare ei şi-au păstrat multă vreme, fără influenţe de la băştinaşi, limba şi cultura brahmanică. Migraţia în peninsula italică s-a făcut de către un grup mai mic de indivizi, care, pe parcursul timpului au suferit mai multe influenţe lingvistice şi culturale, de aceea latina este mai depărtată de româna veche decît sanscrita. Povestea colonizării provinciei romane Dacia, cu italici, este o minciună a lui A. T. Laurian şi clicii lui de lepre trădătoare. Deşi B. P. Haşdeu le-a demascat minciuna, ,,adevărul” a rămas tot cel plăsmuit de ei, pentru că erau sprijiniţi politic de ciocoimea liberală, care le-a instituţionalizat cuibul lor drăcesc în numita Societatea Academică Română, mai tîrziu Academia României, unde s-a făcut toată mîrşăvia! Această practică a născocirii de institute – de tracologie, de studiere a comunismului, de studiere a holocaustului, de studiere a religiilor, de studiere a revoluţiei române, de studiere a limbii române – nu sînt decît cuiburi sataniste, prin care, leprele care deţin puterea în România, urmăresc să ţină într-o îndobitocire totală poporul român! Faptul că slavii din sudul Dunării au atît de multe cuvinte comune cu limba română – dar şi dansuri şi obiceiuri - este dovada slavizării geţilor din aceste ţinuturi după secolul Vll cînd migratorii veniţi din regiunea Uralilor s-au aşezat aici. În prezent majoritatea istoricilor străini acceptă ideea că patria de origine a neamurilor aryas a fost regiunea Carpaţilor dar umblă cu părul în ochi şi nu vreau să vadă că sanscrita are prea multe asemănări cu limba română veche şi sumeriana ca să poată ignora originea lor comună. Cei mai înverşunaţi adversari ai acestei idei sînt germanii care şi acum susţin că patria neamurilor aryas este sudul Mării Baltice, iar ei sînt adevăraţii urmaşi deşi în germana veche sînt foarte puţine cuvinte ce se aseamănă cu sanscrita, faţă de limba română. Dar ei de fapt îşi susţin minciunile de la sfîrşitul secolului XlX, cînd au născocit limba indo-europeană şi gramatica ei, iar acum le vine foarte greu să accepte că şi-au făcut din minciună o adevărată ştiinţă. Ivriţii şi-au făcut din minciună, un puhoi de revelaţii drăceşti. Din această nebunie a minciunii indo-europene, germanii şi-au mai scos un fum turbat numit arianism şi astfel Hitler a trimis în anul 1939 o expediţie de arheologi în Tibet să caute potcoave de cai morţi ale neamului lor străvechi, aryas. Nefiind prezenţi la împărţirea ruşinii, după ce englezii le-au turnat niscai otravă în cupa gloriei mincinoase, şi văzîndu-se socotiţi la scurt, germanii au întors bidiviii vechilor indo-europeni cu 180 de grade, îndreptîndu-i cu dîrlogii către India, le-au făcut o suflare focoasă sub coadă, i-au mai hrănit şi cu ceva jar pentru drum, şi apoi le-au dat bice, astfel ajungînd zmeulenii lor taman în munţii unde i-a descoperit istoria. Nebunia se explică prin ideea imperialismului german din secolul XlX şi prima parte a secolului XX, cînd ei se considerau urmaşii de drept a imperiului roman şi vrednici ucenici ai culturii antice greceşti. Cînd Dumenzeu îţi rătăceşte puţina minte, nu poţi decît să greşeşti!   Şi tot culturnicii occidentali prin pricepuţii lor germani au scornit elenismul, ca o curiozitate spirituală a armatelor lui Alexandru Macedon ce au creat un vast imperiu, nu cu sabia şi jaful ci cu cultura greacă şi făţărnicia lor proverbială!  Diodor în scrierea amintită mai sus, Cartea l,XLlV, după ce aminteşte de perioada mitologică a istoriei Egiptului, el spune că ţara a fost cîrmuită de regi din neamul omenesc vreme de aproape cinci mi de ani, din care mai toţi ai fost băştinaşi şi numai puţini din Etiopia, Persia şi Macedonia. ,,În sfîrşit macedonenii cîrmuiră Egiptul şi stăpînirea lor ţinu două sute şaptezeci şi şase de ani. În tot restul timpului regii au fost de neam din Egipt şi cu toţii numără patru sute şaptezeci de regi şi cinci regine. Preoţii au însemnat în cărţile sfinte istoria lor şi, din cele mai îndepărtate vremuri au încredinţat-o urmaşilor.” Cum Diodor şi-a scris Biblioteca istorică pe la anii 50-30 î.e.n. este exclusă vreo confuzie a celor care au întemeiat imperiul macedonean, şi nu elenist cum spun făcătorii de istorii născocite şi pocite, ei fiind ariminii din Macedonia şi nu grecii de pe unde s-ar fi aciuat ei pentru negustoriile pe care le puneau la cale. Cînd Alexandru, aflat în campanie în imperiul persan, le-a cerut grecilor să trimită şi ei trupe, aceştia au refuzat.Mai amintesc pe tracul arimin Hecateu din Abdera, oraş în Tracia, care a trăit la Alexandria în Egipt în secolele lll-ll î.e.n. în timpul domniei regilor Ptolomei şi  unde a scris în greacă două tratate, respectiv, Despre hiperboreeni şi Despre Egipt susţinînd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare dar şi alte lucruri foarte supărătoare pentru urechile subţiri ale altora. Dacă el ar fi fost elenist aşa cum bat cîmpii culturnicii născocitori, atunci ar fi cîntat pe greci la ceteră de asurzea lumea dar el a scris despre neamul lui străbun – hiperboreenii – pentru a-l cinsti prin munca sa. Şi i-a mai cinstit pe egiptenii cu care a constatat că se înrudeşte prin limbă şi unele obiceiuri, chiar dacă primii macedoneni au ajuns pe Nil cu sabia pentru a-i alunga pe perşi. Dar grecii, pînă pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. nu prea aveau cu ce să se bîrzoaie în faţa altora şi o spune chiar unul dintre marii falsificatori de istorii din antichitate. Eusebiu din Cezareea în lucrarea Cronica 1 scrisă pe la începutul secolului lV, la  p. 225 reproduce în fragment din Cartea Vll, parte din lucrarea lui Diodor amintită mai sus, astfel: ,,Din aceeaşi scriere a lui Diodor, pe scurt, despre intervalele de timp în care Stăpînii Mării au deţinut supremaţia maritimă. Au stăpînit marea după războiul troian: lidienii şi meonii 92 de ani, pelasgii 85 de ani, tracii 79 de ani, rodienii 23 de ani, frigienii 25 de ani, ciprioţii 33 de ani, fenicienii 45 de ani, egiptenii – ani, milesienii 18 ani, carienii  - de ani, lesbienii 68 de ani, foceenii 44 de ani, samienii – de ani, lacedemonienii 2 ani, naxienii 10 ani, eretrienii 15 ani, egineţii 10 ani, pînă cînd Xerxe a trecut pe celălalt mal.”  Din această înşiruire de date rezultă că grecii s-au impus pe mare cu mai puţin de 100 de ani înainte de invadarea peninsulei de către perşi la anul 481. Informaţia poate fi considerată corectă pentru că toţi anii menţionaţi de Eusebiu, adunaţi împreună cu anul 481 dau 1030, dată apropiată de 1130-1200 cînd a avut loc războiul Troiei Un alt citat al aceluiaşi Eusebiu din Cezareea tot din Cronica 1, reproduce după Diodor şi scrie ,,De la Caranos care a fost întîiul rege al macedonenilor şi pînă la Alexandru – cel care a supus meleagurile Asiei – se numără douăzeci şi patru de regi. Anii care s-au scurs în acest răstimp sînt patru sute optzeci.”  Nici urmă de eleni şi nici de elenism, deşi amîndoi erau greci şi trăgeau la greu la falsificarea istoriei neamurilor arimine, pentru ei evidenţele erau prea mari ca să poată fi ascunse aşa cum se întîmplă astăzi. Dar începînd cu secolul XlX, toate inscripţiile descoperite care erau scrise în frigiană, tracă, bessă, getă sau româna veche de pe tăbliţe, au fost citite prin limba greacă! Din acest fluviu de falsuri am să dau doar cîteva exemple. Pe o monedă a unui rege odris din secolul lll î.e.n, apare pe revers un vas cu două toare mici iar deasupra gurii acestuia sînt scrise literele KO. Pe laterala stîngă sub toartă este litera T, iar pe laterala dreaptă în aceeaşi poziţie este litera O. Cuvîntul scris este koto, dar pricepuţii l-au citit Cotys, fiind numele regelui! Ori vasul respectiv era vasul cunoaşterii din religia geţilor iar cuvîntul koto are sensul de caută sau cercetează aşa cum se mai foloseşte şi astăzi. Alt exemplu este un vas din secolul Vl î.e.n. care are o scenă cu Hercule care căsăpeşte un centaur. Meseriaşii în citit spun că centaurul se numeşte Nessos, dar în partea dreaptă a capului centaurului scrie GETOS. Arheologii turci au descoperit în anul 2003, în centrul podişului Anatolie, o reşedinţă princiară frigiană din secolul X î.e.n. unde au găsit şi mai multe inscripţii. Toate au fost citite prin limba greacă, deşi aceştia au folosit alfabetul abia în secolul Vlll î.e.n. şi atunci foarte rar şi stîngaci. Cam aşa a fost scrisă istoria veche a Europei, după interes şi pretenţii, iar adevărul a fost folosit tocmai pentru a justifica acest gen de a instituţionaliza minciuna. După latinitate, o altă sminteală născocită a început să dea iama prin minţile rătăcite ale unor pretinşi istorici, alegîndu-ne de aproape o sută de ani cu nebunia tracistă. Părinţelul acestei golănii fără seamăn este ,,marele” – după pretenţia lui – istoric Vasile Pîrvan cu făcătura numită Getica, o adevărată evanghelie închinată sfîntului Tomaschek, mentorul său în tracism. Lucrarea a fost tipărită în anul 1926 la Cultura Naţională, fundaţie al cărui preşedinte era chiar Pîrvan, fiind stipendiată de marea finanţă mozaică din România, primind premiul Academia Română unde autorul era membru. Scrierea, deşi este un tratat de arheologie a sitului de la Crăsani cercetat de Pîrvan, s-a dorit un răspuns al specialiştilor în istorie contrafăcută, împotriva diletanţilor care s-au lăsat aburiţi de ,,romanul fantastic” al lui N. Densuşianu. Din conţinutul cărţii, mai puţin de un sfert tratează probleme de istorie, restul este un studiu de arheologie, şi doar atît! Cartea este aproape un omagiu adus istoricului german Tomaschek – proorocul mincinos al tracismului – autorul lucrării Die alten Thraker. Într-o totală contradicţie cu bunul simţ, Pîrvan preia din cultura occidentală a secolului XlX şi începutul celui următor ideea indo-europenismului o vîntură şi peste Carpaţi, scoţînd din pălăria măiastră pe tracii care au luat în stăpînire ţinutul unde se găsea un neam numit geţi de către greci, chiar dacă elenii spun altceva şi de aici nebunia că sîntem urmaşii primilor cuceritori care, s-au prostituat şi în faţa romanilor şi din această devălmăşie degradantă a ieşit poporul român! Nu are zguduiri de conştiinţă cînd îşi dă singur cu stîngul în dreptul, considerîndu-i pe toţi nişte novici şi diletanţi ce nu au cum să răsufle ,,aerele tari” ale înţelepţilor cu care el poate sta la cioace! Pentru a dezvălui falsurile şi nebuniile acestui pretins singur istoric al românilor, voi lucra cu ,,marfa clientului” folosind trase/citate din Getica, considerată încă de majoritatea istoricilor din România drept o carte fundamentală!     La p. 9 avem: ,,Prin anii 1000 î.e.n. înflorea în ţinutul dintre ultimele prelungiri ale Alpilor, deoparte, Carpaţii Nordici cu Galiţia şi Bucovina de altă parte, în sfîrşit regiunea către Nistru şi Dunărea de Jos, ca limită de est şi sud, ultima şi cea mai dezvoltată formă a civilizaţiei bronzului. Creatorii ei erau un popor unitar a cărui naţionalitate se va defini uşor la cele ce urmează” şi ne dezvăluie numele misteriosului neam la p. 172 ,,Am văzut mai sus că prin anii 1000 î.e.n. locuia în Dacia poporul Thracic pe care-l cunoaştem mai tîrziu prin istoricii greci sub numele de geţi…. Aceeaşi thraci nordici de la anul 1000 au trebuit să locuiască în Carpaţi şi la anul 1400 î.e.n…” Revin pentru lămurire la p. 9: ,,În continuare cu acest popor, locuiau de la Nistru (Herodot lV, 11) şi pînă la Don şi în ţinutul Cubanului(Herodot lV,12), ocupînd tot ţărmul nordic al Mării Negre, cimerienii. Aceştia – după toate semnele – par a fi fost traci”. Dacă aceste două civilizaţii existau în acelaşi timp şi nu s-a cunoscut nici o penetrare a cimerienilor spre vest în acel timp, de ce să fie şi ei tracii iubiţi de Tomaschek şi clica lui de înţelepţi din care bineînţeles făcea parte şi Pîrvan? Dau mai departe trasul din pagina amintită. ,,Civilizaţia bronzului reprezentată de ei era foarte asemănătoare celeia din masivul carpatic. Se pare că ei locuiau aici încă de prin al 16-lea veac î.e.n. De asemenea, resturile arheologice arată că, cel puţin de pe la începutul mileniului al ll-lea î.e.n. locuise şi în Carpaţi cu civilizaţia originală a bronzului acel neam al cărui nume încă nu l-am spus….”, dar l-am adus eu de la pagina 172. Pe ce considerente i-a făcut pe cimerieni şi traci ,,înţeleptul” nostru nu ne spune iar argumentul ,,par a fi fost traci” este bun doar în poveşti. Ne mai zice marele descoperitor de sfinte adevăruri: ,,Cam tot de prin anii 1600 î.e.n. încep însă şi marile mişcări de migraţiune ale arienilor-iranieni din Asia Centrală spre Vest… migraţiile ariene spre Apus, începute încă de pe la 1600 î.e.n. transplantează pe iranieni atît în sud-estul cît şi în nordul Mării Negre cu mult înainte de anul 800”. Aşa, să ne desluşim cu nărăvaşul istoric, aceşti cimerieni au apărut pe la 1600 î.e.n. dar nu ne spune dacă erau şi ei indo-europeni sau niscaiva băştinaşi la fel şi pentru populaţia din Carpaţi şi marile împrejurimi care parcurg împreună cam acelaşi timp istoric. Şi, la aceeaşi pagină continuă specialistul pentru a-i rupe pe diletanţi: ,,Totuşi resturile arheologice scythice – databile – nu încep în sudul Rusiei decît în secolul Vll. Iar întinderea scythilor în Europa estică şi centrală este completă, pînă la Oder, la Adriatica ori în Thracia, abia în secolul Vl î.e.n. Prezenţa scythilor în Ardeal se verifică tot în secolul Vll. Este clar deci, că mult înainte de sec. Vll trebuia să înceapă această evoluţie culturală., pe care în secolul Vll noi o găsim pretutindeni gata… Dar mai e şi un foarte interesant argument arheologic, care arată că între anii 1000 şi 900 au trebuit să înceapă turburările din Estul Europei, fireşte întîi deplasările violente cimeriene spre vest, iar apoi cu însăşi năvălirile scitice”. Ne spune totuşi la p. 10: ,,În sec. Vlll, cimerienii rupînd cu ei şi pe thraci Treres, ajung cu invaziile lor în Asia Mică(Strabo, l, 3,21)…Această turburare, şi ca urmare, din Dacia spre nordvest, vest, sudvest şi sudest – aşa cum fuseseră împinşi şi cimerienii – de sciţii îndreptaţi în aceleaşi direcţii, este ea confirmată prin vreun fapt geografic-etnografic incontestabil? Ori, cumva, trebuie să socotim, după cei mai mulţi învăţaţi, cu tot cu Reinecke şi Ebert, că sciţii n-au găsit în Dacia pe daco-geţi ci alte popoare?” Pînă şi Pîrvan se află aici într-o mare dilemă: erau geto-dacii în Carpaţi cînd au dat peste ei tracii-cimerienii sau nu? Ai senzaţia că în Dacia a avut loc o mare catastrofă şi toată populaţia s-a împrăştiat în cele patru zări sau chiar mai rău. Şi pentru a le face în ciudă înţelepţilor germani, spune la p. 173: ,,Thracii indo-europeni aşezîndu-se în Carpaţi peste populaţia locală au primit fireşte în conlocuirea cu ea diferite gînduri şi forme ale vieţii acesteia. Treptat, ca şi în Grecia, au desnaţionalizat-o; dar, ca exemplu, cultul principal al aborigenilor pentru Marea Zeiţă subpămînteană, a creaţiei şi rodirii l-au păstrat mai departe”. A uitat că pe cimerieni i-a făcut mai înainte traci iar indo-europenii erau alte seminţii după cum scrie chiar el, în Carpaţi existînd o populaţie înaintea venirii tracilor! În altă parte a cărţii spune că între cultele tracilor şi a daco-geţilor există diferenţe atît de evidente încît ele nu pot fi explicate decît printr-o deosebire foarte marea a culturilor unde s-au format în ţinuturi diferite. Îl cheamă iarăşi pe proorocul Tomaschek, dar de data aceasta ca să-l critice pentru că nu a băgat bine mîna în pălăria cu minuni de unde a scos ceva care nu are trecere pe sub nasul vajnicului mioritic. La p. 73 scrie: ,,Tomaschek, susţine poate cu dreptate, că masivul carpatic a fost poate dintre începuturile indo-germanice, tracic. Acolo unde însă ni se pare că Tomaschek greşeşte, e cînd identifică pe geţi cu thracii şi dimpotrivă, desparte pe thraci de moesi şi phrigi. Astfel îşi ia singur posibilitatea unei stratificări de migraţii nord-thracice, analoage celor elenice: l ahei, ll dorieni – adică l <> micenieni; ll geţii din epoca cimeriană” şi continuă cu această aiureală mai departe la p. 81: ,,De fapt, însă, nordul acesta mai trăia încă în moştenirea strălucitului mileniu al ll î.e.n., cînd thracii alcătuiseră în epoca miceniană, una şi aceeaşi strălucită civilizaţie, cu grecii de o parte, cu phrigienii de alta”.şi la p. 164: ,,Şi Herodot ne dă o bună indicaţie că cimerienii nu locuiseră la apus de Nistru, că, deci prin anul 1000 î.e.n., geţii se aflau pe aceleaşi locuri în întreaga Galiţie şi Moldovă, pe tot cursul Nistrului pînă la mare”, parcă suferind de un adevărat delir generat de infailibilul argument ,,a fost poate”, ne mai luminează cu revelaţiile personale de la p. 26: ,,Că ţara locuită de scythi a fost înainte a cimerienilor, cînd scythii nomazi au pornit din cauza masageţilor, peste Araxes spre Vest, cimerienii n-au fost uniţi ca să le reziste, ci s-au certat între ei şi şi-au ucis pe şefii lor, cari voiau să-i mîne în luptă şi i-au înmormîntat pe malurile Nistrului, iar mormintele lor se vedeau încă pe vremea lui Herodot… De altă parte migraţia sthytilor[agatîrşi] nu se oprise în Carpaţi, ci tocmai în Rhodope şi la Marea Egee, către gura rîului Nestos, unde ei împinseseră cu dinşii şi triburile getice, pe care le constatăm prezente aici de prin anul 500 î.e.n.” Dar povestea lui Herodot se referă la evenimente din secolele Vlll-Vll î.e.n.! Pentru a îndepărta ceaţa din mintea noastră ne mai spune magistrul la p. 28: ,,De aceea superfluu să chemăm în ajutor legenda Argonauţilor pe Dunăre în sus şi denumirea insulei Istria din fundul Adriaticii după numele thracic al Dunării, pentru a înţelege că sciţii ajunşi aici în masivul carpatic, au dat aici peste un mare popor <>, cel getic, pe care pe de o parte l-au supus, pe de altă parte l-au împrăştiat pînă departe, fie făcîndu-l să-şi caute la rîndul lui alte pămînturi, fie, mai ales, luîndu-l cu ei prin expediţiile prin vecini”.Voi face o cronologie a informaţiilor aşa cum le-a prezentat Pîrvan; pe la 1600 î.e.n. apar în arealul din nordul Mării Negre pe fluviul Nistru, cimerienii iar vecinii lor spre vest sînt geţii sau tracii care se întindeau pînă către Tisa şi chiar mai încolo. În aceeaşi perioadă tot el aminteşte pe indo-europenii care ridică praful timpului de pe uitata Europă, dar nu ne spune dacă aceştia sînt chiar cimerienii sau alte seminţii bulucite la porţile istoriei. Sub luminarea istoricilor germani îi numeşte pe aceşti cimerieni traci, dar în această oală îi bagă – fără a-i întreba ce hram poartă – şi neamurile din Carpaţi! Şi aşa, dintr-un condei i-a făcut pe geţi drept traci, ba încă spune că  aceşti traci din Carpaţi au mai fost cuceriţi încă odată prin secolul Vlll î.e.n. de către tracii-cimerieni, care i-a deznaţionalizat şi spulberat în cele patru zări. După un secol năvălesc peste Carpaţi, sciţii, unde găsesc ceva seminţii de traci pe care îi împrăştie şi ei sau în iau în campaniile de prădăciuni prin vecini ajungînd pînă în ograda grecilor din Rhodope unde o parte din ei, obosiţi şi săturaţi de atîta alergătură au adăstat pentru ceva vreme şi aşa i-a aflat istoria pe acele locuri ca geţi veniţi din nordul Istrului! Dacă această populaţie carpatică a tot fost spartă, împrăştiată şi deznaţionalizată, te întrebi firesc: cine a mai continuat să locuiască ţinutul care ne dezvăluie atîtea artefacte arheologice? Parcă supărat pe mentorul lui german, Pîrvan îi reproşează că i-a făcut pe geţi drept traci de parcă el ar face altceva în abureala ce ne-a dat-o ca adevăr istoric şi spune că de fapt ar fi exista tracii minoici, cei care au ajuns pînă în Creta şi geţii cimerieni, adică nu sînt indo-europeni şi nici de neam trac chiar dacă menţine zicerea că cimerienii se pare că erau traci. Aşa este plăsmuită toată cartea, se presupune iar mai tîrziu se confirmă pentru ca la final să fie adevărat, adică o ipoteză purtată prin cîteva sute de pagini, ameţită, învîrtită şi înnebunită la sfîrşit devine adevăr! Am să amintesc aici faptul că Pîrvan elimină din argumentele arheologice ceramica deşi ea a fost mult înaintea bronzului iar ca dovadă de netăgăduit a continuităţii noastre pe aceste meleaguri şi a smintelii lui, voi arăta că pe multe vase de ceramică apare crucea cu braţele egale înscrisă în cerc. Tot aici apare şi steaua cu şase raze, fiind veche de cca 5000-6000 ani, ambele simboluri avînd caracter religios. Parcă jucîndu-se cu memoria noastră şi sfidînd orice urmă de bun simţ, Pîrvan ne prezintă o altă variantă a genialei sale gîndiri cum se vede la p. 32 ,,Neamurile daco-getice cu aşezările lor numite davae, s-au întins – precum am accentuat şi mai sus – încă din vremi imemoriale spre nord, pînă în Silezia, în Posen, în Galiţia şi Podolia, iar spre sud-vest, năvălind peste thraci, pînă în Rhodope şi pe valea Mariţei, , trecînd chiar dincolo de Hellespont în Asia Mică. Pe vremea lui Herodot acest proces de expansiune nordică şi sudică, din centrul carpato-danubian era încheiat demult” şi continuă la p. 81: ,,Prin secolul Vl î.e.n. geţii se aflau într-o stare relativă de prosperitate… Din Carpaţii Nordici şi pînă în Haemus, geţii alcătuiau un mare popor unitar ca neam, desigur însă împărţit politic în numeroase clanuri autonome, unele sub principi indigeni independenţi, altele recunoscînd, mai ales în părţile Nistrului autoritatea cutărui rege, de neam scythic”. Pe luminăţia sa germană îl loveşte rău la p. 170: ,,Tomaschek recunoaşte că numele dacilor şi geţilor sînt greu explicabile nu numai din thracică, ci în general pe cale filologic-comparativă indo-europeană”. Stăi mişelule să ne socotim o leacă, zici ca un pezevenchi că neamurile daco-getice ar fi pe teritoriile dintre Istru, Carpaţii Păduroşi, Don şi Tisa din vremuri imemoriale, adică înainte de venirea indo-europenilor, tracilor, cimero-tracilor şi sciţilor, iar istoria ne găseşte tot pe aceste locuri, te întreb plin de supărare: nu cumva ai scris toate aceste trăsnăi cînd erai la balamuc? Deci nu mai sîntem traci ci băştinaşi geţi begeţi. Aici ilustrul istoric ne dezvăluie că există şi o limbă tracă pe care o cunoaşte el şi cîţiva iniţiaţi în această taină iar numele de neam al strămoşilor noştri nu poate fi scos nici din indo-europeană şi nici din tracă. Aşa-i cînd lungeşti o minciună, devine atît de străvezie că o descoperă oricine. Ne mai spune Pîrvan că din vremi imemoriale, trecînd prin secolul Vl î.e.n. daco-geţii au fost pe aceste meleaguri fără întrerupere iar din centrul carpato-danubian au avut mai multe năvăliri ajungînd şi peste…traci! Asta-i, magistrul şi-a uitat pe undeva răbojul şi o dă la plesneală pentru că chiar dacă mulţi văd şi citesc, foarte puţini pricepesc! Adică nu a existat nici o invazie tracă peste populaţia carpatină ci invers aşa cum o spune chiar el şi unele izvoare antice! Recunoscînd interpretarea forţată asupra textului lui Herodot ne spune la p. 32  ,,În adevăr este drept că Herodot nu cunoaşte pe geţi decît între Balcani şi Dunăre, şi anume încă din sec. Vl(vezi toate citatele la Tomaschek), şi că nici la Herodot şi nici mai tîrziu pînă la Ptolemaios al lui Lagos, cîmpia munteană nu este clar descrisă de nimeni, iar la Dunărea de Jos este închipuită chiar de Herodot(V,9) un fel de pustiu unde geţii şi scythii ar fi deopotrivă vagabonzi…iar aici, între Carpaţi şi Dunăre, nu e loc pentru alţi thraci decît pentru geţi, cari locuiau compact malul drept pînă la vărsarea în mare, şi cari locuiau de asemenea sub numele de carpi toată Moldova de miazăzi”. Să spui numai pe baza unor probe arheologice selectate tendenţios şi a unor ipoteze trăsnite că se poate scrie istoria unui popor, asta miroase a mişelie. Iar cînd faci asemenea mişelie din simbria Satanei, asta se cheamă trădare de Neam şi Ţară! Pentru a ne mai linişti puţin din sminteala provocată de năbădăile ,,ştiinţifice” ale lui Pîrvan, am să dau un citat lămuritor din Strabon care în Geografia Vll, 3 ne spune cine erau tracii: ,,Grecii cei vechi au socotit pe geţi ca un popor trac ce locuia pe ambele maluri ale Istrului. De asemenea sînt traci şi mysii, care acum se numesc moesii şi din care se trag mysii ce locuiesc acum între Lidia, Frigia şi Troada. Tot precum frigienii nu sînt altceva decît bridge, de asemenea sînt şi ei neam de traci. Şi de aşijderea din această gintă se trag şi mygdonienii, bebrycii, medobithinienii, bithinienii, thinienii şi poate şi maryandinii. Numai că aceste popoare trace au părăsit cu totul Europa, în vreme ce mysii au rămas pe loc… Geţii vorbesc absolut aceeaşi limbă ca dacii. Dacă acum, noi ceilalţi greci cunoaştem mai bine pe geţi, asta este că aceştia şi-au schimbat necontenit locuinţele şi au trecut de pe un mal pe altul, amestecîndu-se cu popoarele Traciei propriu-zise şi în special cu mysii. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi tribalilor, alt popor din Tracia, de a primi adeseori în mijlocul lor cete de geţi emigranţi, goniţi din lăcaşurile lor de vecini mai puternici, fie de sciţi, bastarni şi sauromaţi de pe malul celălalt, care nemulţumindu-se de a-i fi expulzat, treceau fluviul după ei şi au lăsat astfel diferite urme în insulele Istrului şi în Tracia, fie goniţi de iliri, cei mai straşnici duşmani pe care i-au avut de partea de dincolo a Istrului.” Adică să ne lămurim odată pentru totdeauna, grecii îi numesc pe locuitorii ţinutului Tracia cu numele de traci şi nu din alt motiv, pentru că Herodot cînd enumeră triburile din această regiune nu spune că ar fi un popor sau trib trac. Mai amintesc faptul că Strabon în Geografia la 28.2, C.Vll,10, scrie despre deportarea în Tracia a unui grup de cinci zeci de mii de geţi din Panonia care s-au răsculat împotriva ocupaţiei romane în anii 6-9 e.n. spunînd despre aceştia că sînt ,,un neam de aceeaşi limbă cu tracii.” Clar ca lumina zilei, tracii şi geţii erau unul şi acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, dar despărţiţi de un vast teritoriu. Şi asta o spun scriitorii grecii care le-au fost contemporani. Iar denumirile lor naţionale, erau pentru cei din nordul Istrului geţi şi rumuni şi traci sau armîni pentru cei din Tracia cum apare pe tăbliţele de plumb. Tot ei afirmă în textele arătate că tracii de fapt sînt geţi veniţi din nordul Istrului şi nu invers cum susţin leprele traciste de astăzi ca să dea bine la cei care îi plătesc pentru a ne falsifica istoria! Îl mai aduc aici de martor pe poetul roman Ovidiu, mazilit la Tomis unde a trăit pînă în anul 18, şi care spune în poemul Tristele lll, că aproape a uitat să mai vorbească latina din cauza graiului tracic şi scitic şi chiar ar fi în stare să scrie ,,versuri în metrica geţilor”. Aceste trei popoare erau înrudite aşa cum arată izvoarele menţionate mai înainte şi vorbeau o limbă comună cu unele specificităţi teritoriale. Prin aceste făcături sîntem martorii unei acţiuni de deznaţionalizare şi transformare în ridicol a identităţii şi specificităţii neamului românesc! Tot Pîrvan ne lămureşte cu mare obrăznicie de ce a pus la cale această ticăloşie după cum scrie la p. 82 ,,După cum vom arăta în amănunte mai jos, culturii greco-scythe din nordul Mării Negre, îi corespunde în valea Dunării de Jos cultura greco-getă”. Adică nu am avut şi nu avem nimic în faţa altora, sîntem un popor de maimuţe care am stat în umbra timpului cînd alţii îşi rodeau călcîiele să alerge, să clădească, să zidească şi să zămislească, halal gîndire de român dar este identică cu a ciocoiului fanariot C.A.Roseti de pe la 1880! În prezent grecii susţin că noi românii şi ceilalţi care se ţin de neam latin la sud de Dunăre, am fi toţi greci latinizaţi şi care au migrat după secolul l al erei noastre către nord pînă în Carpaţii Păduroşi. Este exact ce vrea să audă şi mafia cazară ce şi-a dorit în draci o şăruire peste spinarea noastră pe acelaşi motiv, noi sîntem un popor venit aici după secolul l pe cînd ei erau băştinaşi!Dar parcă vrea să se răzgîndească Pîrvan în nebunia lui cînd spune la p. 93: ,,Fapt e, că din pricina confuziei dintre tharcii sudici şi daco-geţii danubieni, de sigur rude, dar nu acelaşi popor, confuzie pe care am văzut-o mai sus şi în cazul lui Dromichaites, al lui Kotelas etc., atîtea obiceiuri, instituţii, credinţe şi chiar fapte istorice pur thracice erau atribuite – şi sînt încă mereu pînă în momentul de faţă – în chip arbitrar şi geţilor. Acest lucru îngreunează enorm cercetarea şi duce la confuzii regretabile”. Dacă este confuzie de ce nu a denunţat-o dar a avut neobrăzarea să ne-o prezinte ca adevăr istoric? Şi continuă cu o altă zicere la p. 140  ,,Strabo p. 296: ,,iar cei de dincolo se cheamă daci fie că sînt geţi fie că sînt thraci din neamul dacic aşezat odinioară în Rhodope”. Acum recunoaşte explicit că a avut loc o singură migraţiune, dar din nord în sud pînă în Tracia unde s-au stabilit o parte dintre geţi sau daci, alţii găsindu-şi sălaş prin regiunile vecine. Pentru a ne buimăci mai mult, dă cu barda în tot tracismul cum se poate citi la p. 166  ,,Sigur e că, la aşezarea lor în Dacia, slavii au găsit aici o toponimie în mare majoritate thracică şi numai pe ici pe acolo romanică. Acest lucru trebuie bine fixat, dacă nu vrem să atribuim slavilor nume de localităţi neromanice care, totuşi n-au nici de-a face nici cu slavii, ci sunt pur şi simplu toponimice getice, din care mai sus am dat o serie de probe existente pînă la sfîrşitul Daciei romane, pentru că ele fuseseră primite şi de noii colonişti ai acestor ţinuturi şi pronunţate la ţară în chip getic încă mult timp după 270, cînd procesul de romanizare nu încetează, ci abia a început serios, şi va dura pînă în secolele Vll-Vlll neîntrerupt”. Cu asemenea elucubraţii avînd pretenţii de adevăruri absolute, ajungi repede la balamuc dacă cel care le spune nu te slăbeşte cu sminteala lui. Pîrvan o răsuceşte după deget şi scrie la p. 371:  ,,În adevăr, asupra culturii geţilor s-a făcut încă de la Roesler şi Tomaschek greşeala fundamentală de a se scrie cu idei preconcepute: <>>. Dar acest lucru este inadmisibil. Geţii au rămas un popor indo-european de mentalitate nordică, în vreme ce, thracii sau amestecat ca şi grecii şi italicii, cu rasa mediteraneeană şi au dat naştere unei culturi amestecate în care multe elemente, în special religioase şi sociale sînt sudice nu nordice”. Ca o secătură neagă tot ce a spun înainte şi aproape că vrea să se convertească la adevăr, dar asta nu respectă planul celor care l-au plătit să scrie asemenea porcărie. Cartea se încheie cu următoarele concluzii aflate la p. 406:  ,,Începută în sec. lV î.e.n. prin celţi, intensificată din sec. ll î.e.n. chiar de romani, occidentalizarea geţilor din Carpaţi nu putea duce decît la un singur rezultat: în momentul cînd romanii luau definitiv rolul civilizator al celţilor, supunîndu-i şi pe aceştia, din Gallia şi pînă la gurile Dunării, formelor de viaţă romane, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. Romanizarea Daciei se anunţase de altfel antropogeografic încă de la 1000 î.e.n., cînd cultura villanoviană îmbrăţişa şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturii greco-italice. Iar romanii au tras concluziile: atît etnografic cît şi spirituale”!!! După asemenea final apoteotic şi apocaliptic pot pune şi eu o întrebare: a fost nebun de-a binelea cînd a scris asemenea tîmpenii sau una din marile secături ale neamului nostru? Românaşi cu freza-n vînt, pas de înţeleg vreun gînd! Trebuie să mai arăt că Pîrvan s-a ferit ca dracu de tămîie să-i amintească pe pelasgi, hiperboreeni şi arimini, populaţii pe care vechii greci le menţionează de nenumărate ori că au locuit mult înaintea lor în nordul Istrului iar de aici pelasgii au migrat în sud ocupînd toată peninsula balcanică şi insulele ionice unde i-au găsit în descălecatul lor. Dar toată făloşenia şi sminteala lui năimită din pungă mozaică, se bazează pe dogma indo-europenismului, care, aşa cum am demonstrat mai sus, este o făcătură, şi pe cale de consecinţă, toată golănia lui Pîrvan este tot o făcătură cu iz politic şi multe parale la mijloc sau ceva cocoraţii academice.   Dacă vom persista în năravul nostru de a căuta numai pîrvotraci, popîndaci, cotcodaci şi alte seminţii de poponeţi, atunci vom fi ceea ce am fost; o turmă vorbitoare cu supuşenie străină prin năimiţi mioritici, mînată de bande de lichele şi de tîlhari, purtînd dispreţul celor din jur.    

   Acest domeniu ca argument unic şi de necontestat al latriniştilor privind dispariţia limbii vorbită de rumuni/geţi după măcelul romanilor este trăsnaia unor indivizi năimiţi, smintiţi sau smoniţi. Pentru desluşirea textelor de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, am folosit Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme realizat de Gh. Bulgăre şi Gh. Constantinescu-Dobridor apărut în anul 2000 şi care are cca. 35000 cuvinte. Peste 95% din cuvintele folosite în scrierea acestor tăbliţe se găsesc în formă identică sau apropiată în această lucrare. În anul 1966 a apărut la Editura Ştiinţifică un Dicţionar latin-român care are 7350 cuvinte. Dacă povestea latinităţii neamului român ar fi adevărată, atunci mare parte din aceste cuvinte ar trebui să se găsească în formă identică sau foarte apropiată în arhaismele şi regionalismele româneşti din dicţionarul amintit mai sus. Aceste două dicţionare au un singur cuvînt comun în formă identică – ursa, şi aproximativ 100 în formă apropiată! Minciuna este mai mult decît evidentă şi pentru a o masca, atunci cînd se discută despre latinitate, lichelele scot la atac limba română contemporană care are multe cuvinte cu sonoritate latină, dar intrate în fondul lingvistic în secolele XlX şi XX din cultura franceză. Iar cînd nici această şmecherie nu ajută la marea plăsmuire, se scoate din pălărie limba latină populară, o invenţie şugubeaţă pe care nu a văzut-o sau auzit-o nimeni dar maeştrii în minciuni o pot achipui de cîte ori doresc să găsească ouăle de aur a latinităţii răsăritene! Am să aduc lumină şi în direcţia întunericului şi a întunecaţilor. Homer ne spune în Iliada că Troia avea trupe de mercenari misi care au luptat alături de troieni împotriva aheilor. Dar troienii sînt strămoşii romanilor. În vestul Troadei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n. s-au aşezat misii, populaţie getă de pe malul drept al Istrului, care şi-au numit ţara tot Misia în amintirea celei părăsite. Au trăit în înţelegere cu troienii şi i-au ajutat la mare necaz, dovedind că aceste populaţii se cunoşteau cu mult înaintea cotropirii Geţiei de către romani. După distrugerea Troiei, populaţia a plecat în bejenie către alte meleaguri, unii pe mare alţii pe uscat pînă s-au întregit iar în Italia. Pe drum s-au însoţit cu sabelii populaţie din neamul sabinilor care s-au aşezat în nord-estul Romei, ţinutul Apeninilor.

Dar sabelii sînt sabeii, neam scitic sau getic amintit şi la Istru iar Pliniu în secolul l spune despre neamul sacilor din Persia că se numeau aramei după limba greacă şi aramani după limba latină. ,Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos” În egipteană cuvîntul saba are sensul de înţelept, învăţat sau dascăl, iar o ramură a lor s-a stabilit în peninsula Arabia, formînd regatul sabeilor cu capitala în oraşul Saba. În regiunea munţilor Apenini exista oraşul Ariminum iar Jupiter purta în vechea religiei a populaţiei locale epitetul de armunos sau armunis. Geţii aveau ca divinitate a naşterii vieţii din lumină şi a binelui pe Sabelio/Zabelio iar strămoşul lor ancestral era Moş Ariminus sau Arumunus. Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., scrie în Istorii că tracii erau de acelaşi neam cu geţii şi în altă parte că: ,,geţii şi dacii sînt un singur popor dar numiţi diferit după ţinutul în care locuiesc”, iar Strabon(64 î.e.n. – 23 e.n.) scrie în Geografia sa că: ,,Există şi o altă împărţire a ţării, o împărţire mai veche, astfel că unii se numesc daci alţii geţi. Geţi se numesc cei din Răsărit care sînt la Mare iar numele de daci se dă populaţiilor de la Apus, cele care trăiesc lîngă germani. Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaştem mai bine pe geţi, cauza e că aceştia şi-au schimbat necontenit aşezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”. Este o neghiobie să-l acuzăm pe istoricul roman că era beat cînd a scris asemenea informaţii pe la începutul secolului l al erei noastre despre limba noastră cea străbună. Şi tot el spune despre gali pe care grecii îi numesc galati că sînt fraţii romanilor! Cu ceva timp mai devreme, Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică, apărută pe la anii 30 î.e.n. spune despre Galia în cartea XV  ,,Galia este locuită de numeroase popoare, unele mai mari, altele mai mici. Cele mai mari numără vreo două sute de mii de bărbaţi, iar cel mai puţin numeroase, vreo cincizeci de mii; printre ele se află un neam înrudit şi aliat cu romanii – din timpuri străvechi – iar prietenia lor dăinuieşte pînă în zilele noastre.”

Adica adio latinitate!

În poemul Tristele al lui Ovidiu(43 î.e.n. – 17 e.n.), geţii şi sarmaţii sau sciţii ne apar ca două popoare vecine şi înrudite. Tot el face o afirmaţie năucitoare cu privire la grecii din Dobrogea: ,,Limba greacă sună aici mai mult a getică, fiind amestecată cu multe getisme(Grajaque quod getico mixta loquela sono).” Dacă pînă şi grecii cei ţîfnoşi şi-au ,,getizat” limba este o neghiobie şi o crimă împotriva adevărului, susţinerea latiniştilor că strămoşii noştri şi-au pierdut limba luptîndu-se cu romanii. Aceeaşi afirmaţie o face şi Vulcanius dar după 1600 de ani! Marţial, cîntăreţul lui Domiţian, îl critică pe palavragiul Philomuses, colportor de zvonuri pe la toate porticurile Romei, care spune numai minciuni şi ştie tot; ştie ce s-a hotărît la curtea regelui parţilor Pacorus, pe cîtă oaste se bizuiau cei de pe Rin şi din Sarmaţia, desface ordinele aşternute pe pergament de căpetenia dacilor (Verba ducis Daci chartis mandata resignas) şi vede laurii victoriei înainte ca ea să se ivit. Adică atunci cînd Gezina şi Diogio se luptau cu armatele romane ale lui Domiţian pentru glia străbună, geţii scriau şi pe pergament nu numai pe tăbliţele de plumb şi asta o spune un roman fără să clipească. Plesni-le-ar ochii specialiştilor noştri pentru îndobitocirea în care ne-au adus!  Arrianus(95-175) din Nicomedia, un grec instruit care a ajuns guvernatorul Capadociei în anul 134, scrie către sfîrşitul vieţii lucrarea Arta tacticii militare, unde vorbeşte de călăreţii sciţi adică veniţi din stînga Istrului, ţinut numit şi Sciţia dar care era baştina geţilor, ce luptau în armata romană însă cu steagurile şi armele lor, adică getice. Spune despre instrucţia primită de oşteni că: ,,…învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi.”. Dacă în armata romană, soldaţii geţi foloseau propria limbă pentru a se îndemna în luptă aşa cum scrie un funcţionar roman pe la anii 160 – 170 al erei noastre, întreb leprele latriniste unde văd sau aud ele latinizare? Stîrpiturilor, pe unde ar trebui să vă bag otrava voastră drăcească numită latinitate? Continuînd ideea lui Arrianus, aş putea zice despre voi că strigaţi prostii în limba prostească şi trădări de neam şi ţară în limba trădaria. Symmachus scrie pe la anul 500 lucrarea Vita Maximini, unde, în cartea a V a despre Maximin Tracul, găsim informaţii privitoare la limba strămoşească a geţilor: ,,Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac… născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia/Dacia şi mama era născută din neamul alanilor… A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor… Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor… în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi… acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat”.  Specialiştii noştri în plăsmuiri sînt în stare să spună că Maximin i-a vorbit împăratului roman în limba tătară, chineză sau amneză numai în getă/tracă/rumună nu, chiar dacă Strabon a scris că limba getă şi limba tracă sînt una, pentru ei însă, este nici una! Textul ne mai spune că la începutul secolului lll, exista poporul get care l-a iubit pe Maximin, dar românii ,,români” şi patrioţi ,,de serviciu” au ajuns să iubească numai minciuna şi trădarea, falsificîndu-se în totalitate istoria şi cultura strămoşească, îndobitocindu-ne în mîlul otrăvitor al latrinităţii!  Iordanes scria în Getica pe la anii 550, despre aceleaşi fapte amintite de Symmachus, la paragraful 84, unde ne lămureşte ce ,,latină” vorbeau neamurile arimine pe la anii 200: ,, Acesta într-o zi pe cînd domnea împăratul Severus care tocmai serba ziua de naştere a fiului său, a venit la armată ca tînăr recrut, după ce îşi petrecuse anii ca păstor la ţară. Împăratul tocmai dăduse nişte jocuri militare, iar Maximin cînd le-a văzut, deşi adolescent semibarbar, fiindcă se puseseră premii, în limba părinţilor săi, a cerut împăratului permisiunea de a lupta cu militarii pregătiţi pentru concurs.”  Textele scrise la mijlocul secolului Vl al erei noastre le dă rău în bot latriniştilor cu snoava lor urduroasă şi otrăvitoare! Dacă Strabon ne-a lăsat informaţia că limba tracă şi limba getă sînt una şi aceeaşi, iar Symmachus şi Iordanes spun despre tracul Maximin ,,pe atunci neştiutor de latină”, că s-a adresat împăratului roman de neam get/trac Septimius Severus pe la anul 195 ,,în limba părinţilor săi.” întreb leprele trădătoare unde se zbenguie veseloasa latinitate prin limba neamurilor arimine?  Să le luăm la desluşit şi pieptănat pe îndelete, astfel să nu mai înghiţim gogoşi cu plete şi să ne ploconim în faţa maimuţelor cu ţilindru. Maximin Tracul s-a născut în anul 173, iar fapta la care fac referire cei doi autori se petrece în primii ani de domnie ai împăratului roman Septimius Severus(193-211) pe care senatorii de neam romanic îl batjocoreau cu expresia ,,micul trac”. Regatul Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre şi deci după 150 de ani de ocupaţie a romanilor, canci latinizare printre traci!!! Rău aţi deocheat istoria întunecaţilor! Dacă tracii nici după 150 de ani de ocupaţie romană nu cunoşteau latina, iar soldaţii geţi încorporaţi în armata imperială, cam în aceeaşi perioadă se îndemnau la luptă cu strigătele strămoşeşti, adică limba getă cum am arătat mai sus, este o crimă şi o infamie la adresa adevărului să susţii că geţii, în acelaşi număr de ani şi-au pierdut complet limba, însuşindu-şi latina populară, pe care Arrianus o numeşte fără ezitare ,,limba getă”. 

Aceste informaţii dovedesc faptul că istoricii şi limbiştii români au organizat o mare conspiraţie împotriva istoriei, culturii şi identităţii geţilor ca strămoşi ai românilor, pentru a-şi sluji cu mare supuşenie stăpînii ce îi plăteau; şărpăria romanică de la Vatican sub controlul iezuiţilor şi şărpăria iahvistă sub controlul mafiei sioniste.  

Pe la anii 396, Paulinus din Nola îşi vizitează prietenul Nicetas care era episcop de Remesiana, la sud de Dunăre şi spune că-i avea sub îndrumarea sa pe geţi şi daci, de pe ambele maluri ale fluviului. ,,Marele istoric al românilor” V. Pîrvan în Getica sa are o străfulgerare genială şi spune că prin ,,geţi şi daci” trebuie înţeleşi ,,goţii” de pe ambele maluri ale Dunării iar prin ,,sciţii” ,,potrivit limbii literare a vremii” nu sînt decît ,,locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru  care pot fi goţi sau daci”. Iar aceasta este una dintre sclipitoarele tîmpenii cu care se făleşte cu neruşinare cultura română. 

 Mai găsim în Getica lui Iordanes o informaţie interesantă pentru neamul nostru la paragraful 176 ,,Căci îi tulburase o mînă de goţi federaţi, care cu contele Gaina, prădaseră Constantinopolul. Aşadar patriciul Aetius, pe atunci şeful armatei, născut în cetatea Durostor, din neamul vitejilor moesieni, …prin imense pierderi omeneşti silise trufaşa barbarie a suevilor şi francilor să-şi pună ceafa sub jugul imperiului roman”. Faptele se petrec pe la anul 439 dar nu este vorbă că aceşti geţi/goţi federaţi în frunte cu o Găină, au penit rău faimoasa armie a romeilor formată toată numai din cocoşi de soi. Nu numai că existau ca popor vînjos şi năvalnic la nord de Istru, numit geţi sau goţi, ce primeau bani de la bizantini în calitate de federaţi, dar se încumetau să prade capitala Constantinopol, fioroşii geţi ai contelui Gaina îndrăznînd a pătrunde prin acţiuni militare pînă în inima imperiului roman. Nu se leagă deloc latrinitatea voastră mincinoasă cu adevărul istoric relatat de atîtea ori de izvoarele epigrafice. 

Un alt înscris vechi care îi pomeneşte pe geţi sau valahi pe la mijlocul secolului V, este Historia delle azione d’Attila cognominato flagello di Dio apărută la anul 1710, care scrie, că la năvălirea hunilor conduşi de Attila asupra oraşului Aquilea din anul 452, au participat şi corpuri de oştire ale valahilor şi cumanilor.

Şi în scrierile timpurii ale germanilor Nibelungenlied găsim informaţii despre ,,ducele Rumunc din ţara Valahă” care a venit la curtea lui Atilla împreună cu 700 de oşteni. Această informaţie arată că baştina neamului nostru străbun nu a fost părăsită de geţi sau daci aşa cum minte cu neruşinare Pîrvan, iar dacă Rumunc era duce înseamnă că exista o structură statală ce se subordona hunilor dar aveau propria organizare şi armată! Adevărul arătat mai sus este confirmat de mai multe ori de Getica lui Iordanes.

Dar limba şi cultura geţilor, cu tot holocaustul pornit de Militia Cristi împotriva lor, a supravieţuit în unele regiuni unde aceste hoarde criminale nu şi-au putut face de cap ca la Roma şi Bizanţ. În anul 1597 apare la Bruxelles, scrierea latină Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor, avîndu-l ca autor pe Bonaventura Vulcanius. El ne spune în lucrare despre literele getice care au fost chiar înaintea celor greceşti şi latine şi despre o literatură getică scrisă în limba geţilor din care el a văzut ,,nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu.” Criminalii acestui naufragiu provocat sînt căpeteniile iudeo-satanismului impus prin foc şi sabie în anul 380 ca religie oficială în imperiul roman. Sigur există şi alte informaţii dar specialiştii noştri în plăsmuiri lucrează numai după plan sau ,,indicaţii preţioase.”   

O altă sursă a dovedirii existenţei limbii strămoşeşti şi după ocuparea parţială a Geţiei din anul 106, sînt inscripţiile cultului mitraic. În număr de cîteva mii, aceste inscripţii figurează la capitolul ,,cultura elenistică” o născocire a culturnicilor occidentali de pe la mijlocul secolului XlX, cînd descoperind o mulţime de texte care nu puteau fi citite nici în latină dar nici în greacă, au tras ei concluzia, că această limbă o vorbea oştirea lui Alexandru Macedon. Citirea acestor texte ,,elenistice” este toată falsă şi intră în acea amplă acţiune de manipulare şi falsificare a istoriei şi culturii Europei din secolul XlX, cînd unii nu mai aveau loc de alţii iar mintea le clocotea ca un vulcan în erupţie.

Mitraismul în imperiu roman a început să se răspîndească de la Dunărea de Jos, adică provinciile Mesia şi Dacia, iar pe începutul secolului lll, geţii formau baza oştirii romane cum sînt faptele consemnate în atîtea scrieri antice.   Scriitorul latin Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 lucrarea De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, şi ne cam lasă cu ochii în soare despre obîrşia acestei limbi, dar o putem afla foarte uşor dacă vrem. Mitraismul a ajuns în Roma pe la mijlocul secolului l al erei noastre şi începînd cu anul 181, a devenit cultul oficial al împăraţilor pînă în anul 378 cînd a murit ultimul împărat get Valens, care conducea imperiul roman. Ori acest cult era practicat în special de armată şi funcţionărimea imperială, iar oştirea era formată în mare parte din neamurile arimine ale geţilor, tracilor şi mesilor, dar şi soldaţii altor neamuri din armata romană practicau acest cult. Limba de slujire a mitraismului, era limba getă aşa cum ne spune Arrianus despre soldăţimea getă din armată imperială care îşi folosea propria limbă în treburile militare. Cum originea mitraismului este dovedită arheologic în lumea geţilor din Mesia şi Getia, limba cultică a fost limba getă/rumuna, informaţie venită chiar din lumea latină care nu-i prea îndesa pe geţi cu mare iubire. 

Wulfila(311 - 381), cărturar got spun ei, dar mai sigur capadocian născut şi crescut în Geţia, le-a scris goţilor din nordul Istrului către sfîrşitul vieţii o tălmăcire după Tora, într-un alfabet luat tot din tolba neamului arimin. În tălmăcirea lui Wulfila există cîteva sute de cuvinte româneşti, şi asta cu 1000 de ani înainte de pretinsa formare a limbii române! Goţii au format împreună cu geţii din estul Carpaţilor după anul 106 imperiul Amal care a dăinuit pînă ce l-au distrus hunii în anul 376. Dacă cuvintele româneşti existau în limba gotă cînd Wulfila a scris cartea, înseamnă că limba getă/rumună era deja formată cu un lexic bogat din care se înfruptau şi alţii! Mai rămîne să spuneţi tovarăşi specialişti că neamul get a venit de pe lună sau ai ieşit de sub pământ, la puhoiul de fărădelegi făcut în dauna strămoşilor mei – voi pretindeţi că aveţi alte rădăcini – una în plus nu mai poate distruge prea mult!

Generalul bizantin Belizarie, după ce a învins în anul 553 regatul ,,ostrogot’’ creat de Teodoric cel Mare în Italia, şi-a luat numele de GETICUS MAXIMUS pentru a arăta istoriei pe cine a cucerit. Ori nu ştia el cu cine a purtat luptele în Italia, ori istoria este atît de falsificată, încît o rescriere a ei, ar produce un adevărat dezastru la unele bordeie de jeguri alese şi feţe cu educaţie de tîlhari! Dacă tot avem ,,specialişti’’ în născociri, propun ca regatul ostrogot să se numească ,,piticot’’, iar generalul bizantin se va numi piticoticus maximus, de nu se va supăra răposatul, sau poate că s-a luptat cu un popor de năluci, aşa cum s-au luptat romanii după anul 106, cînd îi tot atacau nălucile geţilor morţi în luptele din anii 101-102 şi 105-106!  Dar mai există în literatura anitcă o altă denumire a limbii geţilor, menţionată sub numele de ausona. Ovidiu, nefericitul roman care a fost mazîlit la Tomis pentru că avea venin pe limbă împotriva lui Octavian, scrie înainte de anul 17, anul morţii sale pe pămînturi geţice, în Pontice I,2, 83-84 despre luptătorii geţi următoarele: ,,Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.’’ Versurile tălmăcite pe limba noastră zic aşa: ,În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu!  

Adică geţilor nu le tremura freza de faima Romei cum ne este de mărturie scrierea lui Ovidiu, aşa cum se întîmplă astăzi cu conducătorii românilor care ajunşi în fruntea mesei, în loc să-şi apere neamul şi glia de răi şi rele, îi pradă şi îi vînd ca pe o turmă de vite.    

Prelatul hispanic Paulus Orosius scrie în lucrarea Istorii terminată în anul 417 despre aseni care erau sufletele geţilor ce au murit în luptă şi se bucurau de cinstirea tuturor ca mari eroi iar într-un sens mai larg erau acei oameni pătrunşi de o adîncă înţelepciune a cărţilor sfinte ce te duceau la nemurire.   În anul 448 împăratul Teodosiu ll al Bizanţului trimite la Atila o solie ca să trateze despre birul pretins de huni ca să nu le calce graniţele romeilor. Din delegaţie a făcut parte şi istoricul Priscus care ne-a lăsat informaţia că apropiindu-se de reşedinţa hunilor ce era undeva în Banat a stat de vorbă cu o persoană care a spus că este de neam auson şi băştinaş. La masa dată în cinstea soliei bizantine de către căpetenia hunilor, grecul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi în limba ausonă dar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă. ,,..apropiindu-se cineva pe care după haina lui scitică eu îl luasem drept barbar, m-a salutat în limba elină zicîndu-mi: Gaire! Aşa că eu fireşte m-am mirat că unul dintre sciţi vorbeşte elineşte, căci, amestecătură de neamuri ei se mulţumesc cu propria limbă barbară a fiecăruia, fie cea a hunilor, fie cea a goţilor, ba fie cea a ausonilor, aceia care sînt mai amestecaţi cu romanii şi nu uşor le vine lor a vorbi elineşte, afară numai doară a celor robiţi din Tracia sau de pe coastele Iliriei. În pasajul al doilea Priscus aminteşte că la masa lui Attila apare un măscărici numit Zercon, care făcea pe toţi să rîdă împleticind talmeş-balmeş la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ţării, anume limba ausonilor, hunilor şi goţilor. În al treilea pasaj, Priscus ne spune că la acelaşi prînz, un barbar care şedea la masă lîngă dînsul şi care cunoştea limba ausonilor, i-a vorbit în această limbă şi Priscus l-a şi înţeles, - ceea ce nu se putea întîmpla dacă ausonii nu ar fi avut un grai apropiat de latină cea vorbită de pe atunci pe care o cunoştea solul grec. În textul lui Suidas din secolul X în care este reprodus Priscus este făcută precizarea ,,iar ausoni însemnează regi”.