Getia/Dacia II

                                                                     Spaţiul spiritual mioritic 

     Falsificarea istoriei imperiului roman şi a istorie neamurilor arimine s-a făcut atît de către scriitorii antici care au scris de multe ori cu informaţii neverificate, poveşti sau născociri, ori luate după ureche sau influen-ţate de partizanat de clică şi neam cum au făcut grecii şi ivriţii, dar şi de culturnicii occidentali ai secolului XlX şi XX care au slujit cu mare patimă interese naţionalis- te sau imperialiste, ori ideologii ale tiraniei .    

     Cele mai vechi izvoare care amintesc de populaţii compacte la nord de Istru, dar care se întindeau pînă în sudul insulelor greceşti, vorbesc despre hiperboreeni. În altă parte am scris mai pe larg despre numele dat de greci geţilor de la nordul Istru-lui, pentru un fapt foarte simplu pe care istoricii români refuză să îl înţeleagă, ei trăiau într-un ţinut foarte(hiper) friguros(boreas) pentru eleni.    

     În memoria colectivă a civilizaţiei greceşti se găseşte informaţia care aminteşte despre Cărţile Misilor, scriere ce cuprindea istoria şi credinţele acestui neam ales  fiind, după zicerile lor, prima religie din istoria lumii ce a avut o carte sfîntă! În acele vremuri elenii nu se ruşinau să recunoască de unde le-a venit cultul şi mare parte din cultura lor cu care se fălesc atît de vîrtos.     

     Boeo, ce a scris prin secolul V î.e.n. aminteşte într-un poem că lăcaşul de cult al lui Apollo a fost făcut de hiperboreenii conduşi de Olen ca profet al zeului. Adică să judecăm noi mai molcom, aheii au făcut prieteşug cu divinitatea prin mijlocirea acestor hiperboreeni care nu tăiau frunze la cîini la nord de Istru, ci erau un popor plin de înţelepciune, dîndu-le şi lor un ce cu care să purceadă pe drumul istoriei. Înţeleptul arimin Olen după cum spun tot ei, ar fi trăit după unii înainte de Hesiod, sau chiar înainte de Orfeu iar alţii spun că chiar înaintea războiului Troiei, adică mai devreme de secolul Xlll î.e.n.  Poetul grec Pindar, trăitor în secolul Vl î.e.n. ne spune în Pithyce(lV, 31, 3) că înţeleptul a fost prooroc, poet şi vindecător, mare cîntăreţ, şi cel care a descoperit literele şi scrierea din care s-au înfruptat şi ei. Ne mai povesteşte că Orfeu era de neam trac, care a trăit în timpul războiului Troiei, a vizitat şi Egiptul de unde a adunat multă înţelepciune.     

     Strabon în lucrarea Geografia, scrisă pe la începutul secolului l al erei noastre, precizează spaţiul locuit de geţii pe care grecii îi mai numeau şi hiperboreeni, spunînd: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”.  În timpul luptelor cu romanii din anul 88, geţii sînt înfrînţi la Tapae iar învingătorul Tettius Iulianus, îşi ia cognomenul de Hiperboreanul (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean). Ce se ştia ca adevăr istoric în acele vremuri, nu mai are loc în căpăţînele iluştrilor magiştri români.      

     Scriindu-i o epigramă prietenului său Marcellinus care trebuia să plece sub comanda împăratului Domitian pentru a purta război împotriva geţilor, poetul latin Marţial(40-103), spune: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Victoria romanilor asupra strămoşilor noştri, amintitul poet o numeşte ,,hiperboreus triumphus” şi ,,de a fi învins lumea hiperboreenilor”, adică a geţilor. Şi mă întreb cu durere în suflet: oare pe plaiurile mioritice nu se poate naşte un getbeget care să pună mîna pe par fără preget şi să învingă lumea falsificatorilor de istorii şi a trădătorilor de Neam şi Ţară?      Clement Alexandrinul pe la începutul secolului lll, în scrierea Stromata spune că profetul dacilor, Zamolsis era hiperboreean, dar după mintea latiniştilor şi traciştilor, povestea cam aduce a sminteală, pentru că la nordul Istrului era o mare sălbă-ticie stăpînită de albine, fiare turbate şi alte cloceli sataniste.      

     Macrobiu, scriitor latin şi gramatic, trăitor pe la sfîrşitul secolului lV şi prima parte a secolului V al erei noastre, în lucrarea Comentum ad Ciceronis Somnium Scipionis(Comentariu la Comentariul lui Cicero cu privire la visul lui Scipio) zice  despre ţinuturile locuite de geţi că: ,,regiunile udate de Tanais/Don şi Istru pe care antichitatea le numea hiperboreene”, adică atunci cînd încă nu se înstăpî-niseră pe imperiul roman, sataniştii greci şi italici care lingeau de zor closetul mo-zaicilor, încă se mai spunea adevărul despre neamul nostru străbun.    

     În vremurile cînd s-au scris aceste texte, toţi erau smintiţi şi numai leprele trădătoare de pe la noi în frunte cu A. T. Laurian şi urmaşii lui întru ticăloşie, erau cu toate acasă şi ne luminau cu făcătura lor drăcească.    

     O altă denumire pe care grecii au dat-o neamului nostru din vechime, ce a trăit atît la nordul cît şi la sudul Istrului pînă în Atica, Peloponez şi chiar mai jos, a fost aceea de pelasgi.     

     Apollonius din Rodos, trăitor în secolul l al erei noastre, în Argonautice scrie despre neamul hiperboreenilor că sînt pelasgi locuind în nordul Traciei. Şi iarăşi mi se urcă sîngele în cap de atîta supărare şi minciună pe care trebuie să le îndur din partea făcătorilor de adevăruri sacrosancte. Dar aceşti pelasgi ca băştinaşi, după mărturiile vechilor greci, locuiau tot teritoriul pînă în Peloponez şi au fost alungaţi către regiunile mai neospitaliere de către prădătorii eleni.     

     Eschil, în piesa Prometeu înlănţuit, aminteşte despre aceşti băştinaşi pelasgi, lăudîndu-i că erau a-toate-ştiutori, stăpîni ai focului, contemporanii lui Cronos. Eroului civilizator al pelasgilor, Prometeu, ii atribuie descoperirea arhitecturii, cărămizile, calendarul, calculul, astronomia, tainele scrierii, creşterea animalelor, îndeletniciri cu care prădători ahei nu-şi chinuiau mintea. Pentru că a dat aceste taine oamenilor ca să trăiască mai bine, răzbunătorul grecilor Zeus îl înlănţuieşte în Caucazul de la Istru ,,la graniţele cele mai îndepărtate ale Sciţiei într-un deşert inaccesibil”, sau în ţinutul hiperboreenilor cum este numit acest tărîm la alţi autori. În limba română pramatie înseamnă drac iar cuvîntul îl găsim şi în sanscrită, ramura noastră aryană unde pramata însemnă tot drac pentru că aşa ne-au văzut hoţomanii de grecotei după ce au ciordit aceste valori ca să le fie lor de folos; au dat-o în draci cu hula! O altă furăciune a fudulilor eleni, făcută tot din taina de bogăţii spirituale ale mioriticilor şi care este oacheşă rău, spune că Tartarul era locul de sub pămînt unde se duc sufletele morţilor. Dar Tărtăria a fost cel mai vechi centru de cult al neamului carpatin şi iarăşi porcanii dau cu rîtul în cele sfinte după ce le falsifică şi le batjocoresc în felul lor ticălos.     

     La pricepuţii eleni, Prometeu pelasgul era fiul titanului Iapet – învîrtit Iafet în Tora de ceilalţi maeştri ai plăsmuirilor – şi al nereidei Asia sau nimfa Climene. Aceşti semizei din mitologia greacă erau fiii Tatălui Ceresc şi a Mamei Pămînteşti care au dus lupte grele împotriva uzurpatorului Zeus, a cărui origine grecii nu prea ştiau să o explice nici în secolul Vl î.e.n. şi nici vremurile cînd acest tartor plin de hachiţe a început să-i ogoiască. Se vede treabă, că şi ei şi-au tras o mitologie după calapod mioritic, chiar recunoscînd acest lucru o bucată bună de timp, dar crezînd că minciuna este sfîntă şi veşnică, au început să se sumeţească cu ce au furat de la alţii, că ar fi minune de minune şi un mare îndemn pentru tot neamul elen. Spaţiul spiritual pelasg sau hiperborean locuit de neamul nostru arimin, a fost şi pentru vechii eleni, un bun izvor de inspiraţie şi apoi de hulă pentru că totdeauna ,,hoţii strigă hoţul.” Iaili, iaili, ce amarnic v-aş păli!     

     Deşi această realitate este recunoscută în multe izvoare antice, sînt unele greceşti care ne vînd fel de fel de făcături iar în fruntea mincinoşilor este părintele lor Herodot cel plin de păcate în faţa adevărului.        Carianul Herodot(485-425) în lucrarea Istorii, cărticică plină de povestioare şi născociri, ticluită pentru a distra mai mult pe atenienii care l-au plătit din greu pentru asta, spune despre oracolul din Delos, că aici hiperboreenii aduceau ofrande anuale închinate lui Apolo hiperboreanul. Dar acelaşi autor scrie la ll, 75 că religia lor a preluat o parte din divinităţi de la egipteni la fel în paragrafele l, 56,57 şi ll, 51,52, ajungînd la greci prin intermediul pelasgilor.     

     Tot în această perioadă cînd Herodot făceau circ cu scrierile lui deocheate şi pline de minciuni, mai ticluiesc grecii povestea cu Hercule, mîrlitorul care a colindat lumea în lung şi-n lat şi pe unde a simţit el o vibraţie hedonistă, a făcut o gaură cu unealta lăsată de la natură şi a pus o sămînţă. Astfel, au fost însămînţate cu sămînţă elenistă de cel mai pur sînge şi neam: nimfe, şerpoaice, rîuri, stînci, copaci şi cam tot ce mişca pe faţa pămîntului, iar din această apucătură bezmetică s-a născut mulţime de noroade care au acoperit pămîntul dar toate erau ieşite de sub poala înciudatului elen. Ceva pute rău chiar sub nasul lor în această gugumănie! Spun ei că atunci cînd au năvălit în teritoriile pe care se ţin de stăpîni, acolo i-au găsit pe pelasgi, iar dacă Hercule a venit mult după această migrare înseamnă că neamul pelasgilor era înaintea lor prin acele locuri, scăpînd de un asemenea părinte înfierbîntat. Şi pentru că luaseră prea multe de la pelasgi, au hotărît elenii să-i taie primii de pe lista istoriei, astfel că neamul băştinaş a fost dat uitării iar culturnicii moderni au practicat aceeaşi tactică; pe acele pămînturi nu au existat decît greci şi iar greci.     

     Tot în textul de mai sus, mai spune Herodot că şi teatrul mult iubit de greci vine tot de la egipteni precizînd originea lui astfel: ,,Pe acest loc de la Sais, noaptea egiptenii dau reprezentări teatrale, acelora le dau numele de mistere, şi cu privire la acestea, deşi eu cunosc mai multe lucruri despre cele ce cuprind fiecare dintre ele, o tăcere religioasă se aşternu peste ele. Cu privire la ceremoniile lui Demeter, pe care grecii le numesc Tesmophorii, şi despre acestea să se aştearnă tăcerea cea sacră, în afară de ceea ce este cu putinţă să se spună cuvios despre ele. Fiicele lui Danaus sînt acelea care au adus aceste rituri din Egipt şi le-au învăţat pe fiicele pelasgilor. Aceste rituri s-au pierdut cînd Peloponezul a fost depopulat de către dorieni. Arcadienii… sînt singurii care le-au păstrat”. Aşa stăteau atunci cu fala grecii cînd se uitau în trecutul lor foarte apropiat! La ll, 50 completează despre originea religiei grecilor: ,,Mai toate numele de zei au venit în Elada din Egipt. Făcînd cercetări, dacă într-adevăr provin de la barbari, aflu că aşa stau lucrurile. Cred, aşadar, că ele ne-au sosit mai cu seamă din Egipt.” Daţi dracului ,,barbarii” ăştia, dacă la început i-aţi considerat numai ,,străini” plini de înţelepciune de unde aveaţi şi voi ce băga în tărtăcuţă – acesta era în timpul lui Herodot sensul adevărat al cuvîntului barbar – după mai multe secole, i-aţi dispreţuit şi spurcat că sînt sălbatici de la care nu aveţi nici ce învăţa nici ce fura! Iar această golănie aţi pus-o în scrierile voastre ca singurele adevăruri pe care trebuia să le cunoască posteritatea din posteriorul elen!       

     Diodor din Sicilia care a trăit în secolul l î.e.n., scriindu-şi Biblioteca istorică pe la anii 50-30 î.e.n. în Cartea l, 96,92 spune cum ştie el că vine originea orfismului, ajuns religie şi la greci şi cum a venit teatrul la ei: ,,Bunăoară, Orfeu a împrumuta din Egipt cele mai multe dintre riturile de iniţiere în mistere şi riturile orgiastice în legătură cu pribegia lui, cum şi legenda pe care a povestit-o el despre lumea subpămînteană… De acea egiptenii spun că Orfeu, călătorind prin ţara Egiptului, a putut să vadă o atare ceremonie şi atunci şi-a închipuit el legenda cu privire la Infern, întemeindu-se în parte pe amintirile ce le păstrase din Egipt, în parte pe însăşi închipuirea sa.” La capitolul l, 23 autorul completează astfel: ,,Fiindcă se împărtăşise din învăţăturile egiptenilor cu privire la zei, el a strămutat naşterea străvechiului Osiris în vremurile mai noi…, apoi după ce mitografii şi preoţii s-au încrezut în ce-le spuse de legendă, teatrele au ajuns să fie pline de această poveste… Pe scurt, elenii ar fi pretins că sînt ai lor eroii şi zeii cei mai vestiţi ai egiptenilor.” Ultima propoziţie subliniază faptul că grecii lucrau de zor în secolul l î.e.n. la falsificarea culturii celorlalte popoare şi îşi aburcau cu furca făcăturile în capul mesei.     

     Tacit confirmă informaţiile lui Herodot despre hiperboreeni spunînd că oracolul de la Delfi a fost întemeiat de către Pegasos şi Agiieus, copiii hiperboreenilor.     

     Şi Platon în Axiochos spune prin gura lui Socrate, că fecioarele hiperboreene de la nordul Istrului Opis şi Hekaerge, au adus la Delos nişte table triunghiulare cu un conţinut religios. În Philebos, spune despre înţeleptul trac: ,,iar Orfeu ştie de Cupa lui Dyonisos, şi înşiră multe astfel de Cupe în jurul tabelului solar”. Dyonisos este un cuvînt compus din dio cu sensul de judecător şi luminător ceresc şi nisa cu sen-sul de primăvară, renaşterea vegetaţiei sau începutul anului. Într-un sens metaforic – iar strămoşii noştri erau maeştri în vorbirea ascunsă – respectiva cupă era a cunoaşterii divine. Geţii aveau şi ei pe Dio Dionise iar un asemenea vas al cunoaşterii divine ne arată plăcuţa de la Romula. Filozoful grec, precizează o altă sursă a formării teatrului grec invocînd cultul cabirilor arimini din Samotrace. ,,Dar amănuntele sfintelor ceremonii nu au fost destăinuite decît celor iniţiaţi în mistere. Foarte vestite sînt apariţiile acestor zei.” Aceste legende sînt plasate în primele veacuri de istorie ale civilizaţiei grecilor. adică prin secolele Xl - Vlll î.e.n. cînd îşi adunau de la ,,barbari” fel de fel de trebuinţe pentru trup şi minte.    

     Diodor în scrierea amintită mai sus, Cartea lll,LV ne dă o legendă despre altă direcţie de unde a ajuns la greci teatrul: ,,Unii istorici povestesc, că insula, care pî-nă atunci se numise Samos, ar fi fost numită Samothrace după tracii ce se statorni- ciseră acolo cîndva. [Aceştia au adus cu ei pe insulă şi misterele cultului ,,marilor zei’’ – cabirii, iar dialectul şi l-au păstrat pînă în timpul lui Diodor – Cartea XLVll] Mitologia însă ne spune că, după ce amazoanele s-ar fi întors pe continent, Mama Zeilor căreia insula îi plăcea, s-ar fi aşezat acolo împreună cu alţii, printre care şi fiii săi, aşa-zişii coribanţi – numele tatălui lor era rostit ca un lucru de taină cînd se prăznuiesc misterele – şi a introdus acolo şi iniţierile, care şi astăzi se fac pe insulă, statornicind prin lege ca templul să fie un loc de adăpost al năpăstuiţilor. În aceeaşi vreme ar fi năvălit cu o oaste în ţara amazoanelor şi tracul Mopsos. El era alungat din ţara lui de către regele trac Licurg. Şi scitul Sipilos – izgonit şi el din Sciţia, ţară învecinată cu Tracia – s-a alătura expediţiei lui Mopsos”. Din acest text avem informaţia că în nordul Istrului era un stat puternic şi nu o pustieta- te fără margini cum spune jupîn Herodot, cu un rege care a trebuit să-şi părăsească regatul datorită unei invazii.        

     ,,Părintele mincinoşilor” Herodot, face din scrierea lui mai mult un text unde născocirea, batjocura şi realitatea sînt îmbinate în mod plăcut pentru auzul grecilor care începeau să se sumeţească ei între ei. Spune magistrul poznaş despre faraonul Keops că şi-a dus fiica în bordel ca să adune ceva bani pentru terminarea piramidei(C. ll, CXXVl). Istoricii ocolesc cu mare grijă această golănie a magistrului, să nu-i adumbrească aura de profet al adevărului istoric! La vechii egipteni adulterul era pedepsit foarte aspru iar prostituţia nu exista ca la greci.       

     Despre marele înţelept al geţilor spune că nu ştie dacă a existat sau nu, deşi Platon, după vreo patruzeci de ani de cînd Herodot îşi citea scrierile în public, zice că a citit textele lui Zamolxe care erau mult căutate! Alţi greci precum Hippostratos, spun despre Abaris/Zamolxe că a fost un personaj real, vzitînd Grecia pe la anul 768 î.e.n. sau după Suidas pe la 568 î.e.n   În Istorii la lV, 94 ne mai dă o poveste confirmată de tăbliţele noastre de plumb unde zice: ,,cei care au murit se duc la zeul Zamolxe, unii din ei mai dau acestuia numele de Gebeleizis.’’ Dar la V,9 îşi arată iar mintea lui plină de viclenii pentru că scrie despre patria geţilor de la nord de Istru astfel: ,,Pare însă că dincolo de Istru este un deşert nemărginit… 10 Tracii mai vorbesc că teritoriile de dincolo de Istru ar fi ocupate de albine şi că din această cauză oamenii n-ar putea merge mai departe. Lucru mi se pare puţin probabil, deoarece aceste insecte nu pot suporta frigul; din pricina frigului cred eu că nu sînt locuite aceste regiuni.” În anul 446 î.e.n. Herodot aflat la Atena citeşte în public o parte din istoriile lui foarte apreciate şi aplaudate de auditor, pentru care primeşte 10 talanţi, o sumă foarte mare pentru acea vreme. cam ce fac şi redactorii zilelor noastre la ziare şi televiziuni, minciună cît încape pentru circul public, bordel şi depravare. Şi magistrul Pîrvan ne-a tras o făcătură despre baştina strămoşilor mei geţi în scriitura Getica, tot cu infailibilul şi veşnicul argument ,,pare” de unde neamul nostru a rămas rău înghesuit de aceste vedenii şi păreri turbăcioase care par, apar şi dispar!     

     Tucidide(462-395 î.e.n.) care se trage dintr-un rege trac iar după mamă fiind ne-potul lui Miltiade, contemporan cu Herodot, este primul care compune o istorie bazată pe analiza faptelor şi a relaţiilor dintre ele. În lucrarea scrisă în opt cărţi intitulată Istoria războiul peloponeziac care a avut loc între anii 431-404 î.e.n., la ll, 96 autorul aminteşte ţinutul de la nordul Istrului şi cine îl locuieşte:  ,,Plecînd de la odrysi, Sitalkes cheamă la arme la început pe supuşii săi din Tracia, care locuiesc dincoace de munţii Hemus şi Rodope pînă la Marea Neagră şi Helespont; apoi pe geţii de dincolo de Hemus, precum şi pe toate popoarele stabilite dincoace de fluviul Istru, din vecinătatea Mării Negre. Geţii şi celelalte popoare din aceste ţinuturi se mărginesc cu sciţii şi întrebuinţează aceleaşi arme ca şi acest popor; ei sînt toţi arcaşi călări.’’ Deci Herodot minţea rău cînd născocea ,,adevărul” plin de venin la adresa geţilor din nordul Istrului, care să fie de hlizeală celor ce îl plăteau.      

     Aristotel care a trăit în secolul lV î.e.n. în consideră pe Herodot mitograf – adică scriitor de mituri - iar Plutarh(45-130) îl socoteşte de rea credinţă. În Poetica spune că tragedia greacă s-a născut din cîntecele religioase zbuciumate sau lirice închinate lui Dyonisos şi Apolo care se cîntau în secolul Vl-V î.e.n. dar amîndoi zeii erau veniţi la greci din lumea ariminilor nord-istrenii. Şi comedia este legată de riturile religioase ale lui Dyonisos, privind sărbătorile recoltelor care se făceau cu mare veselie la traci.     

     Şi Diodor în lucrarea amintită, în Cartea l,LX1X, arată că nu dădea nici o para chioară pe toată Istoria jupînului Herodot, scriind: ,,Vom lăsa la o parte istoriile şi născocirile lui Herodot ori ale celorlalţi istorici care au scris despre Egipt. Aceştia, cu bună ştiinţă şi înadins, au pus mai presus de adevăr poveşti pe care îţi vine greu să le crezi şi au înfăţişat legende plăsmuite de ei spre a-şi desfăta cititorii.”     Numai la noi spusele ,,părintelui mincinoşilor” sînt singurelele adevăruri iar traciştii, după ce au turbat scheunînd la lună, l-au înălţat în deşertăciunea lor găunoasă, ca profet şi adevăr divin.         

     Dacă Herodot se codea cînd a scris despre Zamolxe şi nu a îndrăznit să-l facă grec, după numai un secol, înţeleptul get a ajuns grec sadea.     

     Hellanicos, de neam grec şi priceput în plăsmuiri, a trăit pe la sfîrşitul secolului lV î.e.n. şi s-a preocupat de istoria strămoşilor noştri scriind o carte,  pierdută astăzi şi mare necaz este pentru că nu avem ocazia să ştim cum ne-a firitisit. Dar în altă scriitură a lui, Legile barbarilor unde îşi luminează neamul despre religia şi legile sălbaticilor geţi, spune că aceştia au fost traşi la civilizaţie de către ,,grecul” Zamolxe: ,,…a fost un oarecare grec care a călăuzit de la început pe geţii din Tracia şi le-a spus că el însuşi nu va muri şi nici cei ce sînt alături de el, ci vor avea numai bine. Mai înainte de a zice aceasta, şi-a clădit o locuinţă subterană, în care a trăit retrăgîndu-se pe furiş din ochii tracilor. Geţii i-au simţit lipsa în adevăr, dar în al patrulea an s-a arătat iarăşi şi tracii au crezut în spusele lui.” Curat murdar cucoane grecotei! Că erau geţi în Tracia, o ştiam şi eu fiindcă a spus-o chiar Strabon că tracii sînt una cu geţii sau dacii şi vorbesc aceeaşi limbă. Dar să scrii că el a fost grec şi s-a oprit la geţii din Tracia, cărora le-a luat puchii de la ochi, făcîndu-i să ardă ca soarele, este cam mare făcătura. Iar pentru că unii dintre geţi nu aveau glagoria destul de dezgheţată, priceputul Hellanicos le băga în dos cîte un ardei să le fie de folos, făcînd mintea mai sprinţară şi hoţia mai şucară! Buni băieţi grecii ăştia dar prea mincinoşi!     

     Ephoros din Kyme, este autorul care întemeiază în istoriografia grecilor, ideea că ei ar fi centrul lumii iar pe străini/barbari îi aminteşte numai dacă subţirii greci au ajuns la ei pentru vreo hoţie sau paranghelie. El a scris o Istorie universală pe la sfîrşitul secoluluii lV î.e.n. unde numai grecii sînt ,,universali’’ iar ceilalţi nişte curiozităţi temporale şi întîmplătoare. Acest model de a falsifica totul pentru a-i pune moţul lumii pe greci, a fost continuat de mai mulţi pricepuţi iar ultimul şi cel mai cunoscut a fost Diodor din Sicilia care a scris cu mare ,,dăruire şi chemare” pentru adevăr cum pretinde, Biblioteca istorică. Nu se cunoaşte data naşterii şi nici a morţii dar s-a acceptat ca posibilă perioadă ultimii ani ai secolului ll î.e.n. iar decesul a intervenit pe la anii 30 î.e.n. Neamul geţilor este amintit de ilustru magistru într-un singur rînd în Cartea l,XClV comentînd miturile diferitelor popoare prin care zeii ar fi dăruit muritorilor legi sfinte spre a avea o bună rînduială, spune ,,Într-adevăr se povesteşte că la arieni, Zathraustes a făcut să se creadă că o bună zeitate i-a încredinţat legile. La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuiau că sînt nemuritori, Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor.” Diodor nu mai vorbeşte de geţi ca un popor existent în vremea sa ci numai la timpul trecut, considerînd numele neamului  o născocire. Ori în timpul cînd el şi-a scris plăsmuirea, Boero Bisto reuşise prin curajul arătat să bage frica chiar în făloasa Romă, fiind cel mai puternic stat cu cel mai numeros popor din Europa. Şi alţii ne-au falsificat istoria la fel de ticălos sau chiar mai rău, iar noi nu am avut şi nu avem curajul să-i plesnim peste bot pentru nemernicia făcută! Ba am devenit pupincuriştii lor şi încă dintre cei mai destoinici. Lepra din Sicilia nu-i lasă nici pe hiperboreeni în locurile lor de baştină la nord de Istru, cum au scris atîţea despre ei, ci îi duce într-o insulă, undev în Ocean, acolo unde şi-a pierdut Dracu sapa şi şi-a înţărcat mutu iapa! Iar pe conducătorii geţilor Dromichete şi Cotiso îi face dintr-un condei regi traci.     

     După Biblioteca istorică scrisă de Diodor din Sicilia, pe la sfîrşitul secolului l î.e.n., la nord de Istru nu exista în vremea sa nici poporul get şi nici Getia, ci numai o lume încă neclară şi sălbatică.      

     Un contemporan al iscusitului plăsmuitor grec, latinul Trogus Pompeius Justi-nus în lucrarea Historiae Philippicae scrie la ll,2 despre ţinutul de la estul şi vestul fluviului Tanais unde era lumea sciţilor, următoarele: ,,Sciţia, ce se întinde spre răsărit, se mărgineşte într-o parte cu marea, în altă parte cu munţii Riphei, în spate cu Asia şi cu fluviul Phasis. Oamenii n-au între ei hotare, căci ei nu cultivă cîmpiile, n-au nici case, nici acoperişuri de adăpost sau lăcaşuri, păscînd necontenit vite şi turme de oi şi fiind obişnuiţi să rătăcească prin stepe necultivate… Nici o crimă la ei nu este mai grea decît furtul, fiindcă avînd turme şi vite, fără adăpost în mijlocul pădurilor, ce le-ar mai rămînea dacă le-ar fi îngăduit să fure? Aurul şi argintul îl dispreţuiesc tot atît pe cît îl doresc ceilalţi oameni. O, dacă şi ceilalţi oameni ar avea aceeaşi cumpătare şi dezinteresare de averea altora; fără îndoială nu s-ar mai continua în toată lumea şi în toate vremurile atîtea războaie şi nu s-ar prăpădi mai mulţi oameni de fier şi de arme decît de moarte naturală.”     

     Istoricul Tucidide de neam trac, spune că în trecutul grecilor ,,pirateria nu era socotită o ruşine, dimpotrivă, făcea mai degrabă cinste.” Adică să înţelegem şi noi că cine s-a îndeletnicit neam de neam cu hoţia nu poate deveni vreodată om cinstit pentru că el aşa a fost educat să trăiască. Cu 20-30 de ani mai devreme, alt istoric, Herodot,  în Istorii scria despre geţi ,,că ei sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. După cugetul meu mioritic, morala hoţiei cultivată de greci nu are nici o legătură cu morala cinstei şi dreptăţii cultivată de vechii geţi. Iar Diodor a dovedit acest adevăr prin falsificarea în totalitate a istoriei geţilor din vremea sa. Năravul grecilor de a fi mişei în tot şi în toate este foarte vechi pentru că îl găsim consemnat în poemul ionilor, Iliada unde în cîntul lX pelasgul Ahileu spune plin de supărare şi năduf despre aheul Agamennon:                  

                                 ,,Carele una vorbeşte şi tăinuie-n sufletu-i alta…                    

                                   Faţă de cine se bate vîrtos şi mereu cu duşmanii.                    

                                  Ori eşti om bun, ori netrebnic aceeaşi ţi-e partea de cinste…                    

                                  Şi de la toate am luat puzderii de averi şi scumpeturi                    

                                  Dar le-am adus şi pe toate datu-le-am lui Agamemnon.’’ 

     În Cartea X,Vl, Diodor spune despre prădătorii greci că aveau grijă ca ceea ce nu puteau lua cu ei, să dea în seama focului, de unde s-au înnărăvit rău şi alţii: ,Perşii au învăţat de la eleni să dea foc templelor. Ei au plătit în acest chip silnicia lor, căci elenii cei dintîi au nesocotit dreptatea săvîrşind aceste fapte.’’     Pe Tabula Peuntigeriana, lucrarea geografică realizată la începutul secolului ll al erei noastre, neamul geţilor din estul Carpaţilor care au scăpat de ocupaţia romană, este scris dagae – se citeşte dage - de la dage de pe tăbliţele de plumb dar înţeles cu ureche romană, iar amănuntul dovedeşte fără putinţă de tăgadă că se ştia în antichitate cine îşi ducea existenţa prin acele locuri.        

     Claudius Aelianus, a trăit în secolul lll e.n., deşi născut din familie de romani a scris numai în greacă. Este un model de cum au falsificat grecii şi eleniştii istoria antică, urmărind să-i scoată în afara timpului pe toţi care nu puteau fi făcuţi greci. În lucrarea Variae Historiae, la capitolul Vlll scrie: ,,Se spune că între vechii traci nimeni nu ştia carte. Ba încă socoteau toţi barbarii ce locuiau în Europa că este o mare ruşine să se folosească cineva de scris. Asiaticii însă, cum se spune, s-au folosit mai mult de scris. De aceea, unii îndrăznesc să susţină că, nici Orpheus n-a ştiut carte, ca fiind trac, şi că faima despre el a fost o născocire. Aceasta ne-o spune Androtios, dacă este de crezut, pentru ce el declară ignoranţa şi neştiinţa de carte a tracilor.”    

     Diogenes Laertios, contemporanul celui de mai sus, dar nu numai în viaţă ci şi în gîndire, a scris mai multe lucrări. În scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, îşi arată supărarea pe învăţaţii din vechime care au arătat că filozofia ar fi apărut, la popoarele străine de unde grecii ar fi luat-o. El îi contrazice pe toţi stropşindu-se supărat foc: ,,Dar aceşti autori uită că realizările pe care le atribuie ei barbarilor aparţin grecilor, cu care începe nu numai filozofia, dar şi însuşi neamul omenesc. De pildă Musaios s-a născut la Atena, iar Linos la Teba. Se spune că primul, fiul lui Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie…. Şi eumopilzii din Atena îşi primesc numele de la tatăl lui Musaios”. Dracul te-a pus să te scarpini sub coadă fudulule? Ia să vezi cum te prind că eşti coţcar chiar cu un strămoş de-al tău! Strabon, care a trăit cu 200 de ani înaintea mincinosului, spune în Geografia despre misterele de la Eleusis că au fost întemeiate de ,,Eumolpos, şef de trib trac, toată Atica fiind stăpînită de el”, realitate istorică ce cuprindea secolele X-Vlll î.e.n.     

     Nu cu mulţi ani înaintea lui Strabon, a scris Diodor a lui Bibliotecă istorică, şi care încă avea un respect deosebit despre fabuloasa cultură şi civilizaţie a egipteni-lor. Iar despre influenţa egiptenilor asupra celorlalte neamuri scrie Diodor în Cartea l,LX1X: ,,Iată pentru ce oamenii preţuiţi de egipteni ca fiind foarte mari învăţaţi au făcut tot ce le-au stat în putinţă pentru a cerceta – mergînd chiar în Egipt – legile şi datinile de acolo. Şi în ciuda faptului că, în vechime, în ţara Egiptului cu greu ar fi putut să pătrundă străinii – aşa cum am arătat mai sus – totuşi dintre oamenii care au trăit foarte de demult, au cercetat-o Orfeu şi poetul Homer. În vremurile mai noi au călătorit mulţi alţii, printre care Pitagora din Samos şi chiar legiuitorul Solon. Egiptenii socot că ei au fost descoperitorii literelor şi că tot ei au fost cei dintîi care au făcut cercetări asupra astrelor. În sprijinul celor spuse de ei, aduc faptul că ţara lor a fost cîrmuită patru mii şapte sute de ani de un şir de regi dintre care cei mai mulţi au fost băştinaşi, cum şi că Egiptul ar fi ţara cea mai înfloritoare din lume.”     

     În Cartea 1,XCVl arată mai departe informaţii de la preoţii egipteni şi cine le-a vizitat ţara: ,,Preoţii egipteni istorisesc, întemeinud-se pe scrierile lor sfinte, că prin Egipt ar fi călătorit Orfeu, Musaios(discipol sau contemporan al lui Orfeu), Melampos(vraci şi profet vestit care vindeca bolile), Dedal, şi în afară de aceştia, Homer, Licurg din Sparta, Solon din Atena şi filozoful Platon. Mai amintesc şi de Pitagora din Samos, de matematicianul Eudoxos(sec. lV î.en.), Democrit(460-371 î.e.n.) din Abdera şi de Oinopides(astronom, sec V î.e.n.) din Chios… Statuile înălţate de Dedal în Elada au proporţiile vechilor statui din Egipt… Sînt mai multe dovezi despre şederea lui Homer prin Egipt… Licurg, Platon şi Solon au împrumutat de la egipteni cele mai multe aşezăminte pe care apoi le-au statornicit în legile lor. Se spune că Pitagora şi-a însuşit de la locuitorii Egiptului cele ce avea să spună despre divinitate, şi cum şi doctrina lui despre geometrie, numerele şi transmigraţia sufletului în tot felul de vieţuitoare… Se zice că sculptorii cei mai vestiţi pe care i-a avut în vremuri de demult elenii şi-au făcut ucenicia la egipteni. Este vorba de Telecles şi Theodoros, fiii lui Rhoicos, aceia care au cioplit pentru locuitorii din Samos statuia lui Apolo.’’ Pentru înveninarea grecoteiului turbăcios, amintesc aici, că după ocuparea Egiptului de către perşi în anul 525 î.e.n., regele Darius(522-486 î.e.n.) a poruncit ca toate legile egiptene să fie copiate în persană şi aramaică şi aplicate în satrapiile de est ale imperiului. Chiar şi Solon a adus atenienilor o lege de la egipteni care era în vigoare şi în timpul lui Diodor. Mai adaug pentru deplină luminare din Diodor, Cartea X,6 care spune: ,,Calimah ne informează că Pitagora ar fi descoperit unele probleme de geometrie şi că pe altele le-ar fi adus din Egipt, cel dintîi, elenilor. Aceasta ne-o spune în versurile: Frigianul Euforb le-a descoperit, el care le-a dat oamenilor cunoştinţe despre triunghiul scalen şi despre cele şapte măsuri ale cercului; şi tot el i-a deprins să se stăpînească şi să nu mănînce din carnea vietăţilor ce respiră. Nu toţi oamenii însă au voit să-l asculte.”       

    Iar poetul latin Ovidiu, cînd era mazîlit la Tomis pe la anii 15 ai erei noastre, îi trimite lui Cotiso al geţilor o scrisoare unde îi spune că se trage din familia de preoţi traci a Eumolpizilor care le-a fost fudulilor greci de mentori, lungă perioadă de timp!!!  Ei, vezi parşivule că mai au şi alţii glagorie şi dor de istorie!      

     Elenii au fost convinşi că tot ce vor scrie ei că a fost grec, viitorimea chiar aşa va crede şi nimeni nu va mai căuta în alte izvoare să guste din alte ape. Aşa cum aveau năravul de a greciza orice nume de persoană, toponime sau hidronime, tot aşa au grecizat toate ideile care le-au luat de la alţii, şi le-au scris ei cu alfabet grec şi acela luat de la pelasgi, adică de la neamul arimin din nordul Istrului.     

     Elenii au învăţat pictura de la egipteni prin secolul Vl î.e.n cînd au ajuns să cunoască bine această civilizaţie iar Pliniu cel Bătrîn cînd vorbeşte despre pictorii greci spune că primul a fost Filocles care era de origine egiptean. Şi modelul de construcţie a templelor l-au luat tot de la egipteni deşi tuşesc cînd se uită la construcţiile acestora.     

     Chiar şi Tales din Milet ce a trăit în secolul Vll î.e.n, de origine fenician, părintele şcolii ioniene de filozofie, a stat mulţi ani în Egipt la preoţii templelor care i-au fost singurii îndrumători şi de la care a învăţat multe. Ionul Hecateu(560-490 î.e.n.) din Milet a fost primul care a întocmit o scriere istorico-geografică, ce va fi de model generaţiilor următoare. A călătorit în Egipt compunînd o Descriere a pămîntului” şi nişte Genealogii, unde dădea informaţii şi despre cultura şi istoria acestora, dar ambele scrieri nu au ajuns pînă la noi.     

     Democrit(479-400 î.e.n.) s-a născut în Abdera – Tracia – fiind considerat părintele teoriei atomiste în filozofie. Diodor din Sicilia spune că Democrit şi-a luat toa-tă filozofia de la preoţii egipteni iar Diogene Laertius spune despre acelaşi filozof că a fost discipolul unor magi caldeeni, a călătorit în Egipt şi Persia cunoscînd şi pe gimnosofiştii din India. Mai spune Diogene Laertius că Euripide l-a însoţit pe Platon în Egipt înainte de anul 387 î.e.n. cînd acesta a vrut să-i cunoască pe preoţii egipteni. Plutarh în scrierea Despre Isis şi Osiris X afirmă ideile lui Diodor, recunoscînd că: ,,Cei mai înţelepţi dintre greci aduc mărturie pentru aceasta şi Solon, Tales, Platon, Eudoxiu, Pitagora, Licurg, au mers în Egipt şi au trăit în preajma preoţilor”. Trebuie să scormonim mai adînc pentru a dovedi ceea ce unele izvoare antice au arătat cu atîta claritate?

      Culturnicii europeni neagă cu furie că ar fi existat vreo influenţă a filozofiei şi culturii egiptene asupra celei greceşti, deşi treaba pute rău şi aduce a golănie. Filozofii Anaximandru(610-546 î.e.n.) care a întocmit prima hartă a lumii aşa cum era cunoscută ea atunci, Anaximene(586-528 î.e.n.) şi Xenofon(570-480 î.e.n.) au fost ioni şi nu greci cum se laudă ei, la fel cum au făcut şi ivriţii cu ,,înţelepciunea” ce lecuieşte rapănul broaştei, primită de Moşe al lor de la Iahwe cel preaiubit. Toxaris, Anacarsis şi Abaris sau Zamolxe au fost figuri de geţi sau sciţi care i-au cam lăsat cu ochii beliţi pe greci în lăudăroşenia lor de înţelepţi ai lumii, dîndu-le spre aduce- re aminte şi unele scrieri priincioase, iar Palton se lăuda că le-a citit şi i-a fost de folos fără a se ruşina de firescul vieţii, dar păstrînd măsura adevărului.      

     Poezia ,,greacă” apare în secolele Vll-Vl î.e.n. în Ionia, ţinut al ionilor care i-au primit pe greci cu sabia cînd au venit în ospeţie într-o piraterie, dar munculiţa lor s-a răspîndit ca ceva plăcut în Grecia continentală, pe cînd egiptenii scriau imnuri de slavă divinităţilor încă de la mijlocul mileniului ll î.e.n. O altă sursă de inspiraţie a grecilor a fost cultura Orientului, unde cultura sumeriană era la loc de cinste iar poezia ei uimeşte şi astăzi prin frumuseţe şi concizie. Şi scrierile arimine venite de la Orfeu, Anacarsis şi Zamolxe le-au fost grecilor spre mare folos şi de adîncă luminare, dar rău i-a pălit la minte o totală uitare!     

     Dezvoltarea societăţii grecilor în toate domeniile se remarcă începînd cu secolele Vl-V î.e.n. adică după ce ei păşesc în Egipt pe la mijlocul secolului Vll î.e.n. iar după anul 614 au o colonie a lor în Deltă astfel ajungînd să cunoască bine cultura şi civilizaţia egipteană de unde au luat majoritatea elementelor de cultură.        

     Dacă lor nu le va place să ştie cine au fost cu adevărat vechii greci şi aburesc lu-mea cu fel de fel de poveşti luate din tolba lui Herodot sau a altor pricepuţi, am să le amintesc un fenomen asemănător. Latinii după ce i-au trecut prin sabie pe foştii lor stăpîni etruscii, care aveau o civilizaţie incomparabilă cu a sălbaticilor de pe Tibru, şi-au însuşit toată cultura învinşilor dar nu au recunoscut-o niciodată, iar urmaşii lor italienii, au spart acest tabu al minciunii abia după anii 1960 cînd au acceptat adevărul istoric.      

     Dacă culturnicii occidentali sînt atît de îngăduitori cu falsurile grecilor şi ivriţilor, de ce se obrăznicesc pînă peste poate pentru informaţiile venite din scrierile arabilor şi care au fost preluate din manuscrise greceşti sau latine. Să le înghită şi pe acestea că ar fi din înţelepciunea arabă tot aşa cum tot ce a fost scris de peană greacă este lăstărit numai de sub freza lor aleasă, isteaţă şi semeaţă!       

     După anul 380, iudeo-creştinii au dus o campanie sălbatică de rescriere a istoriei antice în care ei să fie ziditorii noii lumi trimişi de Iahwe. Pe lîngă alterarea intenţionată şi falsificarea multor texte, ei au distrus foarte multe scrieri care le erau defavorabile sau le demascau ticăloşiile. Aşa au procedat şi comuniştii cazari  falsificînd istoria ruşilor apoi a celorlalte popoare intrate sub stăpînirea lor după anul 1945. Culturnicii francezi, care, pe la sfîrşitul secolului XVlll, au început să-şi scrie propria istorie ,,descoperindu-şi originea francă”, au ajuns la concluzia că totul vine din civilizaţia greco-romană luminată de înţelepciunea întunecatul Iahwe prin iudeo-creştinism. Fandasia a devenit adevăr istoric după mijlocul secolului XlX, cînd la corul urlătorilor frînci, s-au adăugat şi germanii cu scorneala lor că ar fi urmaşii goţilor ce au răscolit Europa timp de trei secole iar aceşti goţi ar fi urmaşii indo-europenilor care au tot descălecat pe meleagurile europene pe unde îi prindea oboseala sau necazul. Şi astfel, tropa-trop la galop s-au tot format neamurile ariene începînd de la necunoscuta Indie şi pînă la coloanele lui Hercule în Iberia. Prin această manevră ei susţineau că sînt continuatorii de drept ai imperiului roman, francezii prin franci(care erau de neam germanic şi nu galic) iar germanii prin strămoşii lor goţi şi regele Carol cel Mare. În fond ei doreau să justifice prin istorie, imperialismul practicat de cele două state în secolul XlX şi rolul lor ,,civilizator”. Pentru că aceste culturi sînt pline de falsuri şi minciuni am să scot două privitoare la antichitatea clasică.     

     Athenaios Naucratis, scriitor grec ce a trăit în secolele lll-ll î.e.n. spune în scrierea Banchetul sofiştilor amintindu-l pe Ctesiclas şi lucrarea acestuia Cronici: ,,că s-a făcut la Atena de către Demetrios din Phalerou(Demetrios Poliorcetul, general macedonean 337-283 î.e.n.) o numărătoare(la anul 310 î.e.n.) a locuitorilor Aticii, găsindu-se douăzeci şi una de mii de atenieni, zece mii de meteci(străini sau băşti-naşi care nu aveau drepturi politice) şi patru sute de mii de sclavi”. Elenii, erau după aceste informaţii mai puţin de 5% din totalul populaţiei, ori majoritatea covîrşitoare a sclavilor proveneau din străini cumpăraţi, capturaţi de către piraţii eleni, meserie cu care se mîndreau pentru că le aduceau cîştig. Din acest amestec de slavi şi meteci străini elenizaţi, s-a format poporul modern grec, şi pretinsa democraţie a stăpînilor de slavi care reprezenta o foarte mică parte a populaţie, vînturătură foarte pretenţioasă dar tare puturoasă în cultura cam solzoasă a Occidentului, cu care se fudulesc astăzi.    

     În Italia situaţia este asemănătoare pentru că sclavii reprezentau în antichitatea romană peste 80% din populaţia peninsulei. De aceea limba modernă vorbită de greci nu se prea lipeşte deloc de cea vorbită de Sofocle şi carianul Herodot iar în Italia în secolul XlV se vorbeau peste 1000 de dialecte, zicere ce vine din scrierile lui Dante, avînd şi în prezent 14 dialecte recunoscute oficial, pe cînd românii au avut din totdeauna o limbă unitară. Dacă mai punem ,,împrumuturile” pe care le-au făcut elenii din alte culturi, în primul rînd din cea egipteană şi getă dar şi din cea pelasgă, pe care le-au transmis posterităţii ca valori aparţinînd exclusiv nasului lor în vînt, atunci putem spune că pe Acropole s-a împuţit şi aerul de atîta minciună. 

     Istoricul Tucidice mai aminteşte în lucrarea menţionată pe dai, neam ce locuia aproape de Tesalonic. În Iliada, în această regiune sînt amintiţi ca băştinaşi pelasgii sau mirmidonii sau elenii cum îi numeau aheii. Istoricul Ştefan din Bizanţ, scrie pe la anul 520 lexiconul Nume de popoare, unde aminteşte de baştina strămoşii noştri ,,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene/Nipru. Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului.” În scrierea Geografia la Vll, 3, 12, Strabon spune că dacii se mai numesc dai, iar numele ar putea veni de la înrudirea lor cu sciţii care mai sînt numiţi daai. În continuare ne mai luminează cu zicerea că ,,limba tracilor era identică cu a geţilor”, şi trebuie să fii tîmpit să crezi altceva, aşa cum se întîmplă în căpăţînile traciştilor, de vreme ce sînt acelaşi popor.    

     Să cugetăm o leacă, dar după rîvna acestor truditori din vechime care ne-au lăsat preţioasele informaţii pe parcursul a peste 1000 de ani despre strămoşii noştri numiţi de fiecare după timp, vreme şi nărav; hiperboreeni, pelasgi, traci, geţi, sciţi, daci sau dai. Spaţiul etnic şi spiritual al strămoşilor noştri se întindea la est de la fluviul Tanais/Don, pînă la Marea Adriatică în vest şi din Carpaţii Păduroşi pînă în Peloponez. Limita estică pe Don cred că a fost în timpul imperiului get din secolele ll-lV care avea în componenţa lui şi neamurile goţilor.     

     Dacă unii greci antici au recunoscut în scrierile lor spaţiul etnic şi spiritual al neamurilor arimine, de unde şi-au luat multe elemente de cultură şi civilizaţie, cum am arătat mai sus, alţi autori neagă această realitate istorică şi au purces fără ruşine la o ,,grecizare” parţială sau totală, într-o adevărată ,,întrecere socialistă” a mincinoşilor, avîndu-i de concurenţi îndrăciţi pe fanaticii ivriţi. Cum grecii se sumeţeau în secolele l-lll ale erei noastre, minţind că toată filozofia şi cultura vine de sub freza lor, mozaicii le tăiau elanul spunînd că este aproape adevărat, dar ei au luat-o din înţelepciunea ivritului Moşe, scrisă cu gheara măiastră a lui Iahwe pe cele două table de piatră şi aduse lumii spre cunoaştere şi îndeplinire fără cîrtire.     

     Ca o consecinţă directă a falsificării istoriei celorlalte popoare de către greci, este nerecunoaşterea în prezent a aromânilor şi macedo-românilor ca populaţie băştinaşă. Ei susţin că aceste popoare sînt greci latinizaţi, la fel cum sînt şi românii de la nordul Dunării!     

     În această ticăloşie, principalii vinovaţi sîntem noi românii, care ne-am falsificat cu bună ştiinţă istoria şi limba prin trădătorul iezuit A. T. Laurian sprijinit de ciocoimea liberală care au pus botul la năravul şi punga străinilor, contestînd orice continuitate între geţii din antichitate şi românii de astăzi. Şi pentru că nu ne-a fost destul nebunia latinităţii, am mai născocit şi tracismul, o fantasmă ce susţine ace-laşi lucru; românii de astăzi nu au nici o legătură cu geţii de ieri, ci sînt un popor venit din sudul Dunării, nu se ştie cînd şi nu se ştie de unde! Chiar dacă nu există nici o dovadă arheologică sau lingvistică în această direcţie, pentru atîta lucru nu se încurcă leprele, fiindcă vor născoci alte ,,adevăruri” întrucît ei nu au nevoie nici de probe nici de argumentele logicii, ci numai de revelaţiile personale, care le vin peste căpăţînele tîmpe, la fel cum le-au venit în urmă cu 2000 de ani, celor pentru care ei lucrează de zor la distrugerea adevărului românilor!     

     O altă trăsnaie a trădătorilor de Neam şi Ţară, este aceea că denumirile uneltelor agricole şi ale muncilor legate de acest domeniu, românii le-au luat de la slavii care s-au arătat prin aceste părţi la sfîrşitul secolului Vl. Adică slavii făceau agricultură din fuga cailor pe undeva prin stepele din nordul Mării Caspice, şi venind pe la noi, ne-au învăţat cum se cultivă grîul şi alte cele dăruite de Maica Pămîntească. Golănia este în linia celor care neagă rădăcinile românilor veniţi direct din geţi, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi facă mendrele lor de venetici pe aceste plaiuri. Am să dau ca dovadă a trădării lor, un izvor din secolul l î.e.n. care nu a fost ,,uns” vîrtos de vreun naţionalist român! Poetul latin Horaţiu(65-8 î.e.n.) spune că geţii erau agricultori dar lucrau pămîntul numai un an şi un an îl lăsau pîrloagă pentru odihnă, ca la romani, ,,Nec cultura placet longior annua.” şi Odda lll .,,iar geţii cei vîrtoşi mai cu noroc,/ În mănoasele ogoare, fără ţărmuri stăpînite,/ Îşi culeg cu toţii roade ce de Ceres sînt sporite./ Iar la anul fără grijă, de la noul muncitor/ Îşi iau partea cuvenită strînsă într-un nou ogor.” Aşa au făcut românii agricultură pînă la începutul secolului XX şi cam tot de pe atunci ne-au luat la arat şi semănat istoricii şi limbiştii cu fel de fel de făcături ca să nu ne mai cunoaştem vreodată adevărata istorie!    

     Grecii au dreptul să-şi revendice frizele Parthenonului şterpelite de englezi pe la începutul secolului XlX, cînd ţara lor era sub stăpînire otomană.     

     Egiptenii îşi revendică bustul lui Nefertiti furat de arheologii germani din Egipt.    

     Numai noi nu avem voie să revendicăm nimic din spiritualitatea strămoşilor noştri geţi sau daci, pentru că am primit ,,indicaţii preţioase” să pupăm în cur orice jegoşenie care vine şi se înstăpîneaşte peste grumazul bietului român!  

                                                                    Sărbătorile arimine 

.

     Religia strămoşilor noştri a fost monoteistă dintotdeauna, cu entităţi spiritual energetice avînd în frunte pe Sîntu, Senta, Santa sau Gog ca singur Creator al tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi avea la bază nemurirea sufletului iar ca simbol al sacrului, crucea liberă sau înscrisă în cerc cu braţele egale, crucea cu un braţ mai lung şi steaua cu şase colţuri.     

     Aceste două fundamente – nemurirea şi monoteismul - au format baza universului religios al geţilor, fiind o luptă veşnică între bine şi rău în care fiecare persoană avea dreptul că aleagă drumul de urmat în viaţa de pe pământ. Era o religie optimistă aşezată pe puterea credinţei omului în perfecţionarea lui spirituală şi realizarea unei adevărate legături între individ şi comunitatea unde trăia. În aceste texte, principiul fundamental este că omul trebuie să trăiască în împăcare cu natura şi cu legile morale, nărav ce se găseşte în gîndirea noastră prin sensul adevărat al cuvîntului ,,mioritic’’! Viaţa pămînteană era o operă individuală de înălţare a sufletului pentru trecerea de dincolo la cele veşnice.     

     Nemurirea nu era un scop în sine prin care individul dorea să fie mai moţat decît ceilalţi şi se punea el pe respectarea unor reguli foarte aspre de alimentaţie şi legături nestricăcioase cu femei. La geţi, nemurirea era libera alegere a fiecăruia de a trăi în înţelegere cu semenii, de a-i ajuta fără a pretinde recunoaştere materială sau morală şi de a ţine trează amintirea memoriei strămoşilor şi a dreptei credinţe în sfinta cruce prin venerarea tradiţiilor. Simţămîntul libertăţii asumării propriului destin naşte răspunderea individuală şi colectivă. Această obligaţie publică asumată voluntar devine adevărul în care individul vrea să participe activ la viaţa şi problemele comunităţii, să fie alături de ceilalţi la bine şi la rău. Credinţa în nemurire îi făcea pe geţi cei mai viteji dintre neamurile cunoscute de greci, pierderea libertăţii era şi pierderea dreptului la nemurire. Acest drept al geţilor dobîndit prin naştere era pierdut şi de către trădătorii care puneau în pericol existenţa neamului ales de Ziditor şi a statului get. Dar nemurirea nu însemna o hîrjoană în îmbuibare şi desfătări materiale acolo unde te ducea destinul. Naşterea din lumina vie a lui Zabelo te conducea pe pămînt spre starea spirituală de OM prin trăirea în fapte bune şi în înţelegere cu natura şi cu comunitatea din care făcea parte. Moartea nu însemna şi distrugerea sufletului individului ci trecerea lui la cele veşnice în lumina rece a aşteptării pentru marea  regenerare a energiei sufletului.     

     Nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă!     

     După naştere, copilul era botezat cu pîine străbună şi vin şi binecuvîntat cu semnul crucii pe frunte şi pe mîna dreaptă pentru a intra în lumea spirituală a strămoşilor, procedeu existent şi în practica religioasă a neamului emeş. Duhul creator al lumilor văzute şi nevăzute Anna, An sau Anu dădea taina botezului şi avea ca dar pentru muritori iarba vieţii dar şi pîinea şi apa vieţii veşnice. Bucăţica de pîine sfinţită pe care o primim ca dar al împărtăşaniei se numeşte anafură(Ana: Creator; fură: a fi) cu sensul de creaţia sau trupul Creatorului. Strămoşii noştri aveau posturi straşnice unde băutura era interzisă cu desăvîrşire iar pe tăbliţa 34 este povestită nerăbdarea geţilor cărora le sfîrîiau gîtlejurile de atîta sete. ,,Cercetează înfăţişarea făpturilor de pe cerul Sarmisetuzei şi descoperă toate locurile unde lumina a biruit şi este cu atît mai mare. În cetatea geţilor au fost duse şi puse deoparte cănile pentru vin şi hainele de sărbătoare(s-a postit). Pleava de cînepă(perioada de post) a stat destul în cetate şi s-a întărit ca osul dar trebuie să iasă şi să fie dusă astfel ca să înceapă şirul sărbătorilor de iarnă. Cu atenţia cuvenită să fie chemată adunarea neamului străbun şi să se strige că degeaba mai au griji locuitorii Sarmisetuzei. Ţinuturile locuite de români vor imita poarta cu boltă(cetatea principală - Sarmisetuzo). Cît despre oalele de lut, se vor uda pentru că în cetate este o sete cît stogul de fîn. Sfîntul te-a numit pe tine(adunarea neamului) să dai sia”. După acest post urmau sărbătorile de iarnă unde tot  neamul get petrecea aşa cum era datina(T 41). Voi face un mic răboj al felului cum noi cei de astăzi mai păstrăm încă sărbătorile strămoşilor geţi pentru a fi spre luare-aminte.    

     Sărbătorile de iarnă ale geţilor se găsesc în creştinismul ortodox şi încep cu postul Crăciunului după care la 25 decembrie se dă liber la băutură şi mîncare de dulce. Biserica creştină a fost obligată să preia această sărbătoare pentru că adepţii religiei crucii sau creştinismului arimin/mitraismului o practicau înainte ca religia lor să fie furată de o organizaţie criminală pe care să o numească iudeo-creştinism, fiind una din sărbătorile principale aşa cum spune sfîntul întunecat Augustin.     

     La 25 decembrie, după calendarul iulian, izvoarele scrise antice atît greceşti cît şi latine spun că încă din secolul l al erei noastre în cultul mithraic se serba naşterea luminii vii - solstiţiul de iarnă - ce venea de la soare şi aducea prin lumină izvorul vieţii veşnice. Credincioşii se retrăgeau în lăcaşuri de cult  care erau în peşteri sau construcţii amenajate parţial sub pământ ca să imite grotele naturale ale Maicii Pămînteşti, de unde ieşeau la miezul nopţii strîgînd din toţi rărunchii să se auză în cele patru zări: ,,Fecioara a născut! Lumina creşte”. Sigur sărbătoarea era mult mai veche cum o dovedesc probele arheologice şi informaţiile despre înţeleptul arimin Orfeu pentru că noi ştim numai ce a scăpat de ghearele falsificatorilor şi distrugătorilor iudeo-creştini care au spus religiei geţilor, mitraism, preluînd-o în cea mai mare parte sub scrierile mozaicilor satanişti cu numele creştinism dar corect numele este iudeo-cretinism! La iudeo-creştini Paştile sau Învierea lui Iisus, este cu 7 zile după sărbătoarea numită Întrarea Mîntuitorului în Ierusalim.     

     În cultul lui Cibele, jelirea lui Attis începea cu 7 zile înainte de găsirea şi învierea lui iar italienii de azi folosesc pentru Crăciun cuvîntul Natale, care vine din cuvintele latine natales cu sensul de origine sau natalis care înseamnă ,,de naştere”. Ori ambele cuvinte latine duc la sensul pe care sărbătoarea o avea în religia geţilor, naşterea luminii sau renaşterea ei într-o formă mai puternică şi mai vie pentru existenţa omului pe pămînt şi pregătirea lui sufletească să se înalţe în veşnicie, adică adevărata Înviere.    

     Crăciunul, pe care răii spun că ne-a fost adus de alţii să-l cinstim cu mare pompă iar guguştiucii cu minţile otrăvite de atîta latrinitate ne bolborosesc drăceşte că vorbuliţa vine de la latinescul creatio şi nu trebuie altă cătare fiindcă lucrurile sînt cunoscute din moşi strămoşi şi lămurite de ei. Că mint aceste pocitanii o dovedesc cuvintele precreştine Kraciun din paleoslavă, Karaciun din limba rusa veche, Kraciun în slovacă şi bulgară şi Karáczonyi în maghiară, care denumeau solstiţiul de iarnă iar mai tîrziu adică după secolul lX, sărbătoarea creştină de la 25 decembrie. Dacă ei ar fi preluat religia crucii de la catolicii romani sau de la ortodocşii greci, cum pretind în făcăturile lor cu pretenţii de adevăruri sfinte, atunci trebuiau să bîiguie ceva Natale ca italienii şi nicidecum Crăciun.      

     Cuvîntul vine din limba vorbită în vechime pe meleagurile mioritice şi se compune din kara: a primi, a adăposti, loc public, a fermeca sau Kîra/kra: curat, puternic, vas larg, a făta + ciun/şun: stea, soartă, a străluci, a lumina. Să nu ne mai înveţe alţii ce am fost pentru că tăbliţele de plumb  ne arată calea adevărului istoric dar nu cel înţeles de lichele şi strîmbături! Cum în lume încă nu există oprelişte la minciuni, o ţinem tot aşa!     

     Bulgarii s-au aşezat în descălecatul lor peste geţii din Mesia la sfîrşitul secolului Vl de la care au luat o mulţime de cuvinte şi obiceiuri inclusiv religia iar ungurii au venit la sfîrşitul secolului lX peste panoni sau păstorii romanilor din Panonia cum sînt amintiţi în unele documente bizantine, băştinaşii geţi. Ungurii au îmbrăţişat la început creştinismul ortodox şi numai la anul 1000 au trecut la catolicism în frunte cu regele lor, românul Voicu. De fapt slavizarea geţilor din sudul Istrului se vede foarte bine în numele de familie bulgăreşti, la care dacă umblăm puţin şi le ştergem terminaţia ov sau ev, le găsim identice sau asemănătoare la neamul din nordul fluviului. Ceilalţi slavi şi ungurii sînt vecinii noştri, unii mai dragi decît ni-i dorim. Există părerea la istoricii ruşi că numele sărbătorii Karaciun din rusa veche, a fost luat din limba română veche şi eu sînt convins că acesta este adevărul pentru că geţii mosca/volohii au format clerul slavilor răsăriteni pînă la creştinarea lor de către cneazului Vladimir la anul 988.    

     Creştinii greci sărbătoreau Crăciunul la data de 11 septembrie pînă în anul 375 cînd au schimbat-o la 25 decembrie iar romanii sărbătoreau după tradiţia lor la 6 ianuarie botezul lui Cristos iar Naşterea Domnului – Crăciunul a fost stabilită la 25 decembrie pentru prima dată la Roma în anul 354. Dar aceste informaţii oficiale şi oficioase ale iudeo-creştinismului sînt contrazise de cele provenite de la Dionisie Scitul şi din alte surse mai tîrzii cum voi dovedi în continuare! Noul Testament nu spune vreodată cînd s-a născut Cristos.          

     Numai religia geţilor care a fost religie oficială a împăraţilor romani şi cea mai răspîndită în imperiu în perioada 180-381, numită de tîlharii de suflete şi bunuri mitraism sau arianism, sărbătorea la 25 decembrie naşterea luminii şi începutul creşterii ei. Deci nici grecii nici romanii nu au avut nimic cu această sărbătoare pînă către sfîrşitul secolului lV, pentru că ei se pupau numai cu Satana şi respirau numai minciună şi pucioasă ieşită de sub Talpa Iadului! După edictul din anul 381 dat de împăratul Teodosiu prin care se interzicea mitraismul sau arianismul cum apare în documentele lor sataniste, în tot imperiul roman, iudeo-creştinismul s-a lăsat ca o ceaţă a întunericului şi îndobitocirii absolute asupra popoarelor Europei.          

     Dar şi alte neamuri înrudite cu geţii – sciţii şi perşii – aveau la 25 decembrie o mare sărbătoare în cinstea solstiţiului de iarnă numită Naşterea luminii. Ei spuneau limpede ,,că lumina a biruit şi este cu atît mai mare” adică ziua începea să crească în dauna nopţii, fenomen astronomic ce se îmtîmpla la data de 25 decembrie în vechile culturi. În religia geţilor sau mitraism cum l-au falsificat meseriaşii Satanei,  în secolele l-lV, adepţii se adunau în această noapte în peşteri sfinţite şi aprindeau făclii din lumina sfîntă aprinsă pe altarul Pietrei Născătoare, strigînd că aceasta a învins! În iudeo-creştinism în noaptea Învierii – adică de Paşti – credincioşii se adună în miez de noapte în biserici şi i-au lumina divină venită din cer spunînd: veniţi de luaţi lumină pentru a arăta că din nemoartea morţii s-a născut iarăşi viaţa! Rău pute a hoţie şi crimă această minciună iudeo-eleno-romană!     

     În Apocalipsa  lui Ioan la 4,4 se spune: ,,…şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrîni îmbrăcaţi în haine albe şi pe cap purtau cununi de aur”. În mitologia românească avem pe Crăciun ca divinitate singulară fără o conturare clară, dar fiind unul dintre judecătorii cereşti cum ne spune o colindă din lucrarea Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, unde Dumnezeu, Maica Precistă, bătrînul Crăciun, sfîntul Ion şi ceilalţi sfinţi îl judecă pe bătrînul Ileo sau Sarmise, conducătorul neamului, cînd acesta a ajuns în la cele veşnice. Pe tăbliţa 3 unde este prezentată naşterea Mîntuitorului Sarmis, în partea dreaptă se vede o persoană bătrînă care şade pe scaun, purtînd la piept un medalion cu cap de taur şi o cruce şi dăruind unei femeie un miel şi un toiag. Această sărbătoare este adînc înrădăcinată în cultura noastră religioasă înainte ca ea să se numească după vruta unora, iudeo-creştinism.     

     Tradiţia populară românească a păstrat amintirea cultului luminii soarelui ca univers energetic al luminii vii dătătoare de viaţă, pînă în zilele noastre în colinde unde apare expresia Sfîntul Soare sau în viaţa cotidiană cînd la răsărit sau apus de soare este rostită rugăciunea: ,,Sfinte Soare ajută-ne!”. La sfîrşitul secolului XlX, bătrînii mai aveau obiceiul să-şi întrerupă munca la asfinţit spunînd: ,,să ne odihnim niţel pînă o cina şi Sfîntul Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne luminează şi ne încălzeşte”. Exista datina de a jura pe Soare, de a-l lua ca martor, precum şi interdicţia de a-l înjura sau de a arunca gunoaie în direcţia lui, obiceiuri care se găsesc aidoma pomenite în scrierile esenilor descoperite la Qumran dar şi cele din arhivele secrete ale Vaticanului. În mediul rural exista obiceiul ca pe peretele interior de la răsărit al caselor să se pună înaintea Crăciunului şi a Paştelui cîte o cruce de ceară la care se închinau în tot cursul anului cu trimitere directă la tradiţia geţilor(Dromichete) şi esenilor de a se închina la răsăritul şi apusul soarelui stînd în genunchi cu faţa spre est.     

     Noi românii păstrăm nu numai denumirea veche a sărbătorii dar mitologia ne dezvăluie un personaj religios arhaic, Moş Crăciun care stă în înaltul cerului la dreapta Tatălui Ceresc şi judecă faptele muritorilor. Acest Moş Crăciun este în fapt Moş Arimin, strămoşul ancestral al neamului oierilor carpatini care din înaltul cerului binecuvîntează neamul arimin. Atunci se deschide cerul iar Crăciunul vine pe un cal alb, după ce cîntă cocoşii de trei ori, căci el este un moşneag bătrîn. O legendă populară spune despre Moş Crăciun că este strămoşul neamului păstorilor români - moş Arimin cum scrie pe tăbliţe – şi stă la dreapta lui Dumnezeu pentru că este cel mai bătrîn dintre sfinţi. Se pare că pentru izbăvirea neamului rumun, singura cale a rămas parul! ,,Jeţ de aurel/ Bunul Dumnezeu,/ Mai d-a rînd cu el,/ Jeţ de arginţel/ Cine şade-n el?/ Şade Moş Crăciun.” Imaginile din religia creştină şi cea strămoşească sînt identice aşa cum arată tăbliţa 1, 2 şi 6 iar ele dovedesc în faţa istoriei marele furt de identitate şi de cultură făcut de iudeo-satanişti în dauna noastră.     

     Iar dacă unii se ţin tot de-a curmezişul şi sînt cumetriţi cu Dracul şi cu trădarea de Neam şi Ţară, le mai zic una să le crape rînza de ciudă. Armînii, urmaşii vechilor geţi oploşiţi prin Tracia, Tesalia şi Macedonia, păstrează în numele lor de neam, rădăcina obîrşiei viţei strămoşeşti din Moş Arimin. Cum leprele pretind că ei s-au ,,latinizat” primii de dragul ocupantului roman, începînd cu jumătatea secolului l î.e.n. ar fi trebuit să se numească romani şi nu armîni. Dacă s-ar fi numit ,,pupăcur” sau ,,lingeblid” sigur dădea mai bine la urechea pretinşilor specialişti limbişti ce îşi clocesc prostia sub pălăria Academiei Române şi a altor cuiburi sataniste unde se negustoreşte adevărul pe minciună şi trădare.     

     Fiindcă nu puteau să le scoată din cap creştinilor arimini, sărbătorile lor, pletora iudeo-creştină care a pus mîna pe putere în imperiul roman în anul 380, a confiscat aceste sărbători pînîndu-le turban satanist cînd ele aveau bonetă/mitră curat mioritică numită căciulă. Pentru a nu lăsa cu ochii în soare leprele iudeo-sataniste care îşi mai spuneau şi creştine, ieşite din lumile cretine ale lui Iahwe, am să amintesc un text scris la sfîrşitul secolului lV, de un preot anonim al acestei tagme ce slujea în Siria şi care ne povesteşte sincer şi fără sule în coaste sau alte cazne cumplite aşa cum făceau ei creştinilor arimini, cum a ajuns sărbătoarea numită Crăciun în ritualurile lor cultice.     

     Scrie cucernicul preot, că ,,păgînii” ţineau la 25 decembrie sărbătoarea numită Naşterea Sfîntului Soare(latinii aveau ceva asemănător la 6 ianuarie) unde aprindeau lumînări şi se rugau pentru pacea şi bunăstarea lor, la care veneau şi iudeo-creştinii pentru că le plăcea ritualul. ,,De aceea, cînd părinţii Bisericii au observat creştinii manifestînd înclinaţii spre aceste festivităţi, au hotărît că în această zi trebuie sărbătorită Naşterea Domnului”. Adică hoţie şi minciună, fără urmă de revelaţie sau inspiraţie ci numai conspiraţie de cea mai perfidă stirpe! Dar să ne uităm o leacă şi la mutrele cucernicilor părinţei ai frăţiei iudeo-creştine de răsărit care, spune textul că a introdus sărbătoarea geţilor în cultul lor satanist.    

     Vasile cel Mare(330-379), filozof şi scriitor grec de orientare platoniciană, a rămas toată viaţa în acest model de gîndire, În anul 356 se botează şi duce o viaţă de ascet în Capadicia, devenind episcop al Cezareei şi mitropolit al regiunii de baştină în anul 370. Ori filozofia lui Platon, se lipeşte de cultul tribal al lui Iahwe, ca nuca de perete, şi cam atît!    

     Grigore Teologul(335-394), fratele lui Vasile cel Mare, are făcută aceeaşi educaţie intelectuală, dar este mult mai agresiv împotriva religiei oficiale din imperiul roman – arianismul/mitraismul – şi în anul 371 este exilat de către împăratul Valens pentru că devenise urlător satanist de profesie şi de credinţă. A avut un rol im-portant în determinarea împăratului Treodosiu prin conciliul de la Constantinopol, de a interzice în anul 381 religia geţilor – arianismul/mitraismul – în tot imperiul, dispunînd confiscarea tuturor bunurilor care aparţineau bisericilor arimine şi distrugînd în cea mai mare parte scrierile sacre.     

     Ioan Gură de Aur(349-407), îşi face o cultură solidă fiind elevul lui Libanios, cel mai cult om al răsăritului la acea vreme, trece la iudeo-creştinism după anul 378 şi devine cel mai cunoscut orator al vremii. Numit ca patriarh al Constantinopolului din ordinul împăratului Arcadius în anul 394 după moartea lui Grigore Teologul, se opune opulenţei, luxului şi privilegiilor sociale în care trăia clerul, fiind depus din porunca aceluiaşi împărat în anul 404. Deci părinţii bisericii răsăritene au respectat filozofia greacă şi implicit teozofia geţilor pe care o cunoşteau foarte bine şi cam nimic din cultul lui Iahwe care te îngrozeşte cu ura, lăcomia, dezmăţul  şi tirania ce curg ca o otravă nesecată.           

     Mai amintesc aici supărarea ,,sfîntului Augustin” care le cerea iudeo-creştinilor din vremea sa, adică cea amintită de textul citat mai sus, să cinstească ,,nu Soarele ca păgînii, ci pe creatorul soarelui şi lumii.” Augustin a fost unul dintre cei mai mari scriitori ai perioadei de început a iudeo-creştinismului apusean. S-a născut în anul 354 în nordul Africii în Numidia dintr-o familie de mici funcţionari imperiali, studiază retorica şi filozofie, şi practică mai multe curente religioase neo-platoniciene, în anul 387 trece la iudeo-creştinism convins de episcopul Ambrosie de Mediolanum. După şase ani petrecuţi la Roma el se întoarce la baştina sa unde îşi va scrie mare parte din cărţi. Dacă şi în jurul anului 400, populaţia creştină a im-periului roman se ruga tot ,,Soarelui ca păgînii” iar ei au preluat din creştinismul arimin majoritatea sărbătorilor, rezultă că nu religia geţilor a fost satanizată prin fariseismul mozaic practicat de iudeo-creştini, ci aceştia şi-au trecut în cultul lor cu toptanul şi fără a le crăpa obrazul de atîta hoţie, ritualurile şi conceptele teologice getice cu care şi-au mai îmblînzit năravurile şi apucăturile lor drăceşti.     

     Un asemenea adevăr recunoaşte chiar papa Leon cel Mare(440-461) care a dat o scrisorică de îndrumare către toţi enoriaşii cum trebuie să ţină Crăciunul, în care scria: ,,Sînt printre noi din cei care consideră că sărbătoarea trebuie ţinută nu atît din cauza naşterii lui Hirstos, cît din motivul răsăritului unui nou soare”. Nu ştiu cîţi dintre prelaţii iudeo-creştini gîndeau aşa, dar sigur este că majoritatea populaţiei avea aceste gînduri, iar ei slujitorii Satanei, dacă nu le-au putut elimina, atunci le-au îngrămădit în dogmatica lor, pretinzînd că ar veni din scrierile iahviste.      

     Mozaicii nu s-au lăsat nici ei fără o lumină din lumina geţilor, trăgîndu-şi prin revelaţie furăcioasă o sărbătoare a luminii, numită Hanuca ce o ţin cu mare osîrdie la 14 decembrie şi care durează o săptămînă. Spun ei că se ţin de această sărbătoare de la mijlocul secolului ll î.e.n. adică de cînd au început să i-a de la eseni cît mai multe concepte teozofice cu care şi-au ticluit schisma numită fariseism. După ce i-au vînturat lui Antioh lV regele Siriei, plăsmuirile lor pline de revelaţii, inspiraţii, emanaţii, conspiraţii şi alte apucături drăceşti, văzînd că tărăşenia nu merge, au apucat-o pe alte coclauri. Hanuca este de fapt Crăciunul arimin, sau naşterea luminii din cultul mitraic, sărbătoarea ce nu se găseşte amintită în scrierile lor Tora şi Talmud! La ei este o sărbătoare de familie unde copiii primesc daruri şi dulciuri.       

     Cînd preoţii umblă cu Ajunul Crăciunului pe plaiurile neamului mioritic, cete de copii strigă: hoo!, nihoho! Cu expresia ho se opresc caii iar nihoho este o imitare a nechezatului cailor, adică acest cal nărăvaş se va opri şi la casa care vrea să-i fie gazdă. Pe monezile de argint ale strămoşilor noştri descoperite în secolul XlX în mai multe locuri din Ardeal, apare stilizat un cal focos cu caduceul înfăşurat cu doi şerpi care este folosit şi în prezent de mitropoliţii românilor.    

     Anul Nou sau Sînvăsii, Sfîntul Vasile – divinitate tradiţională complexă cu apucături bahice dar şi muiereşti, altfel bonom şi pus pe şotii – se sărbătoreşte la 1 ianuarie după anul 1700. Sfîntul Vasile este protectorul viei şi vinului. Se spune că la acea dată toate animalele vorbesc şi-i pot pîrî pe oameni lui Dumnezeu pentru răutăţile făcute lor. Ideea a fost păstrată în mentalul colectiv al românilor din scrierile lui Eno care au circulat la noi pînă în secolul XVll sau chiar mai tîrziu.       

     În satele din Mehedinţi, se păstrează încă foarte bine tradiţii de Crăciun şi Anul Nou, care dovedesc originea lor getică, chiar dacă întunecaţii spun că sînt de origine romană sau aiurea. Colindătorii sînt adunaţi la biserică, unde preotul îi binecuvîntează şi ţine o slujbă. La ieşire, în curte, ei se înşiră în frunte cu un băiat şi după el o fată, pornind prin faţa sătencelor care au participat la eveniment. Băiatul din fruntea şirului primeşte un colac mai mare numit ,,colacul sfîntului Soare” iar fata un colac numit ,,colacul sfintei Luna”. Ceilalţi copii primesc colăcei mai mici. După acest ritual încep propriu-zis Sărbătorile de Iarnă! În religia strămoşească, Sfîntul Soare era dio Zabelo iar Sfînta Lună se numea dio Zoe. Dacă tradiţia ar fi fost luată din iahvismul satanist, atunci colacul trebuia să fie închinat Întunecimii Sale Iahwe, Iaho sau Satanei, dar noi o ţinem tot pe cea veche bătrânească, şi nu ne-am lăsat îndoiţi de făcătura drăcească a iudeo-sataniştilor! Colacul ca cerc simbolizează universul şi roata vieţi veşnice iar cele două nojiţe împletite sînt Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească, care, prin unirea lor au creat viaţa pe pământ. Nojiţa de pe exterior care înfăşoară colacul, este Fiul Omului sau Fiul Domnului, adică Mîntuitorul neamului omenesc, ca nouă zidire a Creaţiei cereşti.    

     În Moldova există de Anul Nou dansul căluţului iar în alte părţi ale tării se dansează căluşarii, ambele jocuri fiind o reminiscenţă a cultului lui Sarmis şi a cabirilor în cultura noastră populară. Onomastica feminină păstrează vie amintirea Mîntuitorului strămoşesc prin prenumele Sarmisa şi Sarmizia! Dar avem obiceiul caprei, a cerbului şi a ursului, venite şi acestea din tradiţia strămoşească şi consemnate în scrierile antice ca sărbători ale cabirilor, mitraicilor sau religiei tracilor frigieni. Sărbătoarea Anului Nou la geţi fiind o sărbătoare agrară, începea la data de 25 martie şi dura o săptămînă unde se jelea moartea Anului vechi după care se por-nea în căutarea Noului An, născut pe undeva de Mama Pămîntească şi după găsirea lui se năvălea cu un ritual vesel de cinstire a naşterii vieţii din nemoarte şi a renaşterii naturii binecuvîntată de Sfîntul Soare şi Creator. Sărbătoarea era animată cu dansuri mascate imitînd animalele arătate mai sus care erau animale sacre în religia strămoşească. Turca, ţurca sau capra este obiceiul de Anul nou care imită un dans ritual al caprei sau oii – ţurca + na – animal sfînt în mitologia românilor.     

     Tradiţia apare pe tăbliţele de plumb prin amintirea răstignirii lui Ili de către ivriţi, care este numit pui de căprioară, iar în prezent. jocul caprei este însoţit de cîntece din fluier şi tobă, ce subliniază un teatru popular cu mai multe personaje mascate amintind de moartea caprei şi învierea ei. Imagini ritualice legate de acest obicei se găsesc şi pe iconiţele cabirilor unde apare capul de berbec în băţ şi bărbatul îmbrăcat în pielea lui. Anumite forme de capră unde cel ce mînueşte dispozitivul din lemn are corpul acoperit cu un covor sau în unele cazuri chiar cu o blană şi ,,capra în prăjină” sînt o continuitate de netăgăduit a cultului cabirilor în folclorul nostru mioritic, cum am arătat mai sus. În Moldova, la dansul caprei se mai foloseşte masca dublă a lui Sarmise cum apare pe tăbliţa 50, iar dansatorii justifică existenţa ei prin expresia ,,aşa am apucat’’. Norocul nostru că nu au mai apucat-o şi alţii cum ne-au făcut cu teozofia şi istoria strămoşească!      

     Grecii spun că tragedia vine de la tragos – ţap, iar povestea şi-ar avea rădăcinile în cultul lui Dionisos, unde oamenii se mascau în ţap şi alte dihănii fioroase cu scopul de a face glume grosolane pe seama celorlalţi în timpul sărbătorii închinată acestui duh arimin. Mi-ar fi cu mare drag dacă elenii ar fi spus adevărul, dar în cultul zeului amintit, cei care participau la sărbătoare, cinsteau moartea şi renaşterea primăverii fiind sărbătoarea Anului Nou(dio: luminătorul ceresc + nisa: primăvară, verdeaţă) iar ţapul era simbolul fertilităţii aşa cum apare şi la egipteni. Dar nu ştim dacă personajul mascat în ţap îşi punea şi cele ruşinoase ale animalului de l-au reţinut cuvioşii eleni ca ţap şi nu capră.  Dacă strămoşii noştri făceau circ odată pe an şi atunci pentru cinstirea renaşterii vieţii din nemoarte, grecii au considerat că se pot maimuţări de cîte ori le arde pohta prin vrere.     

     Începutul sărbătorii pornea cu împodobirea unui pin/brad cu bentiţe de culori diferite, fructe uscate şi anumite forme făcute din aluat copt. Cu acest pin împodobit se mergea la locul de cult şi se sfinţea. Vechea tradiţie se mai păstrează parţial în obiceiul tînjalei, cînd a doua zi de Paşti, plugul celui mai bun gospodar se împodobeşte cu ramuri verzi de brad şi se sfinţeşte iar plugarul merge desculţ pe pământ şi duce plugul de coarne. La arat în cîmp se ieşea marţea sau joia, dar joia era con-siderată cea mai bună zi pentru începutul aratului în cîmp. Şi acest obicei păstrează vechea religie strămoşească pentru că duhul Zoe era izvorul renaşterii naturii din moartea trecătoare şi primenitoare. O parte a acestui cult se găseşte în ritualurile de Anul Nou şi chiar de Crăciun pentru pomul împodobit care aminteşte de Pomul Vieţii şi al Cunoaşterii.          

     Întunecaţii iudeo-cretini ne spun că la 1 ianuarie sărbătorim ,,tăierea împrejur” a pruncului Iisus. Prelatul roman Dionisie Scitul (460-556), născut în Dobrogea fiind de neam get, în lucrarea Liber de Paschale a stabilit ziua de naştere a lui Isus la 25 martie, dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru că minciuna nu a prins aşa cum s-a vrut. Ori în mozaism, băiatul era şonţit – tăiat moţul bărbăţiei – la opt zile de la naştere aşa că nu se pupă deloc făcătura cu scriitura. Dar există şi ipoteza ca învăţatul get intenţionat să fi pus această dată pentru a instituţionaliza in iudeo-creştinism ziua naşterii lui Sarmis – Mîntuitorul geţilor - aşa cum era sărbătorită de strămoşii lui pentru că sărbătoarea creştină se suprapunea peste Anul Nou al geţilor numit şi Paşti. Mai poate fi pusă această dată în legătură cu ziua de naştere a lui Ili martirizatul iudeilor, ca un omagiu adus peste timp de înţeleptul get celui ce a suferit pînă la capăt pentru religia crucii. Şi atunci s-au schimbat numele şi datele acestor sărbători arimine pentru a nu se putea identifica cu vechea religie a geţilor. Această împărţire a timpului s-a impus foarte greu chiar în occident, catolicii acceptînd-o abia la anul 742 fiind folosită oficial în timpul papei Ioan Xlll (965-972) iar ruşii au înghiţit-o printr-un ucaz al tătucului Petru cel Mare la anul 1700 cînd Anul Nou a fost împins în miez de iarnă iar plugarii erau chemaţi să are şi să semene grîul în omăt pînă la brîu! Aşa-i bre? Aşa-i, aşa-i!!!        

     Sfinţirea Apelor sau Boboteaza era un ceremonial prin care se sfinţeau anual apele pentru că în religia strămoşilor noştri toate apele erau sfinte, ele izvorînd din rădăcinile Pomului Vieţii răsădit în Grădina Raiului şi aduceau mereu viaţa pe pământ. Sărbătoarea se ţinea la 5 sau 6 ianuarie cînd se stropeau atît oamenii cît şi plantele, locuinţele şi animalele cu apă sfinţită. Tot în acest interval de timp se sărbătorea şi Ion sau Eon după vorba elenilor. care era închinată făpturilor luminii ce aduc viaţa şi lumina oamenilor de pe pământ. Creştinismul ortodox a preluat aceste sărbători prin Boboteaza sau botezul Fiului Domnului iar pe 7 ianuarie celebrăm sfîntul Ion. La creştini botezul are loc la scurt timp de la naştere nu după nouă luni aşa cum rezultă din informaţiile arătate mai sus referitoare la Iisus.    

     Sînpetru sau Sfîntul Petru, sărbătoare strămoşească ce se ţinea la 16 ianuarie este păstrată şi în prezent în tradiţia populară, personajul era perceput drept ,,cumătrul lui Dumnezeu” şi primul lui sfetnic. Deşi a fost muritor, datorită hărniciei şi credinţei sale a fost luat de Dumnezeu şi pus paznic sau chelar la poarta raiului. În calendarul ortodox este trecută la această dată ,,închinarea la sfîntul lanţ al Sfîntului Petru”. Pe tăbliţe apare de două ori numele Petra. La români, Sînpetru este considerat patron al lupilor, aceştia fiind socotiţi cîini răi, imagine care se găseşte şi pe tăbliţa 9. Exista obiceiul ca atunci cînd auzi că urlă lupii, să nu-i superi pentru că ei se roagă Sfîntului Petru.     

     Mărţişorul  este în prezent o sărbătoare laică, ţinîndu-se mai mult în Moldova şi mai puţin în Muntenia şi în părţile Transilvaniei. Tradiţia aceasta singură, numai dacă am folosi-o ca dovadă a continuităţii noastre pe meleagurile mioritice, şi tot ar fi deajuns ca să-i nimicim pe latrinişti!     

     În mai multe situri arheologice de pe teritoriul României s-au descoperit mici discuri de argilă, de culoare roşu şi alb, în pereche, care aveau un mic orificiu iar cei ce le-au găsit au spus că au o vechime de opt mii de ani, adică de prin mileniul Vl î.e.n. Nu s-a putut determina simbolistica acestor minuscule discuri, pentru că, noi avînd falsificată în totalitate istoria şi originile neamului românesc, nu putem behăi decît după pîrţurile altora, dar numai împotriva adevărului!     

     Ca să înţelegem ce reprezenta mărţişorul în vechea cultură getă şi română, trebuie să ne aplecăm în religia strămoşilor noştri, primită de părintele Eno de la Tatăl Ceresc Sîntu/Senta şi transmisă urmaşilor săi arimini. Teozofia arimină spune că cele văzute şi nevăzute, au fost făcute, cu trudă şi iubire, a lumilor mărire, din lumină cerească, zidiri să izvodească, în veacuri neştiute şi timpului pierdute, să nască şi să moară din toamnă-n primăvară, cînd fulgerul trăsneşte lumina se măreşte, şi viaţa din neumbră iese din lumea sumbră, şi tremurind în soare încearcă-o-nfiripare, prin sfinte mărţişoare. Iar viaţa pe pământ a fost zămislită de trinitatea Tatăl Ceresc, Mama Pămîntească şi Fiul Omului. Dar tradiţia mai arată că sîntem un popor din totdeauna sedentar, pentru că sărbătoarea era ocazionată de începutul primăverii şi poate a Anului Nou. Există alte informaţii care arată că Anul Nou se ţinea la 25 martie.     

     Denumirea de mărţişor sau marţ, vine atît de la luna martie care chiar aşa s-a numit pînă la începutul secolului XX, cînd peste capul românilor s-a vărsat în valuri neostoite otrava latrinităţii, cît şi de la crenguţele de salcie, numite şi mîţişori, care se aduc la această dată în casă fiind puse într-un vas cu apă şi cum se vor deschide mugurii aşa va fi primăvara şi vara. Simbolistica celor două discuri descoperite în siturile arheologice, reprezintă în vechea religie getă, Cerul şi Pămîntul. Cerul era culoarea roşie după discul Sfîntului Soare care dădea lumină şi căldură, iar celălalt disc era Maica Pămîntească ce zămislea din trupul ei, la început de primăvară, o nouă viaţă binecuvîntată de Tatăl Ceresc. Cele două fire care formează şnuruleţul, erau de culori alb, albastru, roşu sau negru, după cum s-a statornicit înţelegerea populară asupra religiei strămoşeşti. Roşu era culoarea Sfîntului Soare, a vieţii renăscute şi apoi a maturităţii. Albu era culoarea fulgerului cu care Sîntu a creat din nimic cele văzute şi nevăzute, era lumina ce zideşte viaţă şi totodată sim-bolul veşniciei. Albastru era culoarea cerului şi a tărîmului vieţii din ceruri stăpînit de Sfînta Lună. Negru era culoarea Maicii Pămînteşti, izvoditoarea şi purtătoarea noii vieţi din trupul ei, ieşită şi de Soare încălzită să renască în lumină şi căldură, omului să-i fie izbăvitoare şi cale de cătătură. Şnurul simboliza legătura dintre uni-versul invizibil şi sfînt al Tatălui Ceresc şi cel vizibil şi supus trebuinţelor Omului, al Mamei Pămînteşti. Această legătură cosmică se găseşte în teozofia mioritică prin conceptul Pomul Vieţii care uneşte Cerul cu Pămîntul, prin crengi sprijinind cerul iar rădăcinile sînt înfipte adînc în trupul Maicii Pămînteşti. În unele regiuni mărţi-şorul era purtat numai şapte zile ca o ofrandă adusă celor şapte luminători cereşti ai vieţii de pe pământ, sau se purta 9 zile, în cele 9 ,,babe” de la începutul lunii, ori mai mult, precum zice vorba: cîte bordeie, atîtea obiceie!     

     După perioada de folosire, mărţişorul era legat în crengile unui pom roditor pentru a aduce belşug şi sănătate atît oamenilor cît şi animalelor familiei respective. Răsucirea în spirală a firului se mai găseşte la bisericile româneşti prin acea torsadă de sub streaşină sau în conceptul filozofic pingala, folosit de brahmani – neamul nostru aryas din India – şi care semnifică cei doi şerpi energetici ce unesc cerul cu pămîntul prin corpul omenesc înfăşurîndu-se în jurul coloanei vertebralei. Arheologic, această îmbinare a energiilor creatoare ale cerului cu pămîntul pot fi dovedite de situl de la Căscioarele din mileniul V î.e.n. Şnurul mai simbolizează calea urcării şi coborîrii sufletului omenesc din viaţă, în moartea care îl duce în veşnicie, transformat în energia primară a Creaţiei şi zămislit din nou într-un nou ciclu al vieţii pe pămînt.      

     Pe un sigiliu emeş din secolul XV î.e.n. sînt reprezentaţi Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească stînd pe nişte corpuri dreptunghiulare. În spatele ei se înalţă un şarpe care ajunge pînă deasupra capului, iar din spatele Tatălui Ceresc se înalţă tot un şarpe care vine pe deasupra pînă la mijlocul dintre cele două personaje ţinînd în gură un disc ce este legat cu o sfoară. Pe disc este simbolizată crucea dar cu braţele ascuţite sub formă de raze ca semn al sacralităţii pămîntului.     

     Tradiţia mărţişorului există numai la popoarele care au rădăcini în vechea cultură arimină, adică românii ca urmaşi ai geţilor, albanezii ca urmaşi ai ilirilor, slavii bulgari care s-au înstăpînit peste geţii din Mesia/Misia la sfîrşitul secolului Vl şi de la care au luat o mulţime de cuvinte şi obiceiuri, macedonenii şi tracii din Grecia.         

     Latriniştii, văzîndu-se cu poalele puse în cap, au lăsat-o baltă cu originea latină a mărţişorului, dar agăţîndu-se ca înecatul de pai după năravul lor drăcesc, au scornit că de fapt numele lunii martie vine de la zeul Marte al romanilor. Păi afurisiţilor, afirmaţia este corectă numai că zicerea lunii martie a intrat în cultura românilor la începutul secolului XX, băgată de voi cu parul în capul bietului mioritic, dar nu puteţi merge mai departe că rău am să vă plesnesc peste bot pentru mişelie. Dau spre aducere-aminte celor ce se simt urmaşii geţilor şi ruşinea leprelor latriniste, numele lunilor anului după limba noastră cea română: gerar, făurar, mărţişor, prier, florar, cireşar, cuptor, gustar, răpciune, brumărel, brumar, undrea/indrea.    

     DEX ediţia 1998, cuvîntul mărţişor spune că vine de la cuvîntul marţ, care numeşte luna martie în tradiţia populară, dar şi mărţişor are acelaşi sens. Şi plăsmuitori cum sînt, caută originea cuvîntului marţ în latinescul martius care înseamnă războinic, sîngeros, al lui Marte – zeul războiului la romani. Numai nu vreţi să ne luminaţi întunecaţilor, cum nevinovatele crenguţe de salcie sau firişoarele de aţă, pot deveni războinice şi sîngeroase în faţa mutrelor voastre ticăloase şi odioase.      

     Dar vă mai dau o dovadă a nemerniciei şi făţărniciei voastre. Poetul latin Horaţiu, pe la sfîrşitul secolului l î.e.n. spune despre zeul Marte al romanilor că s-ar fi născut pe pămîntul neînfricaţilor geţi. Povestea este luată de Iordanes în Getica iar la paragraful 183, ne spune o zicere despre fiorosul Atila care şi el se lăuda că şi-a găsit faimoasa spadă tot în pămînturile getice. Că acest instrument al morţii nu are nici o legătură cu mărţişoarele noastre, se poate lămuri orice român cu mintea acasă, numai leprele vor rămîne să ne falsifice în continuare trecutul, chiar şi atunci cînd nu-i mai crede nimeni. Dar sabia lui Atila a fost numită de iudeo-creştini ,,biciul lui Dumnezeu”, şi nu al lui Marte, cu care ei au fost pedepsiţi pentru că au introdus prin minciună şi crimă în imperiu făcătura sataniştilor mozaici la anul 381, călcînd în picioare vechea religie a crucii.          

     Dar voi nu sînteţi nici etnologi, nici istorici, nici români ca să cercetaţi datinile şi tradiţiile acestui popor, ci numai întunecaţi ce urmăriţi cu mare osîrdie planul Satanei şi puneţi la cale conspiraţii şi vînzări de Neam şi Ţară!       

     Paşti, sărbătoare religioasă la iudeo-creştini care este ţinută la date diferite între sfîrşitul lunii martie şi începutul lunii mai, semnifică învierea lui Isus iar unii spurcaţi spun că termenul vine de la ebraicul pesah. Ivriţii pretind că Pesah este sărbătoarea eliberării din robia egipteană(istoric nu a existat) cu care ocazie se consumă carne de miel şi pîine subţire nedospită, masa. Ei spun că termenul pesah vine de la cuvîntul pasah: a sări, a trece dincolo, de unde şi numele sărbătorii.     

     Dacă mergem şi ne boldim în scrisorelele lor revelate, ne apucă răul cu dureri de spate la ce golănii trebuie să înghiţim. Sărbătoare este menţionată prima dată în Ieşirea unde Moise le vorbeşte iudeilor în Egipt astfel despre Paşti la 12,2  ,,Luna aceasta va fi pentru voi cea dintîi lună, ea va fi pentru voi cea dintîi lună a anului.” Le spune să ia un miel sau ied fără cusur, de parte bărbătească, să-l păstreze pînă în ziua a patrusprezecea şi să-l înjunghie seara, carnea să o mănînce numai friptă toată, pînă a doua zi dimineaţă, iar resturile să fie arse căci acesta este Paştele lui Iahwe. Cu sîngele strîns de la înjunghiere să fie unse pragul de sus şi cel de jos al caselor unde locuiau iudeii pentru că 12,12 ,,În noaptea aceea eu voi trece prin ţara Egiptului, şi voi lovi pe toţi întîii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu Elohim.” Nici urmă de sărbătoare a primăverii şi a renaşterii cum mint ei cu obrăznicie. Numai neamurile arimine aveau sărbătoarea de Anul Nou într-un ciclu ce începea la 18 martie şi se încheia la 25 mărţişor, ziua reînvierii naturii prin puterea zidirii cereşti. Ei ţin sărbătoarea Pesah la 14 aprilie, cînd Iahwe i-a măcelărit atît pe egipteni cît şi animalele lor, pentru că nu doreau să se pupe cu Întunecimea Sa şi numai în acest cult satanist, măcelul este renaştere dar pentru întunecaţii ivriţi. În textul arătat mai sus, Moşe spune că Pesah este Anul Nou aşa cum era la geţi, dar mozaicii de astăzi ţin sărbătoarea Anului Nou la sfîrşitul lunii septembrie; şi iarăşi nu se pupă strigătura cu făcătura.        

     Un alt măcel pe care ei îl cinstesc cu mare pompă este Purim. Faptele spun ei că s-au petrecut pe la începutul secolului lV î.e.n. cînd Haman, principalul sfetnic al împăratului persan Ahaşveros/Artaxerxe ll(404 – 358 î.e.n.) nu vedea cu ochi buni influenţa Esterei care ajunsese soţia regelui regilor. Blînda ivrită reuşeşte să-l convingă pe împărat că trebuie trecuţi prin sabie toţi cei care se uită strîmb la iudei după cum rezultă din textul Estera 9,15: ,,Iudeii care se aflau în Susa, s-au strîns din nou în a patrusprezecea zi a lunii Adar(martie) şi au ucis în Susa trei sute de oameni. 9,16 Ceilalţi iudei din celelalte ţinuturi ale împărăţiei s-au strîns şi şi-au apărat viaţa. Au căpătat astfel odihnă, scăpînd de vrăşmaşii lor, şi au ucis şapte zeci şi cinci de mii din cei ce le erau vrăjmaşi. 9,17 În ziua a patrusprezecea, iudeii s-au odihnit şi au făcut din ea o zi de ospăţ şi de bucurie.” După asemenea măcel sigur cinstiţii iudei erau obosiţi rău, iar o baie de sînge şi un chiolhan pe cinste este tocmai ceea ce a rînduit Iahwe pentru aceşti viteji.        

     Unii clerici români cu minţile chiar mai întunecate decît ale întunecaţilor, pretind că numele sărbătorii Pesah, vine de la ieşirea ivriţilor din robia egipteană şi trecerea lor prin Marea Roşie. Ori toată povestea este o făcătură criminală a celor care le-au dat Neamurilor această otravă  satanistă, Tora şi Talmudul, pentru că în textul lor canonic scorneala nu există. Se spune în sfintele lor făcături că neînfricaţii iudei i-au aşteptat pe egiptenii care îi urmăreau, în marea de stuf – yam suf – unde le-au tras o păruială pe cinste de le-a mers vestea în toată lumea! Dar măscăreala a ajuns să fie lăudată şi maimuţită numai după ce scrierile lor au fost băgate în capetele goimilor cu sabia şi pîrjolul la anul 381. Canalul de Suez a fost săpat abia în secolul XlX iar pînă atunci din delta Nilului pînă la Marea Roşie, pîrliţii ivriţi trebuiau să parcurgă cîteva zeci de kilometri şi numai către sud, nu către est unde le era scăparea în deşertul Sinai pe care oamenii faraonului nu aveau plăcere a-l vizita. Într-o fugă mai zdravănă decît a cavaleriei egiptene care era tot pe urme-le lor şi încerca să-i judece numai cu sabia şi suliţa, îndemînaticii ivriţi au reuşit să-i păcălească şi să-i învingă cum au făcut cu născocirile lor şi cu Neamurile după vreo 1500 de ani!     

     Cînd ivriţii au fugit din Egipt ei nu au păşit şi nici nu au trecut pe un alt tărîm pentru că au mers întins din pustiul egiptean direct în cel din Sinai iar acolo îi aştepta numai răbdări prăjite nicidecum păscuţe rumenite! Ei nu aveau cum să vadă acolo nici renaşterea naturii pentru că nisipul nu înmugureşte dar nici renaşterea lor spirituală pentru că au minţit ca adevăraţii fii ai întunericului.     

     Poveşti pentru oameni de balamuc, şi… numai atît!     

     Cuvîntul şi sărbătoarea Pesah sînt luate de ivriţi de la filisteni sau cabirii mioritici stabiliţi în Palestina înaintea acestora. În limba română avem cuvintele paşa cu sensul de păşune; păşar care înseamnă compas; paşi adică distanţa dintre cele două picioare cînd se merge; pasuri sau paşi cu sensul de trecătoare prin munţi şi a păşi: a sări, a trece dincolo + ti cu sensul de viaţă, lume, naştere, neam, unire.     

     Numai cuvintele româneşti arată o trecere între două ţinuturi/spaţii sau între două lumi. Sărbătoarea de Paşti, era o sărbătoare a regenerării naturii dar şi a omului adică de trecere de la nemoartea adusă de toamnă şi iarnă la renaşterea adusă de primăvară. Iar pentru neamul mioritic, trecerea în renaştere se vedea în păşuni şi vegetaţia înconjurătoare din cultul Mamei Pămînteşti, fiind vechea tradiţie a Anu-lui Nou pe care românii au ţinut-o la sfîrşitul lunii martie pînă pe la anii 1700.     

     De nu va fi cu supărare, prea marea îndrăzneală de a vă contrazice pe ici pe colo, Domniilor Voastre sataniste, vă amintesc, aşa, ca să vă ia Benga, de un obicei străvechi ce se mai păstrează şi astăzi în comuna Berchişeşti din judeţul Suceava. Aici, de sărbătoarea Floriilor sau Florilor – vedeţi că mioriticilor nu le place să se scalde în sînge precum fiarele ivrite ci să adulmece ceva flori şi iarbă reavănă – pe dealul cel mai înalt al toriştei localităţii se aprind focuri mari, peste care sare cam toată suflarea matură a satului dar nici copii mai răsăriţi nu sînt opriţi de a participa la zburdalnica petrecere. Bătrînii spun că moştenesc obiceiul din moşi strămoşi sau getbeget cum s-ar spune mai aproape de adevăr, şi înseamnă o curăţire prin foc atît a naturii şi trupului omenesc cît şi a sufletului celui ce trece prin palalaie. Cînd se trecea prin flacără se spunea că lasă în urmă Anul Vechi şi iese primenit în întîmpinarea Anului Nou, adică nimic cu răstignirea lui Ili pe care ei l-au făcut Cristos, şi cu tot puhoiul de născociri drăceşti! În alte ţinuturi locuite tot de arimini, focul viu sau focul nou de primăvară care aduce renaşterea, se aprindea chiar în prima zi a sărbătorii de Paşti, să nu-şi uite bunele tradiţii strămoşeşti.      

     Focul ca simbol sacru este cunoscut în mitologia mioriticilor – negată însă de culturnici – sub numele de focul viu sau focul ceresc care era unul din fundamentele religiei geţilor şi el venea în fiecare primăvară din Cer de la Tatăl Ceresc ca un ziditor de noi lumi şi noi izvodiri pe Pământ. Obiceiul menţionat arată trecerea de la nemoarte la viaţa pămîntească şi primenirea sufletească pentru începerea unui nou ciclu al Vieţii Veşnice sau al Anului Nou. În eme-gi An era Creatorul sau Zidi- torul lumilor văzute şi nevăzute. Actul de purificare prin focul viu se făcea cu în-demnul, paşiţi, adică o trecere din vechi în nou sau din trecut în prezent pentru a ajunge în viitor. Deci nimic cu măcelul din făcăturile sataniştilor ivriţi sau a iudeo-cretinilor la fel de înfrăţiţi cu Satana ca şi fecioraşii lui Iahwe.    

     În Joia Mare, din Săptămîna Patimilor, se aprindeau în curţile oamenilor sau în cimitire, focuri astfel ca sufletele morţilor să poată veni să se încălzească alături de cei vii. Preoţii români ortodocşi spun că ritualul este păgîn. Adevăr grăiesc, numai că ei sînt adevăraţii păgîni iar ceremonialul aparţine creştinismului arimin. Dar informaţia mai are unele clenciuri. Spunînd că este un ritual păgîn ei recunosc explicit că se practica de către populaţia mioritică mult înaintea apariţiei puturoşeniei iudeo-cretine iar strămoşii noştri nu au dat o para chioară pe revelaţiile, fumigaţii şi emanaţiilor îndrăciţilor ivriţi. Şi mai avem una faină în această zicere; nemurirea şi judecata individuală în religia geţilor au fost fundamente păstrase cu sfinţenie de către neamul românilor mai tîrziu, cînd încă nu ştiau că sînt mîlitura imperiului roman. La mozaici nu există nemurirea în Tora şi Talmud, iar apariţia în evanghelii a acestui concept este o hoţie din religia geţilor. Cît priveşte povestea Judecăţii de apoi, la iudeo-cretini va fi la sfîrşitul timpului şi nu individual ca la strămoşii mei geţi şi în prezent la români. Vechile tradiţii ale românilor îi mai osteneau pe săteni cu un foc care se aprindea pe lîngă focul din ogrăzi, în mijlocul satului – vatra – pentru a se aduna în jurul acestuia tot neamul locului respectiv, aşa cum ne luminează şi descoperirea din localitatea Poduri, judeţul Neamţ.         

     În vechile mitologii arimine, focul vetrei era considerat o fiinţă vie divină imaterială dar manifestă şi prezentă în viaţa fiului Omului, fiind adăpostită în focul sfînt al vetrei strămoşeşti. În acest foc era interzisă scuiparea sau arderea gunoaielor şi a bălegarului indiferent cine îl făcuse. Era cinstit şi ca foc viu pentru că de aici, oamenii puteau să-şi transmită binecuvîntarea Tatălui Ceresc dată neamului omenesc iar darul avea şi rolul de a uşura viaţa muritorilor pămînteni, pe lîngă cel de purificator al sufletelor mioriticilor şi a turmelor de animale. Grecii numeau acest foc sacru Hestia, şi ne-au scris peste vremuri şi răutăţile oamenilor, că la geţi şi sciţi el se numea Tabiţi, adică Tatăl cu moţ(ta: tată + biţi: moţ) cum apare centaurul Getos pe vasele grecilor care laudă vitejia lui Hercule sau Tatăl celor Bătrîni(bîţi: bătrîni) cu referire la cele şapte duhuri ale creaţiei de început – arhanghelos – care au ajutat la izvodirea lumii cereşti şi celei pămînteşti.        

     Şi aşa, apucîndu-i neliniştile creaţiei de început a lui Sîntu, ariminii îşi dădeau lumină din lumină unii, altora dar luată numai de la altarul de piatră în care Tatăl a izbit cu fulgerul său ceresc. Mozaicii care coborau numai în Iad la întunecatul lor  Iahwe nu puteau primi decît cel mai crunt întuneric însoţit de miasme de pucioasă şi de carne de om arsă pe frigărui. Iahwe dă numai întuneric, venin de cea mai bună calitate şi alte asemenea scumpeturi drăceşti, dacă din nenorocire te nimereşti printre ei, cînd se laudă cu faptele săvîrşite pe seama goimilor cap de lut.         

     Dar neamurile de arimini şi arameeni luau şi dădeau lumină la 25 decembrie, iar iudeo-sataniştii pentru că nu reuşeau să scoată ritualul religios din viaţa acestor neascultători nici cu sabia, l-au pus de Anul Nou ca să fie bengos adică drăcesc(Benga: Satana), cum le este felul!       

     Aprinderea luminii Învierii de Paşti în biserica Sfîntului Mormînt se face după următorul tipic. Patriarhul Ierusalimului intră în biserică şi de aici trece într-un loc foarte mic închis dar cu o deschidere rotundă în tavan, ferit de privirile credincioşilor pune pe o lespede de piatră – care se spune că a acoperit mormîntul lui Iisus – un fel de vată albă care ia foc cînd soarele trece peste orificiul din tavan. Se face binecuvîntarea focului, apoi se ia lumină cu ajutorul celor patru mănunchiuri a cîte 33 de lumînări iar patriarhul scoate aceste legături de lumînări pe nişte ferestruici din laterale, de unde ceilalţi înalţi prelaţi îşi aprind lumînările şi astfel se celebrează naşterea luminii sfinte. Ori ritualul este identic cu cel din religia geţilor – mitraism – dar nu are nici un damf sau urmă în mozaism. Aşa că, nu ne mai cîntaţi cu sulistul Muţenie, aleluia şi amin, că am să vin pentru a vă cere socoteală faţă de toate fărădelegile şi crimele făcute în dauna neamurilor arimine. Biserica amintită mai sus este o construcţie a împăratului Constantin cel Mare, dărîmată şi iar refăcută de mai multe ori, împăratul get fiind practicant al religiei neamului său şi niciodată a iudeo-satanismului aşa cum mint ei. Dovezile de netăgăduit în această direcţie sînt arcurile de triumf din Roma şi Constantinopol ale acestui împărat, iar biserica a fost la început un locaş de cult al religiei geţilor care sărbătoreau la 25 decembrie renaşterea luminii dintr-o lespede de piatră ce trimitea în cele patru direcţii – crucea – lumina venită din fulgerul Tatălui Ceresc. Actualul edificiu a înglobat şi această peşteră artificială care pretind ei că ar fi fost mormîntul lui Iisus sau Ili, marele preot al geţilor martirizat de iudei la anul 30. Minciună cît încape şi istorie falsificată de te dă pe spate.        

     Paştile la strămoşii noştri începea cu un post straşnic iar în ultima săptămînă numită şi săptămîna albă se încheia cu sărbătoarea Florii. În această perioadă se făceau ultimele pregătiri pentru întîmpinarea renaşterii naturii. Toţi oamenii trebuiau să se schimbe şi ei de Paşti cu haine noi pentru a fi luminoşi şi frumoşi la trup şi la suflet. Ritualul vechii datini l-am descris mai sus pentru că sărbătoarea a suferit modificări astfel ca să nu-i mai dăm de urmă.  Se face pasca umplută cu brînză ca simbol al belşugului oilor, care este un colac împletit şi împărţit în patru printr-o cruce la capetele căreia se pun porumbei. Ea simbolizează credinţa crucii pe întreg pămîntul şi belşugul adus de oi la început de primăvară. Colacul este aşezat pe o foaie groasă de aluat, şi totul se coace la cuptor, iar acest aliment cultic este principalul simbol de mîncat sau de masă cu care se merge la sfinţit la biserică.      

     Pasca în ritualul cultic creştin este specifică numai românilor iar mozaicii folosesc ca pîine cultică masa. Aceasta este o foaie de aluat nedospit, de formă pă-trată cu latura cam de 30 cm, şi o grosime de 3-4 mm., care se coace la cuptor. Este înţepată din loc în loc, pretinzîndu-se că aşa au fost sparţi şi egiptenii de către ne-prihănitul şi ,,blîndul” Iahwe cînd i-a scos din robia acestora.      

     Mitraicii sau cei care practicau creştinismul arimin – religia geţilor sau arianismul cum l-au mai batjocorit întunecaţii – foloseau în ritualul lor de renaştere a naturii o pîine ce avea deasupra o cruce cu braţele egale(nu ştim dacă era şi umplută cu brînză) pe care, după ce o binecuvîntau, o împărţeau între participanţii la ceremonial. În cinstea lui Sarmis sau Mitra cum era cunoscută divinitatea geţilor la celelalte popoare, în partea a doua a lunii martie cînd avea loc o mare sărbătoare. El era considerat lumina şi soarele dar nu cel fizic ci soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Ceremonialul religios se făcea în peşteri sfinţite sau peşteri artificiale aşa cum este şi cea din interiorul bisericii Sfîntului Mormînt, unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă după anul 381 cînd au fost distruse toate de către sataniştii iudeo-creştini, noii stăpîni ai imperiului roman.     

     La echinocţiul de primăvară, adică 25 martie, sciţii arameeni ţineau sărbătoarea Newruz(ziua nouă, iar în limba română veche avem cuvintele new: nou şi rujă, ruşav, ruj, roş adică roşu) cînd ziua devenea mai mare decît noapte fiind considerată şi Anul Nou. Atunci se sacrifica un taur ca simbol al rodniciei pămîntului şi a renaşterii naturii prin puterea sacrificiului, cu sîngele căruia se binecuvînta în cele patru zări, adică semnul crucii, începîndu-se un an nou agrar.     

     După participarea la acest ceremonial, toţi credincioşii în religia crucii se salutau cu expresia cris tos(cris: cruce + tos: casă, patrie, a întemeia, revenire, baştină) care avea sensul de crucea de început, crucea casei sau a patriei, renaşterea vieţii veşnice prin cruce, vatra sfîntă a neamului arimin cum este prezentată în situl arheologic de la Poduri, judeţul Neamţ, sau întoarcerea în lumea veşnică a cerurilor de unde scoborîse neamul get cum ne-a lăsat scris poetul latin Ovidiu, fie-i peana lăudată că a înmuiat-o în adevăr.        

     Tot în sărbătoarea Paştilui se ciocnesc ouă înroşite, tradiţie confiscată de către biserica creştină din religia strămoşească a geţilor. Mişelia este dovedită istoric de faptul că mai multe scrieri antice amintesc de sciţii mitraici, iar la sărbătoarea pe care o ţineau la 25 martie cu mare cinstire pentru renaşterea naturii, vopseau ouă în roşu pe care le mîncau, dar unele se păstrau pînă la viitorul ceremonial, obicei care se mai păstrează în unele ţinuturi locuite de români. Iar mitologia noastră spune că noi românii, îi anunţăm pe rohmani – plecaţi tot de pe meleagurile noastre la capătul lumii – de venirea Paştilor aruncînd coji de ouă roşii pe apele curgătoare.      

     O altă practică este să se scoată conţinutul din ou şi după ce este vopsit în roşu se pune pe unda unui rîu pentru a fi dus şi astfel anunţaţi şi aceşti strămoşi uitaţi de lume. Se spune despre aceşti rohmani că sînt tot creştini şi nu cretini, dar după Fiul Oii, adică după Miel cum scriu furăcioşii ivriţi şi ţin toate sărbătorile ca noi, dar nu după fiii Satanei cum sînt iudeo-cretinii. Ori această poveste a credinţei în Miel o vedem pe mai multe tăbliţe de plumb unde mielul sau capul Mielului apare lîngă figura lui Sîntu dar şi pe iconiţele geţilor de la sfîrşitul cărţii.     

     Tăbliţa 3 ne prezintă naşterea lui Sarmis/Mitra sau Mîntuitorului, iar în partea dreaptă se vede o persoană bătrînă care şade pe scaun, purtînd la piept un medalion cu cap de taur şi o cruce şi dăruind femeii îngenuncheată în faţa lui, un miel şi un toiag. În mitologia noastră, oaia este binecuvîntată de către Sîntu pe crupă cu semnul crucii astfel ca Satana să nu o poată spurca. De aceea pasca se face cu brînză de oaie pentru că este un aliment sfinţit de către Ziditorul lumii iar prin sfinţirea din biserică, harul divin vine îndoit în trupurile şi sufletele mioriticilor. Mielul şi toia- gul sînt sensurile profunde ale existenţei omului pe pământ, sub înrîurirea directă a Izbăvitorului pentru a se învrednici de viaţa veşnică din Dabo Gio.     

     Geţii, perşii şi orficii concepeau universul avînd o formă de ou, iar sacrificarea taurului solar şi stropirea în cele patru zări cu sîngele animalului înjunghiat, simboliza binecuvîntarea cerească pentru o nouă viaţă a întregului univers din acest ou. Cu această zicere trebuie să ne dumirim noi ce de astăzi, de ce strămoşii noştri vopseau la început ouăle în roşu, fiindcă era o binecuvîntare a sacrificiului taurului solar, pentru întregul ou cosmic atît lumea văzutelor cît şi a nevăzutelor.     

     Culorile tradiţionale cu care se vopseau ouăle pentru Paşti, numite şi ,,ouă bătrîneşti”, erau roşu şi negru iar cu circulaţie mai restrînsă se mai foloseau, galben, albastru şi verde. Ele aveau desenate diferite simboluri cu o semnificaţie foarte precisă în vechime, dar care astăzi aproape că s-a pierdut sau nu mai este înţeleasă.     

     Plugul era atît simbol al uneltei agricole pentru arat cît şi un semn pentru a arăta fertilitatea familiei şi cîmpului, oul fiind acordat de obicei capului familiei. Cînd pleca la arat, înainte de a băga plugul în brazdă, gospodarul spunea o rugăciune la marginea ogorului, apoi săruta pămîntul – Maica Pămîntească – ca pe o mireasă pentur a-i fi rodnică munca de brăzdat şi însămînţat.    

     Crucea înscrisă în cerc sau liberă este un simbol foarte mult folosit pe ,,ouăle bătrîneşti”, el fiind repetat prin pască iar în cultul strămoşesc al geţilor,  prin pîinea ritualică ce avea deasupra o cruce cu braţele egale, fiind folosită în marea sărbătoare a renaşterii trupului şi duhului de la 25 martie. Dacă eram ucenicii lui Iahwe şi ai Satanei, trebuia să desenăm pe ouă, steaua cu cinci colţuri care a fost simbol al sacrului la mozaici pînă în secolul XV, şi reînviat de către sataniştii bolşevici în anul 1917, cu care au pîrjolit pămîntul.    

     Şarpele, peştele şi creasta cocoşului, sînt des întîlnite pe acest tip de ouă încondeiate, fiecare avînd semnificaţii ce se pierd în negura timpului, privind înţelepciunea şi viaţa lungă, unitatea familiei şi a comunităţii şi scurgerea timpului anunţată de acel cucurigu.     

     Pomul Vieţii este un alt simbol folosit pe ouăle bătrîneşti, fiind specific numai teozofiei românilor, a strămoşilor acestora falnicii geţi, textelor esene şi religiei emeşilor, şi nu mozaicilor sau iudeo-sataniştilor.      Dar toate aceste simboluri menţionate mai înainte, sînt specifice numai religiei geţilor sau mitraismului cum spun plăsmuitorii de adevăruri, şi pot fi dovedite fără greutate dacă privim iconiţele strămoşeşti descoperite pe la mijlocul secolului XlX. Mizerabila otreapă Tertulian pe la anii 200 scria despre mitraici că au furat sacramentele iudeo-cretinilor, cult boscorodit cum spune chiar el, numai prin casele unor particulari cu mintea aiurea, pe cînd creştinismul arimin era religia oficială a împăraţilor romani practicată de cea mai mare parte a populaţiei!       

     Iar atît falnicii geţi cît şi românii vrednici pînă la sfîrşitul secolului XVlll au ţinut Anul Nou la sfîrşitul lunii martie, dar cu o perioadă de o săptămînă de aspră curăţire trupească şi sufletească ce începe de la 18 martie. Deci nimic nou sub soarele tîlharilor dacă îndepărtăm hoţia iudeo-satanişitlor şi a leprelor pupincuriste de pe plaiurile mioritice, vedem religia geţilor aşa cum nu vreau ei să o cunoaştem.       

     Dacă românii de astăzi ar practica religia iudeo-cretină venită din mozaism, ar trebui să deseneze pe ouăle bătrîneşti pe Lot împerechindu-se cu fiicele sale, pe înfocaţii ivriţi împerechindu-se cu animalele lor şi vitejindu-se prin jupuirea de viu a unor prizonieri sau arderea lor de tot pentru a fi frigărui frumos mirositoare, trimise întunecatului Iahwe.          

     În vechea mitologie mioritică se spune că universul are forma unui ou iar Mitra sau Ill pentru a aduce în fiecare an rodnicie întregului pământ sacrifica un taur şi din sîngele lui se năşteau toate plantele din natură. Inima îi era luată de Creator care zămislea un alt taur pentru a se naşte viaţa şi în anul următor. Prin sacrificiul taurului se binecuvînta întreg universul şi de aceea se vopseau ouăle în roşu pentru a arăta grija lui Sîntu faţă de neamurile arimine.       

     Iudeo-creştinii au născocit împungerea lui Iisus cu suliţa şi împroşcarea cu sîngele crucificatului a ouălor aduse ca din întîmplare de mironosiţe. Gheboasă gugumănie şi fără noimă!     

     Un zărghit mioritic de prin părţile vechii Sarmisetuze, cam belit la minte, găsind un bloc de piatră cu o anumită cioplitură lîngă calendarul solar rotund din dabo geto, a tras concluzia că geţii sacrificau mulţimi de oameni de la care adunau sîngele pentru a se îmbăia sau a-l bea. Lepra a făcut ceva vizite la Ierusalimul pămîntesc de astăzi şi de acolo a băut otravă de cea mai bună calitate care îi creşte veninul antiromânismului pînă la stele. În realitate, respectivul bloc de piatră era locul de sacrificiu al taurului solar, iar prin jgheabul de piatră se aduna o parte din sînge cu care se stropea în cele patru zări pentru renaşterea vieţii veşnice. În capul unor români se pare că s-a veşnicit prostia şi trădarea de Neam şi Ţară.      

     Cuvintul Paşti vine din limba străbună prin paşe: a fi mîndru, în frunte, început + ti: familie, neam, sărbătoare, a păstra viu, loc de întîlnire, Că lucrurile stau aşa voi aminti expresia Paşe Kalo cu sensul de Paşti fericit sau cale plină de reuşită, folosită într-un dialect vechi menţionat de Homer şi care se mai vorbeşte şi astăzi în insula Carpatos din Marea Egee. Ori în această insulă, o spun tot vechii greci că se oploşiseră în vremurile de demult pelasgii, neam arimin venit din nordul Istrului, adică aceşti locuitori ai insulei Carpatos nu erau alţii decît geţi din neamul carpilor, crapa-le-ar rînza tuturor mincinoşilor! Cuvîntul kalo se mai folosea încă în limba română şi în secolul Xll, pentru că doi dintre cei trei Asaneşti care au făurit primul stat feudal al românilor la anul 1185, şi-au pus în faţa numelui această particulă Kaloianu(Ioniţă cel Frumos) şi Kalopetrus(Petru cel Frumos). Astăzi conducătorii românilor se mîndresc cu expresii de felul ,,cel criminal”, ,,cel trădător de Neam şi Ţară” sau ,,cel mai tîlhar”.     

     Italienii spun la Paşti, Pasquale şi nu Iahwuale sau Masauale după fireasca logică a iudeo-sataniştilor şi latriniştilor care pretind că toată spiritualitatea creştină vine din întunecimile mozaismului şi acolo trebuie să mergem să pupăm cele mai spurcate locuri şi scorneli. Cuvîntul Pasquale este apropiat fonetic şi semantic de expresia Paşe kalo folosită de vechii pelasgi din insula Carpatos şi nu vrea să se pupe cu zicerea pesah din ebraică, luată şi aceasta de la filisteni, adică tot arimini!      

     Şi nemuţul nostru ainu, răzleţit de timp şi uitare în ţara lui Soare Răsare, mai păstrează o fărîmă din această minunată sărbătoare a naturii şi sufletului omenesc prin expresia Pase-Kamui. Kamui este un fel de înger păzitor sau parte a duhului creaţiei ce se găseşte în tot ce este viu dar şi neviu iar pase ar fi părintele sau protectorul pămîntului lor.     

     Ivriţii nu pot înţelege în veci asemenea subţirimi, oricît de maeştri ar fi în hoţie şi măiaştri în minciună.     

     Bălăria este una din zilele Paştelui, sărbătorită în Vrancea şi vine de la vechea denumire a şarpelui divin al renaşterii şi cunoaşterii care se numea bala. Atunci tinerii necăsătoriţi se întîlneau cu fetele care aduceau în coşuleţe pască, plăcintă şi ouă roşii şi se veseleau împreună. Cred că este una din vechile denumiri a Sărbătorii Renaşterii şi Primăverii care se ţinea la 25 martie.      

     Paştile Blajinilor este o sărbătoare precreştină, nerecunoscută de biserică, pe care românii din Moldova o ţin în prima sîmbătă de după Paştile ortodox. Cu această ocazie femeile aruncă pe rîu coji de la ouăle cu care au pregătit cozonacul de Paşti, pentru ca ele să ajungă la Rohmanii sau Blajinii de pe Tărîmul Celălalt. Căci rohmanii nu au nevoie de oul întreg ca noi păcătoşii; lor le ajunge numai punga de aer. Pentru ca oul să plutească pe apă, se găureşte în ambele capete, se suflă conţinutul, găurile se umplu cu ceată apoi se vopseşte în roşu. Legenda păstrează în memoria colectivă migraţia neamului emeş în Ki-en-gi(Sumer) din ţinutul Carpaţilor iar pomana cojilor de ouă roşii dovedeşte vechimea acestui obicei care este cu mult înaintea apariţiei făcăturilor iahviste. Despre aceşti rohmani sau blajini spune legenda că erau creştini prin Fiul Oii şi nu după scornelile sataniştilor ivriţi, adică românii păstrau vie amintirea religiei strămoşeşti în aceste practici foarte vechi. În limba română veche blajin înseamnă om blînd sau om cu suflet bun iar vlahii alungaţi de slavii din sudul Dunării pe la mijlocul secolului Xl, cînd au ajuns în sudul Franţei au fost numiţi catari sau oameni buni. Ivriţii şi cazarii se mîndresc cu faptul că sînt oploşiţi la sînul Satanei şi al Tapei Iadului, reuşind să bage groaza în neamul omenesc prin furia şi urgia pornită! Tot din aceste coji se pun în crenguţele pomilor fructiferi pentru sufletele celor răposaţi cît şi pentru belşugul familiei.        

     După scrierile avestice, în aceste culte exista obiceiul ca la începutul primăverii, la echinocţiu, cu ocazia unei sărbători a renaşterii naturii să se ciocnească ouă roşii iar unele erau păstrate în lăcaşurile de cult un an de zile, datină întîlnită şi la români.     

     Cuvîntul românesc pasca vine din strămoşescul pa-siga cu sensul de a arăta sau a conduce către graţia divină, noroc mare, a dori sau a chema pe cei răposaţi.     

     Să analizăm denumirea munţilor Carpaţi. Car în istroromână are sensul de har iar în emegi înseamnă a încînta, a fermeca, a conduce dincolo, a trăi dincolo; pa are sensul de soţ, conducător, a jura pe, a chema iar ti înseamnă natură, neam, adevăr, a duce o anumită viaţă, a dăinui. Toate aceste ziceri ne trimit la semnificaţia largă a munţilor noştri de lăcaşuri sfinte unde se retrag sufletele celor morţi pentru a fi alături de neamul ales de Dumnezeu să-i poarte taina mîntuirii prin credinţa crucii. Concepţia este identică şi la neamul nostru din Ki-en-gi.     

     Palilia, sau Palalaia se ţinea la 21 aprilie şi mai era numită focul viu, fiind o sărbătoare cîmpenească, unde animalele înainte de a fi scoase la păşunat erau trecute printr-un foc de paie pentru a fi purificate. Peste acelaşi foc săreau ciobanii sau păstorii turmelor respective dar şi toţi tinerii satului. În diferitele regiuni ale ţinuturilor locuite de neamurile arimine, aceasta avea diferite numiri şi manifestări specifice zonei respective dar şi felului cum au reuşit să păstreze vechile tradiţii strămoşeşti.                    

     Vara aveau sărbătoarea neamului get/arimin aşa cum ne spune tăbliţa 12 iar în tăbliţa 61 sînt amintite sărbătorile neamului. Tăbliţa 12 spune despre marea sărbătoare a neamurilor arimine ce se ţinea vara la Enisala(judeţul Tulcea), capitala de atunci a neamului geţilor iar mato era Maico. El trimite în solie pe Ene ,,să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului la traci, telagi şi ilirii lui Coe. Să chemi şi macedonenii, să-l rogi pe sfinţia sa Orese să-l iei la întoarcere Eno, să se aşeze la marea petrecere şi să bea din ol să se ia aminte că toate aceste nea-muri au o singură mamă. Pentru reşedinţa mea am ambiţie să-mi găseşti un ginere. Voi tăia desimea pădurii din şes iar setea va fi potolită cu vin fără apă pînă ce încheietura mîinii va obosi. Mergi şi la Toma, Eno şi strigă pînă te înălbăstreşti, nu te sfii să chemi şi neamul sărac cu păr galben-castaniu. Să aminteşti că giocul va fi la moşie. Regescul hrisov a fost turnat de Elie. I-am zis lui Roloreo să dea tineri- lor străini adăpost în cetate să-şi potolească setea şi să doarmă Eno. După ce se vor sătura de băutură, să le ungi cu seu cosoiul să plece cu bucurie Eno dacul! În sigiliu Enisala, conducătorul Maico”. Să îndrăznească fîrţîngăii să ne mai spună că sîntem altceva decît ne spun atît de clar tăbliţele de plumb scrise de strămoşii noştri, falnicii geţi. Tradiţia noastră populară păstrează şi în prezent amintirea vechilor datini arimine sau rumune în dansul căluşarilor răspîndit pe întreg teritoriul locuit de români şi sărbătoarea Arminden(armin + den: viaţă, veselie, vin) ce se ţinea de l mai fiind închinată strămoşului ancestral Moş Arimin şi păstorilor armini ori arimini care se suiau cu oile în munţi la acea dată, practică existentă şi în prezent.     

     Dar ea era închinată şi naturii pentru că se punea la porţile caselor oamenilor sau în marginea cîmpului un copac tînăr cu cîteva crengi în vîrf numit arminden, fiind păstrat pînă la coacerea grînelor din care se făcea prima pîine iar în cuptor se punea pentru ardere, lemn din acest copac. Tot legat de această sărbătoare, ea se mai numea ziua boului sau taurului pentru că acum aceste animale nu mai erau puse să lucreze. Poate că era o cinstire adusă de om, sacrificiului taurului solar de la 25 martie, pentru renaşterea naturii şi prin aceasta se lăsa o zi de linişte animalului simbol ce aducea bunăstarea în viaţa de zi cu zi a strămoşilor noştri. În unele ţinuturi arimine, de Arminden se purta pelin la pălărie sau cingătoare, plantă cu rol protector împotriva duhurilor rele ce umblau să fure mana sacrificiului taurului ceresc cinstită la sfîrşitul lui mărţişor. Această sărbătoare mai simboliza şi încheierea ciclului mistic şi agrar-pastoral de punerea rodului pentru renaşterea naturii şi implicit a neamului omenesc iar pelinul avea tocmai rolul de a împiedica stricarea acestei rînduieli divine de către întunecaţi, unde omul ca fiinţă cerească participa la un nou act al creaţiei lui Sîntu.     

     Sacrificiul taurului şi binecuvîntarea cerească a manei pentru tot ce este viaţă şi izvodire a lui Senta, se cinstea cu vin roşu ca prim dar al Creatorului dat după potop neamului său mioritic scoborîtor din zei.            

     Multe şi felurite au fost obiceiurile de arminden şi încă se mai aude vorbire din uitarea timpului pentru aceste sărbători minunate, care au fost atît de urîte de sataniştii iudeo-creştini pentru că ne-am ţinut de rădăcinile strămoşeşti.      

     Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena care se ţine la 21 mai, este o veche sărbătoare arimină şi care cinstea primirea Legii Adevărului şi Dreptăţii de către Eno de la Tatăl Ceresc, dar şi ziua cînd acesta a fost înălţat pentru totdeauna la ceruri ca să devină fiinţă glorioasă şi pentru a veghea de acolo soarta neamului său arimin.  După tradiţia scrierilor sfinte ale geţilor, Eno s-a născut în cea de-a şaptea zi din luna Şivan(cum apare în textul slavon) – zodia Gemenilor(28 mai) – şi a trăit 365 de ani. El a fost răpit în prima zi a zodiei Gemenilor(21 mai) şi a rămas acolo 330 de zile. Cît a stat în ceruri, a descris în 366 de cărţi toată creaţia izvorîtă din Domnul la îndemnul acestuia. Cărţile au fost date copiilor lui la întoarcerea pe Pământ. A mai rămas 30 de zile printre ai lui, apoi a fost răpit la Cer, chiar în ziua aniversării sale. Neamul său, s-a adunat cu mic cu mare în locul numit A-zuh-an, unde a făcut un altar pentru al cinsti pe omul urcat în ceruri şi pentru a mulţumi lui Sîntu pentru înţelepciunea dăruită.     

     Dar scandaloasă este suprapunerea peste sărbătoarea arimină amintită mai sus, a cinstirii împăratului Constantin cel Mare şi a mamei lui Elena, ca părinţi ai iudeo-creştinismului. Greu de înghiţit o asemenea golănie satanistă.     

     Spun ei că împăratul era atît de ,,amurezat” de iudeo-creştinism încît le-a dat o ţidulică ce le permitea să se maimuţărească în public datorită unei înţelegeri pe care a făcut-o cînd a bătut palma cu împăratul Licinius în februarie 313 la Mediolanum. Ori povestea este tot o scorneală în buna tradiţie a minciunilor sataniste născocite şi clocite de iudeo-creştini, pentru că ea a apărut în secolul Vl, cînd Roma încerca să-şi revendice rolul conducător în raport cu celelalte episcopii din imperiu. Iudeo-creştinismul a fost numai un cult privat pînă prin anii 320, adică el nu avea voie să se manifeste în public pentru că ar fi luat-o rău în freză. După groaznica ispravă a Militiei Cristi cînd au urmărit să-l asasineze pe Diocleţian şi căutările neostoite ale lui Galeriu prin şărpăriile din Nicomedia, Alexandria, Roma şi Cartagina, cine poate crede că împăratul juca zaruri cu Întunecimea Sa, Iahwe, pe aur, arginţi, sulimanuri şi alte lucruri trebuincioase în Iad. Însăşi rolul de împărat, prin cumularea funcţiei de pontifex maximus, îl făcea pe acesta să accepte sau să respingă cere-rea unui cult particular de a deveni public.         

     Dar împăratul Constantin cel Mare(306-337) nu a fost niciodată iudeo-creştin ci numai creştin arimin aşa cum o dovedesc atît scrierile antice cît şi probele arheologice. Pe arcul lui de triumf din Constantinopol şi-a pus ca simbol al sacrului carul solar cu Mitra care îl mîna, nu cu Satana sau Iahwe ţintaţi cu steaua cu cinci colţuri în frunte. Pe un medalion emis de împărat, Constantin nu poartă cununa de lauri specifică împăraţilor romani, ci bentiţa cu un obiect rotund poziţionat pe frunte, legătură caracteristică numai marelui preot al cultului mitraic care era religie oficială a imperiului roman şi cultul împăraţilor arimini. Chiar dacă iudeo-sataniştii s-au străduit să şteargă orice urmă a adevărului şi au rescris istoria, umplînd-o cu fel de fel de minciuni şi falsuri, dacă vom căuta cu grijă adevărul, sigur îl vom găsi.         

     Legenda de pe medalionul menţionat, din jurul capului împăratului este CONSTANTINUS MAX. AUG. adică pe zicerea noastră ar suna: Constantin cel mai vrednic. Cuvîntul augustus era un titlu religios folosit pentru prima dată de împăratul Octavianus în anul 27 î.e.n. Dacă Constantin ar fi fost iudeo-creştin, legenda trebuia să fie închinată lui Iahwe sau Satanei ca feciorul lui cel mai iubit şi mai şmecher, adică max. Iahwe sau max. Satana.        

     Împăratul Iulian(361-363), numit şi Apostatul de către iudeo-creştini pentru că a dat cu edicte în satanişti pînă le-a nimicit pofta de mărire, scrie în lucrarea Cezarii, la 38, următoarele: ,,Cît despre Constantin, care nu găsea printre zei un model potrivit pentru comportarea sa, descoperind nu departe de el Slăbiciunea, s-a grăbit să i se alăture. Aceasta l-a primit cu tandreţe, l-a strîns în braţe, l-a înveşmîntat şi l-a împodobit în culori strălucitoare, apoi l-a condus al Desfrîu. Astfel prinţul a putut să-l găsească pe IU care bîntuia prin acele locuri şi striga oricărui nou venit: «Orice seducător, orice ucigaş, orice om lovit de blestem şi de ocară să vină cu încredere. Scăldîndu-l cu apa pe care o vedeţi, îl voi purifica imediat, şi dacă va cădea din nou în aceleaşi păcate, cînd se va bate cu pumnul în piept şi îşi va lovi capul, îi voi permite să redevină pur.» Fermecat de această întîlnire, Constantin şi-a ţinut copiii în afara adunării zeilor. Dar au fost hărţuiţi, atît el cît şi ei, de demonii răzbunării, nu numai din cauza ateismului lor, ci şi pentru a ispăşi sîngele rudelor lor, pînă cînd Zeus, din consideraţie pentru Claudius şi pentru Constantius, le-au permis să-şi tragă sufletul.”      

     Textul este imposibil de înţeles dacă nu îl raportăm la istoria acelor vremuri pe care Iulian încearcă să le judece după mintea lui. În cadrul familiei imperiale au avut loc mai multe crime care l-au îngrozit pe copilul Iulian. Născut în anul 331 în Constantinopol ca fiul lui Iulius Constantius, fratele vitreg al împăratului Constantin cel Mare, el îşi vede asasinaţi în anul 337, unchiul care conducea imperiul, iar la scurt timp tatăl. Asasinul este chiar fiul lui Constantin, Constantius ll, care dorea să ajungă mai repede conducătorul imperiului. Iulian abandonează religia familiei şi trece la neoplatonicieni cînd a scris rîndurile de mai sus. În anul 360 este proclamat împărat de trupele din Galia iar după moarea lui Constantius ll, devine unic împărat al imperiului şi revine la religia oficială a creştinismului arimin, dorind să reformeze statul în profunzime după conceptele teozofice ale lui Sîntu. De aceea iudeo-creştinii l-au afurisit zicîndu-i ,,apostatul”.     

     În text mai apare şi împăratul Claudius care este Claudius Gothicus(268-270), fondatorul dinastiei împăraţilor geţi ce au condus imperiul roman pînă în anul 363. Dar aici găsim şi dovada scrisă că împăratul Constantin nu a dorit vreodată să se pupe în bot cu Iahwe. Iulian scrie că împăratul se închina lui IU, şi de aceea Zeus l-a pedepsit aspru. Cuvîntul a fost interpretat de istoricii din Occident ca o prescurtare a lui Iisus, dar el se găseşte în forma IO de mai multe ori pe tăbliţe şi are sensul de Mîntuitorul sau Salvatorul, ori trimisul ceresc al lui Sîntu, deci nimic de împărţit cu Iahwe! Pe tăbliţa 64, numele Mîntuitorului apare IU, chiar aşa cum l-a scris împăratul Iulian!     

     Mai avem şi alte dovezi care arată că iudeo-creştinii mint de îngheaţă apele cu revelaţiile lor drăceşti, toate fiind conspiraţii împotriva neamului omenesc. După înfrîngerea lui Licinius în anul 324 în Orient, Constantin cel Mare înlocuieşte principiul succesiunii la tron prin adopţie cu cel ereditar, considerîndu-se alesul lui Dumnezeu pe pământ iar feuda lui, o zidire dumnezeiască. În acest sens el împarte imperiul în 117 provincii grupare în 14 dioceze şi 4 prefecturi. Dioceză era o diviziune administrativă a imperiului grupînd mai multe provincii(cca 10-36), în frunte cu un prefect al pretoriului sau vicar. Cuvîntele dioceză sau dieceză care desemnează împărţirea teritorială a imperiului după vrerea divină sînt neaoş arimine formate din dio şi die cu sensul de judecătorul sau luminătorul ceresc în religia geţilor şi cuvîntul şeză: reşedinţă sau sediu. Chiar numărul diocezelor este stabilit tot raportat la religia geţilor unde erau 7 îngeri ai Tatălui Ceresc şi 7 ai Mamei Pămînteşti, ei avînd rolul de conducători în numele lui Sîntu a celor văzute şi nevăzute. Iudeo-creştinii, din condei şi alte mişelii au făcut nevăzut adevărul, scoţînd la belit ochii, făcăturile lor drăceşti cu care ne-au otrăvit minţile atîta amar de vreme.       

     Dar sînt fapte la fel de grave care din punct de vedere moral, iudeo-creştinii nu trebuiau să-l sanctifice pe împăratul Constantin. Acesta şi-a executat în anul 326 fiul vitreg Crispus, bănuindu-l de ceva gînduri de mărire, şi a doua soţie Faustina pentru infidelitate, iar Constantius ll, şi-a în asasinat în anul 337, tatăl Constantin cel Mare şi pe Iulius Constantius, fratele vitreg al acestuia, iar pe Constans l-a trimis la ceruri în anul 350. Numai în mozaism crimele, măcelurile, pîrjolurile şi alte asemenea grozăvii sînt considerate fapte divine demne de ce mai înalţă cinstire şi cea mai aleasă preţuire morală.     

     Rusalii, sărbătoare strămoşească ce se ţine la 7 iunie. Rusaliile sînt femei drăceşti care le iau oamenilor minţile, fiind fiicele lui Rusalim împărat. Este un strat precreştin care se pare că prezintă în memoria colectivă mioritică uciderea lui Ili în cetatea lui Rusalim împărat, adică Ierusalimul şi aducerea lui în Sfînta Geţie. Tot în acest substrat se poate decela felul drăcesc cum au procedat ivriţii infiltrîndu-se în Frăţia celui Ales de la Qumran şi cărora le-a luat minţile prin minciunile îndrugate şi răsucite dar şi prin sabie, motiv pentru care Ili a trebuit să facă acest drum fără întoarcere. Un alt ritual păstrat tot din acele vremuri cere să se pună crengi verzi la case şi să se ducă flori în special trandafiri la morminte poate în memoria incinerării marelui martir get, Ili ca un gest de cinstire şi de perpetuare a credinţei şi tradiţiilor strămoşeşti. Sărbătoarea mai este cunoscută şi sub forma Irodele şi cred că este amintirea regelui iudeu Irod Antipa în timpul căruia Ili a fost răstignit în Ierusalim în aprilie, anul 30.     

     Sînziene sau Drăgaica, sărbătoare a neamului geţilor la 24 iunie, este o împlinire a vegetaţiei ajunsă în pîrg. Bobul de grîu se umple, fructele se formează, plantele de leac sînt bune de strîns pentru tămăduire. La această dată, spune tradiţia geţilor sau a rumunilor, că prin poarta veşniciei marile energii creatoare curg pe pământ aducînd lumină şi viaţă. Este marea revărsare a creaţiei de început unde omul şi natura sînt uniţi prin credinţa în sfînta cruce şi a respectului pentru cei ce vor veni. Numele sărbătorii vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii şi regenerării naturii precum şi a neamului omenesc sau sfînt după vorbirea veche şi Zien, duhul protector al căsniciei, fertilităţii, vegetaţiei şi al sănătăţii mentale la geţi. În această zi femeile măritate se prind într-o horă ca simbol al darului fertilităţii neamului geţilor şi a nemuririi spiţei lor pe aceste meleaguri. Feciorii fac roţi mari din paie cărora le dau foc şi le aruncă în vale ca simbol al curgerii implacabile a destinului(roata vieţii) în nemurire. Îngerii de pe tăbliţele geţilor ţin în mînă roata vieţii pe care soarta a hărăzit-o fiecărui individ. Cam la această dată încep sărbătorile de vară cum spune mai sus tăbliţa şi care sînt legate direct de solstiţiu pentru că neamul nostru fiind sedentar avea toată existenţa legată de energiile dătătoare de viaţă ale soarelui. La partea opusă avem ziua de 25 decembrie legată de solstiţiul de iarnă cu care încep sărbătorile de iarnă. Din iunie pînă în decembrie lumina zilei scade, vegetaţia se împuţinează şi miracolul vieţii ca dar al creaţiei divine trece în aşteptarea rece a nemorţii. În noaptea de 24 decembrie în vechiul cult străbun al crucii, oamenii erau chemaţi să vină să i-a lumina care s-a născut ca dovadă că va începe un nou ciclu al vieţii. Sărbătoarea dovedeşte că sîntem  aici înrădăcinaţi de peste 8000 de ani iar dacă ne-am păstrat tradiţia religioasă şi culturală cu atîta îndîrjire cu certitudine că nici limba nu am uitat-o aşa cum o dovedeşte chiar numele ei!     

     În religia geţilor, sfîntul Zoe nu se identifică cu luna de pe cer pentru că în scrie-rile de pe tăbliţe ei folosesc termenul de loneo sau luno pentru corpul ceresc. Tăbliţa 46 susţine acest adevăr: ,,ne-am trezit brusc toată ceata pentru că ningea. Am fost goniţi dar nu puteam certa sau jigni luna!” Duhurile din mitologia emeş avea mai multe apelative iar Zoen mai era invocat şi cu numele de Sara, cu sensul de răsărit al lunii. În onomastica noastră avem prenumele Sînzien pentru băieţi şi Sînziana pentru fete! Ei! Mai aveţi de zis ceva întunecaţilor despre obîrşia noastră neaoş carpatină, venită din străvechimi de opt milenii, pe care voi o mîlitură de gunoaie şi de trădători o tot falsificaţi şi contestaţi?     

     Sfîntul Ilie sau Ilie Tesviteanu este sărbătoarea ţinută la 20 iulie şi se disting în mitologia ei atît stratul creştin cît şi substratul getic. Fire cam viforoasă acest sfînt este împuternicit de Dumnezeu să-i ţină pe draci sub mare atenţie astfel necuraţii ar umple lumea de răutăţi. Cu carul lui de foc îi aleargă printre nori şi îi trăsneşte cu biciul lui năprasnic iar întunecaţii urlă de se cutremură cerurile. Mitul vine dintr-o veche tradiţiei care spune că duhurile bune şi rele se înfruntă mereu pentru a feri pe oameni de tirania răului şi a-i lumina în fapte bune astfel să se poată păzi uşor de chemările dracilor la ceva mîrşăvii. Povestea sfîntului Ilie din Tora  a fost luată de la filisteni şi pusă în scriitură de către ivriţi, dar conţinutul ei mitologic şi religios nu se potriveşte deloc cu celelalte concepte mozaice. El este o prelucrare a legendei reginei scitice Tabiti sau Tibiti, care după moarte s-a înălţat la ceruri şi a devenit unica divinitate a acestui neam, fiind pomenită în calendarul ortodox.       

     Ilie Pălie, sărbătoare strămoşească ce se ţinea la 21 iulie şi era închinată cinstirii martirajului suferit de marele preot get Ili cînd a fost răstignit pe cruce de către iudei. Ziua este cea în care el a fost incinerat în Sarmisetuza şi s-a urcat la ceruri ca polei sau înger aşa cum spun tăbliţele ce povestesc înfricoşătoarea faptă. Pînă în urmă cu ceva ani, sărbătoarea era trecută cu cruce neagră dar era ţinută de lumea de la sate cu mare sfinţenie. Acum clerul ortodox a scos-o din calendar! Despre el se spune că va reveni la sfîrşitul lumii şi sfătuieşte pe oameni să-l respingă pe Anticrist care s-a făcut stăpînul pămîntului prin minciună şi viclenie. Şi săracul martir get ştia el în minticica lui cerească, ce valuri de mîl aveau să vină peste sufletele şi minţile năpăstuiţilor români. Dacă luăm la puricărit cu mare grijă calendarul ortodox, descoperim informaţii îngrozitoare pentru cultura şi istoria noastră.    

     La data de 10 mai l-au căftănit prelaţii români pe Simon Zelotul cu titlul de sfînt şi mucenic. Ori Josephus Flavius spunea despre această sectă a turbaţilor, care era vîrful de lance al fariseismului, că a adus toate nenorocirile peste iudei, inclusiv războiul cu romanii. Chiar dacă mincinosul istoric mai exagerează – din grupare a făcut şi el parte pînă să-i liniştească romanii cu sabia – totuşi aceşti fanatici au ocupat centrul esenilor geţi de la Qumran în anii 25-26 al erei noastre şi tot ei l-au trimis pe Ili în ,,vizită fără întoarcere” la Sîntu. Numai la noi, ucigaşii şi trădătorii sînt proslăviţi ca eroi, salvatori, mucenici şi sfinţi.     

     Dar avem trăsnăi chiar mai oacheşe pe care le cred înfăptuite de Satana dacă nu aş şti că este sutana unor nemernici şi trădători prelaţi români. La 10 septembrie au trecut în calendar începînd cu anul 2004, cinstirea sfintei muceniţe Pulheria împărăteasa, soţia împăratului Traian care a distrus statul get, l-a prădat cum nu a fost un jaf mai mare în istoria imperiului roman şi a măcelărit mare parte a clerului get,  slujitor al religia crucii şi învăţăturilor lui Sîntu. Preoţii români din ziua de azi, slujesc cu mic cu mare, învăţăturile Satanei din Tora şi Talmud cu care şi-au otrăvit mintea şi sufletul. Ca să ne mai dea o lecţie de latinism satanist, mai introduc începînd cu anul 2005, în acelaşi calendar, la data de 22 martie, pe  sfînta  muceniţă Drosida, fiica împăratului Traian. A mai rămas ca şi ibericul Traian care a făcut nu-mai rău Neamului Ales de Sîntu, să fie declarat martir, sfînt şi mare mucenic, sau poate găsesc altceva chiar mai îngrozitor.      

     Pentru a ne dumiri cu aceste monstruozităţi ale clerului ortodox român, trebuie să mergem în istoria romanilor unde împăraţii Romei deţineau şi funcţia de mari preoţi ai imperiului – pontifex maximus – iar Domiţian pe al anii 90 a stîrpit cu sabia iudeo-satanismul ce se scursese ca o otravă în familia sa. Traian a dat în anul 112 edictul prin care condamna la moarte pe creştinii arimini dar îi ţinea în braţe şi îi scărpina între coarne pe sataniştii farisei cum ne-a lăsat mărturie Pliniu cel Tînăr ce a fost contemporan cu împăratul şi apropiat al acestuia, deci punîndu-l în calendar ei ştiu limpede că nu slujesc cultul creştin arimin ci pe cel al Satanei pe care l-a sprijinit şi Traian prin edictul său. Adică şi popimea ortodoxă română s-a apucat în prezent să ne falsifice istoria, călcînd vîrtos pe urmele nemernicilor din şcoala iezuită a ardelenilor de la Blaj.     

     Şi, pentru a ne mai împrospăta memoria cu fapte demne de ţinut minte, aduc trădarea prelaţilor ortodocşi din Ardeal cînd pretind ei că i-au unit pe români cu şărpăria Vaticanului. S-au ce scria în anul 1916 episcopul ardelean Miron Cristea – supus credincios chezaro-crăiesc – despre armata română care trecuse Carpaţii pentru a-i dezrobi de ocupaţia milenară a ungurilor şi ceva mai tîrziu a germanilor austrieci! Poate pentru asemenea vorbe de duh-neală drăcească a ajuns el Patriarhul României după ce ţinuturile de peste munţi s-au unit cu Vechiul Regat. Ne trage popimea ortodoxă o nouă evanghelizare iudeo-satanistă?    

     Dacă tot îl slujesc pe Talpa Iadului şi se ţin de toartă cu Satana, le propun să-i pună în rîndul sfinţilor ortodocşi români şi pe neprihăniţii binecuvîntaţi ai întunericului, cazarii Ziderblum/Lenin, Bronstein/Troţki, Zinoviev, Ioffe, Kamenev, Kollontai, Lunacearski, Nahamkes, Rakowski şi tătucul Stalin. iar de pe plaiurile noastre mioritice să fie sanctificată preacurvioasa Hanah Pauker împreună cu ceata de criminali bolşevici de cea mai curată obîrşie cazară sau jidovească, care au martirizat poporul român după anul 1944. Atît Traian cît şi cazarii bolşevici au slujit cu sabie şi foc steaua cu cinci colţuri pe care Iahwe o poartă între coarne iar iudeo-satanismul nu are nimic cu religia crucii sau Legea Adevărului şi Dreptăţii dată de Sîntu lui Eno.         

     Sînmedru sau Sfîntu Mitru ori Mitra, sărbătoare ţinută la 26 octombrie ce semnifică încheierea ciclului agrar şi pastoral început la 25 martie. Recoltele cîmpului s-au adunat iar turmele de oi se pregătesc pentru iernat, natura intrînd într-o nouă perioadă de amorţire şi distrugere lentă. Există numeroase obiceiuri legate de această sărbătoare, dar toate au ca obiect central încheierea ciclului pastoral şi agricol. Este foarte important că noi românii sîntem singurul popor din Europa care păstrăm numele lui Mitra din creştinism arimin prin Mitru. Pe tăbliţe apare numele Mitrache, o formă folosită pînă mai ieri în unele regiuni ale ţării.

     Şi informaţiile de mai sus dovedesc faptul că originea religiei crucii numită astăzi iudeo-creştinism este religia strămoşilor noştri, falnicii geţi iar impunerea plăsmuirilor mozaice s-a făcut cu sabie şi pîrjol fiind cea mai mare crimă din istoria omenirii.     

      Dacă vrei să distrugi un popor, nimiceşte-i sau falsifică-i adevărata memorie colectivă!