În poemul Ghilgameş eroul pentru a dobîndi viaţa veşnică şi a învia pe prietenul său Enkidu, pleacă la Utnapiştin(omul ales de Creator să trăiască veşnic pe malul apei, Salvatorul) care îl îndrumă să caute ,,iarba tinereţii şi nemuririi”. După ce o găseşte, porneşte spre Uruk, reşedinţa sa dar pe drum un şarpe i-o fură şi tot chinul este zadarnic. În mitologia românească se spune că buruiana vieţii este o plantă cu care se pot învia oamenii şi animalele moarte. Iarba o cunosc şerpii ce o păstrează pentru învierea puilor ucişi iar după aceea este părăsită, arătînd că numai aceste fiinţe binecuvîntate de divinitate pot umbla cu planta miraculoasă.

O altă ramură a neamului nostru care a migrat la mijlocul secolului XVll î.e.n. în sud ajungînd pînă în Arabia sînt sabeii. Dar regatul Saba este amintit în scrierile sumeriene încă din secolul XVlll î.e.n. Un ram din neamul sabinilor se numeau sabeli. Ptolomeu aminteşte mai multe localităţi din Arabia: Istriana, Saluta, Rhadu, Lugana, Sata, Domana, Amara, Draga, Saraca, Deva, Dela, Lysa, Petra, Lydia, Suratha, Sora iar la Pliniu mai găsim Sandura, Nasaudum şi Rhemnia pe care orice românaş cu freza pe moaţe poate să le adulmece cu folos. Iar asemănarea alfabetului folosit de sabei cu cel al geţilor este mai mult decît pilduitoare. Numele de Saba apare şi mai tîrziu în textele sacre ale iudeilor avînd legături comerciale şi cu regatul condus de Solomon. O inscripţie din anul 378 a regelui Maliki – karaba invocă pe ,,duhul stăpîn al cerului” iar alta adaugă acestui duh epitetul de rahmanan ,,cel milostiv”. Statul sabeean era compus din mai multe provincii care aveau în frunte un kabir secondat de un consiliu al bătrînilor. Zamolxe i-a mai găsit încă în vremea sa pe cabirii geţi în insula Samos, o rămăşiţă a celor care au migrat din Carpaţi cu 1000 în urmă! Cabeiroi sau Cabiroi cu sensul de cei puternici erau divinităţi în cultul lor iar Khabar sau Kabar este denumirea arabă a zeiţei lunii.