|
Mileniul ,,de întuneric” al românilor!
Sîntem oamenii pămîntului.
Nicolae Iorga
Pentru a-şi duce la capăt plăsmuirea propusă, istoricul înlătură sau falsifică orice dovadă care îl contrazice!
Imperiul roman de neam latin şi imperiul roman de neam get Împăratul roman Domiţian este asasinat la 18 septembrie 96, fiind victima unei conjuraţii de palat. Senatul îl declară duşman al poporului roman şi toată domnia lui este supusă damnatio memoriale – condamnarea memoriei. Pedeapsa care lovea orice persoană învinuită de ,,atentat la maiestatea poporului roman”, avea drept consecinţă distrugerea statuilor damnatului respectiv, martelarea numelui de pe monumente şi inscripţii şi anularea tuturor actelor, în cazul unui împărat. Pentru geţii de la nordul Istrului această condamnarea a împăratului roman a avut consecinţe covîrşitoare pentru că s-au trezit peste noapte din aliaţi ai romanilor în duşmani care trebuiau pedepsiţi şi distruşi. Istoricii noştri nu bolborosesc nimic despre acest smîrc urît mirositor şi otrăvitor. Nerva este proclamat împărat de către senat, după asasinarea lui Domiţian. El a fost mazilit cîteva luni în anul 93 de fostul împărat dar a revenit în Roma. Aparţinînd unei vechi familii de senatori, Nerva se bucura de sprijinul acestora dar şi de faptul că era cunoscut ca un om cu moravuri sănătoase şi fără aspiraţii de mărire. Odată cu mazîliţii romani ai lui Domiţian, s-au întors la Roma şi cei care au fost pedepsiţi pentru că aveau ,,obiceiuri mozaice” sau se ,,iudaizaseră” ceea ce nu dădea bine deloc la morala romană. Şi s-au înfăţişat să ceară ,,justă despăgubire” toţi cei judecaţi cu sabia şi condamnaţi pentru noile lor apucături religioase considerate stricăcioase de către împăratul romanilor. Domiţian avea dreptul să îi condamne pe cei cu ,,obiceiuri mozaice” pentru că în calitate de pontifex maximus - Mare Preot al imperiului şi mare preot al cultului oficial dar şi al tuturor cultelor legale din imperiu, legea îi cerea să le apere împotriva celor care făceau prozeliţi şi mai ales nu erau recunoscuţi prin edicte ale împăratului. Nici Nerva nu le-a tolerat mozaicilor pretenţia mesianică de a conduce lumea şi astfel l-a obligat pe zurbagiul şef care-i tot îndemna la revelaţii şi viziuni de vizuini, episcopul Clement al Romei, să-şi descarce goarna la Cherson de toate zicerile lui tîmpite unde şi-a găsit alţi mesia de păpădie care ştiu să trăiască numai pentru urgie. În anul 97 datorită tulburărilor din garda pretoriană şi ale legiunilor din provincii, evenimente poate provocate intenţionat, îi impun lui Nerva să-l adopte pe Traian, unul dintre cei mai capabili generali, coregent şi succesor la tron în 27 octombrie. Nerva moare la Roma la 27 ianuarie 98 lăsînd în urmă un stat slăbit financiar şi cu multe probleme de rezolvat. Traian, născut în anul 53 în Spania, este recunoscut de senat ca împărat imediat după moartea lui Nerva, fiind primul provincial care ocupă această demnitate în imperiul roman. Fiind iubit de ivriţii de la Roma dar şi de aiurea, le acordă cetăţenie romană tuturor clocitorilor de rele şi pune la cale distrugerea statului get care era nu numai cel mai periculos duşman după condamnarea lui Domiţian, dar şi cel mai bogat stat care putea salva imperiul de la o prăbuşire ce se arăta destul de urîtă. Şi ivirţii/iudeii aveau împotriva geţilor destulă ură şi venin ca să poată otrăvi multă lume, pentru că din Frăţia celui Ales de la Sarmisetuza, se plimbau prin Palestina fel de fel de geţi de soi, cu foi de papirul şi plăcuţe de plumb în traistele lor şi care le împărtăşeau celor curioşi, multe bunătăţi din înţelepciunea mioritică. Avînd asemenea gînduri ticăloase, Traian a oprit stipendiile pe care Roma le dădea Geţiei ca aliat, cerîndu-le acestora să trimită înapoi pe toţi meseriaşii romani ce participau la construirea unor cetăţi şi să se supună imperiului roman. Ultima pretenţie a romanului a venit rău de tot în guşa geţilor aşa că s-au văzut obligaţi să-şi ascută din nou săbiile pentru a hăcui pofticioşi de munca altora. Primul război romano-get s-a pe-trecut în perioada 101-102 din care Getia a ieşit ciopîrţită rău şi cu trupe romane cantonate chiar în apropierea Sarmisetuzei pentru a le supraveghea orice mişcare. Perioada de armistiţiu a luat sfîrşit în anul 105 cînd luptele au început cu şi mai mare înverşunare pentru că geţii ştiau ce îi aşteaptă dacă romanii vor deveni stăpînii pămîntului lor. Ţara a fost ocupată parţial de către romani – Transilvania şi Banatul, partea de vest a Munteniei, partea răsăriteană a Carpaţilor cu trecătorile ce permiteau accesul către apus şi cam atît. Partea răsăriteană a imperiului get nu a fost ocupată de ro-mani pentru că aceştia nu puteau controla o populaţie ce era gata oricînd să dispară din calea prădătorilor în marea cîmpie a răsăritului. În intervalul 107-109 se construieşte cetatea Ulpia Traiana la cîteva zeci de kilometri de capitala geţilor iar la moartea lui Traian în anul 117, imperiul avea o populaţie cam de 54 milioane locuitori. Cu prăzile uriaşe luate de romani din Geţia, imperiul acestora a existat relativ în echilibru, prosperitate şi linişte mai bine de 70 de ani după care a începutul să se arate iarăşi declinul de după colţ. Dar anul 117 este şi cel al marii răscoale a geţilor din provincia romană Dacia ajutaţi de geţii liberi pentru alungarea cotropitorului. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i-au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l-au făcut să nu-şi pună gîndul în realitate. Guvernatorul provinciei a fost trecut prin sabie alături de mii de funcţionari şi soldaţi. În anul 117 Hadrian dărîmă podul lui Traian de peste Istru după marile răzmeriţe ale geţilor de frica acestora să nu invadeze tot teritoriul din Balcani şi să aprindă un foc pe care să nu-l m-ai poată stinge. Istoricii români nu suflă o vorbă despre această mare răscoală pentru că le-ar da peste cap plăsmuirea nimicirii poporului get şi al tîmpeniei latinităţii; carele va să zică romanii s-au smintit de-a binele şi s-au încăierat o vară întreagă în Geţia cu fantomele morţilor din anii 102 şi 106! Deocheată rău dacă nu o pot pune drept revelaţie! Nu se poate ca un popor care nu mai exista, după pretenţia profeţilor istorici în trădare de Neam şi Ţară, să se răscoale împotriva cotropitorilor romani şi să lupte cu atîta înverşunare. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atît cei din provincia romană Dacia dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor. Dacă Dacia ar fi fost populată cu coloni – care aveau privilegii deosebite dăruite de împărat, căci acesta era sensul cuvîntului pe timpul lui Traian - este o nebunie să spui că ei au început să dea cu parul în binefăcător. Aşa că mişeii, precum le este felul şi moaca, au îngropat adevărul pentru totdeauna şi ne fîlfîie pe sub nas minciuni din ţara lui foaie verde şi a lui Făt Păros! Hadrian(117-138), nepotul lui Traian, confruntîndu-se cu această ,,nebunie” a geţilor, reorganizează de două ori ţinutul ocupat din Dacia dar are probleme mari cu revoltele acestora şi vrea să renunţe la teritoriu. Numai insistenţele prietenilor şi amintirea unchiului său, l-au determinat să ţină în continuare legiunile romane în ţinuturile cucerite în anul 106 la nord de Dunăre. Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 la cererea lui Valens, prezintă situaţia astfel: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur” adică să înţelegem şi noi, amicii îl îndeamnă pe împărat să nu-i lase pe colonii romani în ghearele barbarilor daci care îi iubeau precum sclavul pe stăpîn! Încă o dovadă de netăgăduit că geţii au fost ocupaţi o parte de romani dar nu nimiciţi şi erau destul de puternici ca să le răscoale şi să le facă acestora zilele fripte prin Dacia. Tare bine ar fi ca neamul rumun de azi să facă o răscoală împotriva tîlharilor şi falsificatorilor de adevăruri pentru a-şi croi un nou drum în lume. Chiar şi după ocuparea Geţiei de către romani, neamul nostru nu s-a împăcat cu statutul de rob. Niciodată Geţia nu a fost o provincie liniştită şi pacificată. Inscripţii şi texte vorbesc în vremea Antoninilor(96-192) despre cerbicia acestui neam fără frică de moarte, pomenind de mai multe ori de ,,furor daciscorum” şi de ,,nebunia” lor. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un stindard în mînă, pe un fundal de munţi, cu următoarea inscripţie în greacă – paranoia Geton(nebunia geţilor). Adică erau geţi pe plaiurile Geţiei de îi îngrozeau atît pe greci cît şi pe romani cu dorinţa lor de libertate şi de demnitate. Numai istoricii români nu au nici un fel de dorinţă de adevăr ci numai de minciună şi plăsmuire. De cîte ori aveau prilejul să le arate romanilor supunerea lor, o făceau cu mult curaj şi numai cu ascuţişul săbiei. Pînă la retragerea trupelor romane, geţii din provinciile romane dar mai ales cei din afară nu s-au înfricoşat de faima legiunilor şi pe mulţi i-au obligat să-şi lase oasele aici. Antonius Pius(138-161), este recunoscut de istoricii romani drept un împărat model care a avut relaţii bune cu senatul iar imperiul a cunoscut o perioadă de pace şi prosperitate. Dar pentru neamul nostru străbun nu a fost la fel pentru că ei aveau un statut de robi faţă de cele trei popoare privilegiate ale imperiului – romanii, grecii şi ivriţii - care formau naţiunile constitutive ce se bucurau de drepturi depline şi deci de munca celor exploataţi de stăpînii lumii. În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsînd în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării unde fumul, jalea şi prăpădul au însoţit cetele de ausoni. Marcus Aurelius(161-180) a continuat aceeaşi politică a predecesorului, imperiul avînd o stare de echilibru economic dar către sfîrşitul domniei vremurile au început să se strice pentru că marea pradă luată de Traian din Geţia s-a făcut praf şi pulbere iar altele nu au mai putut fi jefuite fiindcă nu mai erau adunate gata şi să-i aştepte pe romani, greci şi ivriţi să le salte repede în pungile lor. Commodus, s-a născut în anul 161 fiind fiul împăratului Marcul Aurelius, şi a ajuns împărat în anul 180 instaurînd o monarhie absolutistă după modelele celor orientale. Chiar de la începutul domniei, adoptă ca religie oficială a împăratului cultul lui Sarmis sau Mitra cum spun liftele din Occident, care mai tîrziu l-au botezat cu numele de arianism cînd dovezile istorice arată că este vorba de religia crucii practicată de geţi, sau ariminism. În timpul lui au loc revolte în Dacia şi Panonia aşa cum menţionează Lampidius iar pe geţii liberi din imperiul amalilor îi unge cu bani să fie cuminţi în ţinuturile lor şi să nu mai calce hotarele romanilor. Pentru că a băgat sabia adînc în oligarhia senatorială, aceasta pune la cale un complot şi îl asasinează la 31 decembrie în timpul unor sărbători mitriace. Pertinax, un libert cu cheag foarte gros în pungă, după asasinarea lui Commodus a fost recunoscut împărat de senat la 1 ianuarie dar este asasinat de pretori la 28 martie 193 pentru că propusese măsuri severe de cheltuire a banului public. Didius Iulianus, un senator roman foarte bogat cumpără cu 25000 de sesterţi de om, funcţia de împărat scoasă la ,,licitaţie” de către ucigaşii lui Pertinax iar senatul confirmă această mojicie. Cînd legiunile de geţi de la Dunăre îl proclamă ca îm-părat pe Septimius Severus la 9 aprilie 193 iar acesta merge aţă la Roma să-şi ia tronul în primire, ele nu erau o urdie de zurbagii beţivani, ci 30000 de găligani, toţi geţibegeţi, băieţi isteţi şi aspri la mînie cu sabia ştiau a scrie. Aceeaşi negustori de purpură, cu complicitatea senatului îl declară duşman al poporului pe Didius Iulianus şi îl asasinează la 1 iunie 193. Dar Severus ştiindu-le năravurile mişele şi lăcomia fără zăbrele, a schimbat, pe dat tot corpul de pretorieni de vreo 6000 de lotri înlocuindu-i cu oşteni aduşi de el. La fel a procedat şi cu poliţia oraşului cam de acelaşi număr iar restului trupelor de fioroşi ausoni le-a dat straşnică poruncă, să stea la marginea cetăţii făcînd ce le trece prin cap dar de vor auzi mare zaviste cu strigăte de ură şi vuiet de furtună la palat, atunci toţi într-un suflet să ia pas întins să fie faţă la ce s-a întîmplat. Prin această acţiune el şi-a asigurat securitatea pentru că mulţi împăraţi au fost ucişi de uneltirile senatorilor şi săbiile pretorienilor. Clodius Albinus Decimus Septimius un alt pretendent la purpura imperială, este proclamat de trupele din Britania împărat în aprilie 193, după asasinarea lui Pertinax şi alegerea lui Didius Iulianus pentru această funcţie. În dorinţa de a avea un aliat în războiul cu Pescennius Niger, ajuns şi el împărat al trupelor din Orient în aprilie 193, Septimius Severus pe care senatul Romei l-a recunoscut ca împărat mai mult de nevoie decît de voie, îl recunoaşte drept coîmpărat pe Clodius Albinus. După înfrîngerea lui Niger de către Severus, relaţiile cu Clodius devin tot mai încordate iar acesta era sprijinit pe faţă de cercurile senatoriale din Roma ca să devină singur împărat. Pentru a-l înlătura pe Severus de la putere, Clodius Albinus debarcă pe continent şi ocupă Galia în anul 196 dat este înfrînt în bătălia de la Lugdunum – Lyon – 19 februarie 197. După asasinarea lui Didius Iulianus şi recunoaşterea de către senatul Romei a lui Septimius Severus ca împărat, acesta porneşte o campanie militară împotriva lui Niger pe care îl înfrînge la Cizik în anul 193, Niceea şi Issos în anul 194, cînd este capturat şi decapitat. După 4 ani el reuşeşte să-şi elimine toţi adversarii – Niger în 194 şi Clodius Albinus în 197 – şi să instaureze în imperiu un regim autoritar avînd ca principal sprijin armata formată în mare parte din geţi şi aparatul birocratic funcţionăresc. Severus s-a născut în familia unui cavaler get în oraşul Leptis Marga din nordul Africii fiind primul împărat arimin care urcă pe tronul romanilor. Urmează studii juridice la Roma şi este admis în senat de către Marcus Aurelius. Cunoaşte o stră-lucită carieră militară şi administrativă. În anul 209 îşi ridică fiii Caracalla şi Geta la rangul de auguşti instituind dinastia Severilor care va dăinui pînă în anul 235. În timpul său, autoritatea imperială este întărită foarte mult iar atribuţiilor senatului sînt drastic limitate datorită simpatiilor făţişe arătate faţă de Clodius Albinus. Cavalerii au drum deschis la toate funcţiile din aparatul imperiului iar senatorii sînt practic eliminaţi de la conducerea statului devenind o instituţie de decor. Înfiinţează Consiliul principelui ca principal organism de decizie şi conducere unde se remarcă juriştii Papian şi Ulpian. Armata se bucură de o atenţie deosebită din partea împăratului îmbunătăţindu-se considerabil starea ei materială şi statutul social al soldaţilor şi cavalerilor. Dacia şi Dobrogea cunosc o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. Între anii 197-199 reuşeşte să cucerească de la parţi toată Mesopotamia, transformînd-o într-o provincie romană. Moare la Eboracum – York – la 4 februarie 211. Este semnificativ la acest împărat trac, dorinţa lui de a-şi păstra identitatea de neam arimin chiar dacă s-a născut pe pământ străin şi a trăit toată viaţa departe de rădăcinile neamului său. Istoricul Symmachus în Vita Maximini, cartea V spune despre viitorul împărat al imperiului roman Maximin Tracul: ,,Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac… născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia şi mama era născută din neamul alanilor… A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor… Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor.” Cînd Severus se afla cu trupele în Tracia îl cunoaşte pe Maximin şi istori- cul relatează un obicei al soldaţilor geţi, spunînd astfel: ,,…în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi… acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat.” Maximul s-a născut în anul 173 şi ajunge împărat în anul 235, iar timpul cînd s-au petrecut evenimentele povestite de Symmachus pot fi localizate la începutul domniei lui Severus. Textul spune că păstorul Maximin i s-a adresat împăratului roman de neam trac, Severus ,,aproape în grai tracic” pentru că nu cunoştea latina, iar dacă împăratul i-a răspuns la cerere înseamnă că el înţelegea acest grai. Regatul clientelar al Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre, deci după 150 de ani de stăpînire romană tracii nu se latinizaseră deloc cum sună dogma latrinistă şi scrierea dovedeşte că sîntem minţiţi de 150 de ani cu poveşti despre cai verzi ce aleargă pe pereţi şi prin căpăţînele unor întunecaţi trădă- tori de neam şi ţară. Informaţia mai arată că schimbările făcute de Severus la Roma printre pretorieni şi miliţiile urbane era o măsură de siguranţă şi o încrederea deosebită pe care o arăta consîngenilor săi. Senatori romani îl batjocorea pe Severus cu expresia de ,,micul trac” pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ,,uzurpatorul trac”. Caracalla, născut în anul 188 ajunge împărat la moartea tatălui său Septimius Severus în februarie 211. În anul 196 este desemnat cezar iar în anul 198 este numit august împreună cu fratele său Geta. În februarie 212 îşi asasinează fratele împreună cu 20000 de susţinători ceea ce face ca puterea lui în rîndul armatei să fie grav compromisă de această acţiune. Continuă reformele tatălui pentru transformarea imperiului roman dintr-un imperiu al cetăţii Roma într-un imperiu al naţiunilor şi dă Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212, prin care primesc cetăţenie romană toate populaţiile libere. Provinciile dobîndesc un statut egal cu Roma şi cu Italia. Are mari necazuri cu neamurile geţilor la Dunăre pe la anul 213 cînd cei din est din imperiul amal, carpii împreună cu goţii îi calcă provinciile fără înştiinţare, dar reuşeşte să-i ţină încă dincolo de graniţele imperiului roman. Pentru asemenea fapte îşi ia cognomenul Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, dovadă că împăratul nu se luptase cu poporul de stafii al geţilor ci cu o armată reală şi plină de cerbicie. Văzîbdu-i vrednici şi plini de curaj în faţa morţii şi fiind urît de armată după asasinarea lui Geta, el îşi alege dintre aceşti răuleni o gardă persoană numindu-i ,,leii scitici”. Pentru prima dată în istorie, goţii apar dar cu numele lor adevărat şi în relaţia corectă pe care o aveau cu geţii din estul Carpaţilor. Este asasinat în Mesopotamia de către Macrinus în anul 217 în timpul campa- niei militare împotriva imperiului part. Asasinul se proclamă împărat dar politica fiscală aspră îl face urît în ochii dinastiei Severilor şi a altor pături sociale care pun de o răscoală şi în confruntarea de la Antiohia din anul 218, este înfrînt şi trecut la cele veşnice împreună cu fiul său care era locţiitor, după o domnie de 11 luni. Elagabal, născut în anul 204, preot din Emesa era nepotul lui Caracalla şi urmaşul lui la tron, după ce Macrinus a fost ucis în anul 218, fiind recunoscut de senat ca împărat dar conducerea imperiului o exercită Iulia Maesa, bunica sa şi Iulia Soemias, mama sa. În anul 221 este obligat să adopte ca succesor pe M. Aurelius Severus Alexander dar va încerca de mai multe ori să-l asasineze. Excentricităţile şi dorinţa de a impune în imperiul roman, fariseismul mozaic, drept cult oficial l-a făcut să-şi piardă viaţa în furia declanşată în populaţia Romei de această măsură în anul 222. Unii istorici spun că el dorea să instaureze iudeo-creştinismul ceea ce nu este o fantezie, chiar dacă cultul nu reprezenta nimic în imperiu, avea adepţi ceva mai mult de cîteva mii sau poate cel mult zece mii şi aceia nişte prăpădiţi urduroşi răspîndiţi numai în marile oraşe ale imperiului. Dar avea susţinători cu bani mulţi. Severus Alexander este recunoscut de către senat ca împărat după uciderea lui Elagabal în anul 222 care instaurează bunele relaţii cu senatul şi anulează toate excesele şi excentricităţile predecesorului. Dar puterea în imperiu este deţinută de mama acestuia Iulia Mamaea. Sînt amîndoi asasinaţi în anul 235 la Mogontiacum – Maintz – de către soldaţi în timp ce pregătea un război împotriva alamanilor. Cu el dinastia Severilor iese din istorie dar neamul arimin mai stă în fruntea imperiului roman cu următorul împărat. Maximin Tracul, fiul unei familii de ţărani din Tracia ajunge împărat după asasinarea lui Severus Alexander în primăvara anului 235. El nu cere recunoaşterea senatului Romei pentru noua lui funcţie şi impune oligarhiei romane biruri mari care îi antrenează după felul şi năravul lor într-o conspiraţie contra soldăţoiului trac. Se războieşte în anii 236 şi 237 cu sarmaţii şi geţii la Dunărea de Jos pentru că aceştia făceau studii de topografie şi prădăciuni prea dese în ţinuturile de la sudul fluviului. În anul 235 porneşte persecuţia împotriva clerului iudeo-creştin, religie care avea statutul de cult particular dar întindea mîinile şi ochii către cele mai înalte zări. Preoţii şi şefii cultelor religioase tolerate în imperiu erau scutiţi de impozite iar iudeo-creştinii nu se opreau să formeze tot felul de secte spre a scăpa de biruri şi a găsi fraieri care să le ofere stipendii pentru a trăi ca trîntorii. Îi caută pe iudeo-sataniştii ce îşi spuneau şi creştini şi în special conducătorii lor, cu sabia pentru năzuinţele de mărire şi stăpînire. La începutul anului 238 senatul Romei pune de o mare răzmeriţă împotriva împăratului trac Maximin, văzut în ochii romanilor ca un tiran ce a uzurpat prin forţa armelor funcţia de supremă. Pentru a-i dispersa armata, conspiratorii proclamă în Africa împărat pe Gordian l la 19 martie 238 care-şi asociază la domnie pe fiul său Gordian ll. Răzvrătitul făcea parte din marea aristocraţie romană şi s-a simţit tare ciufulit cînd a văzut scaunul lui Augustus şi Pius, ocupat de un soldăţoi trac ce nu ştia să vorbească decît limba lui maternă şi servea latina doar pentru a-i băga în boale pe aceştia. Senatul Romei îl recunoaşte ca împărat al imperiului pe uzurpator, declarîndu-l pe împăratul de drept Maximin Tracul ca duşman al poporului roman ,,hostis publicus”. Dar povestea s-a sfîrşit rău pentru doritorii de purpură imperială pentru că legiunea lll Augusta, credincioasă lui Maximin, i-a trecut prin sabie pe toţi pofticioşii de putere. Pentru a avea mai mulţi sorţi de izbîndă împotriva soldăţimii arimine care umpluse armata romană, senatul a mai recunoscut la Roma pe Balbinus Calvinus Decimus Caelius(178-238) ca împărat şi Pupienus Maximus, proclamat cezar, după ce împăraţii Gordian l şi ll au fost ucişi de către trupele fidele lui Maximin Tracul. Primul a fost însărcinat să aducă trupe credincioase din Galia care trebuiau să apere Italia de invazia împăratului trac ce se grăbea spre Roma să le poată înţelege mai îndeaproape supărarea senatorilor. Bătălia decisivă s-a dat în apropierea oraşului Aquileia, unde împăratul Maximin a murit în condiţii neclare, poate ca urmarea a ceva trădări şi parale multe. La scurt timp după moartea tracului, Balbinus şi Pupienus sînt asasinaţi de către garda pretoriană după 99 de zile de domnie. Dar în urma lor a rămas Gordian lll, un copil de 13 ani, nepot de soră al lui Gordian ll, care a fost asociat de cei doi împăraţi de la Roma cu titlul de cezar, conducînd imperiul pînă în anul 244. Autoritatea reală însă a fost exercitată de arabul Timesitheus(241-243) care era prefectul pretorienilor şi moare în timpul războiului cu sasanizii. Urmaşul său în fruntea pretorienilor, Filip Arabul care era chiar arab, îl scapă de zile şi de neliniştile vieţii pămînteşti pe împărat în timpul campaniei din anul următor ce o purta pe Eufrat împotriva imperiului part. Este uimitor că senatul Romei l-a recunoscut pe ucigaş drept împărat iar fapta în sine arată degradarea totală a oricărui simţ roman la aceste adunături de lichele ce erau în stare să vîndă imperiului oricărui pofticios cu bani sau cu apucături mişele. Filip Arabul, fiul uni şeic din Siria, ajunge prefectul pretorienilor în timpul lui Gordian lll, pe care îl asasinează în timpul pregătirii unei campanii militare împotriva parţilor în vara anului 244 şi se proclamă împărat. În anii 245-247 poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor care doreau să-i alunge pe romani din toate teritoriile ce le stăpîneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpîni pe pămînturile neamului ales de Sîntu. În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sînt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia. În vara anului 248, generalul Pacatianus din Moesia este proclamat împărat de către trupele din această provincie dar este asasinat chiar de proprii soldaţi cînd trupele trimise de Filip Arabul şi comandate de senatorul Decius se apropiau pentru a cere socoteală doritorului de mărire. În acelaş an carpii regelui amal Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pămîntul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe cînd domnea peste romani Filip Arabul… Goţii(geţii), cum se întîmplă, suportînd greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”. Asta ştia episcopul Iordanes la mijlocul secolului Vl despre strămoşii noştri din estul Carpaţilor care îşi duceau traiul pe la mijlocul secolului lll al erei noastre; că aveau regii lor formînd imperiul amal, erau aliaţi cu goţii în cadrul acestui imperiu, iar romanii îi îmbunau anual cu bănet gros să nu li se ascută dorinţa de prădăciune. Istoricii noştri nu ştiu nimic despre aceste realităţi sau nu vreau să ştie şi atunci trebuie să-i acuzăm de mişelie şi trădare de Neam şi Ţară, fi-le-ar neamul de ocară! Ne mai spune Iordanes în paragraful 92 că supărîndu-se rău geţii şi goţii fiindcă romanii i-au uitat la bănet: ,,Aceştia, trecînd îndată Dunărea şi devastînd pentru a doua oară Moesia, au atacat Marcianaopolis, renumit oraş al Moesiei, şi, după ce l-au ţinut sub asediu prelungit, l-au părăsit contra unei sume de bani ce le-a fost dată”. Vedem că totuşi romanii mai puteau fi şi înţelegători atunci cînd urdiile de geţi şi goţi au împînzit cîmpiile Moesiei prin invaziile din anii 245, 247 şi 248. La para-graful 94 ne spune: ,,De aici, cum spuneam, getul îmbogăţit prin banii primiţi după lungul asediu, s-a reîntors acasă la ale sale.” După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de prădători şi duşmani ai romanilor după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva pe care lumea subţire în cunoaşterea adevărului istoric îi ţine de got. Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud(cana + băut), un nume curat românesc de nu s-or supăra împestriţaţii la maţe şi la minte. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l-a uitat de tot şi toate. În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva/Canabaud pornesc o invazia puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu-le în ruine. Cam în această perioadă apar la Dunăre şi neamurile gotice ale vandalilor şi germanice ale herulilor. În anul 250 Gaudarich şi Argiat stabiliţi în sudul arcul carpatic au zădărnicit cuceririle lui Ostrogotha în Moesia. Decius Caius Traianus, s-a născut în anul 195 în Panonia inferioară, de neam get, a ajuns senator de unde a reuşit să ocupe funcţia de guvernator al Moesiei. În anul 249 este trimis de împăratul Filip Arabul să reprime revoltele din Moesia şi Panonia dar este proclamat împărat la Viminacium de către trupele de geţi pe care le comanda. Se întoarce împotriva lui Filip Arabul şi în bătălia de la Verona din septembrie 249 îl învinge şi este recunoscut ca împărat de către senatul Romei. Avea un puternic simţămînt al legăturii de neam şi se considera ,,restauratorul Daciei” dar în vara anul 249, goţii şi carpii pornesc o mare invazie la sud de Dunăre care îi duc pînă în Capadocia unde iernează. Cînd se întorc în vara anului 251, plini de prăzi ca un stup de miere, Decius împreună cu fiul său Herennius le ies în cale la Abritus în Moesia în august dar trîntorii tîlhari nu s-au lăsat prinşi, ba au răspuns vîrtos cu fierul astfel că şi-au găsit sfîrşitul pe cîmpul de luptă ambele feţe împărăteşti. Trebonianus Gallus este proclamat împărat la moartea lui Decius în anul 251, de trupele din Moesia pe care le comanda. Acesta îi numeşte ca cezari pe fiul să Volusianus şi al doilea fiu al lui Decius, Hostilianus. După proclamarea lui Aemilianus Marcus ca împărat, Trebonius Gallus este ucis de proprii soldaţi la Interamna(nordul Italiei) în anul 253, Aemilianus a avut aceeaşi soartă la Spoleto în centrul Italiei la aflarea veştii că Valerian a îmbrăcat purpura imperială. Aemilianus Marcus Aemilius, împărat roman pentru scurtă vreme în anul 253. Ofiţer de origine maură, devenit procurator al Moesiei în anul 252 este proclamat împărat de trupele pe care le comanda după ce a respins o invazie a goţilor. Valerian, descendent al unei vechi familii senatoriale este proclamat împărat la 3 septembrie 253 de trupele din Galia şi Germania şi recunoscut de senat după dispariţia lui Aemilianus. Îşi asociază la putere pe fiul său Gallienus pentru va guverna provinciile din Europa inclusiv ţinuturile dunărene şi balcanice iar el să conducă Orientul. Pentru prima dată în istoria sa imperiul roman este împărţit administrativ în două părţi distincte conduse de doi împăraţi cu două centre de putere. Prin edictele date în anii 257 şi 258 el pune capăt obrăzniciei iudeo-creştinilor care doreau să fie recunoscuţi ca o religie publică şi să beneficieze de toate dreptu- rile ce rezultă din acest statut – scutirea de impozite a preoţilor, primirea de donaţii din fondurile publice şi neimpozitarea donaţiilor primite de la particulari. Dar ei au încercat chiar să se infiltreze în aparatul imperial pentru a da o lovitură de stat sau a influenţa în interesul lor politica romanilor. Valerian a tuşit cu pucioasă asupra lor şi i-a liniştit cu edictele date în anii 257 şi 258 prin care le confisca toate bunurile primite din partea statului. În anul 259 porneşte un război împotriva perşilor dar este înfrînt la Edessa şi moare în captivitate un an mai tîrziu. În anii 257-258 geţii şi goţii pornesc o mare acţiune de jaf în Moesia şi Tracia, trec în Asia Mică şi ajung pînă în Capadocia de unde se întorc iarăşi la Dunăre plini de pradă. Romanii nu mai au puterea să-şi fîlfîie crestele de pene iar aceşti răi plini de vigoare şi scan-dal întră prin provinciile lor ca şoarecele în brînză. Cu siguranţă că la asemenea raiduri de pîrjolire în sudul Dunării dar şi mai departe, participă şi grupuri de geţi chiar din fosta provincie Dacia care aveau de plătit grea simbrie cohoardelor romane din sud, baştina lor nu mai era sub stăpînirea acestora. Gallienus este fiul împăratului Valerian, asociat la domnie în anul 253 se ocupa de guvernarea Occidentului şi a părţii răsărite a Europei. După căderea lui Valerian în captivitatea sasanidă în anul 259, imperiul roman practic se destramă, întreg Orientul ajunge sub controlul prinţului Odaenathus al Palmiyrei, Galia, Spania şi Britania formează un regat condus de generalul Postumus iar Dacia, Panonia, Tracia, Macedonia şi Moesia sînt conduse de către generalul get Regalianus. Împăratul de la Roma mai controla doar Italia şi Grecia, ceea ce reprezenta cam 10% sau chiar mai puţin din fostul imperiu roman. Această realitate istorică este ocolită cu mare grijă de toate studiile de la noi sau din Occident care se referă la imperiul roman!!! Sextus Aurelius Victor (sec. lV) a scris Caesares şi Historia Augusta unde găsim despre împăratul Gallienus şi a fiului său Saloninus, făcute următoarele precizări: ,,Întîmplîndu-se toate acestea spre norocul său şi încă peste orice aşteptare a sa, a ajuns mai nepăsător, cum i se întîmplă omului cînd îi merg lucrurile bine, şi atît el cît şi fiul său Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de caesar, au lăsat ca statul să ajungă la prăbuşire, Căci goţii înaintară nefiind împiedicaţi în Tracia, ocupînd Macedonia, Ahaia şi ţinuturile învecinate din Asia, parţii puseră stăpînire peste Mesopotamia, iar Orientul ajunse să fie condus de tîlhari sau de o femeie. Alamanii pun mîna pe Italia iar neamurile francilor după ce au jefuit Galia, cuprinseră Spania, jefuind şi aproape distrugînd oraşul Tarraco, şi pun mîna pe nişte corăbii de ocazie şi trec în Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce cîştigase Traian. Şi astfel bătînd cu furie vîntul din toate părţile, în întreg imperiul roman s-a produs o frămîntare de sus şi pînă jos”. Tot în această lucrare, alt autor Trebollius Pollio, scriind despre generalul get Regallianus în capitolul Triginta tyranni, Regallianus lX, ne dă informaţiile: ,,Nu s-ar putea nega că Regallianus n-ar fi fost un general vestit, dar era de multă vreme bănuit de Gallienus, fiindcă părea demn de a fi împărat. Era dac de origine, şi pe cît se spune, rudă cu Decebal. Există o scrisoare a împăratului Claudius, dinainte de a fi ajuns la domnie, prin care scrisoare i se aduc mulţumiri lui Regallianus, pe cînd era comandant în Ilyric, pentru că a redat această provincie imperiului, pe cîtă vreme netrebnicia lui Gallienus, a făcut să se piardă toate provinciile. Această scrisoare ce se găseşte în arhive, fiind o scrisoare publică, am găsit de cuviinţă să o transcriu aici.” Asta au scris istoricii romani din secolul lV, care au studiat arhivele imperiale, cercetînd documentele privitoare la anii domniei împăratului Gallienus. Istoricii români nu cercetează nimic pentru că nu au nevoie de adevăr, ei scriind numai după porunca stăpînirii sau grosimea pungii primite! Să vedem cu mintea noastră ce s-a întîmplat în fostele teritorii ocupate de romani şi care erau locuite de strămoşii mei geţibegeţi. În anul 246 Filip Arabul acordă provinciei romane Dacia dreptul de a bate monedă iar acest indiciu ne arată că după anul 254, nu se mai găsesc monede cu inscripţii romane, deci teritoriile erau foarte nesigure pentru Roma iar controlul lor devenise o problemă gravă, geţii luptînd cu mult spor pentru realizarea legămîntul lui Diogio şi al asenilor. În toamna sau iarna anului 257, geţii din Moesia se răscoală împotriva stăpînirii romane iar flacăra revoltei cuprinde şi provinciile Dacia şi Panonia. În fruntea răsculaţilor s-a pus chiar guvernatorul Pannoniei, getul Ingenuus(om liber în latină), un general getbeget şi pe deasupra bun cunoscător al vieţii politice romane. Îşi stabileşte reşedinţa noii puteri la Sirmium(azi Sremska Mitrovica – Iugoslavia), Împăratul roman nu s-a lăsat ameţit de furia geţilor şi în primăvara anului următor vine cu mare puhoi legionar iar răsculaţii îi întîmpină cu sabia la Mursa(astăzi, Osjek în Croaţia). Geţii sînt înfrînţi, căpetenia Ingenuus moare pe cîmpul de luptă iar Gallienus porneşte o represiune sălbatică aşa cum făceau romanii de obicei cu toţi răzvrătiţii. Dar cum majoritatea soldăţimii era de neam arimin şi au început să mîrîie faţă de atrocităţile pe care pe ordonase împăratul, astfel s-a renunţat la pedepsele exemplare cu care erau miluiţi răsculaţii pentru a-i înspăimînta. Dorind să liniştească nemulţumirile armatei după aceste represalii, Gallienus numeşte comandant al trupelor din provinciile dunărene – ducatul Iliriei – pe generalul get Regalianus, care avea sub controlul său provinciile Tracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia cum scrie un document al vremii ,,...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.” În vara anului 258, răzmeriţa irumpe din nou cu mai mare furie în toate teritoriile pe care Regalianus le controla în calitate de comandant militar, geţii în frunte cu căpetenia lor se rup de Roma formînd un puternic stat get, al doilea după cel de la estul Carpaţilor pe care istoria şi istoricii ticăloşi nu vreau să le recunoască. Pe unele monede bătute cu ocazia proclamării lui ca împărat sau rege apare zeul solar cu legenda: ,,Oriens(răsărit) aug(ustus)”(sfînt, venerat, măreţ) de unde vedem că Regalianus dorea să-şi pună acţiunea sub protecţia zeului binefăcător din răsărit care la geţii din regiune era Mitra/Sarmis iar cultul lui era răspîndit în tot imperiul roman. La 15 ianuarie 27 î.e.n. senatul Romei îi acordă lui Octavianus numele sacral de Augustus cu sensul de ,,cel vrednic de cinste, cel venerabil”, deci legenda zeului solar este foarte clară în raport religios. Istoricii români şi de aiurea care nu sînt nici vrednici de cinste nici venerabili, au luat o medalie a lui Gallienus cu legenda ,,restitutor Orientis”(restauratorul Orientului) şi au tras concluzia că getul Regalianus a fost pus pe năsălie de împăratul de la Roma. Dar medalia cîntată se referea la realitatea din Orient iar destinatarul era Odaenathus care eliberase teritoriile de invazia sasanidă şi îl căsăpise pe uzurpatorul Quietus. Informaţii despre Regalianus avem foarte puţine dar un text ne spune că: „Regalianus… gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” greşit tradus ,,de neam dacic(fiind), pe cît se spune, rudă cu însuşi Decebal”. Tălmăcirea corectă este ,,neamul Daciei(fiind) în adunarea străbună, a zis ca Regalianus să fie singurul părtaş”. Este important de ştiut că romanii au încheiat pacea din Panonia în anul 89 cu nobilul Diegis nu cu Decebal nume care nu apare niciodată pe tăbliţe, fiind o născocire a lui Dio Casius. Aşa cum senatul Romei îi împuternicea pe generali să poarte războaie în numele republicii tot aşa la geţi, dage balo/dege bali împuternicea pe mato să-i apere interesele împotriva oricărui nepoftit. Regalianus primise din partea neamurilor arimine ce trăiau în Dacia, Panonia, Tracia, Dalmaţia, Ilyria şi Moesia să le apere împotriva romanilor iar faptul că dorea să formeze un mare imperiu dacic arată că aceste idei aveau rădăcini în mintea geţilor şi au vrut să le înfăptuiască. Decius mai avusese asemenea gînduri nobile pentru neamul său iar Lactanţiu cu ceva ani mai tîrziu îi atribuie lui Galeriu asemenea idei care atunci erau chiar realitate! Atât istorici contemporani împăratului roman Gallienus, între care şi atenianul Dexip(210 – 280) în scrierea Sciticele, cât şi cei din secolelor următoare, Eutropius în lucrarea Breviarium ab Urbe condita, Sextus Aurelius Victor care scrie pe la 360, Caesares, Rufius Festus care scrie la cererea împăratului Valens în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani, Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus cu Historiae Augustae, pe la anul 394, Zosimos şi alţii afirmă că provinciile: Pannonia, Dacia, Moesia, Dardania, Dalmaţia, Illyria, Scythia, Macedonia şi Thracia, erau controlate de Regalianus. Odată cu constituirea acestui stat al Geţilor de apus, Regalianus a bătut o monedă de argint cu chipul său iar pe cap poartă coroana de raze solare a lui Mitra/Sarmis. După un deceniu de războire fără succes cu geţii conduşi de Regalianus, în anul 267, împăratul Gallienus pregăteşte o acţiune militară de mare amploare pentru distrugerea statului get, mobilizînd trupe importante în provinciile Pont, Bithynia, Phrigia, Achaia, Tesalia, Epir sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip(istoricul şi comandantul Atenei), Claudius, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalianus, pentru a zădărnici planurile romanilor, a dirijat în locurile unde se adunau urdiile războinice, o puternică năvală a neamurilor din imperiul get de răsărit formată din geţi, goţi, tervingi, gepizi, heruli, peuci, toate venite să uşureze pe cei întîlniţi în cale de zile şi de parale. Devastările au început din provincia Pont şi au fost stăvilite abia în Achaia, Tesalia şi Epir. Herulii au bătut cu îndîrjire în porţile Atenei cîteva luni de zile dar grecii s-au făcut că nu-i cunosc fiind preocupaţi de adînci meditaţii şi nu i-au auzit pe belicoşii curioşi. Ba încă văzîndu-i strîngători din fire cu tot ce le cădea în cale, s-au chitit să le mai dea la mir nepoftiţilor care umblau creanga prin ţară străină. Şi astfel s-au învrednicit să reziste privirilor iscoditoare ale năvălitorilor din toamna anului 267 pînă în primăvara lui 268 cînd Gallienus a venit cu trupe importante să nu lase pe mîna lotrilor şi ultima provincie pe care o mai deţinea în afara Italiei. Socotelile cu invadatorii, romanii le-au încheiat pe rîul Nestos/Mesta din sudul Traciei, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus penindu-i rău şi punînd gabja chiar pe căpetenia lor, Naulobatus; dar păşind mai adînc către nord în regatul de apus al geţilor condus de Ragalian, a fost întîmpinat de cerbicia ariminilor traci care l-au obligat să se retragă la Roma cu toată fala lui. Mai încearcă un tertip, năimindu-i pe sarmaţii din nord, să-i calce pe geţii lui Regalian cu o invazie, dar năvălitorii sînt, cei mai mulţi trecuţi prin sabie. Văzînd că nu-i poate îndoi cu fierul pe aceşti răuleni arimini, în vara anului 268 Gallienus pune de o mişelie şi trimite hicleniţi la curtea lui Regalian să-l pună pe năsălie, ,,trudă” care este dusă pînă la capăt în luna august 268. Dar nu i-a fost pohta de bun augur împăratului roman pentru că şi el a sfîrşit căsăpit tot în august 268 de potrivnicii geţi din armata sa, care s-au răzvrătit punînd mîna chiar pe imperiu. Regatul get de apus mai continuă doi ani sub Druantila, soţia lui Regalianus, apoi se împarte în două părţi, Dacia se uneşte cu regatul geţilor de est, iar celelalte teritorii care au fost cîndva sub ocupaţie romană revin în componenţa acestui stat, dar de data aceasta condus de împăratul get Aurelian, care face un Legămînt cu cei de la nordul Istrului. Evenimentul istoric este dovedit de monezile bătute la Carnuntum care au pe una din feţe imaginea reginei. Regina/împărăteasa Sulpicia Dryantilla, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au pus în mişcare o mare invazie care a pornit din regatul amal cu peste 320.000 de războinici – după Scriptores Historiae Augustae, pentru a da o lovitură de moarte imperiului roman. Adunarea urdiilor s-a făcut în nordul Mării Negre, participînd tot numai ,,oameni de bine” din neamurile arimine, scitice şi gotice care au pornit dar nu haotice, către Pont în iarna lui 268 şi primăvara lui 269. Ea a fost oprită de către împăratul get al Romei, Claudius în vara anului 269 pe rîul Naissus în Macedonia. Istoricul Zosimos scria despre acest eveniment foarte important pentru istoria noastră: ,,Dacii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras/Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare..., având vântul dinspre spatele corăbiilor”, până la strâmtoarea Propontidei. Istoricul grec vorbeşte de o uriaşă armie ce a năvălit ca un potop peste sudul Balcanilor şi Grecia, deci geţii sau dacii din fosta provincie Dacia nu numai că nu erau dispăruţi cum behăie istoricii români, dar aveau o putere militară foarte periculoasă pentru orice armată. Claudius moare de ciumă în vara anului 270 şi în locul lui este proclamat de către soldăţimea arimină, ca împărat al imperiului roman, getul Aurelian. Acesta încheie un Legămînt cu geţii de la nordul Istrului cărora le promite ajutor în caz de primejdie, primind statutul de federaţi ai imperiului. Informaţii mult mai consistente au fost publicate în cele două volume Fontes în anii 1964 şi 1970 sub pălăria Academiei R.P.R. dar istoria noastră a rămas tot falsi-ficată şi pe nimeni nu supără această ticăloşie fără seamăn. Nelegiuirea foloseşte numai celor care vreau răul poporului român şi păzesc cu mare îndîrjire toate min-ciunile culturii occidentale clocite după anul 381 pînă în secolul XX. Istoricul român Ion Popescu – Puţuri, a fost acuzat de către tracişti şi alţi internaţionalişti la fel de ticăloşi, că este născocitorul obîrşiei prea străvezii a daco-românilor. Dar mioriticul Ion Popescu – Puţuri, a fost meşteşugit învîrtit de către cazarul Gogu Rădulescu – Prepuţuri şi astfel cultura română a avut cocoţat pe crească multă vreme, un iluminat bolşevic din ceata lui Ucigă-l Toaca! În anul 260 Macrianus Titus Fulvius şi fratele său Quietus, fii lui Macrianus, ministrul de finanţe al lui Valerian, fost arhisinagogarh în Alexandria de neam ivrit pun de o uzurpare şi se proclamă împăraţi după ce l-au cam părăsit o leacă pe adevăratul împărat ce a ajuns prizonier la perşi. O asemenea atitudine se numeşte trădare dar la cîte mişelii se făceau atunci nu se mai ştia ce şi cum. Sînt primii şi singurii ivriţi din istoria imperiului roman care au încercat să pună mîna pe funcţia de împărat dar le-a ieşit pe ochi cu mult sînge. Quietus este ucis de Odaenath, principele Palmyrei în anul 260 iar al doilea este ucis în Grecia în anul 261 cînd umbla după potcoave de cai morţi pe drumurile care duceau la Roma. Odaenathus, principe al Palmyrei din anul 257, după căderea în captivitate a lui Valerian în anul 259, îl ucide pe uzurpatorul Quietus în anul 260 iar Macrianus îşi ia tălpăşiţa spre Roma sperînd să aibă mai mulţi sorţi de izbîndă. În anii 261-262 continuă războiul cu perşii reuşind să-i alunge şi ajunge pînă sub zidurile oraşului Ctesiphon. Pentru aceste fapte primeşte de la Gallienus titlurile de dux Romanorum şi Corector totius Orientis, o recunoaştere de către Roma a autorităţii prinţului în Orient. Cu această ocazie Gallienus bate moneda cu zicerea de ,,restaurator al Orientului” pe care şmecherii mincinoşi i-o atribuie înfrîngerii lui Regalianus de către împăratul roman aşa cum ama arătat mai sus. Odenat este asasinat în anul 267 în timpul unei campanii de respingere a urdiilor goţilor care doreau să vadă cum sînt nisipurile Siriei, iar conducerea regatului o ia Zenobia, soţia sa în numele mi-norului Vaballathus. După cucerirea Egiptului în anul 270, Zenobia şi fiul ei sînt proclamaţi împăraţi, dorind să formeze un imperiu arabo-ivrit universal în care religiile mozaică, iudeo-cretină şi greacă să fie egale în drepturi. În anul 271 Zenobia dăruieşte susţinătorilor ei, ivriţii, un mare templu în Alexandria unde era cea mai mare şi mai bogată colonie mozaică. Atît în Palmyra cît şi în Petra erau mari colonii de mozaici, care au sprijinit acţiunile lui Odaenathus şi ale Zenobiei, după ce au încercat să îngenuncheze imperiul roman în timpul lui Valerian iar acţiunea nu a reuşit. Banii lor cît şi comerţul Orientului nu au mai curs spre Roma astfel că o mare criză economică a pus la pământ imperiul roman. Mozaicii ajutaseră cu bani oligarhia romană în răzmeriţa pusă la cale de senat împotriva împăratului Maximin Tracul, dar nu au fost răsplătiţi după măsură şi atunci au spart cîrdăşia cu viclenii ro-mani şi au jurat să se răzbune. Astfel în decurs de 10-15 ani, finanţele imperiului au ajuns o ruină iar Valerian a încercat să salveze ce se mai putea salva. Ivriţii formau cea mai puternică corporaţie de cămătari şi încasatori de impozite din imperiu şi aşa foarte mulţi bani au ajuns în pungile lor iar vistieria devenea tot mai goală, poveste care astăzi s-ar numi criză economică provocată. Iar banii au fost dirijaţi către Orient, unde s-a muncit sub soare torid să se pună de un nou imperiu cu verişorii lor arabi. Lucrurile au fost lămurite deplin după captivitatea lui Valerian, cînd Odaenath a desprins o treime din imperiul roman şi dorea să o proclame ca propria împărăţie. A făcut-o Zenobia şi de n-ar fi ridicat sabia getul Aurelian, romanii nemai fiind în stare de fapte de arme, poate că ar fi dăinuit mulţi ani. Palmyra a devenit un centru unde s-au adunat mulţi filozofi printre care şi Longinos(210-273), invitat de către regina Zenobia pe la anul 255. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor şi oamenilor de ştiinţă iar Longinos se număra printre ei. Prieteşugul dintre ivriţi şi greci este o poveste veche, amintită de Saul în scrierile lui cu 200 de ani mai devreme de domnia Zenobiei, pe cînd pretinsul miluit cu înţelepciune de Iahwe umbla brambura prin imperiul roman, să-i convingă pe ai lui cu Evanghelia păcii, luată de la Ili pe la anul 28, cînd marele preot la geţilor a fost obligat să meargă în Iudeea pentru a opri răutăţile şi mişeliile neamul întunecaţilor negustori. La această acţiune trebuie remarcat efortul coloniei mozaice din Palmyra care era foarte numeroasă şi bogată dar practica mai mult o schismă mozaică, îndepărtîndu-se mult de tradiţiile lor. Pentru Iahwe ei foloseau numele de Hypsistos – cel a cărui nume este binecuvîntat în eternitate – la fel ca şi pentru Zeus. Sînt şi alte date care ne ajută să înţelegem crearea imperiului arab-ivrit, ocultat complet de istorie atît la noi cît şi aiurea, pentru că mozaicii erau atunci numai ,,prigoniţi şi persecutaţi”. În anul 231, şcoala Didascalia înfiinţată de Filon în Alexandria este mutată de Origene în Palestina să le fie la îndemîna ivriţilor. Nimeni nu vrea să ne spună de ce această clocitoare de rele nu a fost mutată la Roma unde se pretinde că era ,,inima iudeo-creştinismului” ci în baştina ivriţilor care nu erau creştini. Instituţia era o adevărată fabrică de fanatici farisei, care urlau pe toate coclaurile că ei trebuie să conducă lumea pentru că sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume, chiar dacă răgetul lor nu era luat de nimeni în seamă. O misiune identică în epoca modernă, dar cu sorţi de izbîndă a avut-o Cominternul bolşevic ce a aparţinut aceluiaşi cult. Tot în aceeaşi perioadă mozaicii şi iudeo-creştinii Neamurilor s-au separat definitiv în smintelile şi urîciunile lor, astfel că ivriţii aveau de ce să-şi facă la verişorii lor arabi o mare clocitoare. Fiecare întunecat a primit de la Iahwe cîte două ouă de basilisc ce trebuiau clocite la subsiori, fiind asiguraţi că din unul va ieşi sigur un basileu ce va stăpîni lumea în vecii vecilor, iar pămîntul va fi numai al lor. Şi aşa an de an, clocitoarea s-a umplut de şerpişori de deşert, devenind o şărpărie chiar mai puternică decît cea din Alexandria, ce avea să fie nimicită de Aurelian. Arabii, pentru a-i păcăli pe romani în adevăratele lor planuri – ivriţii au lucrat mereu după plan pentru că aşa le cerea Iahwiţă – au aruncat mereu cu nisip în sus spunînd că din el iese fumul care se vedea uneori. Aurelian porneşte o campanie de distrugere a imperiului arab-ivrit al Palmyrei şi prin bătăliile de la Antiohia şi Emessa învinge armatele arabe în anul 272, reuşind să cucerească şi capitala unde majoritatea susţinătorilor acestor idei au fost despicaţi ca să le iasă aburii măririi imperiale. Zenobia este dusă captivă la Roma unde şi moare. După 370 de ani, ivriţii şi arabii vor mai pune de un imperiu, şi tot unii cu sabia iar ceilalţi cu punga şi care vor ajunge pînă în Spania unde vor stăpîni 700 de ani. Postumus(258-268) a fost rege al regatului format din Galia, Britania şi Spania. Este ucis în urma unei revolte a propriilor soldaţi. A apărat cu reuşită graniţele atît de triburile germanice cît şi de legiunile lui Gallienus. Aureolus, uzurpator de neam get a purpurei de împărat în anul 268, era unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus alături de geţii Aurelian şi Claudius, înfrîngînd pe uzurpatorii Ingenuus şi Macrianus şi luptînd cu izbîndă împotriva lui Postumus. Revoltat împotriva împăratului Gallienus este asediat de acesta în Milano şi capturat de către Claudius, după ce Gallienus este asasinat de către sol-daţii nemulţumiţi. Numele uzurpatorului este o latinizare a numelui get Orolio cum este scris pe tăbliţe. Claudius Goticul împărat(268-270) de origine get, născut în Panonia, a plecat de la simplu soldat şi a ajuns unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus care comanda trupele din Balcani. La moartea împăratului Gallienus, de care se pare că nu era străin, trupele de geţi pe care le comanda, îl proclamă împărat cînd asedia oraşul Milano unde era uzurpatorul Aureolus pe care îl prinde şi îl linişteşte cu fie-rul. În acelaşi an respinge o invazie a alamanilor în nordul Italiei iar în anul 269 la Naissus/Niş respinge o mare invazie a goţilor şi herulilor, luîndu-şi cognomenul Goticus. Moare de ciumă în anul următor în oraşul Sirmium. Fratele său Quintillus Marcus Aurelius se proclamă împărat dar cînd află că trupele l-au recunoscut pe Aurelian de împărat, se sinucide. Vedem că împăratul Claudius respinge pe goţi la sud de Istru şi mult în interiorul fostului imperiului roman, deci provinciile de la nord de Dunăre, romanii le abandonaseră urdiilor mişcătoare şi stăpînilor de drept geţii conduşi de Regalianus şi ulterior de soţia sa. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor care a trăit în secolul lV şi a fost guvernator al Panoniei Secunda în anul 361 şi prefect al oraşului Roma în anul 389, a scris lucrările Caesares şi Historia Augusta. A doua scriere cuprinde domniile împăraţilor ce au condus imperiul roman de la Augustus pînă la Constantius ll în anul 361 căruia îi şi dedică lucrarea. La paragraful XXXV, autorul scrie despre strămoşii geţi ai lui Constantius ll astfel: ,,Voi vorbi, de asemenea, în mod deschis despre Aurelianus şi despre Claudius, podoaba tuturor acestora şi întemeietorul neamului tău. Despre cel din urmă, mă tem că, scriind către Clemenţa Ta(Constantius) adevărul, o să par în faţa răuvoitorilor linguşitor. Dar voi fi la adăpost de pizma clevetitorilor, căci aceleaşi adevăruri ei le vor găsi spuse limpede şi de alţi scriitori. La aceşti împăraţi vor fi adăugaţi Diocletianus, părinte al vîrstei de aur, Maximianus care este numit îndeobşte , părinte al vîrstei de fier, precum şi pe ceilalţi demni de preţuirea ta”. Pînă şi latinii laudă neamul nostru get care a condus imperiul roman timp de 165 de ani, numai noi ca un popor de nemernici conduşi de ai noştri patrioţi mult mai nemernici, ne negăm trecutul şi îl îngropăm în căcat pentru că nu putem trăi decît în minciună, laşitate, maimuţăreală şi ticăloşie, adică trădare de Neam şi Ţară! Aceeaşi informaţie o găsim şi în scrierea Cezarii la pagina 38 a lui Iulian Apostatul(361-363), nepotul lui Constantin cel Mare. Aurelianus Lucius Domitius(270-275), s-a născut în Moesia la Sirmium în anul 214, de neam get el parcurge cariera militară de la simplu soldat la general şi comandant al cavaleriei sub Claudius ll, este proclamat împărat de către trupele de la Dunăre în anul 270 la moartea acestuia. La urcarea lui pe tron imperiul roman era dezmembrat; Egiptul şi întregul Orient se aflau sub stăpînirea Zenobiei, regina Palmyrei, Galia, Hispania şi Britania erau incluse în regatul secesionist. În anul 272 cucereşte regatul Palmyrei în urma a două mari bătălii ce au avut loc la Antiohia şi Emesa şi Egiptul iar doi ani mai tîrziu şi regatul secesionist galic. Este asasinat în anul 275 în Bizanţ în drum spre Persia unde pregătea o nouă campanie militară. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor ce a trăit în secolul sec. lV scrie înainte de 370 în Caesares şi Historia Augusta că Gallienus a pierdut Dacia ce o cucerise Traian iar informaţiile istorice arătate mai sus confirmă acest adevăr. Dar Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita scrisă după anul 367 spune că Aurelian şi-ar fi retras trupele din Dacia. Cred că Europiu minte pentru că el a scris această carte la cererea lui Valens care a murit în anul 378, după care a început marele proces de falsificare a istoriei şi culturii geţilor de către Marele Fiu al Satanei, Ambrosie iar ,,ajustarea” lui Eutropiu se înscrie în această linie generală. Dar poate nu el a făcut falsul ci vreun copist zelos iudeo-creştin care a slujit cu credinţă minciuna satanistă şi a modificat pe ici pe colo pe unde îi ardea lui ţeasta. Mai este un argument care contrazice informaţiile venite din scrierea lui Eutropiu. Aurelian a refăcut cu sabia imperiul roman aşa cum îl lăsate marele împărat trac Septimius Severus, mai puţin Panonia şi Dacia despre care Sextus Victor spune că Gallienus le pierduse. Ori în 260 Regalianus se proclamase conducătorul dage balo a geţilor şi aşa a rămas pînă în anul 272 cînd încă soţia lui mai bate mo-nedă la Carnuntum în vestul Panoniei unul din marile centre de cult ale lui Mitra scris pentru latini şi cu numele de Sol Invictus. Despre Aurelian nu se pomeneşte nicăieri că ar fi recucerit aceste provincii deşi îi stătea în putere, ci doar minciuna lui Eutropiu, că le-a părăsit, el care refăcuse cu sabia imperiul roman. Iarăşi nu se leagă minciunile! Dar dinastia Amalilor care conducea regatul geto-got de la est de Carpaţi, prin atacurile viforoase din anii 250, au împins graniţa dintre Getia şi imperiul roman iarăşi pe Istru cum a fost pe la anul 90. În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor, iar popoarele scitice pînă dincolo de Prut au trimis soli la el. Faptul că Aurelian nu a recucerit aceste teritorii, arată că între geţii de la nord de Istru şi cei care conduceau imperiul roman a existat o înţelegere - Legămînt - şi un sprijin pentru că acest neam furniza baza armatei romane iar ei erau mai numeroşi la nord de Istru. Aurelian a înţeles că nu supunerea prin sabie a unei părţi a neamului său îi va aduce colaborarea acestuia ci respectul şi înţelegerea bazată pe interesul comun de a-i controla cît mai bine pe romani şi chiar la ei acasă. Tacitus Marcus Claudius îi urmează la tron lui Aurelian şi vine dintr-o cunoscută familie senatorială, fiind numit de către senatul Romei dar nu deţine funcţia decît 11 luni pentru că moare – poate asasinat – în 276 în cursul unei campanii împotriva goţilor care au pătruns în Asia Mică Probus(276- 282), fiul unui soldat din Sirmium de neam get, a fost proclamat împărat de către trupele din răsărit la moartea lui Tacitus. A continuat politica de pacificare a teritoriilor recucerite de Aurelian şi a respins invaziile migratorilor de la Rin şi Dunăre. A avut parte şi de uzurpările lui Saturninus şi Bononus pe care le-a reprimat fără milă. În anul 281, acest împărat get a împărţit Italia în două unităţi administrative, însemnînd practic sfîrşitul republicii şi a puterii Romei ca stat. Procesul de transformare a republicii Romei, într-un imperiu al naţiunilor a început cu tracul Septimius Severus, care prin Consiliul Principelui a redus senatul roman la o instituţie de decor. Fiul acestuia Caracalla, prin Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212 transformă privilegiul de cetăţean al Romei într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu. Roma are acelaşi statul ca celelalte oraşe iar Italia devine o provincie ca toate teritoriile din vastul imperiu. Imperiul Romei de la acesta dată nu mai există din punct de vedere juridic şi istoric, dacă vrem să vorbim adevăruri şi nu plăsmuiri ticăloase. Gallienus încearcă să mai recupereze ceva din vechile privilegii ale senatului Romei şi ale tradiţiilor latine, dar Aurelian le taie maul iar Probus prin divizarea Italiei în două ţinuturi, şi mutarea capitalei la Sirmium, desfiinţează imperiul roman de neam latin şi îl înlocuieşte în structura de putere cu neamul get. Istoric, Gallienus a fost ultimul împărat roman în fruntea imperiului roman de neam latin, iar după el vor fi numai împăraţi de neam arimin sau get pînă în anul 383. Probus a reuşit să ţină fiscalitatea sub control dar creează multe nemulţumiri şi este asasinat la Sirmium de către soldaţii săi care trebuiau să plece în campanie împotriva perşilor. Carus(282-283)de origine gal, este proclamat împărat de către trupele pe care le comanda şi îşi asociază la domnie pe fiii Carinus şi Numerianus. Moare în Meso-potania în august 283 în condiţii tulbure, după ce cucereşte Ctesifonul de la perşi. Fiul său Numerianus este asasinat şi el în Orient iar Carinus este ucis de proprii soldaţi în anul 284 după ce l-au învins pe Diocleţian care a fost proclamat împărat de către trupele arimine din Moesia. Diocleţian era comandantul gărzii personale a lui Numerianus. Diocleţian Caius Aurelius Valerius, pe numele lui get Dio Clet s-a născut pe la anul 240 într-o familie săracă de geţi din Dalmaţia şi moare în anul 316. Îşi începe meseria de soldat şi ajunge şeful gărzii lui Numerianus la moartea căruia este proclamat împărat de către trupele din Orient la 17 septembrie 284. După moartea lui Carinus şi bătălia de la Magnus din primăvara anului 285, rămînînd unic împărat, îl proclamă pe tovarăşul lui de arme Maximian, cezar în anul 285, apoi august, în anul 286 însărcinîndu-l cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293 Diocleţian instituie tetrarhia ca formă de guvernămînt a imperiului roman de neam get. Conducători vor fi 4 împăraţi reuniţi într-un fel de colegiu care să poată rezolva mai uşor problemele militare şi de administrare a imperiului. Capitala este stabilită în oraşul Nicomedia pe malul Mării Negre din Bitinia tracă. În subordinea lui era cezarul get Galerius, care de la Sirmium şi apoi de la Romula pe malul stîng al Istrului asigura guvernarea Macedoniei, Greciei, Geţiei şi Illyricumului. Maximian administrează din Mediolanum – Milano – Italia şi Africa, Constantius Chlorus din Trier, supraveghează Galia, Spania şi Britania. Diocleţian îşi căsătoreşte fiicele cu Maximian şi Galerius, iar fiica lui Maximian se căsătoreşte cu Constantius Chlorus, toate acestea avînd ca scop întărirea conducerii colective şi a unităţii de acţiune a imperiului. În anul 297, Diocleţian reprimă uzurparea lui Domitius Domitianus şi secesiunea Egiptului unde acesta era guvernator. Este ultima răbufnite de orgoliu a Romei la faptul că de ani buni conducerea imperiului roman era o afacere curat getă unde fioroşii ausoni îşi zăngăneau săbiile pe toate drumurile care însă nu mai duceau la Roma! În anii 297 şi 298 poartă mai multe lupte cu imperiul sasanid fixînd graniţa pe Tigru, maxima expansiune a imperiului spre Orient. La 1 mai 305, pentru a impune noul sistem de conducere a imperiului, Diocleţian abdică împreună cu Maximian, devenind persoane particulare şi retrăgîndu-se la palatul său de la Salona. Maximian, era născut dintr-o familie de ţărani geţi din apropiere de Sirmium. În perioada celei de-a doua tetrarhii şi a reizbucnirii războaielor civile(306-311), Diocleţian refuză să îmbrace purpura imperială şi a intervenit o singură dată în politică cu ocazia întîlnirii de la Carnuntum din noiembrie 308 care urmărea reconsolidarea noii forme de guvernare. Maximian însă, după ce fiul său Maxentius ajunge împărat la Roma în anul 306, se proclamă august în anul 307 dar se retrage apoi se proclamă iarăşi împărat la Arles în Galia şi ajunge în conflict cu Constantin cel Mare care îl înfrînge în anul 310 şi îl obligă să se sinucidă. Amplul program de reforme impus de Diocleţian a urmărit transformarea fundamentală a imperiului roman, dintr-un imperiu al unei cetăţi într-un imperiu al popoarelor care îl compuneau. El a continuat, a sistematizat şi a instituţionalizat măsurile împăratului trac Septimius Severus, care a urmărit să scoată conducerea imperiului din cloaca de secături şi mişei numită senatul cetăţii Roma. Iar aceste reforme ce au schimbat în tot organizarea şi modul de administrarea a imperiului vor fi continuate de Constantin cel Mare care va da forma definitivă a unui nou model de imperiu, cel condus de o monarhie absolută de drept divin, aşa cum plănuise şi Augustus cînd a fondat principatul. Italia este asimilată unei provincii obişnuite iar vechea oligarhie romană şi-a pierdut orice speranţă de a mai recupera vreodată privilegiile pe care le-a avut, în faţa năbădăioşilor împăraţi arimini. Dar din trufaşi şi obraznici, romanii au devenit răbdători punîndu-şi viclenia la lucru pentru a rupe făloasele cete de ausoni. După aproape 100 de ani, răbdarea le va fi răsplătită din plin dar cu alt caimac, negru ca tăciunele şi otrăvitor ca venitul de aspidă, numit iudeo-creştinism. Oraşele arimine Nicomedia, Antiohia, Tesalonic, Sirmium cunosc mari şi masive acţiuni edilitare, iar în partea de apus a imperiului se remarcă Mediolanum şi Augusta Treverorum(Trier). Dobrogea este separată de Moesia Inferioară şi transformată în provincia Scytia cu capitala la Tomis. Religia geţilor, ariminismul, ori mitraismul cum îi spun culturnicii occidentali sau arianismul cum îi spuneau secăturile sataniste iudeo-creştine, îşi întăreşte privilegiul de religie oficială a împăraţilor şi principalul cult din imperiu. Pentru că aceştia se dădeau în stambă cu revelaţiile şi maimuţărelile lor mozaice, Diocleţian i-a potolit cu 4 edicte date între anii 304-306, după ce aceste adunături de gunoaie şi de criminali au încercat să-l uşureze de zile la 23 februarie 303. Dionisie Scitul (460-556), get născut în Dobrogea şi stabilit la Roma, unul dintre cei mai mari cărturari ai feudalismului timpuriu, îi condamna pe iudeo-creştini că ţin ,,era creştină” de la primul an de domnie a lui Diocleţian, anul 284, unul dintre cei mai mari prigonitori ai lor. Informaţia este uluitoare pentru că dovedeşte adevărul istoric pe care noi îl negăm cu atîta înverşunare. Odată cu mutarea capitalei imperiului roman la Niceea în neamul tracilor, Diocleţian a schimbat şi momentul critic de socotire a timpului stabilit de Iulius Cezar ca să arate că imperiul lui nu mai avea nici o legătură cu vechiul imperiu roman fiind un imperiu nou fondat de neamurile arimine: geţi, iliri, traci, besi, macedoneni, etc. Allectus, uzurpator în anul 296, după asasinarea lui Carausius în anul 294 a devenit stăpînuil Britaniei dar este înfrînt de trupele lui Constantius Chlorus în anul 296 şi astfel se pune capăt independenţei regatului de aproape 10 ani. Carausius de origine celt, se proclamă în anul 287 august şi pune stăpînire pe Britania şi Nordul Galiei. recunoscut de Diocleţian în urma instalării tetrarhiei este însă în conflict deschis cu Constantin Chlorus şi asasinat în anul 294 de către Allectus. Constantin Chlorus s-a născut într-o familie săracă din Illyricum de neam get înrudinud-se cu fostul împărat Claudius Goticul şi trece prin toată ierarhia militară pînă ce ajunge al 11 martie 293, în cadrul tetrarhie, la rangul de cezar al lui Maximianus, răspunzător de guvernarea Galiei, Spaniei şi Britanie. În cadrul celei de-a doua tetrarhii este desemnat august al Occidentului în mai 305 şi moare în anul 306 la Eboracum – York – în Britania. Galeriu, născut într-o familie de ţărani geţi în apropiere de Serdica – Sofia, de tînăr pune mîna pe sabie şi ajunge un militar vestit în timpul împăraţilor Aurelian şi Probus. În timpul primei tetrarhii la 1 martie 293 este desemnat de către Diocleţian, cezar, răspunzînd de guvernarea provinciilor dunărene. Îşi construieşte pe malul stîng al Istrului, în localitatea Romula o curte mare şi un palat care a rămas în amintirea românilor ,,curţile lui Ler împărat” iar ruinele se mai văd şi astăzi. În a doua tetrarhie care începe la 1 mai 305, îşi consolidează puterea prin numirea lui Flavius Severus ca august în Occident şi a nepotului său, Maximinus Daia, ca cezar, şi va muri în anul 311 odată cu destrămarea tetrarhiei. Soldat de origine get, favoritul lui Galeriu, Severus Flavius avea în subordine Panonia, Italia şi o parte a Africii. La moartea lui Constantius Chlorus, Severus Flavius este proclamat în iulie 306 august al Occidentului dar politica fiscală aspră îi face urît în rîndul soldaţilor care îl proclamă împărat în octombrie 306 pe Maxentius, fiul lui Maximian. Făcut prizonier de către Maxentius, Severus Falvius se sinucide în anul 307. Maximinus Daia, născut ca şi unchiul său într-o familie de ţărani geţi, se remar-că drept un bun mînuitor de obiecte ascuţite şi contondente din care face meşteşug cinstit şi primeşte în cadrul tetrarhiei, guvernarea Egiptului. În anul 305 este numit de Galeriu cezar iar la moartea acestuia în anul 311, ocupă întreg Orientul pînă la ţărmurile Mării Negre. În conflictul armat pe care îl opune lui Licinius, Maximinus Daia este înfrînt în bătălia de la Adrianopol din aprilie 313 şi moare în cursul verii în oraşul Tarsus din Asia Mică. Constantin cel Mare, născut în anul 280 la Naissus – Niş – în Moesia, de neam get, fiul lui Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 este proclamat împărat de armata din Britania pe care o conducea, extinzîndu-şi autoritatea şi asupra Galiei, fiind acceptat de Galerius ca cezar în tetrarhia iniţiată de Diocleţian. În timpul întîlnirii de la Carnuntum, Panonia din noiembrie 308, Constantin este recunoscut oficial ca cezar în Apus iar Maxentius, care în octombrie 306 se proclamase împărat peste Italia, Spania şi Africa este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinus – noul august al Occidentului – Constantin ocupă Spania în anul 310 apoi pătrunde în Italia şi în urma bătăliilor de la Turin, Verona şi cea de lîngă Roma din anul 312, Maxentius este învins şi îşi găseşte sfîrşitul pe cîmpul de luptă. În anul 308 Domitius Alexander, de origine din Panonia, vicarul/guvernatorul Egiptului se proclamă împărat dar este trecut prin sabie trei ani mai tîrziu de oştirile lui Maxentius. În februarie 313 pretind iudeo-creştinii că, după întîlnirea lui Constantin cu Licinus, aceştia au promulgat un edict, negăsit pe nicăieri, prin care iudeo-creştinismul este recunoscută ca religie oficială în imperiu cum mint cu neruşinare liftele sataniste, ori ea nu putea fi decît un cult public(înainte era un cult privat interzis a se manifesta în public) fiindcă nu şi-o însuşise nici majoritatea populaţiei nici împăraţii, cultul oficial fiind religia geţilor – creştinismul arimin sau mitraismul. În timp disensiunile între Licinus şi Constantin sînt tot mai mari şi o primă confruntare are loc în anul 316 care se încheie cu o pace de compromis apoi războiul civil reizbucneşte în anul 324 în care Licinus este înfrînt în două mari bătălii în Asia Mică, capturat şi executat în septembrie anul viitor la Tesalonic. În bătăliile purtate în Orient împotriva lui Licinius, cumnatul său, împăratul Constantin a fost sprijinit de imperiul amal al geţilor din nordul Istrului cu o armată de 40000 de oşteni geţi şi goţi cum scrie Iordanes în Getica la capitolul 112. Pentru acest ajutor hotărîtor, Constantin a menţinut geţilor şi goţilor statutul de aliaţi imperiali, statut obţinut prin Legămîntul lui Aurelian. Leprele iudeo-creştine au născocit şi pentru aceste evenimente o povestioară care spune că împăratul Constantin l-a învins pe Licinius numai pentru că în noapte i s-a arătat pe cer o cruce pe care trebuia să o pună pe steagul şi scuturile soldaţilor ca să-i poată milui Iahwe cu o victorie. Golănia este o făcătură tîrzie, demascată de faptul că soldaţii lui boero Bisto de pe tăbliţa 38 aveau pe scuturile lor semnul crucii, la fel şi luptătorii geţi de pe Columna lui Traian şi sigur asta era realitatea şi în anul 324 cînd a avut loc ultima bătălie cu Licinius. Deci nu iudeo-creştini şi păgîni s-au înfruntat în aceste lupte, ci goţii şi geţii din imperiul amal ce practicau religia crucii iar simbolul sacru şi-l puneau pe scuturi şi soldaţii popoarelor din Orient care îl sprijineau pe Licinius. Pe la anul 325, Constantin reformează senatul şi-l lărgeşte la peste două mii de membri incluzînd pe mai toţi cavalerii ordinului ecvestru. Ei erau obligaţi să jure credinţă împăratului care avea dreptul să-şi transmită prerogativele puterii prin urmaşi bărbăteşti. Senatorii au pierdut orice putere în faţa împăratului şi din acest aranjament se va naşte nobilimea feudală ce nu va înceta să se uite strîmb la rege sau împărat. Dacă romanii şi italicii au acceptat scrîşnind din dinţi, această invazie de barbari în structurile de putere ale statului, grecii au stat la cotitură şi după ce capitala s-a stabilit definitiv l-a Constantinopol, au năvălit asupra statului ocupînd majoritatea funcţiilor publice, impunînd şi cultul iudeo-creştin pe care l-au învăţat ca muzichie mult mai tîrziu decît romanii, ei iubind mai mult gnosticismul. În anul 326 Crispus, fiul lui Constantin este executat din ordinul acestuia datorită unui complot de palat. El continuă reformele lui Diocleţian şi transformă imperiul roman de neam get într-o monarhie absolută de drept divin. Imperiul este împărţit în 4 prefecturi; Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În anul 328 se inaugurează la Sucidava un pod peste Dunăre care dovedeşte importanţa teritoriilor de la nordul fluviului în soarta imperiului şi a statutului imperiului amalilor din nord. Licinus, ajunge împărat în anul 308 fiind favorit al lui Galeriu. S-a născut într-o familie săracă de neam get din apropierea oraşului Sirmium. După moartea lui Galeriu în anul 311, el administrează provinciile din nordul şi sudul Dunării pînă la ţărmurile Mării Negre de la Bosfor. În anul 312 se apropie de Constantin cel Mare şi se căsătoreşte cu sora acestuia Constantia. Victorios în războiul cu Daia, Licinius devine stăpînul întregului Orient. În anul 316 are loc primul război civil cu Constantin cel Mare care se încheie cu o pace de compromis şi va reizbucni în anul 324 cînd în urma a două bătălii pierdute este prins şi executat la Salonic în anul 325. În anul 332 Constantin cel Mare respinge la Dunăre o invazie a goţilor şi taifalilor şi încheie cu aceştia o alianţă - foedus – amintită şi de Iordanes în Getica. Dacă Constantin a încheiat această alianţă cu goţii şi geţii atunci aceste neamuri nu erau nişte cîrduri de iepuri ce au năvălit peste Dunăre să ronţăie tot ce le iese în cale, ci urdii bine înarmate şi cu meşteşugul războiului care s-au impus prin cerbicia şi curajul lor militar. Arius sau Areios a fost teolog şi a murit în în anul 336. S-a născut în nordul Africii fiind de origine libian, se converteşte la iudeo-creştinism dar constată că totul pute urît şi încearcă să-l reformeze prin noi formulări teologice care nu adiau deloc a mozaism. Tartorii lui nu puteau admite abaterea de la scrierile sataniste şi îndrăzneţul a fost excomunicat de către episcopul Alexandriei, Alexandros pentru ideile lui religioase. Tezele lui sînt condamnate de către conciliul de la Niceea din anul 325 şi este exilat dar reabilitat în anul 327 şi iarăşi condamnat, apoi reabilitat din nou în anul 335 după conciliul de la Ierusalim şi moare în anul următor. Conciliul de la Constantinopol întrunit în anul 381, condamnă arianismul ca erezie dar de fapt sub acest nume se interzicea creştinismul arimin sau ariminismul care era religia oficială a imperiului roman de neam get, religia geţilor fiind interzisă în tot imperiul. Deşi iudeo-creştinii vorbesc cu multă obrăznicie şi minciună de erezia ariană, care nu reprezenta nimic în realitatea religioasă din imperiu, ei prin acest artificiu au scos din istoria şi cultura lumii, adevăratul cult oficial al imperiului roman de neam get, cultul creştinismului arimin. Vedem că arimin are un sens etnic ce semnifică urmaş al lui Moş Arimin, iar arian este adeptul unei erezii iudeo-creştine, dar termenii sînt apropiaţi fonetic. Minciuna a mers şi istoria a fost zidită pe acest fals oribil pus la cale de liftele iudeo-sataniste care îşi spunea obraznic creştini, după ce au pus mîna pe imperiul roman de neam get. Cea mai turbată fiară care lătra veşnic împotriva creştinismului arimin şi pe care culturnicii occidentali îl numesc arianism, în imperiul roman a fost Atanasie(295-373) episcop al Alexandriei(328-373), fiind exilat în 335-337 de către Constantin cel Mare, 339-346 şi 356-362 de către Constantius ll, în 362-363 de Iulian Apostatul şi în 365-366 de către Valens. Şi comuniştii au procedat la fel, după ce au pus mîna pe putere în imperiul rus fiind impuşi de armatele bolşevice, aceste jeguri şi-au uns pe toţi trădătorii cu titlul de martir, erou şi luptător pentru binele celor mulţi, chiar dacă nimeni nu le-a cerut aceasta. Constans Flavius Iulius s-a născut în anul 326 şi este proclamat împărat în anul 337, a fost fiul lui Constantin cel Mare la moartea căruia primeşte spre cîrmuire Italia, Illyricum şi Africa. Încercarea de al tutela de către fratele său Constantin ll (care guverna Galia, Spania şi Britania) şi invadarea Italiei de către armatele acestuia, declanşează un război care se va sfîrşi la Aquileia în aprilie 340 prin înfrîngerea şi moartea invadatorului. Datorită politicii fiscale aspre, armata îl proclamă împărat pe Magnentius. Încearcă să fugă în Spania dar este ajuns de trupele uzurpato- rului şi ucis în apropiere de Pirinei în anul 350 . Constantius Flavius Iulius s-a născut în anul 317 fiind fiul lui Constantin cel Mare şi în anul 337 la moartea tatălui, împreună cu cei doi fraţi Constans şi Constantin ll sînt proclamaţi auguşti, încredinţîndu-i-se provinciile Orientul, Egiptul şi Tracia. După uzurparea lui Magnentius şi moartea lui Constans în anul 350, organizează o campanie împotriva acestuia şi îl învinge în bătălia de la Mursa în anul 351 şi Mons Seleuci în anul 353 rămînînd singurul stăpîn al imperiului. Moare la Tarsus la 3 noiembrie 361. El mută capitala imperiului în anul 351 de la Constantinopol la Sirmium în ţinutul geţilor ausoni, poveste rămasă fără veste în istorie. Pentru a dovedi identitatea getă a imperiului roman amintesc faptul că pe arcul de triumf ridicat de Constantin cel Mare la Roma între anii 312-313, spre a le arăta acestora cine erau stăpînii lumii, pune în partea superioară a acestuia la colţuri. cîte două statui de geţi, înalte de 3 metri, dar nu îngenuncheaţi şi înrobiţi cum sînt românii astăzi, ci demni şi mîndri scrutînd zările. Nu se putea o sfidare mai mare a fostei glorii romane. Traian după ce i-a învins pe geţi şi-a înălţat o coloană pentru mărirea faptei iar în vîrful ei a pus propria statuie ca moţ. Romanii nu s-au gîndit niciodată că şi roata istoriei poate fi rotundă iar orice băţ cu care loveşti are două capete care se pot întoarce împotriva ta. Pe arcul de triumf construit la Constantinopol de către împăratul Constantin, a pus deasupra carul solar tras de patru bidivii focoşi, imagine identică cu cele de pe iconiţele geţilor. În scrierile creştinismului get, fiul luminii Sarmis sau Mitra aleargă pe cer într-un car tras de patru cai puternici. În iahwism nu se serveşte aşa ceva pentru că ei nu lucrează/conspiră decît în întuneric. În săpăturile arheologice din perimetrul Romei s-au descoperit pînă în prezent 137 de statui de geţi, cel mai mare număr după cele închinate romanilor, ori acestea se comandau de către stat sau particulari cu funcţii publice şi se plăteau cu bani mulţi. Nu erau bostani puşi să-i ferească de sînge rău pe romani cînd îi vedeau pe făloşii ausoni fîlfîindu-şi panaşul. Galeriu pe arcul de triumf de la Salonic a pus spre veşnică aducere aminte, ar-mate de geţi şi nu de romani. Istoricul latin Ammianus Marcellinus(330-395) în lucrarea Res Gestae la XVl, 10, 7 scrie privitor la intrarea lui Constantius în anul 353 în Roma după ce l-a învins pe Magnentius: ,, acoperiţi de mantale purpurii s-au strîns în jurul draconilor, legaţi de vîrfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vînt mare, şi astfel şuierînd ca şi stîrniţi de mînie, lăsînd să fluture în vînt cozile ample”, Textul descrie armatele de geţi cu stindardele lor de balauri şuierînd şi nu acvilele oştirilor lui Traian care i-au învins pe strămoşii acestora! Lactanţiu(260-325) apologet iudeo-creştin şi mare întunecat împotriva geţilor scrie în De mortibus persecutorum la 27,8 următoarele despre împăratul Galeriu: ,,…hostem se Romani nominis erat professus, cuius titulum immutari volebat, ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur”. Pre limba noastră zicerea sună aşa: ,,duşman al numelui de romani, a declarat în public că va şterge cu de la sine, de îndată, titlul acestei ţări, şi a schimbat din imperiul romanilor chiar cu acelaşi sens, în imperiul dacilor.” Fragmentul spune explicit că împăratul get a schimbat numele imperiului roman cu cel de imperiul dac, dar nu cred că falsificatorii de istorii se vor da bătuţi. Manuscrisul cu pricina este o copie din secolul Xl şi consider că a fost puţintel falsificat pentru că trebuiau să fie mai multe informaţii de această natură. Aşa au scris totdeauna învingătorii istoriile, falsificîndu-le pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale, să le dea şi peste timp învinşilor la gioale!! Informaţia trebuie corelată cu cea venită de la Dionisie Scitul care îi apostrofa pe iudeo-creştini că ţin numărătoarea acestei ere a întunericului de la primul an de domnie a împăratului Diocleţian, ce a mutat capitala imperiului la Nicomedia, rupînd pentru totdeauna cu tradiţia şi istoria Romei şi a Italiei! Galeriu ajunge împărat după abdicarea lui Diocleţian în anul 305, declarîndu-se duşman al imperiului roman şi dorind ca acesta să se numească dacic(ut non Romanum imperium, sed Dacicum cognominaretur) iar afirmaţiile arătate mai sus din textul lui Lactantiu sînt corecte dar nu pentru căpăţînele tuturor istoricilor indiferent dacă sînt români sau străini. O recunoaştere a acestor adevăruri, ar arunca în aer toată cultura Europei şi falsurile ei cu pretenţii de unic adevăr istoric! Galeriu a mutat capitala imperiului dac de la Sirmium(Mitroviţa din Serbia) la Tesalonic în ţinutul armînilor din Macedonia unde a ridicat un arc de triumf pe care se văd armatele geţilor cu faimosul lor steag. Dar chiar după cucerirea parţială a Geţiei de către romani, mulţimi de geţi au fost băgaţi cu forţa în legiuni să lupte pentru faima şi lăcomia romanilor. Arian Flavius(95-175) din Nicomedia oraş din Bitinia tracilor, a devenit cetăţean roman în anul 124 şi apoi ofiţer în armata romană ajungînd guvernator al Capa-dociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre călăreţii romani că ,,înaintea- ză avînd diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunea să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au ca-pul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născo-cite pentru ca balaurii să pară cît mai înspăimîntători. Cînd caii stau pe loc, nu poţi vedea decît bucăţi de pînză de diferite culori, care atîrnă în jos. Cînd însă, caii por-nesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănînd grozav cu fiarele şi şuie-rînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste stea-guri nu numai că fac plăcere ochilor şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi de cei ce dau năvală şi pentru ca rîndurile să nu se încurce”. Prin acest text se dovedeşte că geţii sau sciţii cum le spune autorul au fost o componentă im-portantă în armata imperiului roman chiar de la mijlocului secolului ll, cînd au ajuns masiv să fie înrolaţi ca soldaţi iar steagurile descrise de Arian sînt steagurile strămoşilor noştri. Intrarea lui Constantius ll în Roma la anul 353 cu armate formate numai din geţi cum precizează Ammianus Marcellinus în lucrarea menţionată mai înainte, dovedeşte că ei conduceau imperiul roman la acea dată chiar dacă istoricii mai bine îşi taie limba decît să recunoască o asemenea realitate. Deci nu numai că nu au dispărut ca neam geţii, cum mănîncă la lături specialiştii în plăsmuiri, dar încă de la mijlocul secolului ll ei erau un grup etnic foarte important în armata romană, devenind în timp majoritar şi conducător. Prin numărul tot mai mare al ostaşilor geţi în legiunile romane, în anul 193, trecuseră 87 de ani de la ocuparea parţială a ţării lor de baştină de către romani, ei şi-au proclamat un împărat al lor în Panonia – Septimius Severus – şi au mers cu el pînă la Roma unde l-au instalat ca stăpîn al imperiului roman. Roata istoriei s-a întors, iar fioroasele cete de ausoni, care nu se sinchiseau de faima Romei cum spunea poetul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis, au ajuns în inima imperiului să le arate acestora vitejia neamului lor. În secolele ll şi lll sînt amintite în textele antice mai multe unităţi militare alcătuite din daci, geţi sau besi: Ala l Ulpia Dacorum, Cohorts l Ulpia Dacorum, Cohorts l Aelia Dacorum milliaria, Cohorts ll Augusta Dacorum milliaria equitats, Cohorts ll Aurelia Dacorum, Cohorts Gemana Dacorum milliaria, Cohorts ll Flavia Bessorum, dar acestea sînt cele care au scăpat de uitare şi urgia timpului pentru că numărul lor a fost mult mai mare în realitate. Iulian Apostatul s-a născut în anul 331 la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantius, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare. La 6 noiembrie 355 este desemnat cezar de către împăratul Constantius ll pentru a administra provinciile Occidentului. În februarie 360 trupele îl proclamă împărat la Lutetia – Paris. După moartea lui Constantius ll survenită la Tarsus la 3 noiembrie 361 în drum spre Occident spre a-i cere socoteală pentru răzmeriţă, Iulian rămîne singur împărat. Rănit în lupta de la Maranga în războiul cu sasanizii, de pe fluviul Tigru, Iulian moare cîteva zile mai tîrziu la 26 iunie 363. Iovian, născut în anul 331 la Singidunum în Moesia ajunge împărat la moartea lui Iulian Apostatul la 27 iunie 363 şi după ce încheie pacea cu sasanizii, moarte în drum spre Constantinopol la 17 februarie 364. Valetinianus l sau Valentinian, născut la Cibalae în Panonia într-o familie modestă a unui ofiţer get. Proclamat împărat de către trupele de la Dunăre după moartea lui Iovian în anul 364, acesta îşi numeşte fratele Valens coîmpărat căruia îi încredinţează guvernarea Orientului. Din Trier el va guverna Occidentul fiind constant preocupat de creşterea eficienţei administraţiei şi întărirea puterii de apărare a armatei, moare în anul 375 în localitatea unde s-a născut. Valens, de origine get născut la Cibalae în Panonia în anul 324 în familia unui ofiţer modest. Se remarcă prin vitejie şi curaj ajungînd împărat al Orientului odată cu fratele său Valentinianus sau Valentinian l care guverna Occidentul. Duce o politică aspră împotriva oligarhiei greceşti şi a clerului iudeo-creştin ce urmărea tot mai vizibil să pună mîna pe putere în imperiu şi să-l confişte pentru clica lor. Reprimă uzurparea lui Procopius din anii 365-366 sprijinită de toată liota de grecotei din Constantinopol şi face alergări cu clerul sataniştilor iudeo-creştini care se împiedicau prea des în anteree şi alte păcate stricăcioase venite din patimi omeneşti. În anul 370, hunii atacă imperiul amalilor, Athanaric construieşte un val de pământ la est pentru a-i opri pe migratori şi pentru că nu reuşeşte, se refugiază în ţinutul Carpaţilor – Caucalandensem(adică şi noi aveam un Caucaz la Istru aşa cum spuneau unii greci). Fritigern cu o parte din goţi se refugiază în Scythia Minor. Împăratul Valens îi primeşte bine pe goţi şi acceptă stabilirea acestora la sud de Dunăre împinşi de hoardele hunilor şi a celorlalte neamuri aduse de ei. Jaful la care sînt supuşi de către autorităţile imperiale determină revolta goţilor care va duce la bătălia de la Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sînt înfrînte iar el va rămîne mort pe cîmpul de luptă. Acesta este momentul critic cînd întunecatul Ambrosie şi clica lui de satanişti au hotărît să pună mîna pe imperiul roman, geţii nu mai aveau un împărat al lor în fruntea imperiului pentru că Graţian era un copil controlat complet de clica conspiratorilor de la Roma iar ţara lor, Getia şi Panonia ca principal rezervor de soldaţi, era supusă presiunilor hoardelor hunilor. Ammianus Marcellinus în Res Gestae la 30,10,2 scrie că în toamna anului 378 podul de peste Istru construit de Constantin cel Mare a fost distrus la moartea lui Valens, de romani de teama geţilor şi a altor nepoftiţi dornici de putere şi avere. În acest an geţii sînt scoşi de la conducerea imperiului şi izolaţi dincolo de Istru. Dar lovitura de stat dată de Ambrosius şi clica lui de iudeo-satanişti, va costa imperiul roman sume uriaşe de bani care vor fi plătite timp de peste 70 de ani, hunilor pentru a sta cuminţi în toriştea lor şi a-i feri de prădăciuni! Graţian s-a născut în anul 359, fiind fiul mai mare al generalului get Valentinian din Panonia şi va fi ridicat de tatăl său care ajunsese împărat în anul 364, la rangul de august în anul 367 iar la moartea acestuia intervenită în 375, la vîrsta de 16 ani devine împărat al Occidentului. Graţian a fost o creaţie de marionetă a episcopului Ambrosie şeful şărpăriei iudeo-creştine din Mediolanum/Milano, capitala imperiului roman de Apus, care a exercitat prin puterea ocultă ce o răspîndise în instituţiile imperiului, un control absolut asupra oricăror decizii ale împăratului. La moartea unchiului său Valens la 9 august 378 care conducea provinciilor dunărene şi a Orientului, Graţian, la îndrumarea lui Ambrosius îl numeşte la 19 ianuarie 379 pe hispanicul Teodosiu să conducă aceste teritorii. În 28 februarie 380, iudeo-creştinismul este impus ca religie a împăraţilor din imperiul roman iar religia geţilor, ariminismul pe care ei o amintesc cu numele de arianism este interzisă la începutul anului 381. În impunerea cultului satanist al lui Iahwe în imperiul roman au tras la greu atît grecii cît şi romanii iar după anul 380, toate funcţiile din stat au fost preluate de mîlul otrăvitor al iudeo-creştinilor la fel cum au făcut comuniştii la noi după anul 1945 sau la ruşi după 1917. De aici vine prăbuşirea imperiului roman de neam get. Graţian este asasinat la Lugdunum/Lyon la 25 august 383. Uciderea lui trebuie legată de funcţia de pontifex maximus, adică mare preot al tuturor cultelor recunoscute în imperiul roman şi deci superiorul lui Ambrosie pe care el o deţinea în virtutea calităţii de împărat. Dar mai important este faptul că majoritatea soldaţilor romani erau adepţii religiei geţilor şi nu a iudeo-satanismului impus de acest maimuţel tembel. După moartea lui, Teodosiu nu a mai deţinut această funcţie, fiind desfiinţată dar prerogative ei trecînd toate şi ceva pe deasupra în mîinile episcopului de Mediolanum, Ambrosie cel Întunecat iar mai tîrziu cînd capitala se va muta la Roma, în vechea şărpărie, tartor va fi episcopul acestui oraş. Teodosius l s-a născut în Spania în anul 347 ca fiul generalului Teodosius, ajunge împărat la 19 ianuarie 379 prin numirea lui Graţian. Moare la Mediolanum la 17 ianuarie 395. Tatăl lui, Teodosius, a fost implicat într-un complot de asasinare a împăratului Valentinian l, tatăl lui Graţian, în anul 371, fiind trimis la moarte iar odrasla a fost scoasă din armată şi zorită să ia drumul baştinei. Pentru orice minte normală, numirea lui pare absurdă dacă nu ştim că ea a avut un rol exclusiv politic pe care l-a manevrat episcopul Mediolanumului, Marele Întunecat satanist Ambrosie de la care primeşte guvernarea provinciilor orientale ale imperiului. Dar numirea lui a fost condiţionată de trecerea la religia iudeo-creştină şi renunţarea din partea împăratului la ,,arianism” cum numeau sataniştii religia geţilor, cult practicat de marea majoritate a populaţiei imperiului precum şi promulgarea cultului lui Iahwe ca religie oficială a imperiului. Edictul din 28 februarie 380 emis de Graţian şi semnat de el, pune iudeo-creştinismul ca religie oficială în imperiul roman iar în 381 se interzice religia geţilor pe care gunoaiele o numeau arianism. Duce o politică de scoatere a geţilor şi celorlalte neamuri din structurile aparatului de stat dar mai ales din armată şi trecerea birocraţiei administrative în mîinile grecilor. Pentru a preveni orice împotrivire a soldaţii geţi privind interzicerea creştinismului arimin sau arianismului în imperiu, aceştia sînt înlocuiţi cu cei de neam got, ostrogoţii lui Athanaric, în anul 382 printr-un tratat – foedus – prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Tracia, între Balcani şi Dunăre. Iordanes în Getica la paragraful 145 spune: ,,După moartea lui Athanaric, toată armata lui a trecut sub comanda împăratului Teodosiu, supunîndu-se stăpînirii romane şi unificîndu-se cu cea romană, reînoind starea federaţilor din timpul împăratului Constantin şi numindu-se astfel şi ei tot federaţi.” Athanaric, care l-a urmat pe Fritigern la conducerea goţilor, a murit în anul 383 se pare ajutat de grecii cei pricepuţi în toate iar toată urdia de goţi rămasă fără conducător a fost folosită timp de 18 de ani de către împăraţii romani din Constantinopol pînă i s-a zbîrlit părul pe piept gotului Alaric şi i-a luat la roată pe romei. La 24 februarie 391 printr-un edict, Teodosiu interzice aducerea jertfelor la temple, fiind completat în noiembrie prin interzicerea tuturor cultelor din imperiul roman, iudeo-creştinismul rămînînd singura religie. Aşa da făcătură! Dacă ibericul Traian, la îndemnul leprozeriei iahwiste, a dat edictul din anul 112 prin care interzicea în imperiul roman religia geţilor care era marea lor belea, în primăvara anului 381 popimea iudeo-cretină adunată toată verde şi neprihănită în Conciliul de la Constantinopol interzice aceeaşi religie/ariminismul în imperiul roman sub numele de arianism, fiind a doua confruntare istorică cu satanismul mozaic pe care l-au îmbrăţişat din interes cu mare căldură, atît grecii cît şi italicii! În urma asasinării lui Valentinian ll în anul 392 şi proclamării lui Flavius Eugenius ca împărat care urmărea anihilarea iudeo-creştinismului din imperiul roman de Apus, Teodosiu îl înfrînge pe uzurpator în bătălia de pe rîul Fridigius în septembrie 394 iar învingătorul moare în ianuarie 395, imperiul împărţindu-se între fiii Arcadius care va primi Orientul iar Honorius Occidentul. Valentinian ll, fiul împăratului Valentinian l şi fratele mai mic al lui Graţian s-a născut în anul 371 şi a fost proclamat împărat la Aquincum la 22 noiembrie 375 de legiunile din Illyricum sub regenţa fratelui mai mare. După moartea acestuia şi a uzurpatorului Maximus în anul 388, devine stăpîn în provinciile occidentale în timp ce Teodosiu guvernează cele orientale. Guvernarea s-a făcut însă de către mama lui Iustina şi episcopul Ambrosie de Mediolanum unde era capitala imperiului. Este asasinat la ordinul generalului Arbogast la 15 mai 392. Cu el se încheie dinastia geţilor în fruntea imperiului roman. Dacă în imperiul roman de răsărit, geţii au fost înlocuiţi cu goţii numiţi ostrogoţi, în imperiul roman de apus, francii, quazii, alamanii şi alte seminţii germanice au devenit mercenarii romanilor dar cum iubirea era numai de avere şi deloc de moşie, şi acest mariaj preacurvit se va termina urît pentru ambele părţi cînd hunii vor cere romanilor să danseze în vîrful picioarele pentru a dormi liniştiţi noaptea. Şi aşa s-a născut povestea lui Zadig cel cu pungile pline de arginţi. Roma ajunse ca o adevărată curvă bătrînă care era îmbiată de fel de fel de dulăi vînoşi şi pofticioşi dar nu pentru farmecele ei degenerate şi ticăloase ci pentru bogăţiile adunate aici sute de ani prin jaf şi pradă. Istoricii, cînd vorbesc de împăraţii geţi ce au condus imperiul roman timp de 165 de ani în două perioade, spun că ei ar fi fost iliri dacă nu chiar romani, pentru că veneau din provincia Illyricum. Ori acest teritoriu din imperiul roman este de patru ori mai mare decît vechiul ţinut al Iliriei, locuit într-adevăr de iliri, dar partea centrală şi de nord a provinciei romane Illyricum unde a fost şi capitala imperială Sirmium o perioadă de timp, era locuită de geţi iar urmaşii lor se mai găsesc şi astăzi prin ţinutul Kosovo, cu centrul la Mitroviţa, vechiul Sirmium. Ambrosius Aurelius s-a născut la Trier în anul 339, unde tatăl său se afla ca prefect al pretoriului în Galia. Pretorul era un magistrat de rang suprem asigurînd judecarea cauzelor în lipsa consulilor din Roma. Ei puteau ocupa funcţii militare şi administrative. Orator iscusit şi plin de vanitate şi viclenie, devine înalt funcţionar în Mediolanum cînd capitala imperiului roman de apus se mută în acest oraş şi din această poziţie va controla statul şi pe împărţii Graţian, Teodosiu şi Valentinian ll. Sub Valentinian l, Ambrosie ajunge ,,eminenţa cenuşie” din imperiul roman de apus reuşind să-şi pună oamenii în toate funcţiile cheie iar la moartea împăratului survenită în anul 375, el este stăpînul de drept al imperiului. În anul 374, intervine în conflictul dintre ,,arieni” adică arimini şi iudeo-creştini pentru ocuparea postului de episcop al oraşului Milano după moartea lui Auxentius şi prin sforăriile iudeo-creştinilor, ocupă el scaunul episcopal chiar dacă nu era botezat la acea dată. Încă o dovadă că şărpăria iahwistă era mai mult o organizaţie ocultă ce urmărea să pună mîna pe conducerea imperiului, religia fiind doar un pretext elegant şi un paravan pentru acest clan criminal al Satanei. Din această poziţie a reuşit să-l formeze pe Gratian ca o păpuşă ce a ascultat orbeşte de comenzile lui după care l-a pus pe năsălie cînd şi-a văzut realizat planul de cucerire a puterii în întreg imperiul roman. La sinodul din Aquileia ţinut în anul 381, el obţine triumful dogmei niceene asupra ,,arianismului în Occident” – cult care a fost interzis în anul 325, deci este o recunoaştere a acestui monstru satanist că religia geţilor pe care el şi ai lui o numeau la acea vreme arianism, iar înaintea lui alţi satanişti o numeau mitraism – era religia oficială a imperiului roman cînd ei au dat lovitura de stat. Este o mărturisire fără echivoc în faţa istoriei din partea căpeteniei iudeo-sataniştilor că aceştia considerau creştinismul arimin numit de ei arianism ca o erezie din iudeo-creştinism iar Tertulian care numea aceeaşi religie cu numele de mitraism, o considera tot o erezie iudeo-creştină! Adică totul este o minciună şi o hoţie unică în istoria lumii. În anul 384 intervine cu fanatism la împăratul Graţian opunîndu-se propunerii filozofului Symmachus pentru reinstalarea statuii şi altarului zeiţei Victoria în curia romană, dar va umple toate lăcaşele de cult ale Satanei ce îi devenise stăpîn de mulţi ani, cu fel de fel de idoli. Scopul acţiunii lui Ambrosie a fost să scoată de la conducerea imperiului pe geţi şi să-i înlocuiască cu italici şi greci, să interzică ariminismul sau creştinismul arimin şi scrierile acestei religii şi să-l înlocuiască cu născocirea iudeo-sataniştilor ieşită din fariseism şi otrava lui Iahwe iar ei preoţii să fie forţa conducătoare şi stăpînii absoluţi ai imperiului. În anul 387 îl converteşte la iudeo-creştinism pe Augustin(354-430) care va deveni cel mai înfocat discipol al său şi cu care au marcat victoria iudeo-creştinismului asupra creştinismului arimin în imperiul roman de apus. În lucrarea De civitate Dei, apărută în anul 426, Augustin apără iudeo-creştinismul de acuzaţia creştinilor arimini şi a celorlalţi cetăţeni, că aceştia se fac vinovaţi de prăbuşirea imperiului roman pentru că au uzurpat puterea şi au folosit-o numai pentru ambiţiile lor de dominare şi teroare. În anul 390 întunecatul Ambrosie îl umileşte pe împăratul de paie, Teodosiu l pentru că a reprimat o revoltă a populaţiei din Tesalonic şi nu recunoştea supremaţia puterii bisericii asupra celei laice a împăratului, obligîndu-l la o penitenţă publică! Arbogast, general barbar de origine frac ce a slujit Roma mulţi ani, fiind în anul 385 comandantul militar al provinciilor occidentale ale imperiului roman şi sfetnicul principal la împăratului Valentinian ll din anul 388, îl înlătură de la putere pe acesta în anul 392, şi proclamă împărat pe retorul Flavius Eugenius care încearcă să restaureze religia geţilor ca religie oficială în imperiul roman de Apus. Toată şărpăria iahwistă în frunte cu Ambrosius s-a încolăcit de moarte şi în bătălia din 6 septembrie 394 care a avut loc la Frigidus este înfrînt de armatele sataniştilor iahwişti conduse de Teodosiu l, el preferînd să se sinucidă. Ambrosius moare în anul 397 după ce a dus la bun sfîrşit planul Satanei de a impune iudeo-satanismul ca religie oficială a imperiului roman şi de a scoate în afara istoriei, religia şi cultura geţilor. Stilicon(365-408) general vandal în serviciul Romei, este remarcat de Teodosiu l şi ajunge comandantul trupelor din Occident în anul 394. La moartea lui Teodosiu, acesta îi încredinţează tutela fiului său Honorius care devine împărat în imperiul roman de Apus. Reuşeşte să-i învingă pe vizigoţii conduşi de Alaric în 402 la Polentia şi 403 la Verona şi pe ostrogoţii lui Radagaisus la Faesulae în 406, dar este asasinat doi ani mai tîrziu din ordinul lui Honorius ca urmare a reacţiei antigermane ce cuprinsese atît imperiul roman de Răsărit cît şi cel de Apus. După ce şi-au făcut treaba cu mercenari de neam german care i-au înlocuit pe geţi în armatele romane, oligarhia greacă şi romană, pentru a-i împiedica pe aceştia să privească cu jind la purpura de împărat, i-au alungat. Vizigoţii lui Alarich împănaţi cu cete de ausoni, revin în vizită de lucru la romani în anul 410 şi cuceresc Roma supunînd-o unui jaf cum numai romanii ştiau să facă cu învinşii. Nu stau prea mult pe aceste meleaguri şi pleacă în sudul Galiei unde fac un popas mai lung iar în anul 415 ocupă Spania formînd un puternic regat care va fi distrus de arabi în anul 711. Cu ei începe epopeea hispanică a mitului getic. Zenon, istoric grec ce a trăit în secolul V, ocupînd funcţii importante la Constantinopol, la sfîrşitul secolului termină lucrarea Noua istorie în şase cărţi care cuprinde perioada de la Augustus pînă la căderea Romei în anul 410. El învinuieşte iudeo-creştinismul că a distrus măreţia civilizaţiei romane şi că statul a fost acaparat de oameni ce aparţin acestei religii, fără nici o chemare pentru administraţie, justiţie sau armată, fiind o adunătură de lepre şi secături care trăiau numai din minciună, intrigă şi hoţie a banului public. În 456 se naşte Theodoric, din neamul geţilor Amali care domnea şi peste ostrogoţi. În anul 487, ostrogoţii conduşi de Thiudimer, tatăl lui Theodoric, cu permisiunea bizantinilor părăsesc Panonia şi se aşează în Illyricum dar după puţin timp moare regele lor şi este ales fiul acestuia să îi conducă. Împăratul Zenon îl cheamă pe Theodoric la Constantinopol dar goţii cer regelui lor să-i conducă în alte ţinuturi mai mănoase pentru că nu mai aveau cum jefui atît timp cît stăteau supuşi ai imperiului bizantin. Theodoric îi cere în anul 490 permisiunea lui Zenon să meargă în Italia să o cucerească pentru gloria imperiului bizantin şi spune Iordanes în para-graful 291 din Getica: ,,Trimite-mă cu neamul meu, dacă găseşti cu cale, pentru că şi aici scapi de greutatea cheltuielilor cu noi, şi acolo, dacă ajutat de Domnul voi învinge, să strălucească faima pietăţii Voastre.” Cînd construieşte catedrala din Ravena ctitorul îşi pune imaginea pe ziduri şi astfel vedem şi cum erau îmbrăcaţi cei din neamul lui, adică geţi curaţi aşa cum i-a pus şi Traian pe columna lui. Theodoric devine rege al Italiei în anul 493 şi sub el la fel ca şi la vizigoţi se cultivă limba geto-goţilor a lui Ulfilas aşa cum arată papirusul din Arezzo şi Neapole, un calendar şi omiliile ostrogoţilor a căror identitate cu Codex Argenteus al lui Ulfilas a dovedit-o învăţatul cardinal Mai şi Castiglionoi. Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult printre care şi celebra Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, unde în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţie orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca nobili geţi, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma acestora, fără legătură cu magii, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească; cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne. Cultul în această biserică, dar şi în tot regatul lui Theodoric era ariminismul adică ,,religia lui Zamolxe” cum spunea la anul 398 Ioan Chrisostomus, patriarhul Constantinopolului. Biserica a fost construită de către regele get/got Theodoric cel Mare(493-526), spun istoricii şi aşa de got era că a uitat cum arată neamul său şi a prezentat pe icoane un popor dispărut din istorie de peste 400 sute de ani şi care nu are nici o legătură cu plăsmuirea iudaică. Sau regele a prezentat o realitate istorică pe care o trăia, dar lichelele culturii occidentale au falsificat această istorie pentru că nu le dădea lor bine la făcătura pe care o urzeau. Theodoric, la fel ca şi Constantin cel Mare cu arcul de triumf din Roma şi cele 8 statui ale geţilor puse la colţuri, prin această biserică a adus un omagiu neamul său adică, geţilor!!! Iordanes scrie la paragraful 295 că ,,în al treilea an al intrării sale în Italia , precum am spus, la sfatul împăratului Zenon, şi-a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi de domn al goţilor şi romanilor”. Din datele arătate mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă că Teodoric cel Mare era get. Iordanes a scris cartea Getica la anul 551 pentru prietenul său Castalius. El face un rezumat al cărţii De origine actusque Getarum de Flavius Magnus Aurelianus Casiodorus(485-578) care a scris-o la cererea lui Theodoric cel Mare fiind demnitar la curtea acestuia. Deci lucrarea era o istorie a geţilor închinată regelui acestora care controla la acea vreme toată Italia iar Iordanes i-a mai băgat şi pe goţi pentru că istoria strămoşilor noştri trebuia falsificată în totalitate. El spune că a făcut adaosuri potrivite din scriitori greci şi latini amestecînd la început, mijloc şi sfîrşit multe din cele pe care le-a socotit utile. Dar el uneori a introdus în text informaţii false după modă şi nărav pentru a merge în favoarea creştinismului. Mărturiseşte el în paragraful l: ,,frate Castalius… lăsînd la o parte mica lucrare pe care o am în mîini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă, cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului, despre originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea.” Prea rău ne-au prescurtat şi falsificat istoria şi cultura fel de fel de lifte, unele mai îndrăcite decît altele. În anul 911 vikingii se numeau goţi şi daci, după cronica Gesta Normanorum şi de atunci trăiesc într-un mare păcat pentru că nu îi acuză istoricii de sminteală! În anul 1042 sub Eduard Confesorul, legile daneze ajung în Anglia şi danii sau dacii se mai numesc încă ,,Dani et Daci et Guti” et ţuţi pentru toate liftele mioritice care ne-au batjocorit trecutul şi cultura strămoşească. Guţii sînt goţii veniţi în nordul Mării Negre şi a Mării Caspice din Gotia/Guta – Suedia, şi care s-au împărit în două mari grupuri, unii au luat Europa către vest iar alţii s-au supus hunilor şi o parte dintre ei s-au întors la baştină cu o nouă cultură şi o nouă religie, concepută după cea a lui Zamolxe. În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia sînt urmaşii culturii şi cultului lui Zamolxe fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul de la Leon!
. . .. . . . Fariseism şi iudeo-creştinism . .
. Ca să înţelegem ce s-a întîmplat în ţinuturile din Galileea, Samaria şi Iudeea la începutul secolului l al erei noastre cînd un grup de mişei ivriţi au pretins că i-a lovit revelaţiile lui Iahwe prin părţile cele moi, trebuie să privim istoria acestor regiuni în urmă cu mai multe secole dar şi sistemul de organizare socială a acestui neam din Iudeea ce practica cu mare turbare cultul lui Moşe – mozaismul în această perioadă. Pe la sfîrşitul secolului V î.e.n. – unele informaţii arată chiar începutul secolului lV î.e.n. – un grup de mozaici dintre cei deportaţi în 586 î.e.n. se întorc din oraşele persane pentru a se stabili în Iudeea, teritoriu ce făcea parte din imperiul persan. Deşi dreptul de întoarcere în Iudeea, ivriţii l-au primit de la Cirus cel Mare chiar de la urcarea acestuia pe tron în anul 557 î.e.n.(Ezra 1,1..10) iar după ocuparea Babilonului în anul 539 î.e.n. de către perşi, toţi ivriţii din fostul imperiu asirian deveniseră liberi să se întoarcă la baştină, foarte mulţi au iubit ,,robia străină” mai mult decît libertatea din propria patrie şi aşa sărmanii au stat ei de izbelişte la poftele atîtor urîcioşi. Asta nu prea sună a robie babiloniană care a durat 70 de anişori de chin şi prigoniri cum meşteşugit ne cîntă ei! Menţionez că regii asirieni îi obligau pe cuceriţi să le venereze zeii – statuile lui Aşur şi Astarte. Ivriţii nu au pomenit în scrierile lor de asemenea practici şi nici de birurile plătite cotropitorilor, dovadă că nu prea erau un neam cu memorie colectivă prin locurile Palestinei în timpul invaziei asiriene, adică nu reprezentau aproape nimic în raport cu celelalte populaţii. Mozaismul sau iahwismul belicos cum îl cunoaştem noi goimii cap de lut, din făcăturile lor Tora şi Talmud, nu au fost religia lor de la începutul existenţei neamului ivrit, pentru că în Ieremia, care prezintă fuga iudeilor în Egipt la Patros, din faţa oştirilor caldeene îi reproşează profetului Ieremia la 44,17: ,,Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pîine şi ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nici o nenorocire! 44,18 Dar de cînd am încetat să aducem, tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete. 44,19 De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?” Adică să ne dumirim mai mult de o leacă şi să judecăm dupre glagoria noastră mioritică: ivriţii în vremea cînd nu erau turbăcioşi, şi nu se îmbolnăviseră săracii de rapănul revelaţiilor şi damblaua vedeniilor, aveau cam aceleaşi comportamente sociale ca ceilalţi oameni din jurul lor. Deşi erau un grup etnic foarte mic – cam 20000 de suflete – practicau mai multe culte luate de la filisteni, egipteni, asirieni sau vecinii lor semiţi, şi nu strănutau pucioasă şi nici nu doreau să distrugă întreg neamul omenesc! Dacă părinţii lor, căpeteniile lor şi împăraţii lor se rugau şi aduceau jertfă ,,împărătesei cerului’’ înseamnă că în Ierusalim nu prea exista faimosul templu al lui Solomon, pentru că nu avea cine să-l frecventeze şi mai ales nu avea cine să finanţeze un cler atît de fana- tic şi de costisitor în apucăturile lui!!! Cînd s-a întors acest grup din Babilon şi a constatat că ivriţii rămaşi în Iudeea – majoritatea populaţiei - s-au cam dat în căsătorii şi înţelegeri cu Neamurile, rău s-au întunecat luminaţii rabini trecînd la măsuri care vor genera mai tîrziu fanatismul mozaic şi iudaic de pe urma căruia şi astăzi ţi se ridică părul pe cap de groază. Rabinul Ezra le cere tuturor ,,vinovaţilor” să-şi trimită soţiile şi copiii pe care i-au avut cu acestea, înapoi la Neamuri iar cei care refuză nu vor mai fi consideraţi de aceeaşi religie cu ei. Le mai cere ivriţilor să facă un nou legămînt al ,,fiilor robiei” iar cei care vor refuza îşi vor pierde averea şi vor fi alungaţi din neamul lor(Ezra 10). Cîţiva s-au împotrivit dar cea mai mare parte a gloatei a acceptat această tiranie a rabinilor asupra poporului ivrit care s-a perpetuat pînă în epoca modernă, ei fiind prin fanatismul şi ura arătată faţă de Neamuri, cauza multor nenorociri venite peste capul poporului. Iar în Neemia 9,38 care a fost şi el mare rabin în perioada 424-405 î.e.n. aflăm că acesta a reluat legămîntul impus de Ezra populaţiei ivrite din Iudeea ,,un legămînt pe care l-am făcut în scris, şi căpeteniile noastre, leviţii noştri şi preoţii noştri şi-au pus pecetea pe el”. În această perioadă şi sub teroarea rabinilor menţionaţi s-a născut Frăţia lui Israel care a născocit şi introdus cultul lui Iahwe în viaţa ivriţilor, fiind cea mai veche organizaţie ocultă din istorie ce a dăinuit pînă în prezent propunîndu-şi, nici mai mult nici mai puţin decît să devină stăpîna lumii! Dar textele cele mai vechi care se pretind că ar fi aparţinut celor doi rabini întemeietori ai Frăţiei sînt datate din jurul anului 200 î.e.n., atunci cînd au purces ei cu minciuna, vedenia şi tîmpenia revelaţiilor la rescrierea propriei istorii şi religii pentru a fi gustată şi de alţii dar numai după mintea mozaicilor. În timpul exilului în imperiul babilonian şi apoi persan continuînd cu cea macedoneană, ivriţii şi-au modificat total propria religie, proces ce a continuat pînă în secolul ll al erei noastre, religia filistenilor şi parsismul lăsînd o amprentă distinctă asupra mozaismului în faza sa de formare. Zoroastrismul a avut un rol determinant în transformarea mozaismului dintr-un cult agrar-pastoral cu caracter idolatric într-un cult rigid, mort în ritual, înţepenit în dogme scoase din pălărie, împănat cu fel de fel de minciuni care nu mai are nici o legătură cu vechea societate ivrită ce se formase în secolul lX î.e.n. în Palestina. În mozaism, venirea lui Mesia pentru a-i salva de la rele pe cei tăiaţi împrejur apare pentru prima dată în timpul exilului în Babilon la Isaiia şi niciodată înainte de acest eveniment, dar această scriere conţine informaţii şi din secolul l î.e.n.! Cît priveşte pretinsul exil care a fost chiar priincios pentru unii, Ieremia, la 52,28-30 scrie că au fost deportaţi în trei perioade de timp un număr de 4595 persoane, cam tot atîtea au plecat în Egipt, iar o parte dintre agricultori au rămas pe loc. Deci tot neamul lor nu prea ajungea nici la 20000 de suflete! Rolul lui Ahriman din Avesta este aproape copiat în pielea lui Satana la mozaici care, la început era mîna dreaptă a lui Iahwe fiind şi fiul cel mai vrednic ce se ocupa de turnătorii, dar cînd s-au mai dezmeticit ei cum trebuie să se dea din coadă, l-au pus de sperietoarea lumii în Noul Legămînt. Greu de înţeles asemenea transformări în scrierile lor sfinte ce au venit toate de la Iahwe, poate că în timpul transmiterii revelaţiilor s-au interpus ceva paraziţi parşivi şi întunecaţi de au ieşit asemenea imbecilităţi! ,,Numele îngerilor au fost aduse de iudei de la Babilon” spune Talmudul de la Ierusalim, în tratatul R’ash hashshanah, I,2 şi deci nu mai avem de-a face cu revelaţii cum mint ei cu obrăznicie ci cu ceva împrumuturi din alte culturi, sau cum am zice mai direct, cu furtişaguri şi plagieri cît te ţine mintea şi mîna. Dar povestea îngeri- lor este schisma fariseilor în mozaism care a apărut pe la mijlocul secolului ll î.e.n. şi nu dogma de început a acestui cult, ceea ce ne obligă să privim ce scriu ei despre vremurile dinainte, ca pe nişte poveşti pentru femei bătrîne cum zice Celsus. Tradiţia mozaică anterioară exilului nu cunoaşte nici paradis, nici iad, nici un loc intermediar. După moarte, suflul omului se ducea în she’ol unde se adunau cu strămoşii lor, adică într-un întuneric absolut stînd toţi chirciţi. Cuvîntul paradis apare numai de trei ori în Cîntarea cîntărilor, Eclesiat şi Nemeia, şi vine din persanul pardes: grădină închisă, parc. Dar Nemeia este din secolele ll î.e.n. iar celelalte două sînt din secolul lll al erei noastre, deci povestea este însăilată rău şi se vede prin ea chiar pe întuneric! Crearea iadului nu apare în Facerea care este totuşi un text elaborat tîrziu sub influenţa mitologiei emeş, ceea ce spune foarte mult despre ,,omisiunea” şi data recentă a turbatelor ,,revelaţii” şi a întocmirii plăsmuirii de către ,,meseriaşii” lui Iahwe. În scrierile mozaice se disting mai multe faze a credinţelor: faza pastorală şi migratoare, faza agricolă sedentară, faza regală, faza profeţilor, începutul fazei teocraţiei care este oprită de exil. Aici se va naşte fanatismul religios al ivriţilor ca formă de naţionalism şi se va concretiza în faza teocraţiei rabinice care, după întoarcerea pe etape din exil, va născoci după anul 400 î.e.n. mozaismul şi va domina cu mînă de fier existenţa populaţiei pînă la distrugerea Templului, continuînd prin Frăţia lui Israel pînă în zilele noastre. Însă datele de mai sus sînt istoria lor ,,revelată” pentru că în istoria reală a regiunii îi găsim numai pe filisteni pînă la sfîrşitul secolului V î.e.n. cînd apare şi prima menţionare a ivriţilor ca mercenari şi slujbaşi ai perşilor ce îi ţineau sub sabie pe egipteni. Herodot în Istorii deşi a trecut prin Palestina şi Fenicia pe la mijlocul se-colului V î.e.n. nu aminteşte de ivriţi de parcă erau ascunşi sub pământ. După destrămarea imperiului arimin la anul 323 î.e.n., ce a fost creat cu sabia de Alexandru Macedon, ţinutul Iudeea revine generalului Ptolemeu care ajunsese regele Egiptului iar Samaria şi Galileea rămîn în componenţa regatului seleucid. Mai bine de 150 de ani urmaşii lui Seleucos care stăpîneau Siria şi celelalte regiuni ale Asiei au încercat să cucerească acest teritoriu de la regatul Egiptului şi în anul 192 î.e.n. chiar reuşesc să le încorporeze regatului lor prin Antioh lll care a fost primit la Ierusalim ca un adevărat eliberator Dar bucuria ivriţilor le-a fost de scurtă durată pentru că macedonenii nu au plecat urechea la trăsnăile lor, ba mai mult, i-a pus să venereze cum se cuvine statuia lui Adonis şi Zeus. În anii 191 şi 190 î.e.n. romanii duc mai multe războaie victorioase împotriva regatului seleucid şi devin stăpînii ţinutului Asia la care alipesc şi alte teritorii. În urma acestor războaie, puterea militară a macedonenilor din Siria a scăzut mult iar ivriţii au propus stăpînirii pe la anii 177 î.e.n., prin Marele rabin Onias, să devină toţi locuitorii regatului iubitori de Iahwe şi o leacă tăiaţi împrejur, iar ei să treacă la limba greacă! În această perioadă limba şi cultura greacă au pătruns adînc în societatea mozaică pentru că mare parte dintre ei s-au elenizat complet. În Iudeea, ivriţii erau majoritari dar în Samaria şi Galileea numărul lor era mic în comparaţie cu restul populaţiei formată din aramei/sciţi, gali, greci, hitiţi şi alte neamuri în număr mai mic. Legat de această perioadă istorică, s-a descoperit cea mai veche scriere în aramaică a vechilor iudei găsită în peştera Araq el-Emir unde este scris cuvîntul Tobie, presupus a fi un anahoret probabil din prima parte a secolului ll î.e.n. rudă a lui Onias care a fost mare rabin între 183-177 î.e.n. sau un alt personaj singuratic. Iason, fratele Onias, care rîvnea la această funcţie, cere sprijinul regelui Siriei în schimbul unei sume mari de bani şi promite o elenizare totală a populaţiei mozaice. În această perioadă autocraţia sacerdotală a iudeilor pune la cale planul lor de a se constitui în ,,poporul ales” de Iahwe care să conducă lumea adaptîndu-şi la noile nevoi şi pretinsele lor scrieri revelate. Plăsmuitorii lucrează de zor şi cu mare spor la scrierile pline de minciuni şi făţăreli, numite mai tîrziu de către goimii cap de lut ca ,,apocaliptice” după cîtă turbare şi fanatism curge din ele. Regele Antioh lV(175-164 î.e.n.) n-a gustat deloc sumeţirea ivriţilor, mai ales că avea mulţimi de plîngeri de la bărbaţii din aceste ţinuturi care îi acuzau pe mozaici că le mutilează bărbăţia chiar dacă nu erau doritori să se pupe cu Iahwe. Pentru acest nărav drăcesc şi pentru fala lor fără noimă în faţa sirienilor, regele macedonean, printr-un decret din anul 170 î.e.n. le-a interzis ivriţilor practicarea mozaismului, tăierea împrejur şi citirea Torei, aducîndu-le ca dar pentru mare cinstire statuia lui Zeus pe care a aşezat-o în templul din Ierusalim. Dacă nu am avea şi alte informaţii, hotărîrea lui Antioh ar părea ca o fantezie a unui rege nebun sau plin de ură faţă de religia ivriţilor, dar mărturisirea criminalului şi odiosului nărav îl găsim chiar în scrisorelele lor pretins revelate şi emanate precum fumul din horn. În 2 Samuel la 3,14 găsim o afirmaţie năucitoare pentru orice creştin dar nu de nărav iudeu: ,,David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul să-i spună: «Dă-mi pe nevasta mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni»”. Aceste bestialităţi ale nevinovaţilor ivriţi au continuat timp îndelungat pe seama filistenilor iar cînd aceştia au dispărut în secolul ll al e.n. de răul Frăţiei lui Israel, le-a venit rîndul celorlalte neamuri cum aflăm din textul de mai jos, scris pe la anii 58 ai erei noastre de zburdalnicul la minte Saul/Pavel cu ocazia răspîndirii schismei fariseilor pe care tot ei o numeau satanism iar alţii au preluat-o ca iudeo-creştinism. În Galateni 6,5 avem: ,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, şi vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonirea… ci voiesc doar ca să primiţi tăierea împrejur pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.” Vînătoarea de prepuţuri sau tăierea împrejur cum spun ei cam ruşinaţi de apucătura ticăloasă, a fost la începutul fanatismului mozaic o adevărată întrecere cerută de rabini şi foarte plăcută lui Iahwe, pînă ce împăratul Hadrian, în anul 131 a dat un edict prin care le-a interzis mîrşăvia sub pedeapsa cu moartea. Porunca regelui macedonean a dus la revolta hasidimilor/învăţaţilor care au chemat poporul să le asculte învăţăturile şi înfoindu-i ca pe o turmă furioasă, i-au pus fiecăruia sub coadă cîte o streche astfel ca turbarea să fie pornită. De aici s-a ajuns la arme şi la răscoala condusă de Iuda Macabeul ucis de macedoneni în anul 160 î.e.n şi fraţii săi, vînzoleală ce a durat 23 de ani(165-142 î.e.n.) cînd Iudeea devine independentă faţă de Siria. În lupta lor împotriva macedonenilor din Siria, ivriţii au fost ajutaţi şi de către romanii care se arătau interesaţi de regiune. Ţara a fost condusă de clanul macabeilor ca mari rabini iar Ioan Hyrcan(135-134 î.e.n.) se proclamă rege şi mare rabin al templului din Ierusalim. Edictul împăratului roman Hadrian, care a curmat drăgălăşenia ivriţilor cu puterea romană din timpul lui Traian, a dus la răscoala lui Bar-Kochba din anul 132 şi a ţinut trei ani de glume proaste şi moarte prin sabie pînă ce romanii i-au căsăpit pe majoritatea răzvrătiţilor. Dar ei aveau şi alte obiceiuri la fel de condamnabile care fac obrazul subţire al imoralului şi revelatului iudeo-creştinism. Pe lîngă templul din Ierusalim funcţiona un mare bordel în care îşi găseau desfătarea chinuiţii rabini, leviţii şi alte lepre cu pofte nesăţioase şi puturoase. Aici îşi aveau sălaşul de desfrîu femeile ,,kedeşe”, dar erau şi bărbaţi, numiţi în scrierile lor sacre ,,cîini” pentru că şi la ei pederastia era la mare cinste încă din vechime. Acest nărav parşiv al rabinilor ivriţi, îl găsim amintit în A doua epistolă sobornicească a lui Petru unde la 2,10 zice: ,,mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia, şi dispreţuiesc stăpînirea.” La cîtă căldură dădea Sfîntul Soare peste căpăţînele lor, nu este de mirare că se înfirbîntau după fel de fel de ,,găuri vii” şi îi apucau vedeniile! Cînd vreo kedeşă rămînea la ghioc cu mare noroc, repede era scoasă la măritiş, şi se găsea pe undeva un Ioshuah, Guţah sau Maimuţah, ori Muleh, Suleh sau Naftuleh care să o ia de nevastă pe nefericita batjocorită de pohtele animalice ale acestor secături. Din acest closet al mizeriilor ivrite şi orgiilor bestiale, ne-au servit ei povestioara cu fecioara Mariah şi norocul ce a pălit-o pe cînd se afla ca ,,slujitoare” în bordelul templului din Ierusalim. Dacă aceste adevăruri istorice ar fi cunoscute de urechile celor care îşi spun creştini, s-ar dărîma toată şandramaua şi ar rămîne în picioare numai Satana gol puşcă ce i-ar îngrozi pe toţi. Năravul era păstrat cu sfinţenie – se putea altfel la ce sfinţeau rabinii – pentru că îl găsim pe la anii 58 ai erei noastre amintit în 1, Corintieni 9,5: ,,N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noas-tră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului şi Chifa”? 9,9 ,,Lucrurile acestea le spun după felurile oamenilor? Nu le spune şi Tora”? Sigur că Şaul are dreptate cînd scria aceste texte şi el se străduia să respecte Tora ca orice iubitor de Iahwe, ca să nu ajungă sub incidenţa blestemului din Deuteronom 27,26 ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face.”. Cam aşa sînt toate zicerile ,,revelate” în Vechiul şi Noul Legămînt, dacă le citeşti gîndind şi nu te iei după vînturile de sub anteree. Să vedem şi istoria celuilalt grup iudeu care s-a aciuat în Egipt şi de unde a influenţat puternic istoria triburilor ivrite. Cînd o parte a lor, de frica asirienilor, se refugiază în această ţară în anul 580 Vl î.e.n. la duşmanii de moarte – egiptenii – aceştia, din ,,duşmănie” îi lasă să-şi construiască un templu pe insula Elefantina închinat lui Iaho care a fost distrus în anul 417 de către localnici. După ce perşii au devenit stăpînii Egiptului la anul 525 î.e.n., ivriţii s-au dat în bărci cu noua stăpînire iar cînd aceştia au fost alungaţi pe la anii 417 î.e.n. şi templul lor a fost dat pradă focului pentru că băştinaşii nu vroiau să mai vadă mutrele care au fost uneltele ocupantului străin. La Elefantina exista o colonie de mercenari mozaici care mîncau carne de oaie şi berbec sacrificînd aceste animale în templul lui Iaho. Dar egiptenii venerau în acest oraş pe Chnum care avea ca animal sacru berbecul cu coarnele răsucite în lateral şi şarpele. De aici au avut loc numeroase conflicte cu mozaicii iar odată cu alungarea perşilor, egiptenii au dat foc templului lui Iaho. După revenirea stăpînirii persane la începutul secolului lV î.e.n. ivriţii s-au deplasat din nou către acest teritoriu şi începînd cu secolul lll î.e.n. cea mai marte parte dintre ei s-au adu-nat pe neştiute într-un singur cartier al oraşului Alexandria cerînd regilor macedoneni care stăpîneau Egiptul, să se conducă după propriile lor legi avînd în frunte un alabarh. Deşi au primit acest privilegiu, totuşi nu erau văzuţi cu ochi buni nici de stăpînii macedoneni şi nici de grecii care erau apropiaţii lor. De aceea regele sirian Antioh lll, a fost primit la Ierusalim în anul 192 î.e.n. ca un binefăcător al poporului ivrit. În acest sistem închis şi controlat de marii rabini, trăiau ivriţii prin toate oraşele unde aveau comunităţi mai mari, iar la Roma erau adunaţi în cartierul Delta. În aceste întunecimi, cloceau ei planul de stăpînire a lumii prin exterminarea Neamurilor şi de le va obosi fibra luptătoare, atunci să le tragă goimilor o robie veşnică! În Europa feudală, sectarismul locativ al mozaicilor a fost botezat ghetou, iar acum ei urlă furioşi că de fapt goimii i-au obligat să trăiască izolaţi de restul populaţiei şi asta este dovada istorică a celei mai sălbatice forme de antisemitism! Formarea imperiului mozaic, visul de aur al ivriţilor farisei a fost realizat prin foc şi sabie de către iudeo-creştinii Neamurilor, greci şi romani. Dacă popoarele antichităţii - emeşi/sumerieni, akkadieni, asirieni, caşiţi, babilonieni - se raportau la un trecut mitic unde îşi căutau originile, mozaicii au urmărit să robească sau să nimicească întreaga lume, pentru a o rezidi după cultul lor drăcesc, cum au făcut comuniştii cazari, vrednicii lor urmaşi în cult şi făcături. Numele divinităţii supreme a ivriţilor era Iaho după informaţiile istorice aşa cum se numea în egipteană şi zeiţa Isis, ceea ce arată că rebotezarea stăpînului în Iahwe s-a făcut după anul 400 î.e.n. şi deci toate scrisorelele lor ,,revelate” s-au ticluit tot după această dată fiindcă în ele apare numai Iahwe. Pentru a-i încolăci şi pe macedonenii care erau stăpînii lor, l-au botezat pe Iahwe şi cu numele grec de Adonai – Domnul, Stăpînul – fiindcă Adonis era divinitatea renaşterii vieţii şi a vegetaţiei foarte cinstită de macedoneni. Iahwe cel întunecat era chiar înaintea macedonenilor, sirienilor şi grecilor dar aceştia nu au ştiut să-l descopere pentru că îl doreau numai pe Adonis. La Bethleem acest cult era practicat de către mozaici în perioada elenistică şi nimănui nu-i crăpa rînza de venin. Vecinilor arabi, care făceau parte şi ei din regatul lui Antioh lV, ivriţii le-au dăruit pe Elohim, o iudaizare a lui Ilah, divinitatea lor supremă cu sensul de Domnul sau Stăpînul. Iar perşilor, pe care credeau că îi vor aduce la ţîţa Satanei, le-au născocit pe Anohi, adică tot Iahwe dar pe limba acestora, cuvîntul fiind tot o iudaizare a divinităţii supreme Anahita care era partenera lui Ormuzd în zoroastrism. Pe toate aceste popoare, doritoare de cultură şi religiei mozaică precum omul liber îşi doreşte propria robie, pe la începutul secolului ll î.e.n. Iahwe îi aştepta cu braţele deschise iar rabinii cu baierele pungilor larg desfăcute. Te uimeşte viclenia şi perversiunea iudeilor în a falsifica totul, numai ca minciunile lor să fie singurele adevăruri. Aşa au ţinut-o pînă astăzi cînd au inventat industria holocaustului! Dar informaţiile mai arată că planul de răspîndire a mozaismului privea la început numai Orientul şi pentru că le-a ieşit rău socoata cu cărpănoşii stăpîni macedoneni, după ce au ajuns sub romani, au scos iarăşi făcătura lor drăcească în lume şi în şărpăria egipteană din Alexandria au început să clocească ouă de basilisc, crezînd că vor ieşi numai basilei/împăraţi iudei peste romani şi toate Neamurile pămîntului. În mozaismul de după exil, ritualismul se transformă în obsesie şi sufocă orice formă de existenţă individuală sau comunitară. Rabinii, începînd cu primii ani ai secolului ll î.e.n. au rescris prin intermediul textelor ,,apocaliptice” întreg mentalul colectiv al ivriţilor pentru a-şi prezerva toată puterea asupra poporului ca o putere de ordin divin. Liftele iudeo-creştine au imitat ţîţa satanistă ca să fie şi ele stăpînii absoluţi ai popoarelor lumii. Pentru a nu bate la ochi acest puci la putoare, au pus toată făcătura că ar fi învăţătură lăsată de Moşe, personaj care nu prea există în scrierile profeţilor, dacă îl cauţi cu atenţie. Autorii morali ai acestor făcături care s-au tot modificat pe parcursul a peste 400 de ani sînt Ezra şi Nemeia şi toată liota de rabini ce i-au urmat. Autentica tradiţie pastoral-agrară a ivriţilor a fost în totalitatea falsificată de rabini, astfel ca întreaga putere în societate să fie numai în mîinile lor. Concentrînd tot ritualul în Templul de la Ierusalim, ei au eliminat orice manifestare independentă a comunităţilor agrare pe care le-au avut ivriţii la începuturi, aşa cum se desprind ele din profeţii şi care nu cereau un cler scump şi pretenţios ci de multe ori sacrificiile se puteau face chiar de către capul familiei. Teocraţia, prin această rescriere a vechilor tradiţii a reuşit să impună o viaţă de supunere totală în numele unei false tradiţii şi chiar păcatele cele mai josnice se puteau ierta prin plata unei sume variabile de bani(khatt’at) către rabin, religia devenind o afacere bănoasă dar odioasă şi criminală controlată de mîinile nevăzute ale teocraţiei şi pe spinarea întregului popor. Iudeo-creştinii catolici de rit romanic au preluat această escrocherie sub numele ,,indulgenţelor” şi afacerea a mers şnur o perioadă de timp. Totul se subordona pocăinţei şi ispăşirii care întreţinea speranţa unei răzbunări eterne şi a dreptăţii lui Iahwe împotriva celorlalţi. Fapta şi morala se opreau în faţa agoniselei şi lăcomiei teocraţiei iudaice, ajungînd să exercite majoritatea funcţiilor publice. Cu secolul ll î.e.n acest cler a început să viseze la crăcăcire şi mărire peste toate neamurile iar de aici s-a vărsat ca o otravă iudaismul şi fariseismul turbaţilor zeloţi, preluat de neamuri sub forma iudeo-creştinismului. J. Flavius spune în cărţile sale că zeloţii respectau cu sfinţenie scrierile fariseilor. În timp, morala şi respectul religiei mozaice s-au degradat atît de mult încît pe la mijlocul secolului l î.e.n. a izbucnit în sînul societăţii ivriţilor o formă sălbatică şi fanatică de revendicare a unei culturi şi a unui cult vechi, ce a dus în timp la răscoala din anul 70 cu toate nenorocirile ei. Pentru că vechiul legămînt al lui Ezra şi Neemia nu mai era respectat decît pentru a strînge cu chinga populaţia mozaică din Iudeea, dar şi din ghetourile existente printre Neamuri, fariseii au considerat momentul prielnic să-şi impună erezia în societatea iudaică, datorită faptului că dogmaticii tradiţionalişti – saduceii – erau în minoritate. Clocitoarea s-a pus în oraşul Alexandria unde trăia cel mai mare şi mai bogat grup de mozaici din afara Iudeei. Iar tartorul acestor acţiuni, care le-au adus nenorociri uriaşe strămoşilor noştri geţi, a fost rabinul înnoitor-eretic Filon ce a pus de o nouă frăţie, diferită de cea veche, considerîndu-se un nou Moşe pentru mo-zaici. Forma ei de organizare o cunoaştem din manuscrisele descoperite la Qumran şi intitulate: Manualul de disciplină, Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întune- ricului, Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, Noul Legămînt, toate fiind pline de ură împotriva neamului omenesc, urmărind să realizeze o orga- nizaţie conspirativă care să lupte cu arma în mînă pînă vor nimici Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului sau le vor tîrî în cea mai cruntă robie. Cei drepţi tre-buiau să se retragă în deşert la Qumran, centrul pe care ei l-au luat prin viclenie şi sabie de la eseni în anul 26, astfel să se poată face o deosebire clară între trădătorii şi aleşii lui Iahwe. Ideile din aceste manuscrise se găsesc în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, scriitură cunoscută de goimi în anul 1902, fiind la fel de odioasă şi criminală prin conţinut ce îşi recunoaşte rădăcinile în Frăţia lui Israel clocită de Ezra şi Nemeea, apoi remodelată de farisei în secolele ll î.e.n. – l e.n. şi rămasă în istoria ei vizibilă de 40 de ani prin centrul de la Qumran. În capitolul V al textului satanist amintit mai sus se spune: ,,O alianţă trainica între toţi creştinii din lume ne-ar putea opri oricând pentru câtva timp… Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am aţâţat şi le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri”. Mărturisirea lor plină de fală şi cinism că de douăzeci de secole cotonogesc vîrtos la goimii cap de lut, arată că se raportau la frăţia marilor rabini Onias şi Menelas propusă peşcheş năzuroşilor macedoneni care stăpîneau Siria pe la anii 175 î.e.n. dar respinsă de aceştia şi din nou zburătăcită de Filon pentru că numai aşa ieşeau două zeci de veacuri în anul 1897 cînd a fost scris textul în urma Congresului masoneriei mozaice ţinut la Basel în acel an. Frăţia lui Filon din Alexandria a fost o adevărată şărpărie de unde s-au răspîndit în imperiul roman atît fariseismul fanatic cunoscut drept curentul zelot cît şi mii de satanişti care urmăreau să pună şărpăria pe creasta imperiului. Să încercăm o înţelegere a realităţilor acelei regiuni şi acelor vremuri după surse istorice cunoscute dar puse în judecată cu manuscrisele descoperite la Qumran şi celelalte texte ale lor amintite mai înainte. Între anii 64-63 î.e.n. după distrugerea regatului seleucid, generalul roman Pompei reorganizează Orientul; Pontul occidental şi Cilicia sînt transformate în provincii romane iar Siria, Galatia şi Iudeea devin regate clientelare. Atît Samaria care a fost inclusă în regatul haşmonean în timpul domniei lui Aristobul iar populaţia a fost obligată prin sabie să treacă la iahvism în jurul anului 104 î.e.n. cît şi Galileea care a ajuns sub controlul iudeilor 75 de ani mai tîrziu, erau regiuni locuite de populaţii neivrite şi cu religii străine de mozaism. La Roma apare în această perioadă prima comunitate de mozaici, iar istoricii spun că erau sclavii aduşi de Pompei după cucerirea Ierusalimului în anul 63 î.e.n. Sistemul teocratic ce conducea Iudeea şi aristocraţia sacerdotală a impus tuturor iudeilor indiferent în ce provincie locuiau, să trimită Templului din Ierusalim atît dijma de 10% cît şi taxa pentru rabini. După distrugere lăcaşului de cult de către romani în anul 70, toţi iudeii care trăiau în imperiu au fost obligaţi să plătească templului lui Jupiter suma de bani pe care o plăteau celui din Ierusalim, dar beilicul roman a durat pînă în anul 98 sau 99 cînd împăratul Traian le-a acordat cetăţenia romană pentru meritele deosebite în tagma cum fraude. După moartea lui Irod(37-4 î.e.n.) Sanhedrinul a hotărît prin Sfatul bătrînilor iudei să trimită o delegaţie la Roma pentru al ruga pe Octavianus Augustus(27 î.e.n. – 14 e.n.) să preia ţara sub stăpînirea sa, astfel ca regatul lor să fie cîrmuit de împăratul romanilor. Acţiunea Sanhedrinului, sub raport teologic, echivalează cu negarea mozaismului, chiar de către cei puşi să-l apere! În Numeri, cărticică scrisă, după pretenţia lor, tot de către Meşe, Iahwe printr-un gest de binecuvîntare unge pe cei 70 de bătrîni care conduceau poporul ivrit cu slava lui cum găsim la 11,17 ,,Eu Mă voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din slava care este peste tine, şi-o voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului.” Ori dîndu-i pe mozaici pe mîna unui împărat idolatru şi netăiat împrejur, însemna renunţarea la credinţa strămoşilor, dar se pare că pe rabini îi interesa mai mult grosimea pungilor decît cultul iudeilor! Interdicţia din mozaism de a nu se lăsa conduşi de străini, o găsim în Deuteronom la 17,15: ,,Să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Iahwe, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău.” Trădîndu-şi pretinsele scrieri sfinte, rabinii au folosit propriul popor numai pentru interesul lor de a aduna cît mai multă avere, iar un interes ascuns a fost acela că ei sperau prin aranjamentul propus lui Octavianus, să obţină cetăţenia romană şi chiar mai mult în viitor! Împăratul roman a împărţit Iudeea în patru regenţe sau tetrarhii, conduse de moştenitorii direcţi ai fostului rege dar prezenţa străinilor ca stăpîni în Iudeea nu a fost acceptată în sufletul lor de toţi mozaicii. Romanii au impus un recensămînt al populaţiei în anul 6 al erei noastre dar acţiunea a generat nemulţumire, fiind germenele unei mişcări naţionaliste avînd în frunte pe fariseul Sadoc şi pe Iuda din Galileea. Înconjurîndu-se de mulţimi de adepţi pe care le fanatizau cu cuvîntările lor Iuda Galileanul şi Sadoc fariseul, au fost creatorii fanatismului iudaic întreţinînd în societate o fierbere sălbatică împotriva Romei şi a tuturor Neamurilor, atitudine care avea să-i ducă la dezastru! Ei sînt părinţii istorici ai mişcării zeloţilor pe care a hulit-o atît de mult J. Flavius dar numai după ce aceştia au pierdut confruntarea cu romanii pentru că înainte a fost şi el adeptul curentului fanatic naţionalist-religios şi a revoltei. Mozaicii îi considerau pe toţi cei de altă religie, chiar şi pe samariteni, spurcaţi şi vrednici numai de dispreţ şi sabie şi asta se găseşte foarte explicit atît în Vechiul şi Noul Testament cît şi în manuscrisele descoperite la Marea Moartă unde ei cloceau conspiraţia împotriva romanilor şi a întregului neam omenesc. Acest viespar iudeu care numai a blîndeţe nu duhnea, a fost aţîţat de nebuniile şi nelegiuirile rabinului eretic Filon pentru realizarea religiei universale. Toţi susţinătorii lui au fost iudei elenizaţi din Alexandria dar a găsit destui adepţi şi în Iudeea, pentru că trebuia anihilată religia crucii practicată de galii şi geţii din Galileea care au ajuns pînă în marginea Iudeei, la Qumran fiind cunoscuţi sub numele de eseni. După cum spune mitul solomonarilor mioritici, cei ce se făceau bute de carte în cetatea Babarului din Carpaţi se duceau în Orient – în taberele ce formau Frăţia Celui Ales şi care era subordonată Frăţiei din Carpaţi – unde se aşezau la o masă de piatră şi scriau toată înţelepciunea lumii, pe care ne-o spune un document esen din partea locului, o răspîndeau printre fiii oamenilor ca fiecare să poată alege calea de urmat în viaţă pentru a găsi chemarea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pămînteşti. Rabinii mozaici şi fariseii au hotărît că răul trebuie stîrpit de la rădăcină şi au pornit acţiunea de infiltrare şi confiscare a centrelor locuite şi administrate de eseni, adică geţii veniţi din Carpaţi. În anul 19, ivriţii au fost alungaţi din Roma din porunca împăratului Tiberius (14-37) pentru că jucau bîza cu răbdarea romanilor în reveriile lor divine, dar supărarea n-a durat mult fiindcă atunci cînd Filon vizitează cetatea în anul 40 îşi găseşte coreligionarii ciopor în inima duşmanului lor de moarte! După ce au pus stăpînire pe Qumran în anul 26 prin acţiunea lui Apolo trimis de Filon, a urmat cearta cu geţii şi galii, stăpînii şi mentorii spirituali ai acestor lăcaşe de cult iar în anul 30 îl răstignesc pe Ili, marele preot al geţilor şi conducătorul Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuza. Fanaticii farisei după ce s-au înstăpînit pe Qumran, au uzurpat şi titlul de mare preot iar scrierile esene au fost înlocuite cu cele mozaice. Cloceala lui Filon se răspîndea tot mai mult în societatea iudaică iar mulţi zăluzi se considerau chemaţi de Iahwe să schimbe lumea chiar dacă vor trebui să ucidă pe toţi ce nu sînt tăiaţi împrejur. Aceşti turbaţi considerau comunitatea lor de la Qumran ,,casa adevărului’’, membrii ei se ţineau de ,,aleşi’’ sau ,,fiii adevărului’’ iar preoţii lor se numeau ,,fii lui Sadoc”, în amintirea întemeietorului curentului fanatic, religios şi naţionalist, fiind cunoscuţi în societate ca ,,zeloţi” adică cei ce ţin cu zel curăţenia şi dreapta religie a lui Iahwe. Ei se considerau adevărata frăţie a lui Israel, însărcinată cu misiunea clară de a păstra Tora şi Legămîntul lui Iahwe, într-o epocă de apostazie şi confuzie, de a aduce oamenii pe calea cea dreaptă înainte de Judecata de Apoi şi de a purta ultima bătălie împotriva celor lipsiţi de credinţă, fiind organizată într-o adevărată confrerie ocultă cu caracter militar. J. Flavius pune acest fanatism naţional şi religios pe seama unei noi gîndiri numind-o ,,a patra filozofie” ca o formă directă de nesupunere faţă de romani şi avea ca precept zicerea că Iahwe – este unicul stăpîn şi rege iar ei nu trebuie să se supună altei autorităţi! Despre ei, iudeul amintit mai înainte spune în cartea Războiul iudeilor cu romanii ll, 259: ,,Şarlatani şi impostori, sub pretextul unei inspiraţii divine, au căutat să provoace schimbări revoluţionare şi să convingă mulţimea să se lase pradă nebuniei, îi conducea pe oameni în deşert spunîndu-le că acolo Iawhe le va arăta semnele mîntuirii”. Autorul nu ne spune unde anume se duceau ei în deşert de parcă deşertul ar fi o pajişte unde te ia dorul de un somn liniştit chiar dacă şi el a fost tot în acelaşi deşert unde s-a înţelepţit trei ani. Şi el a fost adeptul acestui curent, deci făcînd parte din şleahta de şarlatani pînă să-i căsăpească romanii pe capete. În Antichităţi iudaice acelaşi autor la XVlll,9 îi pune din nou sub ghilotina istoriei susţinînd că acest curent este cauza ruinei ţării, ,,deoarece Iuda şi Sadoc care au întemeiat la noi cea de-a patra şcoală filozofică, şi s-au înconjurat cu nenumăraţi adepţi, au tulburat prin răzvrătirea lor întreaga ţară, nu numai în clipa aceea, ci au sădit şi rădăcinile viitoarelor nenorociri”. Chemarea deşertului ca fundament al acestui curent religios este o temă care incumbă numai existenţa iudeilor ca forţă conducătoare pe pământ şi renaşterea religiei lor ca singur cult demn de urmat pentru toţi cei ce vor scăpa de la marea căsăpeală pusă la cale de ei. Ea înseamnă atît o suferinţă cît şi un act purificator. Proclamînd venirea regatului lui Iahwe, fanaticii spuneau că trebuie să se purifice pentru a fi primiţi în tărîmul fericirii veşnice chiar dacă este nevoie de exterminarea întregului neam omenesc. Comunitatea de la Qumram prin scrierile de după anii 50 a fost factorul ce a ,,croit un nou drum” pentru fanatici. Textul scrierii ,,Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului” a fost ,,programul de luptă” al fanaticilor iudei nu numai împotriva romanilor dar şi împotriva Neamurilor iar evenimentele ce au urmat, s-au desfăşurat pînă la un moment dat conform acestui plan de luptă al iudeilor împotriva neamului omenesc. De aici au apărut iluminaţi precum Theudas care împreună cu adepţii lui se retrăgeau adesea în deşert pentru a se purifica. Molima s-a răspîndit cu repeziciune în rîndul iudeilor astfel că mulţimile mergeau în deşert pentru a se purifica şi a aştepta veni-rea lui Iahwe spre a-i mîntui. Dar alţii mai iuţi de mînă – sicarii – au pus cuţitele la îndemînă căutîndu-şi singuri mîntuirea prin trimiterea romanilor pe lumea cealaltă. Exaltarea mistică nu era numai în Iudeea ci peste tot unde ei constituia o comunitate compactă şi toţi aşteptau venirea lui Iahwe să-i pună pe năsălie pe romani şi pe Neamuri. Practica mozaică spune că pentru a constitui o comunitate – frăţie sau sinagogă – sînt necesari cel puţin zece bărbaţi, capi de familie aşa că peste tot pe unde circula aurul şi erau afaceri, răsăreau la frăţii şi conjuraţii ale întunecaţilor ca ciupercile după ploaie. Această formă de fanatism şi naţionalism religios a marcat perioada de timp ce a dus la distrugerea Templului şi a fost factorul de unitate a iudaismului şi mozaismului împotriva întregii lumi precum şi temeiul tentativei de falsificare a istoriei culturilor mediteraneene şi nu numai. Considerînd scrierile lor religioase drept unicele izvoare de credinţă şi istorie adevărată, ei încercau în ura fără margini faţă de Neamuri, să rescrie realitatea după minciunile din Tora şi alte sminteli cu pretenţii de adevăruri absolute! Au fost numiţi zeloţi/zeloşi, pentru că se pretindeau singurii care urmăreau adevăratele scrieri sacre, considerîndu-se ostaşii lui Iahwe fiind binecuvîntaţi şi avînd o protecţie specială! Cuvîntul de ordine al lor era: ,,Nici un stăpîn în afară de Iahwe” expresie ce se situează în cea mai fanatică gîndire mozaică de unde a ieşit iudaismul iar peste secole comunismul, semitismul şi sionismul, ideologii din cauza cărora nici astăzi lumea nu poate respira. Să amintesc faptul că în acest cuib al urii şi fanatismului religios şi naţional nemaiîntîlnit în istoria lumii, a adăstat pentru adîncă cugetare şi purificare sufletească Saul – cunoscut şi ca apostolul Pavel – pe la anii 32 şi rabinul J. Flavius, autorul scrisorelelor hulitoare tocmai asupra celor ce l-au primit şi format să fie unul dintre cei mai mari mincinoşi şi plăsmuitor a istoriei antice. Filon(20 î.e.n. – 50 e.n.), rabin eretic din Alexandria, considerat de ivriţi ca cel mai mare gînditor iudeu, a continuat conspiraţia strămoşilor săi Onias, Iason şi Menelas, urmărind să contopească într-un singur sistem religios cultul esenilor/geţilor, mozaismul, platonismul, pitagorismul, stoicismul şi misterele religiei greceşti iar noua dogmă să fie slujită de preoţii ivriţi şi îmbrăţişată de toate civilizaţiile din jurul Mediteranei dar nu numai. Dar textele arată clar că a dorit în realitate să impună mozaismul ca unică religie a lumii şi pentru că Neamurilor nu le intra pe gît, i-a ajutat cu ,,alegoriile”. Dar după mintea noastră mioritică, treaba asta cu alegoriile se cheamă ,,a bate cîmpii” şi nimic mai mult, iar asemenea indivizi şi-au găsit liniştea la balamuc. Ca să fie sigur pe sprijinul fariseilor din Ierusalim dar şi a altor grupuri interesate, a făcut mai multe vizite în oraşul unde îşi avea rădăcina neamul său, dar era considerat de către rabinii ortodocşi din Iudeea drept un rabin eretic. Prin intermediul şcolii de cateheţi – Didaskaleion - din Alexandria înfiinţată de rabinul Filon, acesta a încercat să influenţeze viitorul Neamurilor prin născocirea numită fariseism iar născocirile lui au marcat scrierile iudeo-cretinilor lui Clement Alexandrinul, Origene, Ambrosius şi Augustinus. În neobrăzarea lor fără margini, Filon şi Clement – urmaşul său întru plăsmuiri nebune şi ticăloase – au scris că Platon s-a inspirat în scrierile lui din Tora!!! Prin traducerea Torei în limba greacă de către grupul fariseilor din Alexandria, s-a realizat o influenţă asupra culturii greceşti şi romane dar numai după ce iudeo-creştinismul a ajuns religie unică a imperiului roman la anul 381 iar scriitorii iudei elenizaţi toţi legaţi de acest oraş, au trecut de la susţinerea şi apărarea iudaismului la o hotărîtă ofensivă împotriva cultelor şi culturii acestor popoare. Zeci de mii de învăţăcei în ale întunericului care au trecut prin această şcoală timp de trei secole, au fost arma principală a răspîndirii fanatismului iudaic şi a iudeo-creştinismului în imperiul roman. Un rol identic l-a avut Cominternul în răspîndirea comunismului prin mulţimea de organizaţii oculte răspîndite în toată lumea, care aşteptau numai semnalul pentru a porni dezordinile şi acţiunile criminale numite de ei revoluţii, pentru că de revelaţii se săturase pînă în gît lumea. Ambele acţiuni au fost lucrătura exclusivă a mozaicilor. Trebuie observat numeroasele paralelisme între scrierilor lui Filon din Alexandria şi scrierile trismegiste, influenţe pe care pretinsul înţelept nu spune că le-a că-pătat cînd a fost iniţiat în tainele cele mari ale esenilor/terapeuţilor din Egipt! Pre limba acestor lifte, hoţia se cheamă înţelepciune. Filon este apologetul care a apărat cu fanatism miturile şi profeţiile ivrite, interpretate alegoric nu prin conţinutul filozofiei elenistice ci mai mult el a încercat o iudaizare a elenismului alexandrin. Edersheim, într-un remarcabil studiu cu privire la acţiunea lui Filon scrie: ,,Abia dacă se poate spune că în această privinţă esenţa şi spiritul proveneau din iudaism iar forma din Grecia. Mai degrabă, pare de multe ori că esenţa a fost de sorginte greacă, iar numai forma de origine ebraică”. Filon pretindea că scrierile Vechiului Legămînt sînt de inspiraţie divină la fel cum era şi tot ce a scris el în legătură cu propriile plăsmuiri în greacă, păstrate la Vatican ca cele mai sfinte scrisorele ale iudeo-creştinismului. El nu a acceptat niciodată că miturile altor popoare au fost transmise iudeilor de către proorocii lor ci numai faptul că aceştia au fost uneltelor inspiraţiei divine eliminînd complet elementul natural uman prin teoria profeţiei, care presupune că aceştia au acţionat ca instrumente impersonale şi pasive ale inspiraţiei divine. Noi avem multe dovezi şi dreptul să credem că toate aceste inspiraţii au venit numai din partea Satanei, din iuţeala de gură care se numeşte minciună şi viclenie şi iuţeala de mînă care se numeşte hoţie. Ca să nu fie cu supărare, vom chema de martori chiar scrierile lor pe care le pretind primite de la Iahwe unde se spune că năravul profeţiei sau al proorocirii era o nemernicie pe care mulţi regi iudei au potolit-o cu sabia. Voi da un tras din Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, care autor a fost contemporan cu Filon şi spune despre apucăturile celor ce conduceau frăţiile ivriţilor prin cetăţile din imperiul roman: 1,7 ,,Căci veghetorul ca administrator al lui Dumenzeu trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig mârşav… 1,14 ,,Să nu se ţină de basme evreieşti şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Acelaşi priceput ivrit, pe deasupra şi gornist pentru Neamuri cum i-a plăcut să se maimuţărească, scrie în Epistola lui Pavel către Timotei 4,7: ,,Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti.” Iar un tovarăş de-al lui de frăţie şi abureală scrie în A doua epistolă sobornicească a lui Petru, transmisă celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, la 1,16: ,,In adevăr v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Cristos, nu întemeindu-se pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut cu ochii noştri mărirea lui.” Aşa spunea şi Celsus pe la anul 177 despre ,,vedeniile” iudeo-sataniştilor cretini. preluate din scrierile teologice ale mozaicilor, că erau nişte basme scrise pentru femei bătrîne. Iar noi ca o turmă de tîmpiţii sîntem obligaţi să înghiţim fără cîrctire ,,basmele lumeşti şi băbeşti”, ,,basme meşteşugit alcătuite” şi ,,basme evreieşti”, toate venite numai din ,,înţelepciunea” şi scrisorelele mozaismului satanist, ca unice adevăruri şi modele de gîndire pentru rostul nostru pe pământ şi refuzăm cu mare turbare filozofia creştină venită de la ,,barbarii” din nordul Istrului! În Levitucul, sau a treia carte a lui Moşe, adică scrisă chiar de fondatorul acestui cult cum pretind ei, pe cînd ivriţii încă purtau puchi la ochi cît roata carului, găsim negru pe alb un mincinoi îngrozitor la 27,2 ,,Cînd se vor face juruinţe lui Iahwe, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai lui Elohim după preţuirea ta. 27,3 Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci pînă la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfîntului locaş.” Ori primele monede ivrite – siclul – au fost bătute în timpul regatului macabeilor, după anii 140 î.e.n. şi aveau ca simbol al sacrului steaua cu cinci colţuri, identică cu cea a bolşevicilor cazari. Deci înţeleptul Moşe, ori a fost o născocire a rabinilor, ori era şi el contemporan cu esenii din secolul ll î.e.n. cînd neamul ivrit s-a îmbolnăvit rău de revelaţie şi nu s-a mai lecuit niciodată! Dar năravul lor mincinos şi stricăcios a fost sădit de multă vreme, pentru că scrierea lui Mica la 3,5 ne atenţionează asupra acestei tagme de lepre urlătoare: ,,Aşa vorbeşte Elohim despre proorocii care rătăcesc poporul, care dacă au de muşcat ceva cu dinţii vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfînt.”
|