MIleniul de intuneric
MIleniul de intuneric I Imprimare Email
Mileniul ,,de întuneric” al românilor!


Sîntem oamenii pămîntului.

Nicolae Iorga



Pentru a-şi duce la capăt plăsmuirea propusă, istoricul
înlătură sau falsifică orice dovadă care îl contrazice!

 


 

                                                              Imperiul roman de neam latin şi

                                                                imperiul roman de neam get  

 

 

     Împăratul roman Domiţian este asasinat la 18 septembrie 96, fiind victima unei conjuraţii de palat. Senatul îl declară duşman al poporului roman şi toată domnia lui este supusă damnatio memoriale – condamnarea memoriei. Pedeapsa care lovea orice persoană învinuită de ,,atentat la maiestatea poporului roman”, avea drept consecinţă distrugerea statuilor damnatului respectiv, martelarea numelui de pe monumente şi inscripţii şi anularea tuturor actelor, în cazul unui împărat. Pentru geţii de la nordul Istrului această condamnarea a împăratului roman a avut consecinţe covîrşitoare pentru că s-au trezit peste noapte din aliaţi ai romanilor în duşmani care trebuiau pedepsiţi şi distruşi. Istoricii noştri nu bolborosesc nimic despre acest smîrc urît mirositor şi otrăvitor.     
     Nerva este proclamat împărat de către senat, după asasinarea lui Domiţian. El a fost mazilit cîteva luni în anul 93 de fostul împărat dar a revenit în Roma. Aparţinînd unei vechi familii de senatori, Nerva se bucura de sprijinul acestora dar şi de faptul că era cunoscut ca un om cu moravuri sănătoase şi fără aspiraţii de mărire. Odată cu mazîliţii romani ai lui Domiţian, s-au întors la Roma şi cei care au fost pedepsiţi pentru că aveau ,,obiceiuri mozaice” sau se ,,iudaizaseră” ceea ce nu dădea bine deloc la morala romană. Şi s-au înfăţişat să ceară ,,justă despăgubire” toţi cei judecaţi cu sabia şi condamnaţi pentru noile lor apucături religioase considerate stricăcioase de către împăratul romanilor. Domiţian avea dreptul să îi condamne pe cei cu ,,obiceiuri mozaice” pentru că în calitate de pontifex maximus - Mare Preot al imperiului şi mare preot al cultului oficial dar şi al tuturor cultelor legale din imperiu, legea îi cerea să le apere împotriva celor care făceau prozeliţi şi mai ales nu erau recunoscuţi prin edicte ale împăratului.    
     Nici Nerva nu le-a tolerat mozaicilor pretenţia mesianică de a conduce lumea şi astfel l-a obligat pe zurbagiul şef care-i tot îndemna la revelaţii şi viziuni de vizuini, episcopul Clement al Romei, să-şi descarce goarna la Cherson de toate zicerile lui tîmpite unde şi-a găsit alţi mesia de păpădie care ştiu să trăiască numai pentru urgie. În anul 97 datorită tulburărilor din garda pretoriană şi ale legiunilor din provincii, evenimente poate provocate intenţionat, îi impun lui Nerva să-l adopte pe Traian, unul dintre cei mai capabili generali, coregent şi succesor la tron în 27 octombrie. Nerva moare la Roma la 27 ianuarie 98 lăsînd în urmă un stat slăbit financiar şi cu multe probleme de rezolvat.      
     Traian, născut în anul 53 în Spania, este recunoscut de senat ca împărat imediat după moartea lui Nerva, fiind primul provincial care ocupă această demnitate în imperiul roman. Fiind iubit de ivriţii de la Roma dar şi de aiurea, le acordă cetăţenie romană tuturor clocitorilor de rele şi pune la cale distrugerea statului get care era nu numai cel mai periculos duşman după condamnarea lui Domiţian, dar şi cel mai bogat stat care putea salva imperiul de la o prăbuşire ce se arăta destul de urîtă.     
     Şi ivirţii/iudeii aveau împotriva geţilor destulă ură şi venin ca să poată otrăvi multă lume, pentru că din Frăţia celui Ales de la Sarmisetuza, se plimbau prin Palestina fel de fel de geţi de soi, cu foi de papirul şi plăcuţe de plumb în traistele lor şi care le împărtăşeau celor curioşi, multe bunătăţi din înţelepciunea mioritică.       
     Avînd asemenea gînduri ticăloase, Traian a oprit stipendiile pe care Roma le dădea Geţiei ca aliat, cerîndu-le acestora să trimită înapoi pe toţi meseriaşii romani ce participau la construirea unor cetăţi şi să se supună imperiului roman. Ultima pretenţie a romanului a venit rău de tot în guşa geţilor aşa că s-au văzut obligaţi să-şi ascută din nou săbiile pentru a hăcui pofticioşi de munca altora.     
     Primul război romano-get s-a pe-trecut în perioada 101-102 din care Getia a ieşit ciopîrţită rău şi cu trupe romane cantonate chiar în apropierea Sarmisetuzei pentru a le supraveghea orice mişcare. Perioada de armistiţiu a luat sfîrşit în anul 105 cînd luptele au început cu şi mai mare înverşunare pentru că geţii ştiau ce îi aşteaptă dacă romanii vor deveni stăpînii pămîntului lor.     
     Ţara a fost ocupată parţial de către romani – Transilvania şi Banatul, partea de vest a Munteniei, partea răsăriteană a Carpaţilor cu trecătorile ce permiteau accesul către apus şi cam atît. Partea răsăriteană a imperiului get nu a fost ocupată de ro-mani pentru că aceştia nu puteau controla o populaţie ce era gata oricînd să dispară din calea prădătorilor în marea cîmpie a răsăritului.      
     În intervalul 107-109 se construieşte cetatea Ulpia Traiana la cîteva zeci de kilometri de capitala geţilor iar la moartea lui Traian în anul 117, imperiul avea o populaţie cam de 54 milioane locuitori. Cu prăzile uriaşe luate de romani din Geţia, imperiul acestora a existat relativ în echilibru, prosperitate şi linişte mai bine de 70 de ani după care a începutul să se arate iarăşi declinul de după colţ.     
     Dar anul 117 este şi cel al marii răscoale a geţilor din provincia romană Dacia ajutaţi de geţii liberi pentru alungarea cotropitorului. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i-au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l-au făcut să nu-şi pună gîndul în realitate.     
     Guvernatorul provinciei a fost trecut prin sabie alături de mii de funcţionari şi soldaţi. În anul 117 Hadrian dărîmă podul lui Traian de peste Istru după marile răzmeriţe ale geţilor de frica acestora să nu invadeze tot teritoriul din Balcani şi să aprindă un foc pe care să nu-l m-ai poată stinge.      
     Istoricii români nu suflă o vorbă despre această mare răscoală pentru că le-ar da peste cap plăsmuirea nimicirii poporului get şi al tîmpeniei latinităţii; carele va să zică romanii s-au smintit de-a binele şi s-au încăierat o vară întreagă în Geţia cu fantomele morţilor din anii 102 şi 106! Deocheată rău dacă nu o pot pune drept revelaţie! Nu se poate ca un popor care nu mai exista, după pretenţia profeţilor istorici în trădare de Neam şi Ţară, să se răscoale împotriva cotropitorilor romani şi să lupte cu atîta înverşunare. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atît cei din provincia romană Dacia dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.     
     Dacă Dacia ar fi fost populată cu coloni – care aveau privilegii deosebite dăruite de împărat, căci acesta era sensul cuvîntului pe timpul lui Traian  -  este o nebunie să spui că ei au început să dea cu parul în binefăcător. Aşa că mişeii, precum le este felul şi moaca, au îngropat adevărul pentru totdeauna şi ne fîlfîie pe sub nas minciuni din ţara lui foaie verde şi a lui Făt Păros!      
     Hadrian(117-138), nepotul lui Traian, confruntîndu-se cu această ,,nebunie” a geţilor, reorganizează de două ori ţinutul ocupat din Dacia dar are probleme mari cu revoltele acestora şi vrea să renunţe la teritoriu. Numai insistenţele prietenilor şi amintirea unchiului său, l-au determinat să ţină în continuare legiunile romane în ţinuturile cucerite în anul 106 la nord de Dunăre. Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 la cererea lui Valens, prezintă situaţia astfel: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur” adică să înţelegem şi noi, amicii îl îndeamnă pe împărat să nu-i lase pe colonii romani în ghearele barbarilor daci care îi iubeau precum sclavul pe stăpîn! Încă o dovadă de netăgăduit că geţii au fost ocupaţi o parte de romani dar nu nimiciţi şi erau destul de puternici ca să le răscoale şi să le facă acestora zilele fripte prin Dacia. Tare bine ar fi ca neamul rumun de azi să facă o răscoală împotriva tîlharilor şi falsificatorilor de adevăruri pentru a-şi croi un nou drum în lume.       
     Chiar şi după ocuparea Geţiei de către romani, neamul nostru nu s-a împăcat cu statutul de rob. Niciodată Geţia nu a fost o provincie liniştită şi pacificată. Inscripţii şi texte vorbesc în vremea Antoninilor(96-192) despre cerbicia acestui neam fără frică de moarte, pomenind de mai multe ori de ,,furor daciscorum” şi de ,,nebunia” lor. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un stindard în mînă, pe un fundal de munţi, cu următoarea inscripţie în greacă – paranoia Geton(nebunia geţilor). Adică erau geţi pe plaiurile Geţiei de îi îngrozeau atît pe greci cît şi pe romani cu dorinţa lor de libertate şi de demnitate. Numai istoricii români nu au nici un fel de dorinţă de adevăr ci numai de minciună şi plăsmuire.     
     De cîte ori aveau prilejul să le arate romanilor supunerea lor, o făceau cu mult curaj şi numai cu ascuţişul săbiei. Pînă la retragerea trupelor romane, geţii din provinciile romane dar mai ales cei din afară nu s-au înfricoşat de faima legiunilor şi pe mulţi i-au obligat să-şi lase oasele aici.     
     Antonius Pius(138-161), este recunoscut de istoricii romani drept un împărat model care a avut relaţii bune cu senatul iar imperiul a cunoscut o perioadă de pace şi prosperitate. Dar pentru neamul nostru străbun nu a fost la fel pentru că ei aveau un statut de robi faţă de cele trei popoare privilegiate ale imperiului – romanii, grecii şi ivriţii -  care formau naţiunile constitutive ce se bucurau de drepturi depline şi deci de munca celor exploataţi de stăpînii lumii. În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsînd în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării unde fumul, jalea şi prăpădul au însoţit cetele de ausoni.     
     Marcus Aurelius(161-180) a continuat aceeaşi politică a predecesorului, imperiul avînd o stare de echilibru economic dar către sfîrşitul domniei vremurile au început să se strice pentru că marea pradă luată de Traian din Geţia s-a făcut praf şi pulbere iar altele nu au mai putut fi jefuite fiindcă nu mai erau adunate gata şi să-i aştepte pe romani, greci şi ivriţi să le salte repede în pungile lor.             
     Commodus, s-a născut în anul 161 fiind fiul împăratului Marcul Aurelius, şi a ajuns împărat în anul 180 instaurînd o monarhie absolutistă după modelele celor orientale. Chiar de la începutul domniei, adoptă ca religie oficială a împăratului cultul lui Sarmis sau Mitra cum spun liftele din Occident, care mai tîrziu l-au botezat cu numele de arianism cînd dovezile istorice arată că este vorba de religia crucii practicată de geţi, sau ariminism. În timpul lui au loc revolte în Dacia şi Panonia aşa cum menţionează Lampidius iar pe geţii liberi din imperiul amalilor îi unge cu bani să fie cuminţi în ţinuturile lor şi să nu mai calce hotarele romanilor. Pentru că a băgat sabia adînc în oligarhia senatorială, aceasta pune la cale un complot şi îl asasinează la 31 decembrie în timpul unor sărbători mitriace.       
     Pertinax, un libert cu cheag foarte gros în pungă, după asasinarea lui Commodus a fost recunoscut împărat de senat la 1 ianuarie dar este asasinat de pretori la 28 martie 193 pentru că propusese măsuri severe de cheltuire a banului public.      
     Didius Iulianus, un senator roman foarte bogat cumpără cu 25000 de sesterţi de om, funcţia de împărat scoasă la ,,licitaţie” de către ucigaşii lui Pertinax iar senatul confirmă această mojicie.     
     Cînd legiunile de geţi de la Dunăre îl proclamă ca îm-părat pe Septimius Severus la 9 aprilie 193 iar acesta merge aţă la Roma să-şi ia tronul în primire, ele nu erau o urdie de zurbagii beţivani, ci 30000 de găligani, toţi geţibegeţi, băieţi isteţi şi aspri la mînie cu sabia ştiau a scrie. Aceeaşi negustori de purpură, cu complicitatea senatului îl declară duşman al poporului pe Didius Iulianus şi îl asasinează la 1 iunie 193. Dar Severus ştiindu-le năravurile mişele şi lăcomia fără zăbrele, a schimbat, pe dat tot corpul de pretorieni de vreo 6000 de lotri înlocuindu-i cu oşteni aduşi de el. La fel a procedat şi cu poliţia oraşului cam de acelaşi număr iar restului trupelor de fioroşi ausoni le-a dat straşnică poruncă, să stea la marginea cetăţii făcînd ce le trece prin cap dar de vor auzi mare zaviste cu strigăte de ură şi vuiet de furtună la palat, atunci toţi într-un suflet să ia pas întins să fie faţă la ce s-a întîmplat. Prin această acţiune el şi-a asigurat securitatea pentru că mulţi împăraţi au fost ucişi de uneltirile senatorilor şi săbiile pretorienilor.      
     Clodius Albinus Decimus Septimius un alt pretendent la purpura imperială, este proclamat de trupele din Britania împărat în aprilie 193, după asasinarea lui Pertinax şi alegerea lui Didius Iulianus pentru această funcţie. În dorinţa de a avea un aliat în războiul cu Pescennius Niger, ajuns şi el împărat al trupelor din Orient în aprilie 193, Septimius Severus pe care senatul Romei l-a recunoscut ca împărat mai mult de nevoie decît de voie, îl recunoaşte drept coîmpărat pe Clodius Albinus. După înfrîngerea lui Niger de către Severus, relaţiile cu Clodius devin tot mai încordate iar acesta era sprijinit pe faţă de cercurile senatoriale din Roma ca să devină singur împărat. Pentru a-l înlătura pe Severus de la putere, Clodius Albinus debarcă pe continent şi ocupă Galia în anul 196 dat este înfrînt în bătălia de la Lugdunum – Lyon – 19 februarie 197.     
     După asasinarea lui Didius Iulianus şi recunoaşterea de către senatul Romei a lui Septimius Severus ca împărat, acesta porneşte o campanie militară împotriva lui Niger pe care îl înfrînge la Cizik în anul 193, Niceea şi Issos în anul 194, cînd este capturat şi decapitat. După 4 ani el reuşeşte să-şi elimine toţi adversarii – Niger în 194 şi Clodius Albinus în 197 – şi să instaureze în imperiu un regim autoritar avînd ca principal sprijin armata formată în mare parte din geţi şi aparatul birocratic funcţionăresc.     
     Severus s-a născut în familia unui cavaler get în oraşul Leptis Marga din nordul Africii fiind primul împărat arimin care urcă pe tronul romanilor. Urmează studii juridice la Roma şi este admis în senat de către Marcus Aurelius. Cunoaşte o stră-lucită carieră militară şi administrativă. În anul 209 îşi ridică fiii Caracalla şi Geta la rangul de auguşti instituind dinastia Severilor care va dăinui pînă în anul 235. În timpul său, autoritatea imperială este întărită foarte mult iar atribuţiilor senatului sînt drastic limitate datorită simpatiilor făţişe arătate faţă de Clodius Albinus.     
     Cavalerii au drum deschis la toate funcţiile din aparatul imperiului iar senatorii sînt practic eliminaţi de la conducerea statului devenind o instituţie de decor. Înfiinţează Consiliul principelui ca principal organism de decizie şi conducere unde se remarcă juriştii Papian şi Ulpian. Armata se bucură de o atenţie deosebită din partea împăratului îmbunătăţindu-se considerabil starea ei materială şi statutul social al soldaţilor şi cavalerilor. Dacia şi Dobrogea cunosc o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. Între anii 197-199 reuşeşte să cucerească de la parţi toată Mesopotamia, transformînd-o într-o provincie romană. Moare la Eboracum – York – la 4 februarie 211.     
      Este semnificativ la acest împărat trac, dorinţa lui de a-şi păstra identitatea de neam arimin chiar dacă s-a născut pe pământ străin şi a trăit toată viaţa departe de rădăcinile neamului său. Istoricul Symmachus în Vita Maximini, cartea V spune despre viitorul împărat al imperiului roman Maximin Tracul: ,,Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac… născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia şi mama era născută din neamul alanilor… A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor… Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor.” Cînd Severus se afla cu trupele în Tracia îl cunoaşte pe Maximin şi istori- cul relatează un obicei al soldaţilor geţi, spunînd astfel: ,,…în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi… acesta deşi tînăr, cu puf pe barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat.”        
     Maximul s-a născut în anul 173 şi ajunge împărat în anul 235, iar timpul cînd s-au petrecut evenimentele povestite de Symmachus pot fi localizate la începutul domniei lui Severus. Textul spune că păstorul Maximin i s-a adresat împăratului roman de neam trac, Severus ,,aproape în grai tracic” pentru că nu cunoştea latina, iar dacă împăratul i-a răspuns la cerere înseamnă că el înţelegea acest grai. Regatul clientelar al Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre, deci după 150 de ani de stăpînire romană tracii nu se latinizaseră deloc cum sună dogma latrinistă şi scrierea dovedeşte că sîntem minţiţi de 150 de ani cu poveşti despre cai verzi ce aleargă pe pereţi şi prin căpăţînele unor întunecaţi trădă- tori de neam şi ţară. Informaţia mai arată că schimbările făcute de Severus la Roma printre pretorieni şi miliţiile urbane era o măsură de siguranţă şi o încrederea deosebită pe care o arăta consîngenilor săi. Senatori romani îl batjocorea pe Severus cu expresia de ,,micul trac” pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ,,uzurpatorul trac”.     
     Caracalla, născut în anul 188 ajunge împărat la moartea tatălui său Septimius Severus în februarie 211. În anul 196 este desemnat cezar iar în anul 198 este numit august împreună cu fratele său Geta. În februarie 212 îşi asasinează fratele împreună cu 20000 de susţinători ceea ce face ca puterea lui în rîndul armatei să fie grav compromisă de această acţiune. Continuă reformele tatălui pentru transformarea imperiului roman dintr-un imperiu al cetăţii Roma într-un imperiu al naţiunilor şi dă Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212, prin care primesc cetăţenie romană toate populaţiile libere. Provinciile dobîndesc un statut egal cu Roma şi cu Italia. Are mari necazuri cu neamurile geţilor la Dunăre pe la anul 213 cînd cei din est din imperiul amal, carpii împreună cu goţii îi calcă provinciile fără înştiinţare, dar reuşeşte să-i ţină încă dincolo de graniţele imperiului roman. Pentru asemenea fapte îşi ia cognomenul Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, dovadă că împăratul nu se luptase cu poporul de stafii al geţilor ci cu o armată reală şi plină de cerbicie. Văzîbdu-i vrednici şi plini de curaj în faţa morţii şi fiind urît de armată după asasinarea lui Geta, el îşi alege dintre aceşti răuleni o gardă persoană numindu-i ,,leii scitici”. Pentru prima dată în istorie, goţii apar dar cu numele lor adevărat şi în relaţia corectă pe care o aveau cu geţii din estul Carpaţilor.    
     Este asasinat în Mesopotamia de către Macrinus în anul 217 în timpul campa- niei militare împotriva imperiului part. Asasinul se proclamă împărat dar politica fiscală aspră îl face urît în ochii dinastiei Severilor şi a altor pături sociale care pun de o răscoală şi în confruntarea de la Antiohia din anul 218, este înfrînt şi trecut la cele veşnice împreună cu fiul său care era locţiitor, după o domnie de 11 luni.     
     Elagabal, născut în anul 204, preot din Emesa era nepotul lui Caracalla şi urmaşul lui la tron, după ce Macrinus a fost ucis în anul 218, fiind recunoscut de senat ca împărat dar conducerea imperiului o exercită Iulia Maesa, bunica sa şi Iulia Soemias, mama sa. În anul 221 este obligat să adopte ca succesor pe M. Aurelius Severus Alexander dar va încerca de mai multe ori să-l asasineze. Excentricităţile şi dorinţa de a impune în imperiul roman, fariseismul mozaic, drept cult oficial l-a făcut să-şi piardă viaţa în furia declanşată în populaţia Romei de această măsură în anul 222. Unii istorici spun că el dorea să instaureze iudeo-creştinismul ceea ce nu este o fantezie, chiar dacă cultul nu reprezenta nimic în imperiu, avea adepţi ceva mai mult de cîteva mii sau poate cel mult zece mii şi aceia nişte prăpădiţi urduroşi răspîndiţi numai în marile oraşe ale imperiului. Dar avea susţinători cu bani mulţi.    
     Severus Alexander este recunoscut de către senat ca împărat după uciderea lui Elagabal în anul 222 care instaurează bunele relaţii cu senatul şi anulează toate excesele şi excentricităţile predecesorului. Dar puterea în imperiu este deţinută de mama acestuia Iulia Mamaea. Sînt amîndoi asasinaţi în anul 235 la Mogontiacum – Maintz – de către soldaţi în timp ce pregătea un război împotriva alamanilor. Cu el dinastia Severilor iese din istorie dar neamul arimin mai stă în fruntea imperiului roman cu următorul împărat.         
     Maximin Tracul, fiul unei familii de ţărani din Tracia ajunge împărat după asasinarea lui Severus Alexander în primăvara anului 235. El nu cere recunoaşterea senatului Romei pentru noua lui funcţie şi impune oligarhiei romane biruri mari care îi antrenează după felul şi năravul lor într-o conspiraţie contra soldăţoiului trac. Se războieşte în anii 236 şi 237 cu sarmaţii şi geţii la Dunărea de Jos pentru că aceştia făceau studii de topografie şi prădăciuni prea dese în ţinuturile de la sudul fluviului. În anul 235 porneşte persecuţia împotriva clerului iudeo-creştin, religie care avea statutul de cult particular dar întindea mîinile şi ochii către cele mai înalte zări. Preoţii şi şefii cultelor religioase tolerate în imperiu erau scutiţi de impozite iar iudeo-creştinii nu se opreau să formeze tot felul de secte spre a scăpa de biruri şi a găsi fraieri care să le ofere stipendii pentru a trăi ca trîntorii. Îi caută pe iudeo-sataniştii ce îşi spuneau şi creştini şi în special conducătorii lor, cu sabia pentru năzuinţele de mărire şi stăpînire.     
     La începutul anului 238 senatul Romei pune de o mare răzmeriţă împotriva împăratului trac Maximin, văzut în ochii romanilor ca un tiran ce a uzurpat prin forţa armelor funcţia de supremă. Pentru a-i dispersa armata, conspiratorii proclamă în Africa împărat pe Gordian l la 19 martie 238 care-şi asociază la domnie pe fiul său Gordian ll. Răzvrătitul făcea parte din marea aristocraţie romană şi s-a simţit tare ciufulit cînd a văzut scaunul lui Augustus şi Pius, ocupat de un soldăţoi trac ce nu ştia să vorbească decît limba lui maternă şi servea latina doar pentru a-i băga în boale pe aceştia. Senatul Romei îl recunoaşte ca împărat al imperiului pe uzurpator, declarîndu-l pe împăratul de drept Maximin Tracul ca duşman al poporului roman ,,hostis publicus”. Dar povestea s-a sfîrşit rău pentru doritorii de purpură imperială pentru că legiunea lll Augusta, credincioasă lui Maximin, i-a trecut prin sabie pe toţi pofticioşii de putere.     
     Pentru a avea mai mulţi sorţi de izbîndă împotriva soldăţimii arimine care umpluse armata romană, senatul a mai recunoscut la Roma pe Balbinus Calvinus Decimus Caelius(178-238) ca împărat şi Pupienus Maximus, proclamat cezar, după ce împăraţii Gordian l şi ll au fost ucişi de către trupele fidele lui Maximin Tracul. Primul a fost însărcinat să aducă trupe credincioase din Galia care trebuiau să apere Italia de invazia împăratului trac ce se grăbea spre Roma să le poată înţelege mai îndeaproape supărarea senatorilor. Bătălia decisivă s-a dat în apropierea oraşului Aquileia, unde împăratul Maximin a murit în condiţii neclare, poate ca urmarea a ceva trădări şi parale multe.     
     La scurt timp după moartea tracului, Balbinus şi Pupienus sînt asasinaţi de către garda pretoriană după 99 de zile de domnie. Dar în urma lor a rămas Gordian lll, un copil de 13 ani, nepot de soră al lui Gordian ll, care a fost asociat de cei doi împăraţi de la Roma cu titlul de cezar, conducînd imperiul pînă în anul 244. Autoritatea reală însă a fost exercitată de arabul Timesitheus(241-243) care era prefectul pretorienilor şi moare în timpul războiului cu sasanizii. Urmaşul său în fruntea pretorienilor, Filip Arabul care era chiar arab, îl scapă de zile şi de neliniştile vieţii pămînteşti pe împărat în timpul campaniei din anul următor ce o purta pe Eufrat împotriva imperiului part. Este uimitor că senatul Romei l-a recunoscut pe ucigaş drept împărat iar fapta în sine arată degradarea totală a oricărui simţ roman la aceste adunături de lichele ce erau în stare să vîndă imperiului oricărui pofticios cu bani sau cu apucături mişele.           
     Filip Arabul, fiul uni şeic din Siria, ajunge prefectul pretorienilor în timpul lui Gordian lll, pe care îl asasinează în timpul pregătirii unei campanii militare împotriva parţilor în vara anului 244 şi se proclamă împărat. În anii 245-247 poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor care doreau să-i alunge pe romani din toate teritoriile ce le stăpîneau la nord de fluviu.     
     Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpîni pe pămînturile neamului ales de Sîntu. În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sînt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia. În vara anului 248, generalul Pacatianus din Moesia este proclamat împărat de către trupele din această provincie dar este asasinat chiar de proprii soldaţi cînd trupele trimise de Filip Arabul şi comandate de senatorul Decius se apropiau pentru a cere socoteală doritorului de mărire.     
     În acelaş an carpii regelui amal Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la  paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pămîntul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe cînd domnea peste romani Filip Arabul… Goţii(geţii), cum se întîmplă, suportînd greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”. Asta ştia episcopul Iordanes la mijlocul secolului Vl despre strămoşii noştri din estul Carpaţilor care îşi duceau traiul pe la mijlocul secolului lll al erei noastre; că aveau regii lor formînd imperiul amal, erau aliaţi cu goţii în cadrul acestui imperiu, iar romanii îi îmbunau anual cu bănet gros să nu li se ascută dorinţa de prădăciune. Istoricii noştri nu ştiu nimic despre aceste realităţi sau nu vreau să ştie şi atunci trebuie să-i acuzăm de mişelie şi trădare de Neam şi Ţară, fi-le-ar neamul de ocară!    
     Ne mai spune Iordanes în paragraful 92 că supărîndu-se rău geţii şi goţii fiindcă romanii i-au uitat la bănet: ,,Aceştia, trecînd îndată Dunărea şi devastînd pentru a doua oară Moesia, au atacat Marcianaopolis, renumit oraş al Moesiei, şi, după ce l-au ţinut sub asediu prelungit, l-au părăsit contra unei sume de bani ce le-a fost dată”. Vedem că totuşi romanii mai puteau fi şi înţelegători atunci cînd urdiile de geţi şi goţi au împînzit cîmpiile Moesiei prin invaziile din anii 245, 247 şi 248. La para-graful 94 ne spune: ,,De aici, cum spuneam, getul îmbogăţit prin banii primiţi după lungul asediu, s-a reîntors acasă la ale sale.” După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de prădători şi duşmani ai romanilor după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva pe care lumea subţire în cunoaşterea adevărului istoric îi ţine de got. Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud(cana + băut), un nume curat românesc de nu s-or supăra împestriţaţii la maţe şi la minte. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l-a uitat de tot şi toate.       
     În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva/Canabaud pornesc o invazia puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu-le în ruine. Cam în această perioadă apar la Dunăre şi neamurile gotice ale vandalilor şi germanice ale herulilor. În anul 250 Gaudarich şi Argiat stabiliţi în sudul arcul carpatic au zădărnicit cuceririle lui Ostrogotha în Moesia.           
     Decius Caius Traianus, s-a născut în anul 195 în Panonia inferioară, de neam get, a ajuns senator de unde a reuşit să ocupe funcţia de guvernator al Moesiei. În anul 249 este trimis de împăratul Filip Arabul să reprime revoltele din Moesia şi Panonia dar este proclamat împărat la Viminacium de către trupele de geţi pe care le comanda. Se întoarce împotriva lui Filip Arabul şi în bătălia de la Verona din septembrie 249 îl învinge şi este recunoscut ca împărat de către senatul Romei. Avea un puternic simţămînt al legăturii de neam şi se considera ,,restauratorul Daciei” dar în vara anul 249, goţii şi carpii pornesc o mare invazie la sud de Dunăre care îi duc pînă în Capadocia unde iernează. Cînd se întorc în vara anului 251, plini de prăzi ca un stup de miere, Decius împreună cu fiul său Herennius le ies în cale la Abritus în Moesia în august dar trîntorii tîlhari nu s-au lăsat prinşi, ba au răspuns vîrtos cu fierul astfel că şi-au găsit sfîrşitul pe cîmpul de luptă ambele feţe împărăteşti.      
     Trebonianus Gallus este proclamat împărat la moartea lui Decius în anul 251, de trupele din Moesia pe care le comanda. Acesta îi numeşte ca cezari pe fiul să Volusianus şi al doilea fiu al lui Decius, Hostilianus. După proclamarea lui Aemilianus Marcus ca împărat, Trebonius Gallus este ucis de proprii soldaţi la Interamna(nordul Italiei) în anul 253, Aemilianus a avut aceeaşi soartă la Spoleto în centrul Italiei la aflarea veştii că Valerian a îmbrăcat purpura imperială.     
     Aemilianus Marcus Aemilius, împărat roman pentru scurtă vreme în anul 253. Ofiţer de origine maură, devenit procurator al Moesiei în anul 252 este proclamat împărat de trupele pe care le comanda după ce a respins o invazie a goţilor.      
     Valerian, descendent al unei vechi familii senatoriale este proclamat împărat la 3 septembrie 253 de trupele din Galia şi Germania şi recunoscut de senat după dispariţia lui Aemilianus. Îşi asociază la putere pe fiul său Gallienus pentru va guverna provinciile din Europa inclusiv ţinuturile dunărene şi balcanice iar el să conducă Orientul. Pentru prima dată în istoria sa imperiul roman este împărţit administrativ în două părţi distincte conduse de doi împăraţi cu două centre de putere. Prin edictele date în anii 257 şi 258 el pune capăt obrăzniciei iudeo-creştinilor care doreau să fie recunoscuţi ca o religie publică şi să beneficieze de toate dreptu-  rile ce rezultă din acest statut – scutirea de impozite a preoţilor, primirea de donaţii din fondurile publice şi neimpozitarea donaţiilor primite de la particulari. Dar ei au încercat chiar să se infiltreze în aparatul imperial pentru a da o lovitură de stat sau a influenţa în interesul lor politica romanilor. Valerian a tuşit cu pucioasă asupra lor şi i-a liniştit cu edictele date în anii 257 şi 258 prin care le confisca toate bunurile primite din partea statului. În anul 259 porneşte un război împotriva perşilor dar este înfrînt la Edessa şi moare în captivitate un an mai tîrziu. În anii 257-258 geţii şi goţii pornesc o mare acţiune de jaf în Moesia şi Tracia, trec în Asia Mică şi ajung pînă în Capadocia de unde se întorc iarăşi la Dunăre plini de pradă. Romanii nu mai au puterea să-şi fîlfîie crestele de pene iar aceşti răi plini de vigoare şi scan-dal întră prin provinciile lor ca şoarecele în brînză. Cu siguranţă că la asemenea raiduri de pîrjolire în sudul Dunării dar şi mai departe, participă şi grupuri de geţi chiar din fosta provincie Dacia care aveau de plătit grea simbrie cohoardelor romane din sud, baştina lor nu mai era sub stăpînirea acestora.    
     Gallienus este fiul împăratului Valerian, asociat la domnie în anul 253 se ocupa de guvernarea Occidentului şi a părţii răsărite a Europei. După căderea lui Valerian în captivitatea sasanidă în anul 259, imperiul roman practic se destramă, întreg Orientul ajunge sub controlul prinţului Odaenathus al Palmiyrei, Galia, Spania şi Britania formează un regat condus de generalul Postumus iar Dacia, Panonia, Tracia, Macedonia şi Moesia sînt conduse de către generalul get Regalianus.     
     Împăratul de la Roma mai controla doar Italia şi Grecia, ceea ce reprezenta cam 10% sau chiar mai puţin din fostul imperiu roman.     
     Această realitate istorică este ocolită cu mare grijă de toate studiile de la noi sau din Occident care se referă la imperiul roman!!! Sextus Aurelius Victor (sec. lV)  a scris Caesares şi Historia Augusta unde găsim despre împăratul Gallienus şi a fiului său Saloninus, făcute următoarele precizări: ,,Întîmplîndu-se toate acestea spre norocul său şi încă peste orice aşteptare a sa, a ajuns mai nepăsător, cum i se întîmplă omului cînd îi merg lucrurile bine, şi atît el cît şi fiul său Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de caesar, au lăsat ca statul să ajungă la prăbuşire, Căci goţii înaintară nefiind împiedicaţi în Tracia, ocupînd Macedonia, Ahaia şi ţinuturile învecinate din Asia, parţii puseră stăpînire peste Mesopotamia, iar Orientul ajunse să fie condus de tîlhari sau de o femeie. Alamanii pun mîna pe Italia iar neamurile francilor după ce au jefuit Galia, cuprinseră Spania, jefuind şi aproape distrugînd oraşul Tarraco, şi pun mîna pe nişte corăbii de ocazie şi trec în Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce cîştigase Traian. Şi astfel bătînd cu furie vîntul din toate părţile, în întreg imperiul roman s-a produs o frămîntare de sus şi pînă jos”.     
     Tot în această lucrare, alt autor Trebollius Pollio, scriind despre generalul get Regallianus în capitolul Triginta tyranni, Regallianus lX, ne dă informaţiile: ,,Nu s-ar putea nega că Regallianus n-ar fi fost un general vestit, dar era de multă vreme bănuit de Gallienus, fiindcă părea demn de a fi împărat. Era dac de origine, şi pe cît se spune, rudă cu Decebal. Există o scrisoare a împăratului Claudius, dinainte de a fi ajuns la domnie, prin care scrisoare i se aduc mulţumiri lui Regallianus, pe cînd era comandant în Ilyric, pentru că a redat această provincie imperiului, pe cîtă vreme netrebnicia lui Gallienus, a făcut să se piardă toate provinciile. Această scrisoare ce se găseşte în arhive, fiind o scrisoare publică, am găsit de cuviinţă să o transcriu aici.” Asta au scris istoricii romani din secolul lV, care au studiat arhivele imperiale, cercetînd documentele privitoare la anii domniei împăratului Gallienus. Istoricii români nu cercetează nimic pentru că nu au nevoie de adevăr, ei scriind numai după porunca stăpînirii sau grosimea pungii primite!         
     Să vedem cu mintea noastră ce s-a întîmplat în fostele teritorii ocupate de romani şi care erau locuite de strămoşii mei geţibegeţi. În anul 246 Filip Arabul acordă provinciei romane Dacia dreptul de a bate monedă iar acest indiciu ne arată că după anul 254, nu se mai găsesc monede cu inscripţii romane, deci teritoriile erau foarte nesigure pentru Roma iar controlul lor devenise o problemă gravă, geţii luptînd cu mult spor pentru realizarea legămîntul lui Diogio şi al asenilor.       
     În toamna sau iarna anului 257, geţii din Moesia se răscoală împotriva stăpînirii romane iar flacăra revoltei cuprinde şi provinciile Dacia şi Panonia.  În fruntea răsculaţilor s-a pus chiar guvernatorul Pannoniei, getul Ingenuus(om liber în latină), un general getbeget şi pe deasupra bun cunoscător al vieţii politice romane. Îşi stabileşte reşedinţa noii puteri la Sirmium(azi Sremska Mitrovica – Iugoslavia),     
     Împăratul roman nu s-a lăsat ameţit de furia geţilor şi în primăvara anului următor vine cu mare puhoi legionar iar răsculaţii îi întîmpină cu sabia la Mursa(astăzi, Osjek în Croaţia). Geţii sînt înfrînţi, căpetenia Ingenuus moare pe cîmpul de luptă iar Gallienus porneşte o represiune sălbatică aşa cum făceau romanii de obicei cu toţi răzvrătiţii. Dar cum majoritatea soldăţimii era de neam arimin şi au început să mîrîie faţă de atrocităţile pe care pe ordonase împăratul, astfel s-a renunţat la pedepsele exemplare cu care erau miluiţi răsculaţii pentru a-i înspăimînta.        
     Dorind să liniştească nemulţumirile armatei după aceste represalii, Gallienus numeşte comandant al trupelor din provinciile dunărene – ducatul Iliriei – pe generalul get Regalianus, care avea sub controlul său provinciile Tracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia cum scrie un document al vremii ,,...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.”     
     În vara anului 258, răzmeriţa irumpe din nou cu mai mare furie în toate teritoriile pe care Regalianus le controla în calitate de comandant militar, geţii în frunte cu căpetenia lor se rup de Roma formînd un puternic stat get, al doilea după cel de la estul Carpaţilor pe care istoria şi istoricii ticăloşi nu vreau să le recunoască.      
     Pe unele monede bătute cu ocazia proclamării lui ca împărat sau rege apare zeul solar cu legenda: ,,Oriens(răsărit) aug(ustus)”(sfînt, venerat, măreţ) de unde vedem că Regalianus dorea să-şi pună acţiunea sub protecţia zeului binefăcător din răsărit care la geţii din regiune era Mitra/Sarmis iar cultul lui era răspîndit în tot imperiul roman. La 15  ianuarie 27 î.e.n. senatul Romei îi acordă lui Octavianus numele sacral de Augustus cu sensul de ,,cel vrednic de cinste, cel venerabil”, deci legenda zeului solar este foarte clară în raport religios.     
     Istoricii români şi de aiurea care nu sînt nici vrednici de cinste nici venerabili, au luat o medalie a lui Gallienus cu legenda ,,restitutor Orientis”(restauratorul Orientului) şi au tras concluzia că getul Regalianus a fost pus pe năsălie de împăratul de la Roma. Dar medalia cîntată se referea la realitatea din Orient iar destinatarul era Odaenathus care eliberase teritoriile de invazia sasanidă şi îl căsăpise pe uzurpatorul Quietus. Informaţii despre Regalianus avem foarte puţine dar un text ne spune că: „Regalianus… gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” greşit tradus ,,de neam dacic(fiind), pe cît se spune, rudă cu însuşi Decebal”. Tălmăcirea  corectă este ,,neamul Daciei(fiind) în adunarea străbună, a zis ca Regalianus să fie singurul părtaş”. Este important de ştiut că romanii au încheiat pacea din Panonia în anul 89 cu nobilul Diegis nu cu Decebal nume care nu apare niciodată pe tăbliţe, fiind o născocire a lui Dio Casius.     
     Aşa cum senatul Romei îi împuternicea pe generali să poarte războaie în numele republicii tot aşa la geţi, dage balo/dege bali împuternicea pe mato să-i apere interesele împotriva oricărui nepoftit. Regalianus primise din partea neamurilor arimine ce trăiau în Dacia, Panonia, Tracia, Dalmaţia, Ilyria şi Moesia  să le apere împotriva romanilor iar faptul că dorea să formeze un mare imperiu dacic arată că aceste idei aveau rădăcini în mintea geţilor şi au vrut să le înfăptuiască. Decius mai avusese asemenea gînduri nobile pentru neamul său iar Lactanţiu cu ceva ani mai tîrziu îi atribuie lui Galeriu asemenea idei care atunci erau chiar realitate!     
     Atât istorici contemporani împăratului roman Gallienus, între care şi  atenianul Dexip(210 – 280) în scrierea Sciticele, cât şi cei din secolelor următoare, Eutropius în lucrarea Breviarium ab Urbe condita, Sextus Aurelius Victor care scrie pe la 360, Caesares, Rufius Festus care scrie la cererea împăratului Valens în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani, Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus cu Historiae Augustae, pe la anul 394, Zosimos şi alţii afirmă că provinciile: Pannonia, Dacia, Moesia, Dardania, Dalmaţia, Illyria, Scythia, Macedonia şi Thracia, erau controlate de Regalianus. Odată cu constituirea acestui stat al Geţilor de apus, Regalianus a bătut o monedă de argint cu chipul său iar pe cap poartă coroana de raze solare a lui Mitra/Sarmis.     
     După un deceniu de războire fără succes cu geţii conduşi de Regalianus, în anul 267, împăratul Gallienus pregăteşte o acţiune militară de mare amploare pentru distrugerea statului get, mobilizînd trupe importante în provinciile Pont, Bithynia, Phrigia, Achaia, Tesalia, Epir sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip(istoricul şi comandantul Atenei), Claudius, cu intenţia de a da bătălia decisivă.     
     Regalianus, pentru a zădărnici planurile romanilor, a dirijat în locurile unde se adunau urdiile războinice, o puternică năvală a neamurilor din imperiul get de răsărit formată din geţi, goţi, tervingi, gepizi, heruli, peuci, toate venite să uşureze pe cei întîlniţi în cale de zile şi de parale. Devastările au început din provincia Pont şi au fost stăvilite abia în Achaia, Tesalia şi Epir. Herulii au bătut cu îndîrjire în porţile Atenei cîteva luni de zile dar grecii s-au făcut că nu-i cunosc fiind preocupaţi de adînci meditaţii şi nu i-au auzit pe belicoşii curioşi. Ba încă văzîndu-i strîngători din fire cu tot ce le cădea în cale, s-au chitit să le mai dea la mir nepoftiţilor care umblau creanga prin ţară străină. Şi astfel s-au învrednicit să reziste privirilor iscoditoare ale năvălitorilor din toamna anului 267 pînă în primăvara lui 268 cînd Gallienus a venit cu trupe importante să nu lase pe mîna lotrilor şi ultima provincie pe care o mai deţinea în afara Italiei.    
     Socotelile cu invadatorii, romanii le-au încheiat pe rîul Nestos/Mesta din sudul Traciei, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus penindu-i rău şi punînd gabja chiar pe căpetenia lor, Naulobatus; dar păşind mai adînc către nord în regatul de apus al geţilor condus de Ragalian, a fost întîmpinat de cerbicia ariminilor traci care l-au obligat să se retragă la Roma cu toată fala lui. Mai încearcă un tertip, năimindu-i pe sarmaţii din nord, să-i calce pe geţii lui Regalian cu o invazie, dar năvălitorii sînt, cei mai mulţi trecuţi prin sabie. Văzînd că nu-i poate îndoi cu fierul pe aceşti răuleni arimini, în vara anului 268 Gallienus pune de o mişelie şi trimite hicleniţi la curtea lui Regalian să-l pună pe năsălie, ,,trudă” care este dusă pînă la capăt în luna august 268. Dar nu i-a fost pohta de bun augur împăratului roman pentru că şi el a sfîrşit căsăpit tot în august 268 de potrivnicii geţi din armata sa, care s-au răzvrătit punînd mîna chiar pe imperiu.     
     Regatul get de apus mai continuă doi ani sub Druantila, soţia lui Regalianus, apoi se împarte în două părţi, Dacia se uneşte cu regatul geţilor de est, iar celelalte teritorii care au fost cîndva sub ocupaţie romană revin în componenţa acestui stat, dar de data aceasta condus de împăratul get Aurelian, care face un Legămînt  cu cei de la nordul Istrului. Evenimentul istoric este dovedit de monezile bătute la Carnuntum care au pe una din feţe imaginea reginei.         
     Regina/împărăteasa Sulpicia Dryantilla, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au pus în mişcare o mare invazie care a pornit din regatul amal cu peste 320.000 de războinici – după Scriptores Historiae Augustae, pentru a da o lovitură de moarte imperiului roman. Adunarea urdiilor s-a făcut în nordul Mării Negre, participînd tot numai ,,oameni de bine” din neamurile arimine, scitice şi gotice care au pornit dar nu haotice, către Pont în iarna lui 268 şi primăvara lui 269. Ea a fost oprită de către împăratul get al Romei, Claudius în vara anului 269 pe rîul Naissus în Macedonia. Istoricul Zosimos scria despre acest eveniment foarte important pentru istoria noastră: ,,Dacii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras/Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare..., având vântul dinspre spatele corăbiilor”, până la strâmtoarea Propontidei. Istoricul grec vorbeşte de o uriaşă armie ce a năvălit ca un potop peste sudul Balcanilor şi Grecia, deci geţii sau dacii din fosta provincie Dacia nu numai că nu erau dispăruţi cum behăie istoricii români, dar aveau o putere militară foarte periculoasă pentru orice armată.     
     Claudius moare de ciumă în vara anului 270 şi în locul lui este proclamat de către soldăţimea arimină, ca împărat al imperiului roman, getul Aurelian.      
     Acesta încheie un Legămînt cu geţii de la nordul Istrului cărora le promite ajutor în caz de primejdie, primind statutul de federaţi ai imperiului.     
     Informaţii mult mai consistente au fost publicate în cele două volume Fontes în anii 1964 şi 1970 sub pălăria Academiei R.P.R. dar istoria noastră a rămas tot falsi-ficată şi pe nimeni nu supără această ticăloşie fără seamăn. Nelegiuirea foloseşte numai celor care vreau răul poporului român şi păzesc cu mare îndîrjire toate min-ciunile culturii occidentale clocite după anul 381 pînă în secolul XX.     
     Istoricul român Ion Popescu – Puţuri, a fost acuzat de către tracişti şi alţi internaţionalişti la fel de ticăloşi, că este născocitorul obîrşiei prea străvezii a daco-românilor. Dar mioriticul Ion Popescu – Puţuri, a fost meşteşugit învîrtit de către cazarul Gogu Rădulescu – Prepuţuri şi astfel cultura română a avut cocoţat pe crească multă vreme, un iluminat bolşevic din ceata lui Ucigă-l Toaca!        
     În anul 260 Macrianus Titus Fulvius şi fratele său Quietus, fii lui Macrianus, ministrul de finanţe al lui Valerian, fost arhisinagogarh în Alexandria de neam ivrit pun de o uzurpare şi se proclamă împăraţi după ce l-au cam părăsit o leacă pe adevăratul împărat ce a ajuns prizonier la perşi. O asemenea atitudine se numeşte trădare dar la cîte mişelii se făceau atunci nu se mai ştia ce şi cum.     
     Sînt primii şi singurii ivriţi din istoria imperiului roman care au încercat să pună mîna pe funcţia de împărat dar le-a ieşit pe ochi cu mult sînge. Quietus este ucis de Odaenath, principele Palmyrei în anul 260 iar al doilea este ucis în Grecia în anul 261 cînd umbla după potcoave de cai morţi pe drumurile care duceau la Roma.      
     Odaenathus, principe al Palmyrei din anul 257, după căderea în captivitate a lui Valerian în anul 259,  îl ucide pe uzurpatorul Quietus în anul 260 iar Macrianus îşi ia tălpăşiţa spre Roma sperînd să aibă mai mulţi sorţi de izbîndă. În anii 261-262 continuă războiul cu perşii reuşind să-i alunge şi ajunge pînă sub zidurile oraşului Ctesiphon. Pentru aceste fapte primeşte de la Gallienus titlurile de dux Romanorum şi Corector totius Orientis, o recunoaştere de către Roma a autorităţii prinţului în Orient. Cu această ocazie Gallienus bate moneda cu zicerea de ,,restaurator al Orientului” pe care şmecherii mincinoşi i-o atribuie înfrîngerii lui Regalianus de către împăratul roman aşa cum ama arătat mai sus. Odenat este asasinat în anul 267 în timpul unei campanii de respingere a urdiilor goţilor care doreau să vadă cum sînt nisipurile Siriei, iar conducerea regatului o ia Zenobia, soţia sa în numele mi-norului Vaballathus.     
     După cucerirea Egiptului în anul 270, Zenobia şi fiul ei sînt proclamaţi împăraţi, dorind să formeze un imperiu arabo-ivrit universal în care religiile mozaică, iudeo-cretină şi greacă să fie egale în drepturi. În anul 271 Zenobia dăruieşte susţinătorilor ei, ivriţii, un mare templu în Alexandria unde era cea mai mare şi mai bogată colonie mozaică. Atît în Palmyra cît şi în Petra erau mari colonii de mozaici, care au sprijinit acţiunile lui Odaenathus şi ale Zenobiei, după ce au încercat să îngenuncheze imperiul roman în timpul lui Valerian iar acţiunea nu a reuşit.     
     Banii lor cît şi comerţul Orientului nu au mai curs spre Roma astfel că o mare criză economică a pus la pământ imperiul roman. Mozaicii ajutaseră cu bani oligarhia romană în răzmeriţa pusă la cale de senat împotriva împăratului Maximin Tracul, dar nu au fost răsplătiţi după măsură şi atunci au spart cîrdăşia cu viclenii ro-mani şi au jurat să se răzbune.     
     Astfel în decurs de 10-15 ani, finanţele imperiului au ajuns o ruină iar Valerian a încercat să salveze ce se mai putea salva. Ivriţii formau cea mai puternică corporaţie de cămătari şi încasatori de impozite din imperiu şi aşa foarte mulţi bani au ajuns în pungile lor iar vistieria devenea tot mai goală, poveste care astăzi s-ar numi criză economică provocată. Iar banii au fost dirijaţi către Orient, unde s-a muncit sub soare torid să se pună de un nou imperiu cu verişorii lor arabi. Lucrurile au fost lămurite deplin după captivitatea lui Valerian, cînd Odaenath a desprins o treime din imperiul roman şi dorea să o proclame ca propria împărăţie. A făcut-o Zenobia şi de n-ar fi ridicat sabia getul Aurelian, romanii nemai fiind în stare de fapte de arme, poate că ar fi dăinuit mulţi ani.     
     Palmyra a devenit un centru unde s-au adunat mulţi filozofi printre care şi Longinos(210-273), invitat de către regina Zenobia pe la anul 255. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor şi oamenilor de ştiinţă iar Longinos se număra printre ei. Prieteşugul dintre ivriţi şi greci este o poveste veche, amintită de Saul în scrierile lui cu 200 de ani mai devreme de domnia Zenobiei, pe cînd pretinsul miluit cu înţelepciune de Iahwe umbla brambura prin imperiul roman, să-i convingă pe ai lui cu Evanghelia păcii, luată de la Ili pe la anul 28, cînd marele preot la geţilor a fost obligat să meargă în Iudeea pentru a opri răutăţile şi mişeliile neamul întunecaţilor negustori.     
     La această acţiune trebuie remarcat efortul coloniei mozaice din Palmyra care era foarte numeroasă şi bogată dar practica mai mult o schismă mozaică, îndepărtîndu-se mult de tradiţiile lor. Pentru Iahwe ei foloseau numele de Hypsistos – cel a cărui nume este binecuvîntat în eternitate – la fel ca şi pentru Zeus. Sînt şi alte date care ne ajută să înţelegem crearea imperiului arab-ivrit, ocultat complet de istorie atît la noi cît şi aiurea, pentru că mozaicii erau atunci numai ,,prigoniţi şi persecutaţi”. În anul 231, şcoala Didascalia înfiinţată de Filon în Alexandria este mutată de Origene în Palestina să le fie la îndemîna ivriţilor.     
     Nimeni nu vrea să ne spună de ce această clocitoare de rele nu a fost mutată la Roma unde se pretinde că era ,,inima iudeo-creştinismului” ci în baştina ivriţilor care nu erau creştini. Instituţia era o adevărată fabrică de fanatici farisei, care urlau pe toate coclaurile că ei trebuie să conducă lumea pentru că sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume, chiar dacă răgetul lor nu era luat de nimeni în seamă.     
     O misiune identică în epoca modernă, dar cu sorţi de izbîndă a avut-o Cominternul bolşevic ce a  aparţinut aceluiaşi cult. Tot în aceeaşi perioadă mozaicii şi iudeo-creştinii Neamurilor s-au separat definitiv în smintelile şi urîciunile lor, astfel că ivriţii aveau de ce să-şi facă la verişorii lor arabi o mare clocitoare. Fiecare întunecat a primit de la Iahwe cîte două ouă de basilisc ce trebuiau clocite la subsiori, fiind asiguraţi că din unul va ieşi sigur un basileu ce va stăpîni lumea în vecii vecilor, iar pămîntul va fi numai al lor. Şi aşa an de an, clocitoarea s-a umplut de şerpişori de deşert, devenind o şărpărie chiar mai puternică decît cea din Alexandria, ce avea să fie nimicită de Aurelian.     
     Arabii, pentru a-i păcăli pe romani în adevăratele lor planuri – ivriţii au lucrat mereu după plan pentru că aşa le cerea Iahwiţă – au aruncat mereu cu nisip în sus spunînd că din el iese fumul care se vedea uneori. Aurelian porneşte o campanie de distrugere a imperiului arab-ivrit al Palmyrei şi prin bătăliile de la Antiohia şi Emessa învinge armatele arabe în anul 272, reuşind să cucerească şi capitala unde majoritatea susţinătorilor acestor idei au fost despicaţi ca să le iasă aburii măririi imperiale. Zenobia este dusă captivă la Roma unde şi moare. După 370 de ani, ivriţii şi arabii vor mai pune de un imperiu, şi tot unii cu sabia iar ceilalţi cu punga şi care vor ajunge pînă în Spania unde vor stăpîni 700 de ani.     
     Postumus(258-268) a fost rege al regatului format din Galia, Britania şi Spania. Este ucis în urma unei revolte a propriilor soldaţi. A apărat cu reuşită graniţele atît de triburile germanice cît şi de legiunile lui Gallienus.      
     Aureolus, uzurpator de neam get a purpurei de împărat în anul 268, era unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus alături de geţii Aurelian şi Claudius, înfrîngînd pe uzurpatorii Ingenuus şi Macrianus şi luptînd cu izbîndă împotriva lui Postumus. Revoltat împotriva împăratului Gallienus este asediat de acesta în Milano şi capturat de către Claudius, după ce Gallienus este asasinat de către sol-daţii nemulţumiţi. Numele uzurpatorului este o latinizare a numelui get Orolio cum este scris pe tăbliţe.     
     Claudius Goticul împărat(268-270) de origine get, născut în Panonia, a plecat de la simplu soldat şi a ajuns unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus care comanda trupele din Balcani. La moartea împăratului Gallienus, de care se pare că nu era străin, trupele de geţi pe care le comanda, îl proclamă împărat cînd asedia oraşul Milano unde era uzurpatorul Aureolus pe care îl prinde şi îl linişteşte cu fie-rul. În acelaşi an respinge o invazie a alamanilor în nordul Italiei iar în anul 269 la Naissus/Niş respinge o mare invazie a goţilor şi herulilor, luîndu-şi cognomenul Goticus. Moare de ciumă în anul următor în oraşul Sirmium. Fratele său Quintillus Marcus Aurelius se proclamă împărat dar cînd află că trupele l-au recunoscut pe Aurelian de împărat, se sinucide. Vedem că împăratul Claudius respinge pe goţi la sud de Istru şi mult în interiorul fostului imperiului roman, deci provinciile de la nord de Dunăre, romanii le abandonaseră urdiilor mişcătoare şi stăpînilor de drept geţii conduşi de Regalianus şi ulterior de soţia sa.     
     Istoricul latin Sextus Aurelius Victor care a trăit în secolul lV şi a fost guvernator al Panoniei Secunda în anul 361 şi prefect al oraşului Roma în anul 389, a scris lucrările Caesares şi Historia Augusta. A doua scriere cuprinde domniile împăraţilor ce au condus imperiul roman de la Augustus pînă la Constantius ll în anul 361 căruia îi şi dedică lucrarea. La paragraful XXXV, autorul scrie despre strămoşii geţi ai lui Constantius ll astfel: ,,Voi vorbi, de asemenea, în mod deschis despre Aurelianus şi despre Claudius, podoaba tuturor acestora şi întemeietorul neamului tău. Despre cel din urmă, mă tem că, scriind către Clemenţa Ta(Constantius) adevărul, o să par în faţa răuvoitorilor linguşitor. Dar voi fi la adăpost de pizma clevetitorilor, căci aceleaşi adevăruri ei le vor găsi spuse limpede şi de alţi scriitori. La aceşti împăraţi vor fi adăugaţi Diocletianus, părinte al vîrstei de aur, Maximianus care este numit îndeobşte , părinte al vîrstei de fier, precum şi pe ceilalţi demni de preţuirea ta”.       
     Pînă şi latinii laudă neamul nostru get care a condus imperiul roman timp de 165 de ani, numai noi ca un popor de nemernici conduşi de ai noştri patrioţi mult mai nemernici, ne negăm trecutul şi îl îngropăm în căcat pentru că nu putem trăi decît în minciună, laşitate, maimuţăreală şi ticăloşie, adică trădare de Neam şi Ţară! Aceeaşi informaţie o găsim şi în scrierea Cezarii la pagina 38 a lui Iulian Apostatul(361-363), nepotul lui Constantin cel Mare.      
     Aurelianus Lucius Domitius(270-275), s-a născut în Moesia la Sirmium în anul 214, de neam get el parcurge cariera militară de la simplu soldat la general şi comandant al cavaleriei sub Claudius ll, este proclamat împărat de către trupele de la Dunăre în anul 270 la moartea acestuia.     
     La urcarea lui pe tron imperiul roman era dezmembrat; Egiptul şi întregul Orient se aflau sub stăpînirea Zenobiei, regina Palmyrei, Galia, Hispania şi Britania erau incluse în regatul secesionist. În anul 272 cucereşte regatul Palmyrei în urma a două mari bătălii ce au avut loc la Antiohia şi Emesa şi Egiptul iar doi ani mai tîrziu şi regatul secesionist galic. Este asasinat în anul 275 în Bizanţ în drum spre Persia unde pregătea o nouă campanie militară. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor ce a trăit în secolul sec. lV scrie înainte de 370 în Caesares şi Historia Augusta că Gallienus a pierdut Dacia ce o cucerise Traian iar informaţiile istorice arătate mai sus confirmă acest adevăr. Dar Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita scrisă după anul 367 spune că Aurelian şi-ar fi retras trupele din Dacia. Cred că Europiu minte pentru că el a scris această carte la cererea lui Valens care a murit în anul 378, după care a început marele proces de falsificare a istoriei şi culturii geţilor de către Marele Fiu al Satanei, Ambrosie iar ,,ajustarea” lui Eutropiu se înscrie în această linie generală. Dar poate nu el a făcut falsul ci vreun copist zelos iudeo-creştin care a slujit cu credinţă minciuna satanistă şi a modificat pe ici pe colo pe unde îi ardea lui ţeasta.     
     Mai este un argument care contrazice informaţiile venite din scrierea lui Eutropiu. Aurelian a refăcut cu sabia imperiul roman aşa cum îl lăsate marele împărat trac Septimius Severus, mai puţin Panonia şi Dacia despre care Sextus Victor spune că Gallienus le pierduse. Ori în 260 Regalianus se proclamase conducătorul dage balo a geţilor şi aşa a rămas pînă în anul 272 cînd încă soţia lui mai bate mo-nedă la Carnuntum în vestul Panoniei unul din marile centre de cult ale lui Mitra scris pentru latini şi cu numele de Sol Invictus. Despre Aurelian nu se pomeneşte nicăieri că ar fi recucerit aceste provincii deşi îi stătea în putere, ci doar minciuna lui Eutropiu, că le-a părăsit, el care refăcuse cu sabia imperiul roman. Iarăşi nu se leagă minciunile!     
     Dar dinastia Amalilor care conducea regatul geto-got de la est de Carpaţi, prin atacurile viforoase din anii 250, au împins graniţa dintre Getia şi imperiul roman iarăşi pe Istru cum a fost pe la anul 90. În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor, iar popoarele scitice pînă dincolo de Prut au trimis soli la el. Faptul că Aurelian nu a recucerit aceste teritorii, arată că între geţii de la nord de Istru şi cei care conduceau imperiul roman a existat o înţelegere - Legămînt - şi un sprijin pentru că acest neam furniza baza armatei romane iar ei erau mai numeroşi la nord de Istru. Aurelian a înţeles că nu supunerea prin sabie a unei părţi a neamului său îi va aduce colaborarea acestuia ci respectul şi înţelegerea bazată pe interesul comun de a-i controla cît mai bine pe romani şi chiar la ei acasă.      
     Tacitus Marcus Claudius îi urmează la tron lui Aurelian şi vine dintr-o cunoscută familie senatorială, fiind numit de către senatul Romei dar nu deţine funcţia decît 11 luni pentru că moare – poate asasinat – în 276 în cursul unei campanii împotriva goţilor care au pătruns în Asia Mică       
     Probus(276- 282), fiul unui soldat din Sirmium de neam get, a fost proclamat împărat de către trupele din răsărit la moartea lui Tacitus. A continuat politica de pacificare a teritoriilor recucerite de Aurelian şi a respins invaziile migratorilor de la Rin şi Dunăre. A avut parte şi de uzurpările lui Saturninus şi Bononus pe care le-a reprimat fără milă. În anul 281, acest împărat get a împărţit Italia în două unităţi administrative, însemnînd practic sfîrşitul republicii şi a puterii Romei ca stat.    
     Procesul de transformare a republicii Romei, într-un imperiu al naţiunilor a început cu tracul Septimius Severus, care prin Consiliul Principelui a redus senatul roman la o instituţie de decor. Fiul acestuia Caracalla, prin Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212 transformă privilegiul de cetăţean al Romei într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu. Roma are acelaşi statul ca celelalte oraşe iar Italia devine o provincie ca toate teritoriile din vastul imperiu.     
     Imperiul Romei de la acesta dată nu mai există din punct de vedere juridic şi istoric, dacă vrem să vorbim adevăruri şi nu plăsmuiri ticăloase. Gallienus încearcă să mai recupereze ceva din vechile privilegii ale senatului Romei şi ale tradiţiilor latine, dar Aurelian le taie maul iar Probus prin divizarea Italiei în două ţinuturi, şi mutarea capitalei la Sirmium, desfiinţează imperiul roman de neam latin şi îl înlocuieşte în structura de putere cu neamul get. Istoric, Gallienus a fost ultimul împărat roman în fruntea imperiului roman de neam latin, iar după el vor fi numai împăraţi de neam arimin sau get pînă în anul 383. Probus a reuşit să ţină fiscalitatea sub control dar creează multe nemulţumiri şi este asasinat la Sirmium de către soldaţii săi care trebuiau să plece în campanie împotriva perşilor.     
     Carus(282-283)de origine gal, este proclamat împărat de către trupele pe care le comanda şi îşi asociază la domnie pe fiii Carinus şi Numerianus. Moare în Meso-potania în august 283 în condiţii tulbure, după ce cucereşte Ctesifonul de la perşi. Fiul său Numerianus este asasinat şi el în Orient iar Carinus este ucis de proprii soldaţi în anul 284 după ce l-au învins pe Diocleţian care a fost proclamat împărat de către trupele arimine din Moesia. Diocleţian era comandantul gărzii personale a lui Numerianus.       
     Diocleţian Caius Aurelius Valerius, pe numele lui get Dio Clet s-a născut pe la anul 240 într-o familie săracă de geţi din Dalmaţia şi moare în anul 316. Îşi începe meseria de soldat şi ajunge şeful gărzii lui Numerianus la moartea căruia este proclamat împărat de către trupele din Orient la 17 septembrie 284. După moartea lui Carinus şi bătălia de la Magnus din primăvara anului 285, rămînînd unic împărat, îl proclamă pe tovarăşul lui de arme Maximian, cezar în anul 285, apoi august, în anul 286 însărcinîndu-l cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293 Diocleţian instituie tetrarhia ca formă de guvernămînt a imperiului roman de neam get.     
     Conducători vor fi 4 împăraţi reuniţi într-un fel de colegiu care să poată rezolva mai uşor problemele militare şi de administrare a imperiului. Capitala este stabilită în oraşul Nicomedia pe malul Mării Negre din Bitinia tracă. În subordinea lui era cezarul get Galerius, care de la Sirmium şi apoi de la Romula pe malul stîng al Istrului asigura guvernarea Macedoniei, Greciei, Geţiei şi Illyricumului. Maximian administrează din Mediolanum – Milano – Italia şi Africa, Constantius Chlorus din Trier, supraveghează Galia, Spania şi Britania. Diocleţian îşi căsătoreşte fiicele cu Maximian şi Galerius, iar fiica lui Maximian se căsătoreşte cu Constantius Chlorus, toate acestea avînd ca scop întărirea conducerii colective şi a unităţii de acţiune a imperiului. În anul 297, Diocleţian reprimă uzurparea lui Domitius Domitianus şi secesiunea Egiptului unde acesta era guvernator. Este ultima răbufnite de orgoliu a Romei la faptul că de ani buni conducerea imperiului roman era o afacere curat getă unde fioroşii ausoni îşi zăngăneau săbiile pe toate drumurile care însă nu mai duceau la Roma! În anii 297 şi 298 poartă mai multe lupte cu imperiul sasanid fixînd graniţa pe Tigru, maxima expansiune a imperiului spre Orient.     
     La 1 mai 305, pentru a impune noul sistem de conducere a imperiului, Diocleţian abdică împreună cu Maximian, devenind persoane particulare şi retrăgîndu-se la palatul său de la Salona.     
     Maximian, era născut dintr-o familie de ţărani geţi din apropiere de Sirmium. În perioada celei de-a doua tetrarhii şi a reizbucnirii războaielor civile(306-311), Diocleţian refuză să îmbrace purpura imperială şi a intervenit o singură dată în politică cu ocazia întîlnirii de la Carnuntum din noiembrie 308 care urmărea reconsolidarea noii forme de guvernare. Maximian însă, după ce fiul său Maxentius ajunge împărat la Roma în anul 306, se proclamă august în anul 307 dar se retrage apoi se proclamă iarăşi împărat la Arles în Galia şi ajunge în conflict cu Constantin cel Mare care îl înfrînge în anul 310 şi îl obligă să se sinucidă.     
     Amplul program de reforme impus de Diocleţian a urmărit transformarea fundamentală a imperiului roman, dintr-un imperiu al unei cetăţi într-un imperiu al popoarelor care îl compuneau. El a continuat, a sistematizat şi a instituţionalizat măsurile împăratului trac Septimius Severus, care a urmărit să scoată conducerea imperiului din cloaca de secături şi mişei numită senatul cetăţii Roma. Iar aceste reforme ce au schimbat în tot organizarea şi modul de administrarea a imperiului vor fi continuate de Constantin cel Mare care va da forma definitivă a unui nou model de imperiu, cel condus de o monarhie absolută de drept divin, aşa cum plănuise şi Augustus cînd a fondat principatul.       
     Italia este asimilată unei provincii obişnuite iar vechea oligarhie romană şi-a pierdut orice speranţă de a mai recupera vreodată privilegiile pe care le-a avut, în faţa năbădăioşilor împăraţi arimini. Dar din trufaşi şi obraznici, romanii au devenit răbdători punîndu-şi viclenia la lucru pentru a rupe făloasele cete de ausoni. După aproape 100 de ani, răbdarea le va fi răsplătită din plin dar cu alt caimac, negru ca tăciunele şi otrăvitor ca venitul de aspidă, numit iudeo-creştinism.     
     Oraşele arimine Nicomedia, Antiohia, Tesalonic, Sirmium cunosc mari şi masive acţiuni edilitare, iar în partea de apus a imperiului se remarcă Mediolanum şi Augusta Treverorum(Trier). Dobrogea este separată de Moesia Inferioară şi transformată în provincia Scytia cu capitala la Tomis. Religia geţilor, ariminismul, ori mitraismul cum îi spun culturnicii occidentali sau arianismul cum îi spuneau secăturile sataniste iudeo-creştine, îşi întăreşte privilegiul de religie oficială a împăraţilor şi principalul cult din imperiu. Pentru că aceştia se dădeau în stambă cu revelaţiile şi maimuţărelile lor mozaice, Diocleţian i-a potolit cu 4 edicte date între anii 304-306, după ce aceste adunături de gunoaie şi de criminali au încercat să-l uşureze de zile la 23 februarie 303.     
     Dionisie Scitul (460-556), get născut în Dobrogea şi stabilit la Roma, unul dintre cei mai mari cărturari ai feudalismului timpuriu, îi condamna pe iudeo-creştini că ţin ,,era creştină” de la primul an de domnie a lui Diocleţian, anul 284, unul dintre cei mai mari prigonitori ai lor. Informaţia este uluitoare pentru că dovedeşte adevărul istoric pe care noi îl negăm cu atîta înverşunare. Odată cu mutarea capitalei imperiului roman la Niceea în neamul tracilor, Diocleţian a schimbat şi momentul critic de socotire a timpului stabilit de Iulius Cezar ca să arate că imperiul lui nu mai avea nici o legătură cu vechiul imperiu roman fiind un imperiu nou fondat de neamurile arimine: geţi, iliri, traci, besi, macedoneni, etc.                 
     Allectus, uzurpator în anul 296, după asasinarea lui Carausius în anul 294 a devenit stăpînuil Britaniei dar este înfrînt de trupele lui Constantius Chlorus în anul 296 şi astfel se pune capăt independenţei regatului de aproape 10 ani. Carausius de origine celt, se proclamă în anul 287 august şi pune stăpînire pe Britania şi Nordul Galiei. recunoscut de Diocleţian în urma instalării tetrarhiei este însă în conflict deschis cu Constantin Chlorus şi asasinat în anul 294 de către Allectus.     
     Constantin Chlorus s-a născut într-o familie săracă din Illyricum de neam get înrudinud-se cu fostul împărat Claudius Goticul şi trece prin toată ierarhia militară pînă ce ajunge al 11 martie 293, în cadrul tetrarhie, la rangul de cezar al lui Maximianus, răspunzător de guvernarea Galiei, Spaniei şi Britanie. În cadrul celei de-a doua tetrarhii este desemnat august al Occidentului în mai 305 şi moare în anul 306 la Eboracum – York – în Britania.      
     Galeriu, născut într-o familie de ţărani geţi în apropiere de Serdica – Sofia, de tînăr pune mîna pe sabie şi ajunge un militar vestit în timpul împăraţilor Aurelian şi Probus. În timpul primei tetrarhii la 1 martie 293 este desemnat de către Diocleţian, cezar, răspunzînd de guvernarea provinciilor dunărene. Îşi construieşte pe malul stîng al Istrului, în localitatea Romula o curte mare şi un palat care a rămas în amintirea românilor ,,curţile lui Ler împărat” iar ruinele se mai văd şi astăzi. În a doua tetrarhie care începe la 1 mai 305, îşi consolidează puterea prin numirea lui Flavius Severus ca august în Occident şi a nepotului său, Maximinus Daia, ca cezar, şi va muri în anul 311 odată cu destrămarea tetrarhiei. Soldat de origine get, favoritul lui Galeriu, Severus Flavius avea în subordine Panonia, Italia şi o parte a Africii. La moartea lui Constantius Chlorus, Severus Flavius este proclamat în iulie 306 august  al Occidentului dar politica fiscală aspră îi face urît în rîndul soldaţilor care îl proclamă împărat în octombrie 306 pe Maxentius, fiul lui Maximian. Făcut prizonier de către Maxentius, Severus Falvius se sinucide în anul 307.     
     Maximinus Daia, născut ca şi unchiul său într-o familie de ţărani geţi, se remar-că drept un bun mînuitor de obiecte ascuţite şi contondente din care face meşteşug cinstit şi primeşte în cadrul tetrarhiei, guvernarea Egiptului. În anul 305 este numit de Galeriu cezar iar la moartea acestuia în anul 311, ocupă întreg Orientul pînă la ţărmurile Mării Negre. În conflictul armat pe care îl opune lui Licinius, Maximinus Daia este înfrînt în bătălia de la Adrianopol din aprilie 313 şi moare în cursul verii în oraşul Tarsus din Asia Mică.      
     Constantin cel Mare, născut în anul 280 la Naissus – Niş – în Moesia, de neam get, fiul lui Constantius Chlorus, la 25 iulie 306 este proclamat împărat de armata din Britania pe care o conducea, extinzîndu-şi autoritatea şi asupra Galiei, fiind acceptat de Galerius ca cezar în tetrarhia iniţiată de Diocleţian. În timpul întîlnirii de la Carnuntum, Panonia din noiembrie 308, Constantin este recunoscut oficial ca cezar în Apus iar Maxentius, care în octombrie 306 se proclamase împărat peste Italia, Spania şi Africa este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinus – noul august al Occidentului – Constantin ocupă Spania în anul 310 apoi pătrunde în Italia şi în urma bătăliilor de la Turin, Verona şi cea de lîngă Roma din anul 312, Maxentius este învins şi îşi găseşte sfîrşitul pe cîmpul de luptă. În anul 308 Domitius Alexander, de origine din Panonia, vicarul/guvernatorul Egiptului se proclamă împărat dar este trecut prin sabie trei ani mai tîrziu de oştirile lui Maxentius. În februarie 313 pretind iudeo-creştinii că, după întîlnirea lui Constantin cu Licinus, aceştia au promulgat un edict, negăsit pe nicăieri, prin care iudeo-creştinismul este recunoscută ca religie oficială în imperiu cum mint cu neruşinare liftele sataniste, ori ea nu putea fi decît un cult public(înainte era un cult privat interzis a se manifesta în public) fiindcă nu şi-o însuşise nici majoritatea populaţiei nici împăraţii, cultul oficial fiind religia geţilor – creştinismul arimin sau mitraismul. În timp disensiunile între Licinus şi Constantin sînt tot mai mari şi o primă confruntare are loc în anul 316 care se încheie cu o pace de compromis apoi războiul civil reizbucneşte în anul 324 în care Licinus este înfrînt în două mari bătălii în Asia Mică, capturat şi executat în septembrie anul viitor la Tesalonic.     
     În bătăliile purtate în Orient împotriva lui Licinius, cumnatul său, împăratul Constantin a fost sprijinit de imperiul amal al geţilor din nordul Istrului cu o armată de 40000 de oşteni geţi şi goţi cum scrie Iordanes în Getica la capitolul 112. Pentru acest ajutor hotărîtor, Constantin a menţinut geţilor şi goţilor statutul de aliaţi imperiali, statut obţinut prin Legămîntul lui Aurelian.     
     Leprele iudeo-creştine au născocit şi pentru aceste evenimente o povestioară care spune că împăratul Constantin l-a învins pe Licinius numai pentru că în noapte i s-a arătat pe cer o cruce pe care trebuia să o pună pe steagul şi scuturile soldaţilor ca să-i poată milui Iahwe cu o victorie. Golănia este o făcătură tîrzie, demascată de faptul că soldaţii lui boero Bisto de pe tăbliţa 38 aveau pe scuturile lor semnul crucii, la fel şi luptătorii geţi de pe Columna lui Traian şi sigur asta era realitatea şi în anul 324 cînd a avut loc ultima bătălie cu Licinius. Deci nu iudeo-creştini şi păgîni s-au înfruntat în aceste lupte, ci goţii şi geţii din imperiul amal ce practicau religia crucii iar simbolul sacru şi-l puneau pe scuturi şi soldaţii popoarelor din Orient care îl sprijineau pe Licinius.       
     Pe la anul 325, Constantin reformează senatul şi-l lărgeşte la peste două mii de membri incluzînd pe mai toţi cavalerii ordinului ecvestru. Ei erau obligaţi să jure credinţă împăratului care avea dreptul să-şi transmită prerogativele puterii prin urmaşi bărbăteşti. Senatorii au pierdut orice putere în faţa împăratului şi din acest aranjament se va naşte nobilimea feudală ce nu va înceta să se uite strîmb la rege sau împărat. Dacă romanii şi italicii au acceptat scrîşnind din dinţi, această invazie de barbari în structurile de putere ale statului, grecii au stat la cotitură şi după ce capitala s-a stabilit definitiv l-a Constantinopol, au năvălit asupra statului ocupînd majoritatea funcţiilor publice, impunînd şi cultul iudeo-creştin pe care l-au învăţat ca muzichie mult mai tîrziu decît romanii, ei iubind mai mult gnosticismul.     
     În anul 326 Crispus, fiul lui Constantin este executat din ordinul acestuia datorită unui complot de palat. El continuă reformele lui Diocleţian şi transformă imperiul roman de neam get într-o monarhie absolută de drept divin. Imperiul este împărţit în 4 prefecturi; Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În anul 328 se inaugurează la Sucidava un pod peste Dunăre care dovedeşte importanţa teritoriilor de la nordul fluviului în soarta imperiului şi a statutului imperiului amalilor din nord.     
     Licinus, ajunge împărat în anul 308 fiind favorit al lui Galeriu. S-a născut într-o familie săracă de neam get din apropierea oraşului Sirmium. După moartea lui Galeriu în anul 311, el administrează provinciile din nordul şi sudul Dunării pînă la ţărmurile Mării Negre de la Bosfor. În anul 312 se apropie de Constantin cel Mare şi se căsătoreşte cu sora acestuia Constantia. Victorios în războiul cu Daia, Licinius devine stăpînul întregului Orient. În anul 316 are loc primul război civil cu Constantin cel Mare care se încheie cu o pace de compromis şi va reizbucni în anul 324 cînd în urma a două bătălii pierdute este prins şi executat la Salonic în anul 325.       
     În anul 332 Constantin cel Mare respinge la Dunăre o invazie a goţilor şi taifalilor şi încheie cu aceştia o alianţă -  foedus – amintită şi de Iordanes în Getica. Dacă Constantin a încheiat această alianţă cu goţii şi geţii atunci aceste neamuri nu erau nişte cîrduri de iepuri ce au năvălit peste Dunăre să ronţăie tot ce le iese în cale, ci urdii bine înarmate şi cu meşteşugul războiului care s-au impus prin cerbicia şi curajul lor militar.          
     Arius sau Areios a fost teolog şi a murit în în anul 336. S-a născut în nordul Africii fiind de origine libian, se converteşte la iudeo-creştinism dar constată că totul pute urît şi încearcă să-l reformeze prin noi formulări teologice care nu adiau deloc a mozaism. Tartorii lui nu puteau admite abaterea de la scrierile sataniste şi îndrăzneţul a fost excomunicat de către episcopul Alexandriei, Alexandros pentru ideile lui religioase. Tezele lui sînt condamnate de către conciliul de la Niceea din anul 325 şi este exilat dar reabilitat în anul 327 şi iarăşi condamnat, apoi reabilitat din nou în anul 335 după conciliul de la Ierusalim şi moare în anul următor.     
     Conciliul de la Constantinopol întrunit în anul 381, condamnă arianismul ca erezie dar de fapt sub acest nume se interzicea creştinismul arimin sau ariminismul care era religia oficială a imperiului roman de neam get, religia geţilor fiind interzisă în tot imperiul. Deşi iudeo-creştinii vorbesc cu multă obrăznicie şi minciună de erezia ariană, care nu reprezenta nimic în realitatea religioasă din imperiu, ei prin acest artificiu au scos din istoria şi cultura lumii, adevăratul cult oficial al imperiului roman de neam get, cultul creştinismului arimin. Vedem că arimin are un sens etnic ce semnifică urmaş al lui Moş Arimin, iar arian este adeptul unei erezii iudeo-creştine, dar termenii sînt apropiaţi fonetic. Minciuna a mers şi istoria a fost zidită pe acest fals oribil pus la cale de liftele iudeo-sataniste care îşi spunea obraznic creştini, după ce au pus mîna pe imperiul roman de neam get.        
     Cea mai turbată fiară care lătra veşnic împotriva creştinismului arimin şi pe care culturnicii occidentali îl numesc arianism, în imperiul roman a fost Atanasie(295-373) episcop al Alexandriei(328-373), fiind exilat în 335-337 de către Constantin cel Mare, 339-346 şi 356-362 de către Constantius ll, în 362-363 de Iulian Apostatul şi în 365-366 de către Valens. Şi comuniştii au procedat la fel, după ce au pus mîna pe putere în imperiul rus fiind impuşi de armatele bolşevice, aceste jeguri şi-au uns pe toţi trădătorii cu titlul de martir, erou şi luptător pentru binele celor mulţi, chiar dacă nimeni nu le-a cerut aceasta.      
     Constans Flavius Iulius s-a născut în anul 326 şi este proclamat împărat în anul 337, a fost fiul lui Constantin cel Mare la moartea căruia primeşte spre cîrmuire Italia, Illyricum şi Africa. Încercarea de al tutela de către fratele său Constantin ll (care guverna Galia, Spania şi Britania) şi invadarea Italiei de către armatele acestuia, declanşează un război care se va sfîrşi la Aquileia în aprilie 340 prin înfrîngerea şi moartea invadatorului. Datorită politicii fiscale aspre, armata îl proclamă împărat pe Magnentius. Încearcă să fugă în Spania dar este ajuns de trupele uzurpato- rului şi ucis în apropiere de Pirinei în anul 350 .      
     Constantius Flavius Iulius s-a născut în anul 317 fiind fiul lui Constantin cel Mare şi în anul 337 la moartea tatălui, împreună cu cei doi fraţi Constans şi Constantin ll sînt proclamaţi auguşti, încredinţîndu-i-se provinciile Orientul, Egiptul şi Tracia. După uzurparea lui Magnentius şi moartea lui Constans în anul 350, organizează o campanie împotriva acestuia şi îl învinge în bătălia de la Mursa în anul 351 şi Mons Seleuci în anul 353 rămînînd singurul stăpîn al imperiului. Moare la Tarsus la 3 noiembrie 361. El mută capitala imperiului în anul 351 de la Constantinopol la Sirmium în ţinutul geţilor ausoni, poveste rămasă fără veste în istorie.      
     Pentru a dovedi identitatea getă a imperiului roman amintesc faptul că pe arcul de triumf ridicat de Constantin cel Mare la Roma între anii 312-313, spre a le arăta acestora cine erau stăpînii lumii, pune în partea superioară a acestuia la colţuri. cîte două statui de geţi, înalte de 3 metri, dar nu îngenuncheaţi şi înrobiţi cum sînt românii astăzi, ci demni şi mîndri scrutînd zările. Nu se putea o sfidare mai mare a fostei glorii romane. Traian după ce i-a învins pe geţi şi-a înălţat o coloană pentru mărirea faptei iar în vîrful ei a pus propria statuie ca moţ. Romanii nu s-au gîndit niciodată că şi roata istoriei poate fi rotundă iar orice băţ cu care loveşti are două capete care se pot întoarce împotriva ta. Pe arcul de triumf construit la Constantinopol de către împăratul Constantin, a pus deasupra carul solar tras de patru bidivii focoşi, imagine identică cu cele de pe iconiţele geţilor.     
     În scrierile creştinismului get, fiul luminii Sarmis sau Mitra aleargă pe cer într-un car tras de patru cai puternici. În iahwism nu se serveşte aşa ceva pentru că ei nu lucrează/conspiră decît în întuneric. În săpăturile arheologice din perimetrul Romei s-au descoperit pînă în prezent 137 de statui de geţi, cel mai mare număr după cele închinate romanilor, ori acestea se comandau de către stat sau particulari cu funcţii publice şi se plăteau cu bani mulţi. Nu erau bostani puşi să-i ferească de sînge rău pe romani cînd îi vedeau pe făloşii ausoni fîlfîindu-şi panaşul.     
     Galeriu pe arcul de triumf de la Salonic a pus spre veşnică aducere aminte, ar-mate de geţi şi nu de romani. Istoricul latin Ammianus Marcellinus(330-395) în lucrarea Res Gestae la XVl, 10, 7 scrie privitor la intrarea lui Constantius în anul 353 în Roma după ce l-a învins pe Magnentius: ,, acoperiţi de mantale purpurii s-au strîns în jurul draconilor, legaţi de vîrfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vînt mare, şi astfel şuierînd ca şi stîrniţi de mînie, lăsînd să fluture în vînt cozile ample”, Textul descrie armatele de geţi cu stindardele lor de balauri şuierînd şi nu acvilele oştirilor lui Traian care i-au învins pe strămoşii acestora!      
     Lactanţiu(260-325) apologet iudeo-creştin şi mare întunecat împotriva geţilor scrie în De mortibus  persecutorum la 27,8 următoarele despre împăratul Galeriu:  ,,…hostem se Romani nominis erat professus, cuius titulum immutari volebat, ut non Romanum imperium, sed Daciscum cognominaretur”. Pre limba noastră zicerea sună aşa: ,,duşman al numelui de romani, a declarat în public că va şterge  cu de la sine, de îndată, titlul acestei ţări, şi a schimbat din imperiul romanilor chiar cu acelaşi sens, în imperiul dacilor.” Fragmentul spune explicit că împăratul get a schimbat numele imperiului roman cu cel de imperiul dac, dar nu cred că falsificatorii de istorii se vor da bătuţi. Manuscrisul cu pricina este o copie din secolul Xl şi consider că a fost puţintel falsificat pentru că trebuiau să fie mai multe informaţii de această natură. Aşa au scris totdeauna învingătorii istoriile, falsificîndu-le pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale, să le dea şi peste timp învinşilor la gioale!! Informaţia trebuie corelată cu cea venită de la Dionisie Scitul care îi apostrofa pe iudeo-creştini că ţin numărătoarea acestei ere a întunericului de la primul an de domnie a împăratului Diocleţian, ce a mutat capitala imperiului la Nicomedia, rupînd pentru totdeauna cu tradiţia şi istoria Romei şi a Italiei!      
     Galeriu ajunge împărat după abdicarea lui Diocleţian în anul 305, declarîndu-se duşman al imperiului roman şi dorind ca acesta să se numească dacic(ut non Romanum imperium, sed Dacicum cognominaretur) iar afirmaţiile arătate mai sus din textul lui Lactantiu sînt corecte dar nu pentru căpăţînele tuturor istoricilor indiferent dacă sînt români sau străini.     
     O recunoaştere a acestor adevăruri, ar arunca în aer toată cultura Europei şi falsurile ei cu pretenţii de unic adevăr istoric! Galeriu a mutat capitala imperiului dac de la Sirmium(Mitroviţa din Serbia) la Tesalonic în ţinutul armînilor din Macedonia unde a ridicat un arc de triumf pe care se văd armatele geţilor cu faimosul lor steag. Dar chiar după cucerirea parţială a Geţiei de către romani, mulţimi de geţi au fost băgaţi cu forţa în legiuni să lupte pentru faima şi lăcomia romanilor.     
     Arian Flavius(95-175) din Nicomedia oraş din Bitinia tracilor, a devenit cetăţean roman în anul 124 şi apoi ofiţer în armata romană ajungînd guvernator al Capa-dociei. În lucrarea Arta tacticii militare, spune despre călăreţii romani că ,,înaintea- ză avînd diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice, pentru ca incursiunea să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au ca-pul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născo-cite pentru ca balaurii să pară cît mai înspăimîntători. Cînd caii stau pe loc, nu poţi vedea decît bucăţi de pînză de diferite culori, care atîrnă în jos. Cînd însă, caii por-nesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănînd grozav cu fiarele şi şuie-rînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere. Aceste stea-guri nu numai că fac plăcere ochilor şi uimesc, dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiţi de cei ce dau năvală şi pentru ca rîndurile să nu se încurce”. Prin acest text se dovedeşte că geţii sau sciţii cum le spune autorul au fost o componentă im-portantă în armata imperiului roman chiar de la mijlocului secolului ll, cînd au ajuns masiv să fie înrolaţi ca soldaţi iar steagurile descrise de Arian sînt steagurile strămoşilor noştri.     
     Intrarea lui Constantius ll în Roma la anul 353 cu armate formate numai din geţi cum precizează Ammianus Marcellinus în lucrarea menţionată mai înainte, dovedeşte că ei conduceau imperiul roman la acea dată chiar dacă istoricii mai bine îşi taie limba decît să recunoască o asemenea realitate. Deci nu numai că nu au dispărut ca neam geţii, cum mănîncă la lături specialiştii în plăsmuiri, dar încă de la mijlocul secolului ll ei erau un grup etnic foarte important în armata romană, devenind în timp majoritar şi conducător. Prin numărul tot mai mare al ostaşilor geţi în legiunile romane, în anul 193, trecuseră 87 de ani de la ocuparea parţială a ţării lor de baştină de către romani, ei şi-au proclamat un împărat al lor în Panonia – Septimius Severus – şi au mers cu el pînă la Roma unde l-au instalat ca stăpîn al imperiului roman. Roata istoriei s-a întors, iar fioroasele cete de ausoni, care nu se sinchiseau de faima Romei cum spunea poetul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis, au ajuns în inima imperiului să le arate acestora vitejia neamului lor. În secolele ll şi lll sînt amintite în textele antice mai multe unităţi militare alcătuite din daci, geţi sau besi: Ala l Ulpia Dacorum, Cohorts l Ulpia Dacorum, Cohorts l Aelia Dacorum milliaria, Cohorts ll Augusta Dacorum milliaria equitats, Cohorts ll Aurelia Dacorum, Cohorts Gemana Dacorum milliaria, Cohorts ll Flavia Bessorum, dar acestea sînt cele care au scăpat de uitare şi urgia timpului pentru că numărul lor a fost mult mai mare în realitate.     
     Iulian Apostatul s-a născut în anul 331 la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantius, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare. La 6 noiembrie 355 este desemnat cezar de către împăratul Constantius ll pentru a administra provinciile Occidentului. În februarie 360 trupele îl proclamă împărat la Lutetia – Paris. După moartea lui Constantius ll survenită la Tarsus la 3 noiembrie 361 în drum spre Occident spre a-i cere socoteală pentru răzmeriţă, Iulian rămîne singur împărat. Rănit în lupta de la Maranga în războiul cu sasanizii, de pe fluviul Tigru, Iulian moare cîteva zile mai tîrziu la 26 iunie 363.        
     Iovian, născut în anul 331 la Singidunum în Moesia ajunge împărat la moartea lui Iulian Apostatul la 27 iunie 363 şi după ce încheie pacea cu sasanizii, moarte în drum spre Constantinopol la 17 februarie 364.     Valetinianus l sau Valentinian, născut la Cibalae în Panonia într-o familie modestă a unui ofiţer get. Proclamat împărat de către trupele de la Dunăre după moartea lui Iovian în anul 364, acesta îşi numeşte fratele Valens coîmpărat căruia îi încredinţează guvernarea Orientului. Din Trier el va guverna Occidentul fiind  constant preocupat de creşterea eficienţei administraţiei şi întărirea puterii de apărare a armatei, moare în anul 375 în localitatea unde s-a născut.             
     Valens, de origine get născut la Cibalae în Panonia în anul 324 în familia unui ofiţer modest. Se remarcă prin vitejie şi curaj ajungînd împărat al Orientului odată cu fratele său Valentinianus sau Valentinian l care guverna Occidentul. Duce o politică aspră împotriva oligarhiei greceşti şi a clerului iudeo-creştin ce urmărea tot mai vizibil să pună mîna pe putere în imperiu şi să-l confişte pentru clica lor. Reprimă uzurparea lui Procopius din anii 365-366 sprijinită de toată liota de grecotei din Constantinopol şi face alergări cu clerul sataniştilor iudeo-creştini care se împiedicau prea des în anteree şi alte păcate stricăcioase venite din patimi omeneşti. În anul 370, hunii atacă imperiul amalilor, Athanaric construieşte un val de pământ la est pentru a-i opri pe migratori şi pentru că nu reuşeşte, se refugiază în ţinutul Carpaţilor – Caucalandensem(adică şi noi aveam un Caucaz la Istru aşa cum spuneau unii greci). Fritigern cu o parte din goţi se refugiază în Scythia Minor. Împăratul Valens îi primeşte bine pe goţi şi acceptă stabilirea acestora la sud de Dunăre împinşi de hoardele hunilor şi a celorlalte neamuri aduse de ei. Jaful la care sînt supuşi de către autorităţile imperiale determină revolta goţilor care va duce la bătălia de la Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sînt înfrînte iar el va rămîne mort pe cîmpul de luptă.     
     Acesta este momentul critic cînd întunecatul Ambrosie şi clica lui de satanişti au hotărît să pună mîna pe imperiul roman, geţii nu mai aveau un împărat al lor în fruntea imperiului pentru că Graţian era un copil controlat complet de clica conspiratorilor de la Roma iar ţara lor, Getia şi Panonia ca principal rezervor de soldaţi, era supusă presiunilor hoardelor hunilor.     
      Ammianus Marcellinus în Res Gestae la 30,10,2 scrie că în toamna anului 378 podul de peste Istru construit de Constantin cel Mare a fost distrus la moartea lui Valens, de romani de teama geţilor şi a altor nepoftiţi dornici de putere şi avere. În acest an geţii sînt scoşi de la conducerea imperiului şi izolaţi dincolo de Istru. Dar lovitura de stat dată de Ambrosius şi clica lui de iudeo-satanişti, va costa imperiul roman sume uriaşe de bani care vor fi plătite timp de peste 70 de ani, hunilor pentru a sta cuminţi în toriştea lor şi a-i feri de prădăciuni!      
     Graţian s-a născut în anul 359, fiind fiul mai mare al generalului get Valentinian   din Panonia şi va fi ridicat de tatăl său care ajunsese împărat în anul 364, la rangul de august în anul 367 iar la moartea acestuia intervenită în 375, la vîrsta de 16 ani devine împărat al Occidentului. Graţian a fost o creaţie de marionetă a episcopului Ambrosie şeful şărpăriei iudeo-creştine din Mediolanum/Milano, capitala imperiului roman de Apus, care a exercitat prin puterea ocultă ce o răspîndise în instituţiile imperiului, un control absolut asupra oricăror decizii ale împăratului.     
     La moartea unchiului său Valens la 9 august 378 care conducea provinciilor dunărene şi a Orientului, Graţian, la îndrumarea lui Ambrosius îl numeşte la 19 ianuarie 379 pe hispanicul Teodosiu să conducă aceste teritorii. În 28 februarie 380, iudeo-creştinismul este impus ca religie a împăraţilor din imperiul roman iar religia geţilor, ariminismul pe care ei o amintesc cu numele de arianism este interzisă la începutul anului 381.     
     În impunerea cultului satanist al lui Iahwe în imperiul roman au tras la greu atît grecii cît şi romanii iar după anul 380, toate funcţiile din stat au fost preluate de mîlul otrăvitor al iudeo-creştinilor la fel cum au făcut comuniştii la noi după anul 1945 sau la ruşi după 1917. De aici vine prăbuşirea imperiului roman de neam get. Graţian este asasinat la Lugdunum/Lyon la 25 august 383. Uciderea lui trebuie legată de funcţia de pontifex maximus, adică mare preot al tuturor cultelor recunoscute în imperiul roman şi deci superiorul lui Ambrosie pe care el o deţinea în virtutea calităţii de împărat. Dar mai important este faptul că majoritatea soldaţilor romani erau adepţii religiei geţilor şi nu a iudeo-satanismului impus de acest maimuţel tembel. După moartea lui, Teodosiu nu a mai deţinut această funcţie, fiind desfiinţată dar prerogative ei trecînd toate şi ceva pe deasupra în mîinile episcopului de Mediolanum, Ambrosie cel Întunecat iar mai tîrziu cînd capitala se va muta la Roma, în vechea şărpărie, tartor va fi episcopul acestui oraş.      
     Teodosius l s-a născut în Spania în anul 347 ca fiul generalului Teodosius, ajunge împărat la 19 ianuarie 379 prin numirea lui Graţian. Moare la Mediolanum la 17 ianuarie 395. Tatăl lui, Teodosius, a fost implicat într-un complot de asasinare a împăratului Valentinian l, tatăl lui Graţian, în anul 371, fiind trimis la moarte iar odrasla a fost scoasă din armată şi zorită să ia drumul baştinei. Pentru orice minte normală, numirea lui pare absurdă dacă nu ştim că ea a avut un rol exclusiv politic pe care l-a manevrat episcopul Mediolanumului, Marele Întunecat satanist Ambrosie de la care primeşte guvernarea provinciilor orientale ale imperiului.     
     Dar numirea lui a fost condiţionată de trecerea la religia iudeo-creştină şi renunţarea din partea împăratului la ,,arianism” cum numeau sataniştii religia geţilor, cult practicat de marea majoritate a populaţiei imperiului precum şi promulgarea cultului lui Iahwe ca religie oficială a imperiului.     
     Edictul din 28 februarie 380 emis de Graţian şi semnat de el, pune iudeo-creştinismul ca religie oficială în imperiul roman iar în 381 se interzice religia geţilor pe care gunoaiele o numeau arianism. Duce o politică de scoatere a geţilor şi celorlalte neamuri din structurile aparatului de stat dar mai ales din armată şi trecerea birocraţiei administrative în mîinile grecilor. Pentru a preveni orice împotrivire a soldaţii geţi privind interzicerea creştinismului arimin sau arianismului în imperiu, aceştia sînt înlocuiţi cu cei de neam got, ostrogoţii lui Athanaric, în anul 382 printr-un tratat – foedus – prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Tracia, între Balcani şi Dunăre. Iordanes în Getica la paragraful 145 spune: ,,După moartea lui Athanaric, toată armata lui a trecut sub comanda împăratului Teodosiu, supunîndu-se stăpînirii romane şi unificîndu-se cu cea romană, reînoind starea federaţilor din timpul împăratului Constantin şi numindu-se astfel şi ei tot federaţi.”  Athanaric, care l-a urmat pe Fritigern la conducerea goţilor, a murit în anul 383 se pare ajutat de grecii cei pricepuţi în toate iar toată urdia de goţi rămasă fără conducător a fost folosită timp de 18 de ani de către împăraţii romani din Constantinopol pînă i s-a zbîrlit părul pe piept gotului Alaric şi i-a luat la roată pe romei.    
     La 24 februarie 391 printr-un edict, Teodosiu interzice aducerea jertfelor la temple, fiind completat în noiembrie prin interzicerea tuturor cultelor din imperiul roman, iudeo-creştinismul rămînînd singura religie. Aşa da făcătură!    
     Dacă ibericul Traian, la îndemnul leprozeriei iahwiste, a dat edictul din anul 112 prin care interzicea în imperiul roman religia geţilor care era marea lor belea, în primăvara anului 381 popimea iudeo-cretină adunată toată verde şi neprihănită în Conciliul de la Constantinopol interzice aceeaşi religie/ariminismul  în imperiul roman sub numele de arianism, fiind a doua confruntare istorică cu satanismul mozaic pe care l-au îmbrăţişat din interes cu mare căldură, atît grecii cît şi italicii!        
     În urma asasinării lui Valentinian ll în anul 392 şi proclamării lui Flavius Eugenius ca împărat care urmărea anihilarea iudeo-creştinismului din imperiul roman de Apus, Teodosiu îl înfrînge pe uzurpator în bătălia de pe rîul Fridigius în septembrie 394 iar învingătorul moare în ianuarie 395, imperiul împărţindu-se între fiii Arcadius care va primi Orientul iar Honorius Occidentul.     
     Valentinian ll, fiul împăratului Valentinian l şi fratele mai mic al lui Graţian s-a născut în anul 371 şi a fost proclamat împărat la Aquincum la 22 noiembrie 375 de legiunile din Illyricum sub regenţa fratelui mai mare. După moartea acestuia şi a uzurpatorului Maximus în anul 388, devine stăpîn în provinciile occidentale în timp ce Teodosiu guvernează cele orientale. Guvernarea s-a făcut însă de către mama lui Iustina şi episcopul Ambrosie de Mediolanum unde era capitala imperiului. Este asasinat la ordinul generalului Arbogast la 15 mai 392. Cu el se încheie dinastia geţilor în fruntea imperiului roman.     
     Dacă în imperiul roman de răsărit, geţii au fost înlocuiţi cu goţii numiţi ostrogoţi, în imperiul roman de apus, francii, quazii, alamanii şi alte seminţii germanice au devenit mercenarii romanilor dar cum iubirea era numai de avere şi deloc de moşie, şi acest mariaj preacurvit se va termina urît pentru ambele părţi cînd hunii vor cere romanilor să danseze în vîrful picioarele pentru a dormi liniştiţi noaptea. Şi aşa s-a născut povestea lui Zadig cel cu pungile pline de arginţi. Roma ajunse ca o adevărată curvă bătrînă care era îmbiată de fel de fel de dulăi vînoşi şi pofticioşi dar nu pentru farmecele ei degenerate şi ticăloase ci pentru bogăţiile adunate aici sute de ani prin jaf şi pradă.        
     Istoricii, cînd vorbesc de împăraţii geţi ce au condus imperiul roman timp de 165 de ani în două perioade, spun că ei ar fi fost iliri dacă nu chiar romani, pentru că veneau din provincia Illyricum. Ori acest teritoriu din imperiul roman este de patru ori mai mare decît vechiul ţinut al Iliriei, locuit într-adevăr de iliri, dar partea centrală şi de nord a provinciei romane Illyricum unde a fost şi capitala imperială Sirmium o perioadă de timp, era locuită de geţi iar urmaşii lor se mai găsesc şi astăzi prin ţinutul Kosovo, cu centrul la Mitroviţa, vechiul Sirmium.      
     Ambrosius Aurelius s-a născut la Trier în anul 339, unde tatăl său se afla ca prefect al pretoriului în Galia. Pretorul era un magistrat de rang suprem asigurînd judecarea cauzelor în lipsa consulilor din Roma. Ei puteau ocupa funcţii militare şi administrative. Orator iscusit şi plin de vanitate şi viclenie, devine înalt funcţionar în Mediolanum cînd capitala imperiului roman de apus se mută în acest oraş şi din această poziţie va controla statul şi pe împărţii Graţian, Teodosiu şi Valentinian ll.                     
     Sub Valentinian l, Ambrosie ajunge ,,eminenţa cenuşie” din imperiul roman de apus reuşind să-şi pună oamenii în toate funcţiile cheie iar la moartea împăratului survenită în anul 375, el este stăpînul de drept al imperiului. În anul 374, intervine în conflictul dintre ,,arieni” adică arimini şi iudeo-creştini pentru ocuparea postului de episcop al oraşului Milano după moartea lui Auxentius şi prin sforăriile iudeo-creştinilor, ocupă el scaunul episcopal chiar dacă nu era botezat la acea dată. Încă o dovadă că şărpăria iahwistă era mai mult o organizaţie ocultă ce urmărea să pună mîna pe conducerea imperiului, religia fiind doar un pretext elegant şi un paravan pentru acest clan criminal al Satanei. Din această poziţie a reuşit să-l formeze pe Gratian ca o păpuşă ce a ascultat orbeşte de comenzile lui după care l-a pus pe năsălie cînd şi-a văzut realizat planul de cucerire a puterii în întreg imperiul roman.     
     La sinodul din Aquileia ţinut în anul 381, el obţine triumful dogmei niceene asupra ,,arianismului în Occident” – cult care a fost interzis în anul 325, deci este o recunoaştere a acestui monstru satanist că religia geţilor pe care el şi ai lui o numeau la acea vreme arianism, iar înaintea lui alţi satanişti o numeau mitraism – era religia oficială a imperiului roman cînd ei au dat lovitura de stat. Este o mărturisire fără echivoc în faţa istoriei din partea căpeteniei iudeo-sataniştilor că aceştia considerau creştinismul arimin numit de ei arianism ca o erezie din iudeo-creştinism iar Tertulian care numea aceeaşi religie cu numele de mitraism, o considera tot o erezie iudeo-creştină! Adică totul este o minciună şi o hoţie unică în istoria lumii.     
     În anul 384 intervine cu fanatism la împăratul Graţian opunîndu-se propunerii filozofului Symmachus pentru reinstalarea statuii şi altarului zeiţei Victoria în curia romană, dar va umple toate lăcaşele de cult ale Satanei ce îi devenise stăpîn de mulţi ani, cu fel de fel de idoli.     
     Scopul acţiunii lui Ambrosie a fost să scoată de la conducerea imperiului pe geţi şi să-i înlocuiască cu italici şi greci, să interzică ariminismul sau creştinismul arimin şi scrierile acestei religii şi să-l înlocuiască cu născocirea iudeo-sataniştilor ieşită din fariseism şi otrava lui Iahwe iar ei preoţii să fie forţa conducătoare şi stăpînii absoluţi ai imperiului.     
     În anul 387 îl converteşte la iudeo-creştinism pe Augustin(354-430) care va deveni cel mai înfocat discipol al său şi cu care au marcat victoria iudeo-creştinismului asupra creştinismului arimin în imperiul roman de apus. În lucrarea De civitate Dei, apărută în anul 426, Augustin apără iudeo-creştinismul de acuzaţia creştinilor arimini şi a celorlalţi cetăţeni, că aceştia se fac vinovaţi de prăbuşirea imperiului roman pentru că au uzurpat puterea şi au folosit-o numai pentru ambiţiile lor de dominare şi teroare. În anul 390 întunecatul Ambrosie îl umileşte pe împăratul de paie, Teodosiu l pentru că a reprimat o revoltă a populaţiei din Tesalonic şi nu recunoştea supremaţia puterii bisericii asupra celei laice a împăratului, obligîndu-l la o penitenţă publică!      
     Arbogast, general barbar de origine frac ce a slujit Roma mulţi ani, fiind în anul 385 comandantul militar al provinciilor occidentale ale imperiului roman şi sfetnicul principal la împăratului Valentinian ll din anul 388, îl înlătură de la putere pe acesta în anul 392, şi proclamă împărat pe retorul Flavius Eugenius care încearcă să restaureze religia geţilor ca religie oficială în imperiul roman de Apus. Toată şărpăria iahwistă în frunte cu Ambrosius s-a încolăcit de moarte şi în bătălia din 6 septembrie 394 care a avut loc la Frigidus este înfrînt de armatele sataniştilor iahwişti conduse de Teodosiu l, el preferînd să se sinucidă.     
     Ambrosius moare în anul 397 după ce a dus la bun sfîrşit planul Satanei de a impune iudeo-satanismul ca religie oficială a imperiului roman şi de a scoate în afara istoriei, religia şi cultura geţilor.          
     Stilicon(365-408) general vandal în serviciul Romei, este remarcat de Teodosiu l şi ajunge comandantul trupelor din Occident în anul 394. La moartea lui Teodosiu, acesta îi încredinţează tutela fiului său Honorius care devine împărat în imperiul roman de Apus. Reuşeşte să-i învingă pe vizigoţii conduşi de Alaric în 402 la Polentia şi 403 la Verona şi pe ostrogoţii lui Radagaisus  la Faesulae în 406, dar este asasinat doi ani mai tîrziu din ordinul lui Honorius ca urmare a reacţiei antigermane ce cuprinsese atît imperiul roman de Răsărit cît şi cel de Apus. După ce şi-au făcut treaba cu mercenari de neam german care i-au înlocuit pe geţi în armatele romane, oligarhia greacă şi romană, pentru a-i împiedica pe aceştia să privească cu jind la purpura de împărat, i-au alungat. Vizigoţii lui Alarich împănaţi cu cete de ausoni, revin în vizită de lucru la romani în anul 410 şi cuceresc Roma supunînd-o unui jaf cum numai romanii ştiau să facă cu învinşii. Nu stau prea mult pe aceste meleaguri şi pleacă în sudul Galiei unde fac un popas mai lung iar în anul 415 ocupă Spania formînd un puternic regat care va fi distrus de arabi în anul 711. Cu ei începe epopeea hispanică a mitului getic.    
     Zenon, istoric grec ce a trăit în secolul V, ocupînd funcţii importante la Constantinopol, la sfîrşitul secolului termină lucrarea Noua istorie în şase cărţi care cuprinde perioada de la Augustus pînă la căderea Romei în anul 410. El învinuieşte iudeo-creştinismul că a distrus măreţia civilizaţiei romane şi că statul a fost acaparat de oameni ce aparţin acestei religii, fără nici o chemare pentru administraţie, justiţie sau armată, fiind o adunătură de lepre şi secături care trăiau numai din minciună, intrigă şi hoţie a banului public.     
     În 456 se naşte Theodoric, din neamul geţilor Amali care domnea şi peste ostrogoţi. În anul 487, ostrogoţii conduşi de Thiudimer, tatăl lui Theodoric, cu permisiunea bizantinilor părăsesc Panonia şi se aşează în Illyricum dar după puţin timp moare regele lor şi este ales fiul acestuia să îi conducă. Împăratul Zenon îl cheamă pe Theodoric la Constantinopol dar goţii cer regelui lor să-i conducă în alte ţinuturi mai mănoase pentru că nu mai aveau cum jefui atît timp cît stăteau supuşi ai imperiului bizantin. Theodoric îi cere în anul 490 permisiunea lui Zenon să meargă în Italia să o cucerească pentru gloria imperiului bizantin şi spune Iordanes în para-graful 291 din Getica: ,,Trimite-mă cu neamul meu, dacă găseşti cu cale, pentru că şi aici scapi de greutatea cheltuielilor cu noi, şi acolo, dacă ajutat de Domnul voi învinge, să strălucească faima pietăţii Voastre.”     
     Cînd construieşte catedrala din Ravena ctitorul îşi pune imaginea pe ziduri şi astfel vedem şi cum erau îmbrăcaţi cei din neamul lui, adică geţi curaţi aşa cum i-a pus şi Traian pe columna lui.     
     Theodoric devine rege al Italiei în anul 493 şi sub el la fel ca şi la vizigoţi se cultivă limba geto-goţilor a lui Ulfilas aşa cum arată papirusul din Arezzo şi Neapole, un calendar şi omiliile ostrogoţilor a căror identitate cu Codex Argenteus al lui Ulfilas a dovedit-o învăţatul cardinal Mai şi Castiglionoi. Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult printre care şi celebra Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, unde în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţie orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca nobili geţi, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma acestora, fără legătură cu magii, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească; cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne.      
     Cultul în această biserică, dar şi în tot regatul lui Theodoric era ariminismul adică ,,religia lui Zamolxe” cum spunea la anul 398 Ioan Chrisostomus, patriarhul Constantinopolului. Biserica a fost construită de către regele get/got Theodoric cel Mare(493-526), spun istoricii şi aşa de got era că a uitat cum arată neamul său şi a prezentat pe icoane un popor dispărut din istorie de peste 400 sute de ani şi care nu are nici o legătură cu plăsmuirea iudaică. Sau regele a prezentat o realitate istorică pe care o trăia, dar lichelele culturii occidentale au falsificat această istorie pentru că nu le dădea lor bine la făcătura pe care o urzeau.     
     Theodoric, la fel ca şi Constantin cel Mare cu arcul de triumf din Roma şi cele 8 statui ale geţilor puse la colţuri, prin această biserică a adus un omagiu neamul său adică, geţilor!!! Iordanes scrie la paragraful 295 că ,,în al treilea an al intrării sale în Italia , precum am spus, la sfatul împăratului Zenon, şi-a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi de domn al goţilor şi romanilor”. Din datele arătate mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă că Teodoric cel Mare era get.       
     Iordanes a scris cartea Getica la anul 551 pentru prietenul său Castalius. El face un rezumat al cărţii De origine actusque Getarum de Flavius Magnus Aurelianus Casiodorus(485-578) care a scris-o la cererea lui Theodoric cel Mare fiind demnitar la curtea acestuia. Deci lucrarea era o istorie a geţilor închinată regelui acestora care controla la acea vreme toată Italia iar Iordanes i-a mai băgat şi pe goţi pentru că istoria strămoşilor noştri trebuia falsificată în totalitate. El spune că a făcut adaosuri potrivite din scriitori greci şi latini amestecînd la început, mijloc şi sfîrşit multe din cele pe care le-a socotit utile. Dar el uneori a introdus în text informaţii false după modă şi nărav pentru a merge în favoarea creştinismului. Mărturiseşte el în paragraful l: ,,frate Castalius… lăsînd la o parte mica lucrare pe care o am în mîini, adică prescurtarea cronicilor, să expun cu cuvintele mele, într-o singură carte scurtă, cuprinsul celor douăsprezece volume ale Senatorului, despre originea şi faptele geţilor, sarcină destul de grea.” Prea rău ne-au prescurtat şi falsificat istoria şi cultura fel de fel de lifte, unele mai îndrăcite decît altele.       
     În anul 911 vikingii se numeau goţi şi daci, după cronica Gesta Normanorum şi de atunci trăiesc într-un mare păcat pentru că nu îi acuză istoricii de sminteală!    
     În anul 1042 sub Eduard Confesorul, legile daneze ajung în Anglia şi danii sau dacii se mai numesc încă ,,Dani et Daci et Guti” et ţuţi pentru toate liftele mioritice care ne-au batjocorit trecutul şi cultura strămoşească. Guţii sînt goţii veniţi în nordul Mării Negre şi a Mării Caspice din Gotia/Guta – Suedia, şi care s-au împărit în două mari grupuri, unii au luat Europa către vest iar alţii s-au supus hunilor şi o parte dintre ei s-au întors la baştină cu o nouă cultură şi o nouă religie, concepută după cea a lui Zamolxe.      
     În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia sînt urmaşii culturii şi cultului lui Zamolxe fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul de la Leon!   
.   .
..
.
.
. 
                                                                   Fariseism şi iudeo-creştinism 
.
.
.
     Ca să înţelegem ce s-a întîmplat în ţinuturile din Galileea, Samaria şi Iudeea la începutul secolului l al erei noastre cînd un grup de mişei ivriţi au pretins că i-a lovit revelaţiile lui Iahwe prin părţile cele moi, trebuie să privim istoria acestor regiuni în urmă cu mai multe secole dar şi sistemul de organizare socială a acestui neam din Iudeea ce practica cu mare turbare cultul lui Moşe – mozaismul în această perioadă.     
     Pe la sfîrşitul secolului V î.e.n. – unele informaţii arată chiar începutul secolului lV î.e.n. – un grup de mozaici dintre cei deportaţi în 586 î.e.n. se întorc din oraşele persane pentru a se stabili în Iudeea, teritoriu ce făcea parte din imperiul persan. Deşi dreptul de întoarcere în Iudeea, ivriţii l-au primit de la Cirus cel Mare chiar de la urcarea acestuia pe tron în anul 557 î.e.n.(Ezra 1,1..10) iar după ocuparea Babilonului în anul 539 î.e.n. de către perşi, toţi ivriţii din fostul imperiu asirian deveniseră liberi să se întoarcă la baştină, foarte mulţi au iubit ,,robia străină” mai mult decît libertatea din propria patrie şi aşa sărmanii au stat ei de izbelişte la poftele atîtor urîcioşi. Asta nu prea sună a robie babiloniană care a durat 70 de anişori de chin şi prigoniri cum meşteşugit ne cîntă ei! Menţionez că regii asirieni îi obligau pe cuceriţi să le venereze zeii – statuile lui Aşur şi Astarte. Ivriţii nu au pomenit în scrierile lor de asemenea practici şi nici de birurile plătite cotropitorilor, dovadă că nu prea erau un neam cu memorie colectivă prin locurile Palestinei în timpul invaziei asiriene, adică nu reprezentau aproape nimic în raport cu celelalte populaţii.     
     Mozaismul sau iahwismul belicos cum îl cunoaştem noi goimii cap de lut, din făcăturile lor Tora şi Talmud, nu au fost religia lor de la începutul existenţei neamului ivrit, pentru că în Ieremia, care prezintă fuga iudeilor în Egipt la Patros, din faţa oştirilor caldeene îi reproşează profetului Ieremia la 44,17: ,,Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pîine şi ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nici o nenorocire! 44,18 Dar de cînd am încetat să aducem, tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete. 44,19 De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?” Adică să ne dumirim mai mult de o leacă şi să judecăm dupre glagoria noastră mioritică: ivriţii în vremea cînd nu erau turbăcioşi, şi nu se îmbolnăviseră săracii de rapănul revelaţiilor şi damblaua vedeniilor, aveau cam aceleaşi comportamente sociale ca ceilalţi oameni din jurul lor.     
     Deşi erau un grup etnic foarte mic – cam 20000 de suflete – practicau mai multe culte luate de la filisteni, egipteni, asirieni sau vecinii lor semiţi, şi nu strănutau pucioasă şi nici nu doreau să distrugă întreg neamul omenesc! Dacă părinţii lor, căpeteniile lor şi împăraţii lor se rugau şi aduceau jertfă ,,împărătesei cerului’’ înseamnă că în Ierusalim nu prea exista faimosul templu al lui Solomon, pentru că nu avea cine să-l frecventeze şi mai ales nu avea cine să finanţeze un cler atît de fana- tic şi de costisitor în apucăturile lui!!!        
     Cînd s-a întors acest grup din Babilon şi a constatat că ivriţii rămaşi în Iudeea – majoritatea populaţiei - s-au cam dat în căsătorii şi înţelegeri cu Neamurile, rău s-au întunecat luminaţii rabini trecînd la măsuri care vor genera mai tîrziu fanatismul mozaic şi iudaic de pe urma căruia şi astăzi ţi se ridică părul pe cap de groază.      
     Rabinul Ezra le cere tuturor ,,vinovaţilor” să-şi trimită soţiile şi copiii pe care i-au avut cu acestea, înapoi la Neamuri iar cei care refuză nu vor mai fi consideraţi de aceeaşi religie cu ei. Le mai cere ivriţilor să facă un nou legămînt al ,,fiilor robiei” iar cei care vor refuza îşi vor pierde averea şi vor fi alungaţi din neamul lor(Ezra 10). Cîţiva s-au împotrivit dar cea mai mare parte a gloatei a acceptat această tiranie a rabinilor asupra poporului ivrit care s-a perpetuat pînă în epoca modernă, ei fiind prin fanatismul şi ura arătată faţă de Neamuri, cauza multor nenorociri venite peste capul poporului.     
     Iar în Neemia 9,38 care a fost şi el mare rabin în perioada 424-405 î.e.n. aflăm că acesta a reluat legămîntul impus de Ezra populaţiei ivrite din Iudeea ,,un legămînt pe care l-am făcut în scris, şi căpeteniile noastre, leviţii noştri şi preoţii noştri şi-au pus pecetea pe el”. În această perioadă şi sub teroarea rabinilor menţionaţi s-a născut Frăţia lui Israel care a născocit şi introdus cultul lui Iahwe în viaţa ivriţilor, fiind cea mai veche organizaţie ocultă din istorie ce a dăinuit pînă în prezent propunîndu-şi, nici mai mult nici mai puţin decît să devină stăpîna lumii! Dar textele cele mai vechi care se pretind că ar fi aparţinut celor doi rabini întemeietori ai Frăţiei sînt datate din jurul anului 200 î.e.n., atunci cînd au purces ei cu minciuna, vedenia şi tîmpenia revelaţiilor la rescrierea propriei istorii şi religii pentru a fi gustată şi de alţii dar numai după mintea mozaicilor. În timpul exilului în imperiul babilonian şi apoi persan continuînd cu cea macedoneană, ivriţii şi-au modificat total propria religie, proces ce a continuat pînă în secolul ll al erei noastre, religia filistenilor şi parsismul lăsînd o amprentă distinctă asupra mozaismului în faza sa de formare.    
     Zoroastrismul a avut un rol determinant în transformarea mozaismului dintr-un cult agrar-pastoral cu caracter idolatric într-un cult rigid, mort în ritual, înţepenit în dogme scoase din pălărie, împănat cu fel de fel de minciuni care nu mai are nici o legătură cu vechea societate ivrită ce se formase în secolul lX î.e.n. în Palestina.       
     În mozaism, venirea lui Mesia pentru a-i salva de la rele pe cei tăiaţi împrejur apare pentru prima dată în timpul exilului în Babilon la Isaiia şi niciodată înainte de acest eveniment, dar această scriere conţine informaţii şi din secolul l î.e.n.! Cît priveşte pretinsul exil care a fost chiar priincios pentru unii, Ieremia, la 52,28-30 scrie că au fost deportaţi în trei perioade de timp un număr de 4595 persoane, cam tot atîtea au plecat în Egipt, iar o parte dintre agricultori au rămas pe loc.     
     Deci tot neamul lor nu prea ajungea nici la 20000 de suflete!     
     Rolul lui Ahriman din Avesta este aproape copiat în pielea lui Satana la mozaici care, la început era mîna dreaptă a lui Iahwe fiind şi fiul cel mai vrednic ce se ocupa de turnătorii, dar cînd s-au mai dezmeticit ei cum trebuie să se dea din coadă, l-au pus de sperietoarea lumii în Noul Legămînt. Greu de înţeles asemenea transformări în scrierile lor sfinte ce au venit toate de la Iahwe, poate că în timpul transmiterii revelaţiilor s-au interpus ceva paraziţi parşivi şi întunecaţi de au ieşit asemenea imbecilităţi!    
     ,,Numele îngerilor au fost aduse de iudei de la Babilon” spune Talmudul de la Ierusalim, în tratatul R’ash hashshanah, I,2 şi deci nu mai avem de-a face cu revelaţii cum mint ei cu obrăznicie ci cu ceva împrumuturi din alte culturi, sau cum am zice mai direct, cu furtişaguri şi plagieri cît te ţine mintea şi mîna. Dar povestea îngeri- lor este schisma fariseilor în mozaism care a apărut pe la mijlocul secolului ll î.e.n. şi nu dogma de început a acestui cult, ceea ce ne obligă să privim ce scriu ei despre vremurile dinainte, ca pe nişte poveşti pentru femei bătrîne cum zice Celsus.               
     Tradiţia mozaică anterioară exilului nu cunoaşte nici paradis, nici iad, nici un loc intermediar. După moarte, suflul omului se ducea în she’ol unde se adunau cu strămoşii lor, adică într-un întuneric absolut stînd toţi chirciţi. Cuvîntul paradis apare numai de trei ori în Cîntarea cîntărilor, Eclesiat şi Nemeia, şi vine din persanul pardes: grădină închisă, parc. Dar Nemeia este din secolele ll î.e.n. iar celelalte două sînt din secolul lll al erei noastre, deci povestea este însăilată rău şi se vede prin ea chiar pe întuneric! Crearea iadului nu apare în Facerea care este totuşi un text elaborat tîrziu sub influenţa mitologiei emeş, ceea ce spune foarte mult despre ,,omisiunea” şi data recentă a turbatelor ,,revelaţii” şi a întocmirii plăsmuirii de către ,,meseriaşii” lui Iahwe.     
     În scrierile mozaice se disting mai multe faze a credinţelor: faza pastorală şi migratoare, faza agricolă sedentară, faza regală, faza profeţilor, începutul fazei teocraţiei care este oprită de exil. Aici se va naşte fanatismul religios al ivriţilor ca formă de naţionalism şi se va concretiza în faza teocraţiei rabinice care, după întoarcerea pe etape din exil, va născoci după anul 400 î.e.n. mozaismul şi va domina cu mînă de fier existenţa populaţiei pînă la distrugerea Templului, continuînd prin Frăţia lui Israel pînă în zilele noastre.     
     Însă datele de mai sus sînt istoria lor ,,revelată” pentru că în istoria reală a regiunii îi găsim numai pe filisteni pînă la sfîrşitul secolului V î.e.n. cînd apare şi prima menţionare a ivriţilor ca mercenari şi slujbaşi ai perşilor ce îi ţineau sub sabie pe egipteni. Herodot în Istorii deşi a trecut prin Palestina şi Fenicia pe la mijlocul se-colului V î.e.n. nu aminteşte de ivriţi de parcă erau ascunşi sub pământ.     
     După destrămarea imperiului arimin la anul 323 î.e.n., ce a fost creat cu sabia de Alexandru Macedon, ţinutul Iudeea revine generalului Ptolemeu care ajunsese regele Egiptului iar Samaria şi Galileea rămîn în componenţa regatului seleucid. Mai bine de 150 de ani urmaşii lui Seleucos care stăpîneau Siria şi celelalte regiuni ale Asiei au încercat să cucerească acest teritoriu de la regatul Egiptului şi în anul 192 î.e.n. chiar reuşesc să le încorporeze regatului lor prin Antioh lll care a fost primit la Ierusalim ca un adevărat eliberator Dar bucuria ivriţilor le-a fost de scurtă durată pentru că macedonenii nu au plecat urechea la trăsnăile lor, ba mai mult, i-a pus să venereze cum se cuvine statuia lui Adonis şi Zeus.     
     În anii 191 şi 190 î.e.n. romanii duc mai multe războaie victorioase împotriva regatului seleucid şi devin stăpînii ţinutului Asia la care alipesc şi alte teritorii. În urma acestor războaie, puterea militară a macedonenilor din Siria a scăzut mult iar ivriţii au propus stăpînirii pe la anii 177 î.e.n., prin Marele rabin Onias, să devină toţi locuitorii regatului iubitori de Iahwe şi o leacă tăiaţi împrejur, iar ei să treacă la limba greacă! În această perioadă limba şi cultura greacă au pătruns adînc în societatea mozaică pentru că mare parte dintre ei s-au elenizat complet. În Iudeea, ivriţii erau majoritari dar în Samaria şi Galileea numărul lor era mic în comparaţie cu restul populaţiei formată din aramei/sciţi, gali, greci, hitiţi şi alte neamuri în număr mai mic. Legat de această perioadă istorică, s-a descoperit cea mai veche scriere în aramaică a vechilor iudei găsită în peştera Araq el-Emir unde este scris cuvîntul Tobie, presupus a fi un anahoret probabil din prima parte a secolului ll î.e.n. rudă a lui Onias care a fost mare rabin între 183-177 î.e.n. sau un alt personaj singuratic.     Iason, fratele Onias, care rîvnea la această funcţie, cere sprijinul regelui Siriei în schimbul unei sume mari de bani şi promite o elenizare totală a populaţiei mozaice. În această perioadă autocraţia sacerdotală a iudeilor pune la cale planul lor de a se constitui în ,,poporul ales” de Iahwe care să conducă lumea adaptîndu-şi la noile nevoi şi pretinsele lor scrieri revelate. Plăsmuitorii lucrează de zor şi cu mare spor la scrierile pline de minciuni şi făţăreli, numite mai tîrziu de către goimii cap de lut ca ,,apocaliptice” după cîtă turbare şi fanatism curge din ele.      
     Regele Antioh lV(175-164 î.e.n.) n-a gustat deloc sumeţirea ivriţilor, mai ales că avea mulţimi de plîngeri de la bărbaţii din aceste ţinuturi care îi acuzau pe mozaici că le mutilează bărbăţia chiar dacă nu erau doritori să se pupe cu Iahwe. Pentru acest nărav drăcesc şi pentru fala lor fără noimă în faţa sirienilor, regele macedonean, printr-un decret din anul 170 î.e.n. le-a interzis ivriţilor practicarea mozaismului, tăierea împrejur şi citirea Torei, aducîndu-le ca dar pentru mare cinstire statuia lui Zeus pe care a aşezat-o în templul din Ierusalim. Dacă nu am avea şi alte informaţii, hotărîrea lui Antioh ar părea ca o fantezie a unui rege nebun sau plin de ură faţă de religia ivriţilor, dar mărturisirea criminalului şi odiosului nărav îl găsim chiar în scrisorelele lor pretins revelate şi emanate precum fumul din horn.      
     În 2 Samuel la 3,14 găsim o afirmaţie năucitoare pentru orice creştin dar nu de nărav iudeu: ,,David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul să-i spună: «Dă-mi pe nevasta mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni»”. Aceste bestialităţi ale nevinovaţilor ivriţi au continuat timp îndelungat pe seama filistenilor iar cînd aceştia au dispărut în secolul ll al e.n. de răul Frăţiei lui Israel, le-a venit rîndul celorlalte neamuri cum aflăm din textul de mai jos, scris pe la anii 58 ai erei noastre de zburdalnicul la minte Saul/Pavel cu ocazia răspîndirii schismei fariseilor pe care tot ei o numeau satanism iar alţii au preluat-o ca iudeo-creştinism. În Galateni 6,5 avem: ,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, şi vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonirea… ci voiesc doar ca să primiţi tăierea împrejur pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.” Vînătoarea de prepuţuri sau tăierea împrejur cum spun ei cam ruşinaţi de apucătura ticăloasă, a fost la începutul fanatismului mozaic o adevărată întrecere cerută de rabini şi foarte plăcută lui Iahwe, pînă ce împăratul Hadrian, în anul 131 a dat un edict prin care le-a interzis mîrşăvia sub pedeapsa cu moartea.      
     Porunca regelui macedonean a dus la revolta hasidimilor/învăţaţilor care au chemat poporul să le asculte învăţăturile şi înfoindu-i ca pe o turmă furioasă, i-au pus fiecăruia sub coadă cîte o streche astfel ca turbarea să fie pornită. De aici s-a ajuns la arme şi la  răscoala condusă de Iuda Macabeul ucis de macedoneni în anul 160 î.e.n şi fraţii săi, vînzoleală  ce a durat 23 de ani(165-142 î.e.n.) cînd Iudeea devine independentă faţă de Siria. În lupta lor împotriva macedonenilor din Siria, ivriţii au fost ajutaţi şi de către romanii care se arătau interesaţi de regiune. Ţara a fost condusă de clanul macabeilor ca mari rabini iar Ioan Hyrcan(135-134 î.e.n.) se proclamă rege şi mare rabin al templului din Ierusalim.      
     Edictul împăratului roman Hadrian, care a curmat drăgălăşenia ivriţilor cu puterea romană din timpul lui Traian, a dus la răscoala lui Bar-Kochba din anul 132 şi a ţinut trei ani de glume proaste şi moarte prin sabie pînă ce romanii i-au căsăpit pe majoritatea răzvrătiţilor.    
     Dar ei aveau şi alte obiceiuri la fel de condamnabile care fac obrazul subţire al imoralului şi revelatului iudeo-creştinism. Pe lîngă templul din Ierusalim funcţiona un mare bordel în care îşi găseau desfătarea chinuiţii rabini, leviţii şi alte lepre cu pofte nesăţioase şi puturoase. Aici îşi aveau sălaşul de desfrîu femeile ,,kedeşe”, dar erau şi bărbaţi, numiţi în scrierile lor sacre ,,cîini” pentru că şi la ei pederastia era la mare cinste încă din vechime. Acest nărav parşiv al rabinilor ivriţi, îl găsim amintit în A doua epistolă sobornicească a lui Petru unde la 2,10 zice: ,,mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia, şi dispreţuiesc stăpînirea.”    
     La cîtă căldură dădea Sfîntul Soare peste căpăţînele lor, nu este de mirare că se înfirbîntau după fel de fel de ,,găuri vii” şi îi apucau vedeniile! Cînd vreo kedeşă rămînea la ghioc cu mare noroc, repede era scoasă la măritiş, şi se găsea pe undeva un Ioshuah, Guţah sau Maimuţah, ori Muleh, Suleh sau Naftuleh care să o ia de nevastă pe nefericita batjocorită de pohtele animalice ale acestor secături. Din acest closet al mizeriilor ivrite şi orgiilor bestiale, ne-au servit ei povestioara cu fecioara Mariah şi norocul ce a pălit-o pe cînd se afla ca ,,slujitoare” în bordelul templului din Ierusalim. Dacă aceste adevăruri istorice ar fi cunoscute de urechile celor care îşi spun creştini, s-ar dărîma toată şandramaua şi ar rămîne în picioare numai Satana gol puşcă ce i-ar îngrozi pe toţi. Năravul era păstrat cu sfinţenie – se putea altfel la ce sfinţeau rabinii – pentru că îl găsim pe la anii 58 ai erei noastre amintit în 1, Corintieni 9,5: ,,N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noas-tră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului şi Chifa”? 9,9 ,,Lucrurile acestea le spun după felurile oamenilor? Nu le spune şi Tora”? Sigur că Şaul are dreptate cînd scria aceste texte şi el se străduia să respecte Tora ca orice iubitor de Iahwe, ca să nu ajungă sub incidenţa blestemului din Deuteronom 27,26 ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face.”. Cam aşa sînt toate zicerile ,,revelate” în Vechiul şi Noul Legămînt, dacă le citeşti gîndind şi nu te iei după vînturile de sub anteree.          
     Să vedem şi istoria celuilalt grup iudeu care s-a aciuat în Egipt şi de unde a influenţat puternic istoria triburilor ivrite. Cînd o parte a lor, de frica asirienilor, se refugiază în această ţară în anul 580 Vl î.e.n. la duşmanii de moarte – egiptenii – aceştia, din ,,duşmănie” îi lasă să-şi construiască un templu pe insula Elefantina închinat lui Iaho care a fost distrus în anul 417 de către localnici. După ce perşii au devenit stăpînii Egiptului la anul 525 î.e.n., ivriţii s-au dat în bărci cu noua stăpînire iar cînd aceştia au fost alungaţi pe la anii 417 î.e.n. şi templul lor a fost dat pradă focului pentru că băştinaşii nu vroiau să mai vadă mutrele care au fost uneltele ocupantului străin. La Elefantina exista o colonie de mercenari mozaici care mîncau carne de oaie şi berbec sacrificînd aceste animale în templul lui Iaho. Dar egiptenii venerau în acest oraş pe Chnum care avea ca animal sacru berbecul cu coarnele răsucite în lateral şi şarpele. De aici au avut loc numeroase conflicte cu mozaicii iar odată cu alungarea perşilor, egiptenii au dat foc templului lui Iaho. După revenirea stăpînirii persane la începutul secolului lV î.e.n. ivriţii s-au deplasat din nou către acest teritoriu şi începînd cu secolul lll î.e.n. cea mai marte parte dintre ei s-au adu-nat pe neştiute într-un singur cartier al oraşului Alexandria cerînd regilor macedoneni care stăpîneau Egiptul, să se conducă după propriile lor legi avînd în frunte un alabarh. Deşi au primit acest privilegiu, totuşi nu erau văzuţi cu ochi buni nici de stăpînii macedoneni şi nici de grecii care erau apropiaţii lor. De aceea regele sirian Antioh lll, a fost primit la Ierusalim în anul 192 î.e.n. ca un binefăcător al poporului ivrit.      
     În acest sistem închis şi controlat de marii rabini, trăiau ivriţii prin toate oraşele unde aveau comunităţi mai mari, iar la Roma erau adunaţi în cartierul Delta. În aceste întunecimi, cloceau ei planul de stăpînire a lumii prin exterminarea Neamurilor şi de le va obosi fibra luptătoare, atunci să le tragă goimilor o robie veşnică! În Europa feudală, sectarismul locativ al mozaicilor a fost botezat ghetou, iar acum ei urlă furioşi că de fapt goimii i-au obligat să trăiască izolaţi de restul populaţiei şi asta este dovada istorică a celei mai sălbatice forme de antisemitism!            
     Formarea imperiului mozaic, visul de aur al ivriţilor farisei a fost realizat prin foc şi sabie de către iudeo-creştinii Neamurilor, greci şi romani. Dacă popoarele antichităţii - emeşi/sumerieni, akkadieni, asirieni, caşiţi, babilonieni - se raportau la un trecut mitic unde îşi căutau originile, mozaicii au urmărit să robească sau să nimicească întreaga lume, pentru a o rezidi după cultul lor drăcesc, cum au făcut comuniştii cazari, vrednicii lor urmaşi în cult şi făcături.     
     Numele divinităţii supreme a ivriţilor era Iaho după informaţiile istorice aşa cum se numea în egipteană şi zeiţa Isis, ceea ce arată că rebotezarea stăpînului în Iahwe s-a făcut după anul 400 î.e.n. şi deci toate scrisorelele lor ,,revelate” s-au ticluit tot după această dată fiindcă în ele apare numai Iahwe. Pentru a-i încolăci şi pe macedonenii care erau stăpînii lor, l-au botezat pe Iahwe şi cu numele grec de Adonai – Domnul, Stăpînul – fiindcă Adonis era divinitatea renaşterii vieţii şi a vegetaţiei foarte cinstită de macedoneni. Iahwe cel întunecat era chiar înaintea macedonenilor, sirienilor şi grecilor dar aceştia nu au ştiut să-l descopere pentru că îl doreau numai pe Adonis. La Bethleem acest cult era practicat de către mozaici în perioada elenistică şi nimănui nu-i crăpa rînza de venin. Vecinilor arabi, care făceau parte şi ei din regatul lui Antioh lV, ivriţii le-au dăruit pe Elohim, o iudaizare a lui Ilah, divinitatea lor supremă cu sensul de Domnul sau Stăpînul. Iar perşilor, pe care credeau că îi vor aduce la ţîţa Satanei, le-au născocit pe Anohi, adică tot Iahwe dar pe limba acestora, cuvîntul fiind tot o iudaizare a divinităţii supreme Anahita care era partenera lui Ormuzd în zoroastrism.     
     Pe toate aceste popoare, doritoare de cultură şi religiei mozaică precum omul liber îşi doreşte propria robie, pe la începutul secolului ll î.e.n. Iahwe îi aştepta cu braţele deschise iar rabinii cu baierele pungilor larg desfăcute. Te uimeşte viclenia şi perversiunea iudeilor în a falsifica totul, numai ca minciunile lor să fie singurele adevăruri. Aşa au ţinut-o pînă astăzi cînd au inventat industria holocaustului! Dar informaţiile mai arată că planul de răspîndire a mozaismului privea la început numai Orientul şi pentru că le-a ieşit rău socoata cu cărpănoşii stăpîni macedoneni, după ce au ajuns sub romani, au scos iarăşi făcătura lor drăcească în lume şi în şărpăria egipteană din Alexandria au început să clocească ouă de basilisc, crezînd că vor ieşi numai basilei/împăraţi iudei peste romani şi toate Neamurile pămîntului.        
     În mozaismul de după exil, ritualismul se transformă în obsesie şi sufocă orice formă de existenţă individuală sau comunitară. Rabinii, începînd cu primii ani ai secolului ll î.e.n. au rescris prin intermediul textelor ,,apocaliptice” întreg mentalul colectiv al ivriţilor pentru a-şi prezerva toată puterea asupra poporului ca o putere de ordin divin. Liftele iudeo-creştine au imitat ţîţa satanistă ca să fie şi ele stăpînii absoluţi ai popoarelor lumii. Pentru a nu bate la ochi acest puci la putoare, au pus toată făcătura că ar fi învăţătură lăsată de Moşe, personaj care nu prea există în scrierile profeţilor, dacă îl cauţi cu atenţie. Autorii morali ai acestor făcături care s-au tot modificat pe parcursul a peste 400 de ani sînt Ezra şi Nemeia şi toată liota de rabini ce i-au urmat.     
     Autentica tradiţie pastoral-agrară a ivriţilor a fost în totalitatea falsificată de rabini, astfel ca întreaga putere în societate să fie numai în mîinile lor. Concentrînd tot ritualul în Templul de la Ierusalim, ei au eliminat orice manifestare independentă a comunităţilor agrare pe care le-au avut ivriţii la începuturi, aşa cum se desprind ele din profeţii şi care nu cereau un cler scump şi pretenţios ci de multe ori sacrificiile se puteau face chiar de către capul familiei.     
     Teocraţia, prin această rescriere a vechilor tradiţii a reuşit să impună o viaţă de supunere totală în numele unei false tradiţii şi chiar păcatele cele mai josnice se puteau ierta prin plata unei sume variabile de bani(khatt’at) către rabin, religia devenind o afacere bănoasă dar odioasă şi criminală controlată de mîinile nevăzute ale teocraţiei şi pe spinarea întregului popor. Iudeo-creştinii catolici de rit romanic au preluat această escrocherie sub numele ,,indulgenţelor” şi afacerea a mers şnur o perioadă de timp.     
     Totul se subordona pocăinţei şi ispăşirii care întreţinea speranţa unei răzbunări eterne şi a dreptăţii lui Iahwe împotriva celorlalţi. Fapta şi morala se opreau în faţa agoniselei şi lăcomiei teocraţiei iudaice, ajungînd să exercite majoritatea funcţiilor publice. Cu secolul ll î.e.n acest cler a început să viseze la crăcăcire şi mărire peste toate neamurile iar de aici s-a vărsat ca o otravă iudaismul şi fariseismul turbaţilor zeloţi, preluat de neamuri sub forma iudeo-creştinismului. J. Flavius spune în cărţile sale că zeloţii respectau cu sfinţenie scrierile fariseilor.     
     În timp, morala şi respectul religiei mozaice s-au degradat atît de mult încît pe la mijlocul secolului l î.e.n. a izbucnit în sînul societăţii ivriţilor o formă sălbatică şi fanatică de revendicare a unei culturi şi a unui cult vechi, ce a dus în timp la răscoala din anul 70 cu toate nenorocirile ei.     
     Pentru că vechiul legămînt al lui Ezra şi Neemia nu mai era respectat decît pentru a strînge cu chinga populaţia mozaică din Iudeea, dar şi din ghetourile existente printre Neamuri, fariseii au considerat momentul prielnic să-şi impună erezia în societatea iudaică, datorită faptului că dogmaticii tradiţionalişti – saduceii – erau în minoritate. Clocitoarea s-a pus în oraşul Alexandria unde trăia cel mai mare şi mai bogat grup de mozaici din afara Iudeei. Iar tartorul acestor acţiuni, care le-au adus nenorociri uriaşe strămoşilor noştri geţi, a fost rabinul înnoitor-eretic Filon ce a pus de o nouă frăţie, diferită de cea veche, considerîndu-se un nou Moşe pentru mo-zaici. Forma ei de organizare o cunoaştem din manuscrisele descoperite la Qumran şi intitulate: Manualul de disciplină, Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întune- ricului, Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, Noul Legămînt, toate fiind pline de ură împotriva neamului omenesc, urmărind să realizeze o orga- nizaţie conspirativă care să lupte cu arma în mînă pînă vor nimici Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului sau le vor tîrî în cea mai cruntă robie. Cei drepţi tre-buiau să se retragă în deşert la Qumran, centrul pe care ei l-au luat prin viclenie şi sabie de la eseni în anul 26, astfel să se poată face o deosebire clară între trădătorii şi aleşii lui Iahwe.     
     Ideile din aceste manuscrise se găsesc în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, scriitură cunoscută de goimi în anul 1902, fiind la fel de odioasă şi criminală prin conţinut ce îşi recunoaşte rădăcinile în Frăţia lui Israel clocită de Ezra şi Nemeea, apoi remodelată de farisei în secolele ll î.e.n. – l e.n. şi rămasă în istoria ei vizibilă de 40 de ani prin centrul de la Qumran. În capitolul V al textului satanist amintit mai sus se spune: ,,O alianţă trainica între toţi creştinii din lume ne-ar putea opri oricând pentru câtva timp… Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am aţâţat şi le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri”. Mărturisirea lor plină de fală şi cinism că de douăzeci de secole cotonogesc vîrtos la goimii cap de lut, arată că se raportau la frăţia marilor rabini Onias şi Menelas propusă peşcheş năzuroşilor macedoneni care stăpîneau Siria pe la anii 175 î.e.n. dar respinsă de aceştia şi din nou zburătăcită de Filon pentru că numai aşa ieşeau două zeci de veacuri în anul 1897 cînd a fost scris textul în urma Congresului masoneriei mozaice ţinut la Basel în acel an. Frăţia lui Filon din Alexandria a fost o adevărată şărpărie de unde s-au răspîndit în imperiul roman atît fariseismul fanatic cunoscut drept curentul zelot cît şi mii de satanişti care urmăreau să pună şărpăria pe creasta imperiului.     
     Să încercăm o înţelegere a realităţilor acelei regiuni şi acelor vremuri după surse istorice cunoscute dar puse în judecată cu manuscrisele descoperite la Qumran şi celelalte texte ale lor amintite mai înainte.     
     Între anii 64-63 î.e.n. după distrugerea regatului seleucid, generalul roman Pompei reorganizează Orientul; Pontul occidental şi Cilicia sînt transformate în provincii romane iar  Siria, Galatia şi Iudeea devin regate clientelare. Atît Samaria care a fost inclusă în regatul haşmonean în timpul domniei lui Aristobul iar populaţia a fost obligată prin sabie să treacă la iahvism în jurul anului 104 î.e.n. cît şi Galileea care a ajuns sub controlul iudeilor 75 de ani mai tîrziu, erau regiuni locuite de populaţii neivrite şi cu religii străine de mozaism. La Roma apare în această perioadă prima comunitate de mozaici, iar istoricii spun că erau sclavii aduşi de Pompei după cucerirea Ierusalimului în anul 63 î.e.n.    
     Sistemul teocratic ce conducea Iudeea şi aristocraţia sacerdotală a impus tuturor iudeilor indiferent în ce provincie locuiau, să trimită Templului din Ierusalim atît dijma de 10% cît şi taxa pentru rabini. După distrugere lăcaşului de cult de către romani în anul 70, toţi iudeii care trăiau în imperiu au fost obligaţi să plătească templului lui Jupiter suma de bani pe care o plăteau celui din Ierusalim, dar beilicul roman a durat  pînă în anul 98 sau 99 cînd împăratul Traian le-a acordat cetăţenia romană pentru meritele deosebite în tagma cum fraude.     
     După moartea lui Irod(37-4 î.e.n.) Sanhedrinul a hotărît prin Sfatul bătrînilor iudei să trimită o delegaţie la Roma pentru al ruga pe Octavianus Augustus(27 î.e.n. – 14 e.n.) să preia ţara sub stăpînirea sa, astfel ca regatul lor să fie cîrmuit de împăratul romanilor. Acţiunea Sanhedrinului, sub raport teologic, echivalează cu negarea mozaismului, chiar de către cei puşi să-l apere! În Numeri, cărticică scrisă, după pretenţia lor, tot de către Meşe, Iahwe printr-un gest de binecuvîntare unge pe cei 70 de bătrîni care conduceau poporul ivrit cu slava lui cum găsim la 11,17 ,,Eu Mă voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din slava care este peste tine, şi-o voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului.” Ori dîndu-i pe mozaici pe mîna unui împărat idolatru şi netăiat împrejur, însemna renunţarea la credinţa strămoşilor, dar se pare că pe rabini îi interesa mai mult grosimea pungilor decît cultul iudeilor! Interdicţia din mozaism de a nu se lăsa conduşi de străini, o găsim în Deuteronom la 17,15: ,,Să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Iahwe, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău.” Trădîndu-şi pretinsele scrieri sfinte, rabinii au folosit propriul popor numai pentru interesul lor de a aduna cît mai multă avere, iar un interes ascuns a fost acela că ei sperau prin aranjamentul propus lui Octavianus, să obţină cetăţenia romană şi chiar mai mult în viitor!      
     Împăratul roman a împărţit Iudeea în patru regenţe sau tetrarhii, conduse de moştenitorii direcţi ai fostului rege dar prezenţa străinilor ca stăpîni în Iudeea nu a fost acceptată în sufletul lor de toţi mozaicii. Romanii au impus un recensămînt al populaţiei în anul 6 al erei noastre dar acţiunea a generat nemulţumire, fiind germenele unei mişcări naţionaliste avînd în frunte pe fariseul Sadoc şi pe Iuda din Galileea. Înconjurîndu-se de mulţimi de adepţi pe care le fanatizau cu cuvîntările lor Iuda Galileanul şi Sadoc fariseul, au fost creatorii fanatismului iudaic întreţinînd în societate o fierbere sălbatică împotriva Romei şi a tuturor Neamurilor, atitudine care avea să-i ducă la dezastru! Ei sînt părinţii istorici ai mişcării zeloţilor pe care a hulit-o atît de mult J. Flavius dar numai după ce aceştia au pierdut confruntarea cu romanii pentru că înainte a fost şi el adeptul curentului fanatic naţionalist-religios şi a revoltei.     
     Mozaicii îi considerau pe toţi cei de altă religie, chiar şi pe samariteni, spurcaţi şi vrednici numai de dispreţ şi sabie şi asta se găseşte foarte explicit atît în Vechiul şi Noul Testament cît şi în manuscrisele descoperite la Marea Moartă unde ei cloceau conspiraţia împotriva romanilor şi a întregului neam omenesc. Acest viespar iudeu care numai a blîndeţe nu duhnea, a fost aţîţat de nebuniile şi nelegiuirile rabinului eretic Filon pentru realizarea religiei universale. Toţi susţinătorii lui au fost iudei elenizaţi din Alexandria dar a găsit destui adepţi şi în Iudeea, pentru că trebuia anihilată religia crucii practicată de galii şi geţii din Galileea care au ajuns pînă în marginea Iudeei, la Qumran fiind cunoscuţi sub numele de eseni.     
     După cum spune mitul solomonarilor mioritici, cei ce se făceau bute de carte în cetatea Babarului din Carpaţi se duceau în Orient – în taberele ce formau Frăţia Celui Ales şi care era subordonată Frăţiei din Carpaţi – unde se aşezau la o masă de piatră şi scriau toată înţelepciunea lumii, pe care ne-o spune un document esen din partea locului, o răspîndeau printre fiii oamenilor ca fiecare să poată alege calea de urmat în viaţă pentru a găsi chemarea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pămînteşti.       
     Rabinii mozaici şi fariseii au hotărît că răul trebuie stîrpit de la rădăcină şi au pornit acţiunea de infiltrare şi confiscare a centrelor locuite şi administrate de eseni, adică geţii veniţi din Carpaţi.     
     În anul 19, ivriţii au fost alungaţi din Roma din porunca împăratului Tiberius (14-37) pentru că jucau bîza cu răbdarea romanilor în reveriile lor divine, dar supărarea n-a durat mult fiindcă atunci cînd Filon vizitează cetatea în anul 40 îşi găseşte coreligionarii ciopor în inima duşmanului lor de moarte!     
     După ce au pus stăpînire pe Qumran în anul 26 prin acţiunea lui Apolo trimis de Filon, a urmat cearta cu geţii şi galii, stăpînii şi mentorii spirituali ai acestor lăcaşe de cult iar în anul 30 îl răstignesc pe Ili, marele preot al geţilor şi conducătorul Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuza. Fanaticii farisei după ce s-au înstăpînit pe Qumran, au uzurpat şi titlul de mare preot iar scrierile esene au fost înlocuite cu cele mozaice. Cloceala lui Filon se răspîndea tot mai mult în societatea iudaică iar mulţi zăluzi se considerau chemaţi de Iahwe să schimbe lumea chiar dacă vor trebui să ucidă pe toţi ce nu sînt tăiaţi împrejur. Aceşti turbaţi considerau comunitatea lor de la Qumran ,,casa adevărului’’, membrii ei se ţineau de ,,aleşi’’ sau ,,fiii adevărului’’ iar preoţii lor se numeau ,,fii lui Sadoc”, în amintirea întemeietorului curentului fanatic, religios şi naţionalist, fiind cunoscuţi în societate ca ,,zeloţi” adică cei ce ţin cu zel curăţenia şi dreapta religie a lui Iahwe.     
     Ei se considerau adevărata frăţie a lui Israel, însărcinată cu misiunea clară de a păstra Tora şi Legămîntul lui Iahwe, într-o epocă de apostazie şi confuzie, de a aduce oamenii pe calea cea dreaptă înainte de Judecata de Apoi şi de a purta ultima bătălie împotriva celor lipsiţi de credinţă, fiind organizată într-o adevărată confrerie ocultă cu caracter militar. J. Flavius pune acest fanatism naţional şi religios pe seama unei noi gîndiri numind-o ,,a patra filozofie” ca o formă directă de nesupunere faţă de romani şi avea ca precept zicerea că Iahwe – este unicul stăpîn şi rege iar ei nu trebuie să se supună altei autorităţi! Despre ei, iudeul amintit mai înainte spune în cartea Războiul iudeilor cu romanii ll, 259: ,,Şarlatani şi impostori, sub pretextul unei inspiraţii divine, au căutat să provoace schimbări revoluţionare şi să convingă mulţimea să se lase pradă nebuniei, îi conducea pe oameni în deşert spunîndu-le că acolo Iawhe le va arăta semnele mîntuirii”. Autorul nu ne spune unde anume se duceau ei în deşert de parcă deşertul ar fi o pajişte unde te ia dorul de un somn liniştit chiar dacă şi el a fost tot în acelaşi deşert unde s-a înţelepţit trei ani. Şi el a fost adeptul acestui curent, deci făcînd parte din şleahta de şarlatani pînă să-i căsăpească romanii pe capete.     
     În Antichităţi iudaice acelaşi autor la XVlll,9 îi pune din nou sub ghilotina istoriei susţinînd că acest curent este cauza ruinei ţării, ,,deoarece Iuda şi Sadoc care au întemeiat la noi cea de-a patra şcoală filozofică, şi s-au înconjurat cu nenumăraţi adepţi, au tulburat prin răzvrătirea lor întreaga ţară, nu numai în clipa aceea, ci au sădit şi rădăcinile viitoarelor nenorociri”. Chemarea deşertului ca fundament al acestui curent religios este o temă care incumbă numai existenţa iudeilor ca forţă conducătoare pe pământ şi renaşterea religiei lor ca singur cult demn de urmat pentru toţi cei ce vor scăpa de la marea căsăpeală pusă la cale de ei. Ea înseamnă atît o suferinţă cît şi un act purificator.     
     Proclamînd venirea regatului lui Iahwe, fanaticii spuneau că trebuie să se purifice pentru a fi primiţi în tărîmul fericirii veşnice chiar dacă este nevoie de exterminarea întregului neam omenesc. Comunitatea de la Qumram prin scrierile de după anii 50 a fost factorul ce a ,,croit un nou drum” pentru fanatici.     
     Textul scrierii ,,Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului” a fost ,,programul de luptă” al fanaticilor iudei nu numai împotriva romanilor dar şi împotriva Neamurilor iar evenimentele ce au urmat, s-au desfăşurat pînă la un moment dat conform acestui plan de luptă al iudeilor împotriva neamului omenesc. De aici au apărut iluminaţi precum Theudas care împreună cu adepţii  lui se retrăgeau adesea în deşert pentru a se purifica. Molima s-a răspîndit cu repeziciune în rîndul iudeilor astfel că mulţimile mergeau în deşert pentru a se purifica şi a aştepta veni-rea lui Iahwe spre a-i mîntui. Dar alţii mai iuţi de mînă – sicarii – au pus cuţitele la îndemînă căutîndu-şi singuri mîntuirea prin trimiterea romanilor pe lumea cealaltă.     
     Exaltarea mistică nu era numai în Iudeea ci peste tot unde ei constituia o comunitate compactă şi toţi aşteptau venirea lui Iahwe să-i pună pe năsălie pe romani şi pe Neamuri.  Practica mozaică spune că pentru a constitui o comunitate – frăţie sau sinagogă – sînt necesari cel puţin zece bărbaţi, capi de familie aşa că peste tot pe unde circula aurul şi erau afaceri, răsăreau la frăţii şi conjuraţii ale întunecaţilor ca ciupercile după ploaie.       
     Această formă de fanatism şi naţionalism religios a marcat perioada de timp ce a dus la distrugerea Templului şi a fost factorul de unitate a iudaismului şi mozaismului împotriva întregii lumi precum şi temeiul tentativei de falsificare a istoriei culturilor mediteraneene şi nu numai. Considerînd scrierile lor religioase drept unicele izvoare de credinţă şi istorie adevărată, ei încercau în ura fără margini faţă de Neamuri, să rescrie realitatea după minciunile din Tora şi alte sminteli cu pretenţii de adevăruri absolute! Au fost numiţi zeloţi/zeloşi, pentru că se pretindeau singurii care urmăreau adevăratele scrieri sacre, considerîndu-se ostaşii lui Iahwe fiind binecuvîntaţi şi avînd o protecţie specială! Cuvîntul de ordine al lor era: ,,Nici un stăpîn în afară de Iahwe” expresie ce se situează în cea mai fanatică gîndire mozaică de unde a ieşit iudaismul iar peste secole comunismul, semitismul şi sionismul, ideologii din cauza cărora nici astăzi lumea nu poate respira.     
     Să amintesc faptul că în acest cuib al urii şi fanatismului religios şi naţional nemaiîntîlnit în istoria lumii, a adăstat pentru adîncă cugetare şi purificare sufletească Saul – cunoscut şi ca apostolul Pavel – pe la anii 32 şi rabinul J. Flavius, autorul scrisorelelor hulitoare tocmai asupra celor ce l-au primit şi format să fie unul dintre cei mai mari mincinoşi şi plăsmuitor a istoriei antice.     
     Filon(20 î.e.n. – 50 e.n.), rabin eretic din Alexandria, considerat de ivriţi ca cel mai mare gînditor iudeu, a continuat conspiraţia strămoşilor săi Onias, Iason şi Menelas, urmărind să contopească într-un singur sistem religios cultul esenilor/geţilor, mozaismul, platonismul, pitagorismul, stoicismul şi misterele religiei greceşti iar noua dogmă să fie slujită de preoţii ivriţi şi îmbrăţişată de toate civilizaţiile din jurul Mediteranei dar nu numai. Dar textele arată clar că a dorit în realitate să impună mozaismul ca unică religie a lumii şi pentru că Neamurilor nu le intra pe gît, i-a ajutat cu ,,alegoriile”. Dar după mintea noastră mioritică, treaba asta cu alegoriile se cheamă ,,a bate cîmpii” şi nimic mai mult, iar asemenea indivizi şi-au găsit liniştea la balamuc.     
     Ca să fie sigur pe sprijinul fariseilor din Ierusalim dar şi a altor grupuri interesate, a făcut mai multe vizite în oraşul unde îşi avea rădăcina neamul său, dar era considerat de către rabinii ortodocşi din Iudeea drept un rabin eretic. Prin intermediul şcolii de cateheţi – Didaskaleion - din Alexandria înfiinţată de rabinul Filon, acesta a încercat să influenţeze viitorul Neamurilor prin născocirea numită fariseism iar născocirile lui au marcat scrierile iudeo-cretinilor lui Clement Alexandrinul, Origene, Ambrosius şi Augustinus. În neobrăzarea lor fără margini, Filon şi Clement – urmaşul său întru plăsmuiri nebune şi ticăloase – au scris că Platon s-a inspirat în scrierile lui din Tora!!! Prin traducerea Torei în limba greacă de către grupul fariseilor din Alexandria, s-a realizat o influenţă asupra culturii greceşti şi romane dar numai după ce iudeo-creştinismul a ajuns religie unică a imperiului roman la anul 381 iar scriitorii iudei elenizaţi toţi legaţi de acest oraş, au trecut de la susţinerea şi apărarea iudaismului la o hotărîtă ofensivă împotriva cultelor şi culturii acestor popoare. Zeci de mii de învăţăcei în ale întunericului care au trecut prin această şcoală timp de trei secole, au fost arma principală a răspîndirii fanatismului iudaic şi a iudeo-creştinismului în imperiul roman. Un rol identic l-a avut Cominternul în răspîndirea comunismului prin mulţimea de organizaţii oculte răspîndite în toată lumea, care aşteptau numai semnalul pentru a porni dezordinile şi acţiunile criminale numite de ei revoluţii, pentru că de revelaţii se săturase pînă în gît lumea. Ambele acţiuni au fost lucrătura exclusivă a mozaicilor.     
     Trebuie observat numeroasele paralelisme între scrierilor lui Filon din Alexandria şi scrierile trismegiste, influenţe pe care pretinsul înţelept nu spune că le-a că-pătat cînd a fost iniţiat în tainele cele mari ale esenilor/terapeuţilor din Egipt! Pre limba acestor lifte, hoţia se cheamă înţelepciune. Filon este apologetul care a apărat cu fanatism miturile şi profeţiile ivrite, interpretate alegoric nu prin conţinutul filozofiei elenistice ci mai mult el a încercat o iudaizare a elenismului alexandrin. Edersheim, într-un remarcabil studiu cu privire la acţiunea lui Filon scrie: ,,Abia dacă se poate spune că în această privinţă esenţa şi spiritul proveneau din iudaism iar forma din Grecia. Mai degrabă, pare de multe ori că esenţa a fost de sorginte greacă, iar numai forma de origine ebraică”.     
     Filon pretindea că scrierile Vechiului Legămînt sînt de inspiraţie divină la fel cum era şi tot ce a scris el în legătură cu propriile plăsmuiri în greacă, păstrate la Vatican ca cele mai sfinte scrisorele ale iudeo-creştinismului. El nu a acceptat niciodată că miturile altor popoare au fost transmise iudeilor de către proorocii lor ci numai faptul că aceştia au fost uneltelor inspiraţiei divine eliminînd complet elementul natural uman prin teoria profeţiei, care presupune că aceştia au acţionat ca instrumente impersonale şi pasive ale inspiraţiei divine.     
     Noi avem multe dovezi şi dreptul să credem că toate aceste inspiraţii au venit numai din partea Satanei, din iuţeala de gură care se numeşte minciună şi viclenie şi iuţeala de mînă care se numeşte hoţie. Ca să nu fie cu supărare, vom chema de martori chiar scrierile lor pe care le pretind primite de la Iahwe unde se spune că năravul profeţiei sau al proorocirii era o nemernicie pe care mulţi regi iudei au potolit-o cu sabia. Voi da un tras din Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, care autor a fost contemporan cu Filon şi spune despre apucăturile celor ce conduceau frăţiile ivriţilor prin cetăţile din imperiul roman: 1,7 ,,Căci veghetorul ca administrator al lui Dumenzeu trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig mârşav… 1,14 ,,Să nu se ţină de basme evreieşti şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Acelaşi priceput ivrit, pe deasupra şi gornist pentru Neamuri cum i-a plăcut să se maimuţărească, scrie în Epistola lui Pavel către Timotei 4,7: ,,Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti.” Iar un tovarăş de-al lui de frăţie şi abureală scrie în A doua epistolă sobornicească a lui Petru, transmisă celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, la 1,16: ,,In adevăr v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Cristos, nu întemeindu-se pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut cu ochii noştri mărirea lui.”  Aşa spunea şi Celsus pe la anul 177 despre  ,,vedeniile” iudeo-sataniştilor cretini. preluate din scrierile teologice ale mozaicilor, că erau nişte basme scrise pentru femei bătrîne.     
     Iar noi ca o turmă de tîmpiţii sîntem obligaţi să înghiţim fără cîrctire ,,basmele lumeşti şi băbeşti”, ,,basme meşteşugit alcătuite” şi ,,basme evreieşti”, toate venite numai din ,,înţelepciunea” şi scrisorelele mozaismului satanist, ca unice adevăruri şi modele de gîndire pentru rostul nostru pe pământ şi refuzăm cu mare turbare filozofia creştină venită de la ,,barbarii” din nordul Istrului!       
     În Levitucul, sau a treia carte a lui Moşe, adică scrisă chiar de fondatorul acestui cult cum pretind ei, pe cînd ivriţii încă purtau puchi la ochi cît roata carului, găsim negru pe alb un mincinoi îngrozitor la 27,2 ,,Cînd se vor face juruinţe lui Iahwe, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai lui Elohim după preţuirea ta. 27,3 Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci pînă la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfîntului locaş.” Ori primele monede ivrite – siclul – au fost bătute în timpul regatului macabeilor, după anii 140 î.e.n. şi aveau ca simbol al sacrului steaua cu cinci colţuri, identică cu cea a bolşevicilor cazari. Deci înţeleptul Moşe, ori a fost o născocire a rabinilor, ori era şi el contemporan cu esenii din secolul ll î.e.n. cînd neamul ivrit s-a îmbolnăvit rău de revelaţie şi nu s-a mai lecuit niciodată! Dar năravul lor mincinos şi stricăcios a fost sădit de multă vreme, pentru că scrierea lui Mica la 3,5 ne atenţionează asupra acestei tagme de lepre urlătoare: ,,Aşa vorbeşte Elohim despre proorocii care rătăcesc poporul, care dacă au de muşcat ceva cu dinţii vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfînt.”    
Ultima actualizare ( Luni, 05 Iulie 2010 09:43 )
 
MIleniul de intuneric II Imprimare Email

                                           

         Un secol mai tîrziu, în scrierile lui Ieremia constatăm că veselia proorocirii a ajuns un circ public unde fel de fel de lichele dau cu gura ca să poată trăi bine prin minciună şi viclenie: ,,23,15 De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor despre prooroci: iată. îi voi hrăni cu pelin, şi le voi da să bea ape otrăvite, căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspîndit nelegiuirea în toată ţara… 23,26 Pînă cînd vor mai prooroci aceştia, să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimi-lor lor?” O spune un iudeu fără a fi strîns cu uşa sau bătut la tălpi, proorocirea sau profeţia este o minciună şi o înşelătorie, metehne pe care iudeii le-au considerat şi le consideră cele mai nobile trăsături de caracter ale neamului lor.     

     Să mai continui cu zicerile lui Ieremia: ,,13,6 Vedeniile lor sînt înşelătoare şi proorocirile lor mincinoase. Ei zic: «Aşa vorbeşte Iahwe! măcar că Iahwe nu i-a trimis şi fac pe oameni să tragă nădejde că s-ar împlini cuvintele lor»… 13,8 De aceea aşa vorbeşte Iahwe: «Pentru că spuneţi lucruri înşelătoare şi vedeniile voastre sînt minciuni, iată am necaz pe voi zice Iahwe»”. Şi Ezechiel pe cînd era oropsit în imperiul persan pe la anul 562 î.e.n., pe malul rîului Chebar îl apucă nişte vedenii şi zice la 13,3: ,,Aşa vorbeşte Elohim: Vai de proorocii fără minte care umblă după duhul lor şi nu văd nimic! 13,4  Proorocii tăi Israele, sînt ca nişte şacali în mijlocul dărîmăturilor!” Şi Filon trebuie pus în această categorie a marilor lepre pentru că se considera chiar cel mai mare prooroc pe care l-a avut neamul său după Moşe. Tot acest autor ne spune că din zurbă şi venin trăiau foarte bine şi proorociţele cum este scris la 13,17 şi l3,19 ,,Voi Mă necinstiţi înaintea poporului meu, pentru cîţiva pumni de orz şi cîteva bucăţi de pîine, ucigînd nişte suflete care n-ar trebui să moară şi făcînd să trăiască suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelînd astfel pe poporul Meu care ascultă minciunile voastre… 13,23 de aceea nu veţi mai avea vedenii înşelătoare şi nu veţi mai rosti proorociri…” Dar ei, neastîmpăraţii, au continuat-o cu proorocirile şi minciunile lor pentru că era meserie bănoasă şi căutată, ajungînd pînă în zilele noastre cu marele prooroc Elie Wiesel, care este chinuit sub lumina reflectoarelor de taina marilor minciuni ivrite inclusiv a industriei holocaustului. Şi snoava lui Filon cu interpretarea textelor mozaice numai prin alegorie, este tot o mare minciună pusă la cale de acest întunecat în acţiunea lui de iudaizare a religiei geţilor.      

     În cartea Contra Christianos, Porphyrios, ironizează metoda alegoriei folosită de acesta în interpretarea Vechiului Testament. Adică pentru mozaici era interzisă interpretarea textul scris dar pentru Neamuri care erau sărace cu duhul, trebuiau să asculte numai de minciunile şi aiurelile mozaicilor ca singurii pricepuţi în manipulare numită de ei subţire – alegorie sau revelaţie. El susţine că textele lui Moşe sînt clare şi deschise pentru înţelegerea oricui doreşte să le citească iar alegoria este numai un mijloc de a vedea şi crede altceva decît scrie. Acelaşi lucru este dovedit de manuscrisele descoperite la Qumran unde fanaticii farisei îi condamnă pe cei care nu respectă ce scrie în Tora cu punct şi virgulă. Ei spuneau într-o turbare fără margini că trăiesc în ,,Veacul Răzbunării” dar trebuie adăugat că era şi ,,Veacul Marilor Minciuni mozaice” pe care l-au tot lungit pînă a ajuns la două milenii şi tot nu s-au săturat de născocit şi plăsmuit!     

     Filon şi Clement din Alexandria vorbesc în scrierile lor plăsmuitoare de influenţa hotărîtoare a Torei asupra lui Platon!!! Iar iudeul Numenios, născut în Apameea, Siria, în a doua jumătate a secolului ll al erei noastre. şi luat de Clement drept autoritate de necontestat cum fac mozaicii şi în ziua de azi, îl citează în Stromate la l, 22 cu marea nemernicie: Numenios, filozof pitagorecian, scrie limpede: ,,Ce este Platon, dacă nu un Moşe care vorbeşte limba greacă!?” Prea departe aţi mers cu ticăloşiile şi prea obraznici aţi ajuns!      

     Alexandru, fratele lui Filon, conducea cea mai mare casă de cămătărie din oraşul Alexandria, fiind considerat cel mai bogat om al vremilor sale de unde s-au scurs sume mari de bani pentru susţinerea Didascaliei - şcoala de cateheţi mozaici – care a fost cel mai puternic centru al fanatismului iudaic. El făcea împrumuturi pentru casa imperială romană fiind prieten al împăratului Claudius Germanicus, iar fii săi s-au unit prin căsătorie cu familia regală a regelui iudeu Agrippa.     

     Flota comercială din imperiul roman era deţinută în mare parte de ivriţi iar comerţul din partea orientală a imperiului şi Egipt era controlat de ei. Familia lui Filon avea o veche tradiţie sacerdotală şi a emigrat din Palestina în Egipt la Alexandria, tatăl său avînd cetăţenia romană, la care egiptenii nici nu puteau visa. Fratele mai mare al rabinului eretic Filon, Caius Iulius Alexander după tipicul roman, ocupa şi funcţia de alabarh al Alexandriei – şeful comunităţii mozaicilor din acest oraş şi cel care strîngea impozitele în numele imperiului roman. Averea uriaşă a acestuia era adunată din sudoarea săracilor egipteni, el fiind unul din familiarii împăratului roman Claudius(41-54) şi protejatul mamei acestuia, Antonia.     

     În urma conflictelor numeroase cu grecii din anul 35 iudeii din Alexandria pun palalaia focului la gioalele romanilor dar aceştia consideră pornirea total neserioasă şi o sting cu mult sînge. Trei ani mai tîrziu, mozaicii nu au astîmpăr şi le fac grecilor din acelaşi oraş o paranghelie de le-a mers vestea. Grecii care erau al doilea neam constitutiv al imperiului roman – avînd aceleaşi drepturi cu romanii - cer acestora să bage sabia cît mai adînd în mozaici pînă le vor potoli năbădăile şi anularea tuturor  privilegiilor primite de iudei în anul 56 î.e.n. de la Cezar. Acesta le-a acordat ivriţilor o serie de privilegii cum ar fi: libera exercitare a religiei, dreptul de a se întruni în sinagogi, scutirea de serviciul militar şi de obligaţia de a se prezenta în faţa unui tribunal în ziua de sabat, dreptul de a colecta fonduri băneşti pentru Templu. Pentru potolirea belicoşilor ivriţi, prefectul Egiptului Flaccus interzice mozaicilor dreptul de şedere în oraşul Alexandria.     

     Ivriţii care îşi urmăreau planurile lor, s-au simţit descoperiţi rău şi au luat drumul bejeniei către Roma să nu piardă ceva din ceea ce au cîştigat în urmă cu 84 de ani de la Cezar, trimiţînd în anul 39 o delegaţie formată din 5 persoane în frunte cu Filon spre cetatea duşmanului de moarte pentru a unge încheieturile care scîrţîiau asurzitor. Au reuşit iarăşi să-i lase pe greci cu ochii în soare pentru că au cumpărat bunăvoinţa unor senatori romani ce se bucurau de influenţă pe lîngă împăratul Caligula dar nu reuşesc să-l înduplece să le înghită iudeilor noile isprăvi! El interzice o parte din privilegiile ivriţilor din Alexandria şi îi pofteşte să părăsească oraşul, tratînd cu un dispreţ absolut acest poporul de zurbagii necunoscut de istorie.     

     Însă împăratul este asasinat la 15 ianuarie 41 de către tribunul Chaereas şi noul uns împărat, Claudius(41-54) care a beneficiat din plin de generozitatea ivrită pentru a ajunge sus, anulează legile lui Caligula şi nu-i pedepseşte pe ivriţi pentru măcelurile din urmă cu 5 ani însă îi urecheşte rău pe greci şi egipteni pentru neascultare şi că i-au supărat pe mozaici.     

     Primind liber de la noul împărat pentru apucăturile lor, mozaicii frecîndu-şi mîinile de mulţumire se întorc în Alexandria şi scot armele dosite din timp in ghetou, făcîndu-le un nou măcel grecilor şi egiptenilor pînă ce au scăldat oraşul în sînge. pretinzînd că au executat o jertfă de purificare aşa cum cere Iahwiţă. Împăratul le arată obrazul reproşîndu-le că au fost prea amarnici – zeloşi am zice astăzi – şi …cam atît! Ei s-au întunecat de supărare – de parcă au fost vreodată luminoşi – şi au spus că nu au îndeplinit decît poruncile stăpînului lor Iahwe cel Întunecat care le-a cerut această jertfă.     

     Crezîndu-se pe cai mari ei au adus zurba şi vicleşugul chiar în Roma, dar împăratul i-a scos de urechi afară din cetate. Istoricul latin Suetoniu(71-140) spune că împăratul Claudius(41-54) ,,i-a alungat pe iudeii care se răsculau mereu la instiga-rea unui anume Crestos” – dacă informaţia nu este cumva strecurată de o peană creştină ce a copiat manuscrisul – şi a veşnicilor scandaluri puse la cale contra celor ce nu le înghiţeau inepţiile chiar dacă acest împărat i-a protejat mult pe ivriţi. În tot locul unde iudeii locuiau împreună cu grecii sau cu alte seminţii mai puţin aplecate să le accepte tîmpeniile sau să se lase cumpărate, existau conflicte permanente sfîrşite de multe ori cu masacre reciproce.     

     T. Iulius Alexander nepotul lui Filon, a ajuns strategul Siriei în anul 41, procuratorul Iudeei în anul 45 şi prefect al Egiptului sub Nero unde a reprimat răscoala mozaicilor din Alexandria pornită în anul 66. Familia lui Filon era numai una din familiile ivrite favorizate de curtea imperială de la Roma dar favorurile se răsfrîngeau asupra întregii comunităţi pe cînd egiptenii, populaţia băştinaşă şi cea mai numeroasă, aveau parte de o asuprire cruntă atît din partea stăpînilor romani cît şi a cămătarilor mozaici.       

     În Iudeea, Frăţia ivriţilor de la Qumran defila cu flamurile tot mai sus iar prozeliţii lor numai la conspiraţii se gîndeau astfel că în anul 50 Alexandru Tiberiu a răstignit pe fii lui Iuda Galileeanul – Iacob şi Simon – care instigau pe mozaici că trebuie să se supună numai lui Iahwe, fiind o acţiune făţişă de nesupunere faţă de puterea romană! Zumzăiala nemulţumirii şi conspiraţiei se auzea tot mai puternic din viesparul de la Qumran şi alte roiuri înfierbîntate dar încă nu se pregătea plecarea bărzăunilor şi instalarea lor la Ierusalim.      

     În anul 52 o mulţime de iudei s-au adunat pe muntele Măslinilor unde ascultau predica unui profet venit din Alexandria Egiptului, de la faimoasa Didascaleion, pentru a scoate prozeliţi ai religiei universale cîtă frunză şi iarbă. Romanii i-au împrăştiat cu şpăngile şi săbiile iar pe profet l-au trimis în lumea pe care o propovăduia. Josephus Flavius în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe Muntele Măslinilor. Dacă el chema curăţenia sufletului în nisipurile deşertului, unde steagul Frăţiei de la Qumran se ridica tot mai semeţ, trebuie să acceptăm ideea că era un fel de repetitor îndrumat de aceştia să vadă cum sînt înţeleşi de populaţie. Dar la Qumran, nu le stătea mintea numai la cele veşnice şi miloase pentru că firea lor nu era asta şi în umbra zidurilor şi izolarea nisipurilor ei au conceput planul de distrugere a lumii organizîndu-se într-o forţă militară, socială dar şi religioasă ce urmărea să-i elimine pe conducătorii religioşi şi politici iudei care s-au vîndut romanilor, să pornească un război în care ei să pună stăpînire pe întreaga lume distrugînd în primul rînd puterea romană, dar nebunia lor se uita şi în ograda altora.     

     Odată cu instalarea stăpînirii zeloţilor la Qumran, strigau către cele patru zări că va veni Vîrsta de Aur în care ei vor conduce prin sabie şi foc toată lumea, procedeu practicat de comuniştii cazari/jidani care au îndobitocit prin minciună şi teroare o bună parte a lumii contemporane din secolul XX.     

     Trebuie să repet pentru a scoate adevărul la lumină, că cel care a început înfăptuirea monstruozităţii numită mai tîrziu iudeo-creştinismul, a fost Filon, rabin fariseu, ivrit elenizat din Alexandria fiind sprijinit de cea mai mare parte a teocraţiei iudaice. Clocelile lui Filon au fost scuipatul la furca pricepuţilor în revelaţii ce i-au bîntuit precum bolboroseala burţii plină de fasole şi au luat-o razna cu scrierile lor apostolice şi evanghelice! El se considera un al doilea Moise ce dădea lumii o religie universală de data aceasta, faţă de strămoşul lui care a dat o religie tribală şi aceea unei cete de prăpădiţi fiind cel mai mic popor dintre popoare. Pentru a reuşi în acţiunea lui a pornit o furibundă manipulare prin care urmărea să pună mozaismul ca cea mai veche şi mai demnă de urmat cultură a lumii antice făcînd o apologie sălbatică şi dementă a iudaismului pe care romanii dar mai ales grecii o găseau bună numai pentru glume josnice.     

     În Antichităţi iudaice l,13 Josephus Flavius – al doilea părinte al iudaismului şi al doilea mare falsificator – scria despre acţiunea de mistificare grosolană şi manipulatoare a istoriei că: ,,Trebuie, de altfel, să umplu o lacună în bibliotecile greceşti rezumînd cinci mii de ani de istorie iudaică plină de peripeţii neprevăzute, de capriciile războaielor, de strălucitoare fapte de arme ale conducătorilor de oşti, precum şi de revoluţii politice de la naşterea primului om pînă la al doisprezecelea an de domnie al lui Nero, cu toate cîte ni s-au întîmplat nouă iudeilor, în Egipt, în Siria şi în Palestina, tot ceea ce am avut de suferit de la asirieni şi babilonieni, şi după ei romanii”. Tot aşa sataniştilor, aţi umplut ,,găurile” din istoria altor popoare numai cu minciuni şi golănii.     

     Această politică de falsificare şi manipulare a istoriei ivriţilor numai în favoarea lor şi pe cea a Neamurilor numai în defavoarea acestora, se găseşte scrisă în textele părinţilor iudaismului, în unele manuscrise de la Marea Moartă, în scrierile părinţilor sionismului născut la mijlocul secolului XlX şi în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, dovedind că timp de 2000 de ani ivriţii au urmărit să-i mintă şi să-i înjosească pe toţi nemozaicii. Istoricii contemporani refuză să trateze cu responsabilitate acest subiect lăsînd cîmp liber sioniştilor să scrie cîte în lună şi în stele despre prigonirile suferite din partea egiptenilor, sirienilor, grecilor şi romanilor sau a prigonitorilor moderni, ei fiind mereu victime numai pentru că sînt mozaici şi pe ei i-a ales Iahwe să conducă lumea. Ca să vezi, crapă lumea de necaz că Iahwe s-a oprit asupra lor şi îi iubeşte cu patimă!            

     Cam în aceeaşi perioadă spun plăsmuirile iudeo-creştinilor, că a umblat apostolul Saul/Pavel pămîntul în lung şi-n lat să fie evanghelizat de înţelepciunile ivrite, în veci fie afurisite. Minţind cu mare neruşinare că l-a pălit inspiraţia lui Iahwe în moalele tigvei, damblagitul a luat-o pe coclauri să împrăştie minuni şi lauri dar ursita, afurisita, i-a stat în cale şi munca lui de trei parale şi acelea chioare s-a dus de izbelişte, fără oprelişte cum îmbufnat a constat el la capăt de drum înfundat.     

     Chiar în timpul apostolatului început pe la anii 34, vede că nu toţi ivriţii erau dispuşi să-i asculte prostiile şi au fost încercări ale celor tăiaţi împrejur de a-l pune pe năsălie, dar prevederea l-a salvat de la moarte iar cînd a ajuns în puşcărie în anul 58, vede că toată urdia lui de prozeliţi ivriţi ce a făcut-o după Faptele apostolilor, ar fi de cîteva mii cum scrie la 21,20: ,,Apoi i-au zis: «Vezi frate, cîte mii de iudei au crezut şi toţi sînt plini de rîvnă pentru Tora»’’. Ori iudeo-creştinismul nu avea cum să cucerească lumea pe la anul 61 cu cele cîteva mii de zărghiţi care nu erau cu toate acasă. Prea străvezie este minciuna!     

     Între secolele ll î.e.n. şi începutul secolului l al erei noastre, caracterizată ca o  perioadă plină de tulburări în istoria ivriţilor, societatea cunoaşte o reaşezare spirituală prin conturarea celor trei mari curente religios-filozofice: saduceii, fariseii şi mai tîrziu zeloţii. J. Flavius îi include şi pe eseni în tagma celor tăiaţi împrejur, dar este o golănie ce a făcut parte din acţiunea de iudaizare a tot ceea ce era valoros în cultura imperiului roman în secolele l-lll ale erei noastre indiferent de origine!     

     Renumele de exegeţi ai Torei, le conferea fariseilor o autoritate recunoscută în ce priveşte modul de îndeplinire a prescripţiilor acestei plăsmuiri. Ei aveau o influenţă puternică nu numai asupra poporul care le acorda încredere, ci şi asupra saduceilor, care avînd opinii diferite, se simţeau constrînşi să urmeze curentul majoritar atunci cînd oficiau în Templu. Deşi nemurirea sufletului nu este afirmată nicăieri în Tora, fariseii au făcut din această idee un element de bază al ereziei/doctrinei lor. Mai aveau ca o contradicţie gravă faţă de scrierile religioase pe care le slujeau, existenţa îngerilor şi răsplata judecăţii cereşti după înviere. Dar aceste idei au pătruns în cultura şi religia iudeilor farisei de la galii stabiliţi în Galileea la anul 271 î.e.n şi care se despărţiseră de prietenii lor geţi pe la anul 279 î.e.n. sau poate le-au luat cu ceva vreme mai înainte de la filistenii care practicau religia taurului solar – Thor- după scrierea teologică numită Cartea lui Thor sau Tora.     

     Geţii numiţi eseni în regiune şi ,,galii cei roşcaţi” au dus religia lui Sîntu sau Gog în această regiune şi au dat un nou suflu centrelor filistenilor existente în zonă de peste 1500 de ani iar iudeul J. Flavius cînd descrie religia esenilor în lucrarea Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, spune despre aceasta fără să aibă îndoială. că seamănă cu a preoţilor geţi poleistai. Chiar dacă ivriiţii în orgoliul lor nebun, mai bine ar prefera să-şi taie limba decît să recunoască adevărul, tăbliţele de plumb ale geţilor şi alte izvoare scrise ale antichităţii îi obligă să înghită şi asemenea fapte confirmate de istorie.     

     Fariseii se arătau neîndurători în apărarea propriilor credinţe religioase şi pentru aceasta nu aveau dureri de cap să trimită la moarte pe cei ce le cleveteau dogmele. Erau adepţii confruntărilor militare atunci cînd i-a prins flama fanatismului religios şi au făcut-o chiar în rezolvarea unor litigii cu vecinii sau în cadrul societăţii iudaice prin fioroasa miliţie a rabinilor, considerîndu-se foarte pricepuţi în interpretarea scrierilor sfinte pentru conservarea iudaismului, a legii lui Moşe şi ca păstrători ai învăţăturilor orale. O minoritate dintre ei erau foarte ostili influenţelor elenistice sau de aiurea care contraziceau scrierile lor. Mulţi se manifestau ca adevăraţi fanatici religioşi atunci cînd nu mai aveau argumente să-şi învingă adversarii prin puterea logicii punînd la cale răscoala din anul 66 şi căsăpirea Neamurilor de pe întreg pămîntul. Se opuneau şi convertirii celor netăiaţi împrejur la iudaism pe motiv că se pierde puritatea neamului ales de Iahwe, dar citind Tora vezi că ei erau un amestec de seminţii care s-au perindat prin acele locuri şi s-au prăsit prin încrucişări mai mult decît deocheate. În limba română cuvîntul fariseu are sensul de lichea, ipocrit, mincinos, făţarnic şi voi arăta mai încolo de ce are la noi această semantică.     

     După descoperirea manuscriselor de la Qumran, s-a făcut multă lumină în ceea ce priveşte rolul acestui centru, istoria lui şi ce aer se respira aici după ce zeloţii au devenit stăpîni. În Regulile comunităţii coloana lll, turbaţii zeloţi lămuresc toată posteritatea privind credinţele lor: ,,Iar Iahweh al lui Israil şi îngerul credinţei sale vin în ajutorul fiilor luminii. El a făurit duhurile luminii şi ale întunericului şi pe ele a clădit Iahweh toate lucrurile sale.”  În coloana lV găsim cît de rîvnitori erau aceşti fii ai întunericului să belească pe viu tot neamul omenesc: ,,Să fie un om plin de rîvnă pînă la uitarea de sine, mereu pregătit pentru ziua răzbunării lui Iahwe. Să îndeplinească dorinţa lui Iahweh în orice treabă şi în orice cale, aşa cum a poruncit el… El va socoti veşnică hotărîrea lui Iahweh.” Şi continuă cu coloana X: ,,Cît timp voi vieţui, întipări-se-va porunca lui pre limba mea… La plecarea serii şi a dimineţii rosti-voi poruncile sale…La începutul groazei şi al spaimei, Atunci cînd se aşterne teama şi pustiirea, L-oi binecuvînta pentru minunăţiile sale nespus de mari… Pînă în ziua răzbunării, Mînia nu mi-o voi abate de la nelegiuiţii oameni, Nu le voi arăta bunăvoinţă cît timp nu-i judecata pronunţată.”      

     În acelaşi text la Vlll,12 descoperim cu uimire că acest plan criminal de stăpînire a lumii de către mozaici era o acţiune ultrasecretă cunoscută doar de cei aleşi cum se precizează: ,,Întreaga acţiune va rămîne ascunsă în faţa poporului lui Israel dar va fi descoperită omului care îl caută pe Iahwe şi va fi tăinuită faţă de ceilalţi oameni de teamă să nu se slăbească hotărîrea lor.” Şi cu o completare de la Vlll,17-18: ,,Orice om… care se îndepărtează de la o poruncă oarecare… să nu i se facă cunoscut nici un plan.”  De aceea principalele texte prin care ei puneau la cale acest plan criminal şi unic în istoria lumii, au fost scrise în ebraică, limbă pe care o cunoşteau foarte puţini ivriţi şi aceia numai rabini.     

     Dar acest trib blestemat şi plin de ură împotriva neamului omenesc nu s-a săturat pînă în epoca modernă să tot duşmănească ce nu este tăiat împrejur fiindcă ne ameninţă tartorii Cremieux şi Montefiore că judecata lor asupra neamului omenesc încă nu a fost îndeplinită. În Apelul lansat de către mozaici Cremieux, ministru de justiţie al Franţei şi Montefiore, ministru al Italiei, privind înfiinţarea ,,Alianţei Universale Israelite”, mesaj apărut în ziarul L’Eclair din Paris în mai 1860, vedem că ei au de gând să-i distrugă pe toţi goimii şi religia lor: ,Trăim în ţări străine şi nu ne putem îngriji de interesele vremelnice ale acestor ţări – întrucît interesele noastre morale şi materiale sînt în primejdie. Religia lui Israel trebuie să cuprindă într-o bună zi pămîntul întreg. Creştinismul, duşmanul nostru de veacuri… Pe zi ce trece reţeaua pe care iudeii o aruncă asupra Pămîntului se întinde şi măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pămîntului vor fi ale noastre. O nouă împărăţie mesianică, un nou Ierusalim trebuie să se ridice în locul celor trei cetăţi, a Împăraţilor, a Papilor şi a Patriathilor.”     

     Gînduri şi mai înfiorătoare au ei la adresa goimilor în Protocoalele Înţelepţilor Sionului şi în ideologia comunistă, toate scrierile fiind lăstărite din tulpina încă vînjoasă  a mozaismului satanist. Dacă le dovedeşti cu scrierile lor preacucernice, că sînt un trib de lepre care au trăit numai din conspiraţiile împotriva neamului omenesc, te spurcă într-o clipă cu mare meşteşug ivrit că eşti antisemit, antiipocrit, antimincinos, antiviclean, antitiran, etc. adică eşti împotriva lor.       

     Manuscrisul intitulat Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, spune că orice bărbat care a împlinit vîrsta de 30 de ani poate fi ales în conducerea miliţiei(deci erau o organizaţiei paramilitară sau teroristă cum am zice astăzi), iar după împlinirea vîrstei de 20 de ani făceau parte obligatoriu din miliţie. Esenii geţi care locuiau prin împrejurimile Qumranului nu erau organizaţi militar şi de aceea romanii nu i-au căsăpit în anul 70.     

     Între textele de la Qumran Manualul de disciplină şi Documentul Sadochit se vede că există o asemănare uluitoare cu scrierile Didahia, Didascalia Apostorum şi Constituţiile Apostolice care reglementează organizarea religioasă a primelor frăţii creştine ce purtau nevinovatul nume de Militia Cristi. Deci aceste frăţii oculte şi militarizate, la început au avut un caracter criminal, urmărind confiscarea puterii în imperiul roman, impunerea acestui cult ca religie unică, interzicerea creştinismului arimin, distrugerea tuturor scrierilor cu caracter religios şi sapienţial a geţilor şi rescrierea istoriei antice dar numai după interesul lor! Documentul Sadochit lll scrie despre rolul Veghetorilor asupra celor abia veniţi în Frăţia lui Israel  ,,şi să-l scrie în registrele sale de partea Adevărului” Goimii nu au văzut niciodată aceste registre – deşi chiar mozaicii recunosc că le au – şi nici printre manuscrisele de la Qumran nu s-au găsit, iar informaţiile mă îndrituiesc să cred că fac parte din categoria celor mai secrete documente ale şărpăriei lui Iahwe.      

     În anul 66, viesparul de la Qumran a fost părăsit iar roiul de bărzăuni nebuni s-a stabilit la Ierusalim. Dar esenii au mai dăinuit în regiune, aşa cum arată scrierile lui Ieronim, mai bine de 400 de ani! Dacă ei ar mai fi fost în frăţia de la Qumran în anul 66, atunci, după liniştirea fanatismului mozaic, ar fi recuperat manuscrisele ascunse în peşteri. Dar asta nu s-a întîmplat ceea ce dovedeşte că centrul înainte de anul 66 şi mai sigur, la scurt timp după asasinarea lui Ili în anul 30, ajunsese un cuib locuit numai de zeloţii fanatici, fiii ai lui Israel cum este scris în manuscrise, iar acţiunea de ascundere a acestora s-a făcut într-un secret desăvîrşit.     

     O metodă asemănătoare de distrugere a ,,ereziilor” iudeo-creştine o găsim ca firească şi la iudeo-creştinul Hegesip pe la anul 190, care propune confiscarea tuturor manuscriselor ce le contraziceau pe cele mozaice. Urmaşii lor întru ,,revelaţii’’ şi crime fără seamăn – cazarii bolşevici – au procedat la fel cu cultura românilor după anul 1947 şi nimeni nu are de spus nimic în această direcţie.    

     Să amintesc al doilea grup de ideologi ai ivriţilor numiţi saducei, care erau politicienii ţării şi considerau că interesele statului nu pot fi sacrificate de dragul religiei iar practicarea cu fanatism a acesteia nu rezolva problemele interne şi externe ale societăţii ivrite. Ei negau nemurirea sufletului şi ca urmare învierea, afirmînd deplina libertate a omului, dar erau foarte severi în aplicarea justiţiei după legea textelor sacre. Nu acceptau decît Tora scrisă şi refuzau învăţăturile orale ale Talmudului practicate de fariseii, fiind consideraţi nişte încăpăţînaţi. Scrierile rabinice care aparţin numai curentului fariseilor, nu sînt deloc blînde cu saduceii, ei dispărînd din istorie după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70.     

     Unul din gravele probleme care năşteau zilnic conflicte între aceste curente ideologice era calendarul practicat de fiecare grupare. Saduceii ţineau după calendarul esenilor care avea 365 de zile şi îşi ordonau toate sărbătorile după acest îndrumat dar fariseii din Alexandria au venit pe la începutul secolului l î.e.n. să impună calendarul lor de 360 de zile, preluat de la egipteni şi care dădea peste cap toată tradiţia ivriţilor şi scrierile religioase. Acest conflict a fost ,,rezolvat” de către farisei în timpul revoltei începută în anul 66 cînd i-au cam masacrat pe saducei de nu le-a mai rămas urma după ce romanii au pîrjolit Ierusalimul în anul 70.      

     La începutul verii anului 66, fanaticii de la Qumran – fariseii zeloţi – declanşează războiul împotriva neamului omenesc fiind prima conspiraţie de acest fel concepută şi pusă în practică de către o grupare mînată cu sălbăticie de fanatism religios şi naţionalism belicos. Un grup de sicari au cucerit de la romani Masada iar preoţii Templului au oprit sacrificiile închinate împăratului roman care se făceau în lăcaşul de cult încă din timpul lui Augustus din anul 6, cheltuielile fiind susţinute din caseta imperială, ambele fapte de rebeliune înfăptuindu-se sub comanda ,,fiilor lui Sadoc”, adică a adepţilor fanatismului propovăduit de către fariseul Sadoc.     

     Alăturată fanatismului noii renaşteri a religiei mozaice prin Frăţia de la Qumran, a urii maniacale împotriva Neamurilor şi faţă de stăpînirea romană, toate acestea au dus la declanşarea revoltei iudeilor împotriva tuturor. Faptele sînt amintite de istoricul roman Tacitus în Istorii la V,13 care scrie despre iudei: ,,această naţiune, duşmană a oricărui cult religios şi care se dedă superstiţiilor” nu a găsit de cuviinţă să îndepărteze pericolul războiului cu romanii ,,prin făgăduinţe sau jertfe expiatorii”. Dar nu este numai atît. În Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, Suetoniu care a cunoscut aproape direct evenimentele spune despre revolta iudeilor că a avut un alt motiv, cel care se găseşte în manuscrisele descoperite la Qurman, cuibul fanaticilor iudei şi scrie în Cartea a opta, despre Vespasian astfel: ,,4 În tot Orientul se răspîndise o veche şi statornică credinţă că destinul hotărîse imperiul lumii pentru oameni proveniţi din Iudeea în această epocă. Crezînd că această prevestire se referă la ei – în realitate ea se referea la un comandant roman, aşa cum avea să arate evenimentele – iudeii s-au revoltat, l-au ucis pe guvernatorul lor şi l-au respins, capturînd o acvilă, pe legatul consular al Siriei care venise în ajutor”.     

     Informaţiile venite peste timp de la Suetoniu sînt dovada istorică de netăgăduit a faptului că iudeii, în fanatismul şi turbarea lor nebună au vrut să pună mîna pe imperiul roman şi să-şi ungă un împărat pentru a-şi impune schisma satanistă aşa cum vor face după 1900 de ani cu cel rus unde au impus un alt cult satanist de-al lor – comunismul bolşevic. Dar planul ivriţilor este dezvăluit goimilor cap de lut chiar în făcăturile lor pretinse a fi primite prin taina vedeniilor de care erau numai ei chemaţi şi învredniciţi.       

     În scrierea lui Saul intitulată Faptele apostolilor avem confirmate întocmai de către o peană mozaică, informaţiile venite de la Suetoniu la 1,6 şi următoarele: ,,Deci apostolii, pe cînd erau strînşi laolaltă L-au întrebat: «Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?»” El le zice că nu este treaba lor dar le răspunde: «Ci voi veţi primi o putere, cînd se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, pînă la marginea pămîntului»”. La 13,47 ne arată că marginile pămîntului îi privea obligatoriu pe toţi netăiaţii împrejur: ,,Te-am pus să fii lumina Neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginea pămîntului.” şi continuă plin de fală la 15,3 unde povesteşte că au umblat prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea Neamuri- lor la Iahwe.” chiar dacă înainte nimeni nu se pupase în bot cu Întunecimea Sa şi deci nu avea de ce să se întoarcă! Mărturia lui Saul este mai mult decît edificatoare, completînd-o pe cea a lui Suetoniu, ambele venind din perioada cînd ei puneau la cale războiul împotriva neamului omenesc.      Ca să nu fie dubii privind mintea lui Saul cînd s-a întîlnit cu Iahwe, dau un tras unde ne spune la 9,15: ,,el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă numele meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel”, chiar dacă nimeni nu era doritor să-i cunoască scornelile. Asemenea poveşti de ciocofleadură nu le-a plăcut deloc împăraţilor romani şi geţi. La 26,18 Saul pretinde că a fost trimis de Iahwe peste Neamuri ,,să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Elohim.” Noi ştim prea bine ce a însemnat iudeo-satanismul cînd a fost impus în imperiul roman după anul 381 şi bolşevismul după anul 1945.     

     Fanatismul turbat privind impunerea mozaismului ca unică religie în lume este dovedit tot de Faptele apostolilor care scrie fără nici o ezitare la 15,5: ,,Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moşe.”  şi mai departe la 15,7 ..Neamurile să audă cuvîntul evangheliei şi să creadă”, continuînd cu 15,19 ,,De aceea, eu sînt de părere să nu se pună greutăţi acelora care se întorc la Iahwe.”  Dacă acţiunea ar fi reuşit, turbaţii ar fi mărit tezaurul templului pînă în înaltul ceriului unde să adune recolta de prepuţuri de la Neamuri şi mare bucurie ar fi fost în tot neamul întunecaţilor conduşi de Talpa Iadului. Şi tot ei ar fi fost beneficiarii industriei de cuţitaşe cu care trebuiau tuşinate abajururile goimilor, iar această prosperitate de prospături era numai pentru ei. Tot aşa sînt astăzi beneficiarii industriei holocaustului şi ai celor ,,şase milioane de asasinaţi de către naziştii germani şi fasciştii români” din care ei au tras şi mai trag un folos gras de mii de miliarde de euro. Şi tot aceşti turbăcioşi s-au jucat cu focul prin Roma la 18 iulie 64, pîrjol care a durat 9 zile fiind distruse două treimi din oraş. Deşi faptele au fost relatate de către scriitorii latini, cultura occidentală nu vrea să reţină informaţiile pe motiv că au un caracter antiiudaic. Dar zicerile din Faptele apostolilor scrise de către un ivrit sadea sub ,,îndrumarea” lui Iahwe, pe care le dau în continuare, tot antisemite sînt? Cînd Saul ajunge la Roma pentru a fi judecat de împăratul Nero în primăvara anului 61, şărpăria mozaică din oraş îl ia la rost pe zurbagiu spunîndu-i la 29,22: ,,Dar vrem să auzim părerea ta, pentru că ştim că partida aceasta pretutindeni stîrneşte împotrivire.”, acuzîndu-l la 24,5 că ,,pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pămîntul, este mai marele partidei Nazarinenilor”, adică să înţelegem şi noi după propria minte: pe unde apărea el şi ai lui se aprindea para focului şi astfel pîrjolul era gata!      

     Saul spune că atunci cînd a avut vedenia în ,,drumul Damascului” s-a dus în deşert, în Arabia să se limpezească şi să creadă. Ori aici Arabia era ţinutul locuit de triburile arabe din sud-vestul Siriei care se învecinau cu esenii din Palestina, iar Apolo împreună cu clica lui, erau stăpîni la Qumran. Cred că Saul aici a stat el în adînci meditaţii pentru că zicerile lui au multe elemente din scrierile descoperite la Marea Moartă. Ajungînd la Roma, el a adus în cetate şi ideile fanatismului religios de la Qumran, care s-au aprins sub nasul romanilor de atîta dor şi of pentru Iahwe.         

     Că oamenii din acele vremuri nu dădeau o para chioară pe toată pălăvrăgeala ivriţilor plini de viclenie o recunoaşte chiar Saul, care ajuns Atena, începe să-i aburească rău pe fudulii urmaşi ai lui Sofocle şi Platon cum găsim la 17,32: ,,Cînd au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc iar alţii au zis: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată»”. Grecii nu gustau deloc umblatul cu capra, după cum se vede din text! Iudeii înţelegeau poveştile lui Saul ca pe o acţiune de distrugere a religiei lor şi se duc cu pîra la Galion, conducătorul Ahaiei, care îi lămureşte cum se vede la 18,13-15: ,,Omul acesta aţîţă pe oameni să se închine lui Iahwe care este împotriva Legii… Dar dacă este vorba de neînţelegeri asupra vreunui cuvînt, asupra unor nume şi asupra Legii voastre, treaba voastră; eu nu vreau să fiu judecător peste aceste lucruri.” Şi toată umblarea lui Saul s-a făcut numai în rîndul mozaicilor care locuiau printre Neamuri cum scrie el la 21,20,21: ,,Vezi frate cîte mii de iudei au crezut, şi toţi sînt plini de rîvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moşe, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.” La 11,19 scrie să ne fie învăţătură de minte: ,,şi propovăduiau Cuvîntul numai iudeilor”, pentru că la 10,28 se face dezvăluirea: ,,nu este îngăduit de Lege unui Iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam.”     

     Clar şi luminos şi pe faţă şi pe dos! Canci Neamuri la convertire, deci este vorba de o schismă în sînul mozaismului şi nimic comun cu religia crucii sau creştinismul arimin al geţilor care s-a răspîndit în tot imperiul roman!     

     În scrierile istorice moderne nu mai sînt amintite informaţiile transmise de Suetoniu, pentru că nu dau bine deloc la pretinsa persecuţie şi prigonire a mozaicilor.       

     Revolta a izbucnit simultan în toate locurile cu populaţie mozaică mai numeroasă din provinciile imperiului roman: Egipt, Iudeea, Idumeea, Siria, Samaria şi Galileea. Zeci de oraşe au fost cuprinse de flacăra măcelurilor. Începutul a fost fulminant pentru mozaici ucigînd în cîteva săptămîni pînă să se dezmeticească Neamurile, 220000 de persoane cum spune Dio Casius. Iar alte 200000 de oameni au fost măcelărite separat în Cipru. Chiar dacă cifrele lui Dio Casius pot fi considerate ca exagerate, ele arată că acţiunea a fost planificată cu multă grijă – aşa cum dovedesc chiar planurile lor de luptă, cunoscutele scrisorele descoperite după 1947 în peşterile de la Qumran – şi a reuşit datorită surprizei. În Egipt revolta lor a fost înăbuşită într-o baie de sînge de către Alexandru Tiberiu care ocupa funcţia de procurator, la fel întîmplîndu-se cu toate cetăţile din afara Palestinei.     

     Toate istoriile cînd vorbesc despre aceste evenimente, se opresc doar la ce s-a întîmplat în Palestina pentru a eluda cu bună ştiinţă că acţiunea a fost concepută şi executată de toate Frăţiile, iar cele mai multe erau printre Neamuri, care la un semnal au pus mîna pe arme şi au trecut în mare grabă să le ia sînge tuturor celor netăiaţi împrejur, ce le-au ieşit în cale. La această revoltă au luat parte şi idumeenii, populaţie arabă din sud-estul Iudeei, care a fost trecută la iudaism cu sabia în anul 129 î.e.n. de către Ioşua Hyrcan după cucerirea ţinutului acestora.     

      Împotriva zeloţilor şi a idumeenilor rabinul şef Hanan a ridicat poporul şi astfel a început războiul civil care a durat pînă romanii au început asediul Ierusalimului în vara anului 70. În această perioadă de timp de peste trei ani iudeii s-au tăiat între ei pe săturate, dar s-au tăiat şi cu cei pe care i-au chemat în ajutor – idumeenii care au părăsit Ierusalimul în anul 67, oraşul fiind stăpînit de terorismul zeloţilor veniţi cei mai mulţi de la Qumran. Încă de la începutul revoltei, ea s-a transformat într-un adevărat război civil între fanaticii naţionalişti-religioşi, teocraţia care era împotriva mişcării şi regalitatea formală, susţinută de Roma prin Agripa ll, ajungînd să se dea lupte chiar în incinta sacră a Templului. Răsculaţii înving trupele regelui şi legiunea procuratorului Siriei trimise să-i aducă la ascultare pe iudei iar aceste victorii au adus în tabăra lor o adevărată beţie a nebuniei. Ei ocupă Galileea şi îi incită pe idumeeni împotriva romanilor astfel că la sfîrşitul anului 66 răsculaţii controlau Iudeea, Galileea şi Idumeea.     

     În manuscrisul Cartea revelaţiilor esene, ascuns bine în arhivele secrete ale Vaticanului şi scris sigur înaintea anului 30, cînd fariseul Apolo, venit din Alexandria, a ocupat prin forţă acest centru, autorul descrie, cu ajutorul unei vedenii, ce se va întîmpla cu negustorii şi cămătarii ivriţi care se considerau stăpînii de drept ai lumii şi fără tăgadă li se cuvenea freza cea mai înaltă în imperiului roman. Textul este o confirmare a scrierii lui Suetoniu despre pretenţiile negustorilor ivriţi, dar descoperită după 1900 de ani! Ne mai spune manuscrisul despre felul cum va fi distrus Ierusalimul şi tot neamul lor mare iubitor de avere şi mărire. Tot aici găsim informaţia că aceşti negustori – adică fariseii mozaici – prin înşelăciunile lor au amăgit popoarele şi au căsăpit pe mulţi care nu le înghiţeau făcăturile.  

                          ,,Pentru că zilele tîrguielilor voastre au trecut                         

                            Şi trecute, de asemenea, sînt zilele voastre de vînătoare şi ucidere,                     

                            Iar acela care ţine în robie va avea parte de robie,                         

                           Şi acela care ucide cu sabia, de sabie va pieri,                         

                           Şi negustorii Pămîntului vor plînge şi vor jeli,                         

                           Că nimeni nu va mai cumpăra nimic.                         

                           Negustori de aur, argint şi pietre preţioase,                         

                           De perle şi ţesături scumpe, de purpură, de mătăsuri, de sulimanuri                         

                           De marmură, de vite şi de oi, de cai,                         

                           De căruţe, de sclavi şi de suflete omeneşti,                         

                           Toate acestea nu le veţi mai putea cumpăra nici vinde,                         

                            ………………………………………………….                         

                           Pentru că negustorii au fost veneraţi ca                         

                           Cei  mai vrednici oameni ai pămîntului,                         

                           Şi prin înşelătoriile lor popoarele au fost amăgite,                         

                           În incinta ta a fost batjocorit sîngele profeţilor, al sfinţilor                         

                          Şi al tuturor celor care au fost măcelăriţi pentru credinţa lor.   

                             ………………………………………………                      

                          Şi fraţii mei îmi prinseră mîna                     

                          Şi cu mare greutate se tîrîră afară din mîl,                         

                          Şi ei se aşezară rătăciţi pe plaja de nisip,         

                              …………………………………….

       Această revelaţie privind nimicirea Ierusalimului s-a adeverit aşa cum este scrisă în textul esen, pe care lumea l-a cunoscut după 1930.     

     Ivriţii nu au reuşit să pună flacăra răscoalei – deşi au încercat – în Samaria cu populaţia ei majoritar aramaică/scitică ce practica o religie diferită de mozaism. Trebuie menţionată povestea cetăţii Skithopolis(oraşul sciţilor sau Beth Skean în ebraică) din sudul Galileei care a fost atacată de mai multe ori de către fanaticii iudei fără a reuşi să o cucerească şi să aducă Neamurile scitice, arimine şi elene din ea, cu sabia la sînul lui Iahwe      

     Romanilor nu le venea a crede că primeau asemenea recunoştinţă din partea ivriţilor ce se bucurau de atîtea privilegii faţă de celelalte popoare ale imperiului. Împăratul Nero îl numeşte pe Vespasian să-i potolească pe iudei şi acesta ajunge în Antiohia, capitala provinciei Siria iar de aici pleacă spre Samaria în fruntea legiunilor V şi X împreună cu trupele regilor clientelari unde se întîlneşte cu fiul său Titus care era însoţit de legiunea XV. Galileea a fost recucerită de către romani cu legiunile V, X, şi XV, o legiune avea 6100 de infanterişti şi 120 de călăreţi. După o lună de asediu, Iotapata, cea mai puternică cetate din Galileea este cucerită la 20 iulie 67 şi distrusă pînă la temelii iar masacrarea bărbaţilor a fost făcută de romani cu mult sîrg fiind iertaţi numai copii şi femeile care au fost vînduţi ca sclavi.     

     Josephus Flavius care conducea armata răsculaţilor din această cetate, cade prizonier şi va avea acest statut pînă în decembrie 69 cînd va fi eliberat. Romanii cuceresc şi celelalte cetăţi din Galileea, Iudeea şi Idumeea pînă la sfîrşitul anului 67, încercuind total Ierusalimul dar opresc campania de cucerire a oraşului pentru că încep tulburările la Roma după sinuciderea lui Nero la 9 iunie 68. Într-un an se perindă pe tronul imperiului Galba, Otho şi Vitelius iar în decembrie 69 Vespasian devine împărat.     

     La cucerirea Ierusalimului au participat legiunile V, X, XV şi Xll venită din Siria care a fost înfrîntă în Galileea în anul 66 de către răsculaţi şi dorea să-şi spele ruşinea. La începutul lunii iunie a anului 68, Ierusalimul se afla încercuit de trupele romane care erau poziţionate la distanţe între 35 şi 60 km faţă de oraş, doar zona de sud-est către deşert unde se afla şi Masada era încă penetrabilă pentru iudei. În primăvara anului 69 Ierusalimul era complet izolat de restul teritoriilor iar trupele romane aveau poziţiile la 5-35 de kilometri faţă de cetate. Povestea lui J. Flavius privind venirea a peste un milion de iudei de Paşti la Ierusalim în anul 70 pentru omagierea sărbătorii şi pe care romanii i-ar fi măcelărit pînă la unul este… o poveste mozaică!     

     La începutul anului 70 la Ierusalim a reizbucnit cu şi mai mare violenţă războiul civil care a dus la incendierea proviziilor de grîu adunate ca bir în incinta Templului, ce puteau asigura hrana oraşului pe cîţiva ani. În Războiul iudeilor cu romani V,25 J. Flavius spune că:  ,,Întreaga zonă din jurul Templului a căzut pradă flăcărilor, oraşul s-a transformat într-un pustiu, pradă războiului civil, iar toate grînele care s-ar fi dovedit salvatoare pentru cîţiva ani de asediu au fost în cele din urmă mistuite de flăcări”. Dacă oraşul a ajuns o ruină, îl întreb pe mincinosul Flavius unde a stat milionul de mozaici veniţi să se pupe puţin cu Iahwe de sărbătoarea Pesah.     

     Incendierea oraşului în timpul războiului civil s-a petrecut în luna ianuarie 70 cînd romanii în frunte cu Titus încă nu plecaseră din Alexandria. Numărul total al luptătorilor iudei din cetate a fost evaluat de J. Flavius la 23400 oameni dintre care 5000 de idumeeni veniţi din nou în ajutorul iudeilor. Vedem cum singur se contrazice mincinosul iudeu, la o populaţie de peste un milion de oameni ce pretinde că erau în Ierusalim cum vrea el să ne convingă, au avut curajul să pună mîna pe arme numai 18000 pentru apărarea independenţei lor şi a Templului lui Iahwe. Dar restul ce făceau? Jucau zaruri, puneau de vreo afacere sau se gîndeau ce bine va fi în îm-părăţia lui Iahwe! Prea neobrăzat s-a arătat mozaicul cu pretenţii de profet faţă de adevărul istoric. O parte din populaţia civilă a reuşit să fugă la romani dar străjile puse peste tot de zeloţi au oprit acţiunile de evadare din oraş.     

     După cum prezintă J. Flavius războiul, cea mai mare parte a victimelor au fost făcute chiar de către iudei în războiul fratricid pe care l-au continuat timp de trei ani! Titus le-a propus iudeilor de trei ori să se predea ca să salveze distrugerea totală  a oraşului care a fost incendiat chiar de către ei, pentru a-i opri pe romani şi amplificat de aceştia pentru a-l supune. Oraşul a fost cucerit la data de 25 septembrie 70, zidurile au fost distruse în totalitate s-a arat pe ruine să nu mai fie locuit vreodată.     

     O proorocire făcută cu aproape 40 de ani înainte de către adevăraţii eseni spunea că faptele se vor întîmpla chiar aşa! Femeile şi copii sub şaptesprezece ani au fost vînduţi ca sclavi, bărbaţii bătrîni, neputincioşi sau răniţi au fost ucişi, alegîndu-se un număr de unsprezece mii pentru jocurile din amfiteatre sau pentru triumful de la Roma. Înfrîngerea ivriţilor şi distrugerea Templului din Ierusalim a fost primită cu mare bucurie de către greci şi celelalte neamuri din imperiu sperîndu-se că s-a pus capăt fanatismului iudeo-mozaic şi urii faţă de Neamuri. J. Flavius după ce şi-a trădat neamul, fiind convins de darul profeţiei şi considerîndu-se un al doilea Ieremia s-a pus să scrie fel de fel de minciuni care să schimbe istoria lumii şi a neamului său prin prezentarea falsă a realităţii! A mai existat o scriere a acestui război făcută de către Justus din Pistos, unul dintre conducătorii partidului antiroman din Galileea şi care prezenta revolta total diferit faţă de ce a scris Flavius fiind foarte nefavorabilă iudeilor, dar textul a rezistat pînă în secolul X după care a dispărut.    

     În Antiohia, cetăţenii cer lui Titus expulzarea iudeilor din cetate şi ţinuturile aparţinătoare pentru veşnicele răzvrătiri, dar acesta le dă următorul răspuns: ,,Da, dar patria lor, unde ar trebui să fie retrimişi ca iudei, a fost distrusă iar nici un alt teritoriu nu ar putea să-i primească”. Dezamăgiţi, locuitorii au cerut generalului roman, măcar să le fie distruse tăbliţele de bronz pe care erau scrise drepturile iudeilor, însă şi această cerere a fost refuzată. Am copiat acest citat spre a distruge încă o minciună pe care se bazează istoria mitologic-scornitoare a ivriţi- lor, nu Titus i-a împrăştiat în toată Asia şi Europa ci lăcomia şi dorinţa lor de a trăi numai pentru a aduna avere. Citind Faptele apostolilor scrise tot de un iudeu şi cu ceva ani înainte de izbucnirea revoltei din anul 70, constatăm cu surprindere că erau răspîndiţi dar nu de romani şi din buna lor voie şi lăcomie, în toate oraşele din Asia, Siria, Mesopotania, Misia, Capadocia, Galaţia, Egipt, Grecia, Macedonia şi chiar la Roma în inima duşmanului lor de moarte!      Iar scrierea lui Ezechiel confirmă patima lăcomiei ivriţilor scriind la 36,19 despre neamul său alungat de Iahwe: ,,I-am risipit printre Neamuri şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele.” Vedeţi răilor că mai sînt goimi care nu au capul de lut şi ştiu să vă citească corect făcăturile pe care le-aţi clocit în cele mai întunecate cotloane ale iadului.     

     Dacă Ierusalimul în acea vreme avea o populaţie cam de 70000 de suflete, în   Alexandria trăiau cam 40000 de mozaici, în Roma cam 20000 mozaici, în Babilon cam 10000 mozaici, ei fiind răspîndiţi cam jumătate printre Neamuri şi jumătate în Iudeea, care avea o populaţie formată în majoritate din ivriţi. Iar această împrăştiere a lor s-a făcut lent în funcţie de cine deţinea puterea în zonă şi de drumurile comerciale din fiecare epocă istorică. Titus după cum am arătat mai sus, dacă nu i-a protejat pe toţi iudeii, nu i-a împrăştiat în lume aşa cum vreau ei să-şi justifice lipsa totală de ataşament faţă de ţara de baştină.     

     După eşecul revoltei fanaticilor de la Qumran, trebuiau găsiţi şi ceva vinovaţi, iar dacă iniţiatorii mişcării au plătit cu viaţa, pentru a salva Frăţia lui Israel ce era la un pas de disoluţie, rabinii au căutat duşmani şi în scrierile ce le-au înflăcărat exaltarea lor mistică pretinzînd că diavolul i-a amăgit cu făcăturile lor! Pentru că era recunoscută şi în Tora, Cartea lui Eno a fost interzisă imediat după distrugerea Templului de către rabinul Simon Ben Jochai considerînd-o ca o scriere antimozaică şi a blestemat pe oricine o va citi! Informaţia în sine luată la socotit şi pe faţă şi pe dos spune foarte multe din tainele ei.     

     Textul Cartea lui Eno sau Enoh cum l-au iudaizat ivriţii, era o scriere sacră pentru cultul mozaic de multe sute de ani iar din Apocriful Genezei aflăm că chiar şi  Avram o considera o calea de înţelepciune ce trebuie urmată, fiind deci cunoscută cu mult înainte ca Moşe să urdească împreună cu Iahwe, trăsnăile cu care te îngrozesc! Tot în această scriere îşi are rădăcinile schisma fariseilor ce a apărut pe la începutul secolului ll î.e.n. Dacă asta nu se numeşte hoţie pentru că nu a reclamat încă nimeni tîlhăria, nu înseamnă că fapta nu a existat. Fiindcă şi Cartea lui Eno făcea parte din textele sacre mozaice, iar ,,înţeleptul” rabin Filon din Alexandria o ştia ca pe Tora, la fel cum spune că s-a iniţiat în ,,tainele cele mari” ale esenilor sau teurgilor din Egipt, rezultă concluzia firească şi clară, că mai toată ,,înţelepciunea” şi revelaţiile acestuia sînt luate din scrierile teozofiei geţilor care circulau în draci prin toată lumea antică aşa cum ne spune mitul solomonarilor.     

     După distrugerea templului din Ierusalim, rabinii din acest oraş au dispărut ca importanţă religioasă şi economică afirmîndu-se cu mare furie, cei din Alexandria formaţi la şcoala lui Filon numită Didascalia şi care a făcut omenirii chiar mai mult rău decît Cominfernul bolşevicilor cazari. Dar ei au folosit ca armă de luptă pentru a pune stăpînire pe imperiul roman, pînă la mijlocul secolului lll al erei noastre şi varianta economică prin controlul circuitelor economice şi financiare şi au adus statul în pragul falimentului, chiar încercînd o tentativă de a pune mîna pe putere în anul 260 cînd şi-au uns doi împăraţi ai imperiului, dar au dat greş.     

     În vara anului 70, cînd Ierusalimul era asediat de armatele romane, rabinul Iohanan Ben Zakai, după ce a ieşit din cetate pe furiş cu un mic grup de susţinători, a fost lăsat de Titus să se ducă la Yabne pe litoralul Mediteranei, oraş cruţat de romani unde a înfiinţat o şcoală pentru tinerii ivriţi care doreau să-l slujească pe Iahwe cu pana, continuînd industria falsurilor începută de priceputul rabinul eretic Filon în Alexandria prin Didaskalia lui. Aici s-a stabilit şi Sanhendrinul după distrugerea Ierusalimului, devenind centrul spiritual din Iudeea, iar evenimentele sînt povestite în manuscrisul esen Cartea .revelaţiilor esene, dar scrisă cu 40 de ani înainte şi descoperit după 1900 de ani!     

      Istoricul Burkitt în lucrarea Jewish and Christian Appocalypses, apărută în anul 1913, scrie la p. 15,16 despre aceste evenimente următoarele: ,,Acestea sînt rămăşiţele cele mai caracteristice a ceea ce, cu toată îngustimea şi incoerenţa sa, mă voi aventura să numesc «epoca eroică a istoriei mozaicilor», perioadă în care iudeii au încercat să transpună în fapte menirea lor de popor ales al lui Iawhe. Sfîrşitul a fost catastrofal, dar acest popor a lăsat doi urmaşi, Frăţia/Biserica creştină şi şcolile rabinice, fiecare ducînd mai departe unele dintre ţelurile iniţiale”. Dacă ar fi cunoscut el manuscrisele de la Marea Moartă ar fi avut ce scrie!      

     Să ne desluşim acum cine erau aceşti creştinii de început, care, după scriitura tuturor mincinoşilor, erau nişte iudei ce l-au cam lăsat pe Iahwe mai încolo şi s-au apucat de glume şi şotii cu unul numit Iisus. Plăsmuind fel de fel de gugumănii cu pretenţii de adevăr sacru, Saul scrie în Faptele apostolilor la 11,26 că a dat ucenicilor săi din Antiohia numele de ,,creştin” pentru că arătau mare ascultare faţă de zicerile lui Iahwe. Prin mare ascultare trebuie să înţelegem că nu urmăreau chiar punctul şi virgula, pentru că ideologia creştină nu are nimic comun cu iahwismul şi atunci vine firească întrebare: ori apostolul minte cu neobrăzare în apostazia lui, ori adevărurile stau chiar aşa şi atunci ceva pute rău în lumea asta?      

     Ca să-l dovedesc pe mişel de mare mincinos, dau un tras din J. Flavius care în Antichităţi iudaice, la XVlll,3 ne zice: ,,Tot în vremea aceea a trăit şi Iisus, un om înţelept, dacă este îngăduit să-l numim om. Căci a fost autorul unor lucrări minunate, învăţător al oamenilor care primesc cu plăcere adevărul: pe mulţi iudei şi de asemenea pe mulţi dintre neamuri i-a atras la sine. Acesta era Cristos. Tras în judecata lui Pilat de către primii noştri oameni, deşi l-a pedepsit cu crucificarea, totuşi n-a încetat de a fi iubit de acei care întîiaşi dată l-au iubit. Căci a apărut a treia zi din morţi, după spusa proorocilor divini, care multe alte minuni ne-au vestit despre el. Iar secta, numită după el, a creştinilor, n-a încetat nici pînă astăzi.” Dacă textul este autentic şi nu o interpunere a vreunui copist zelos, atunci Şaul este dovedit ca mincinos chiar de către un contemporan şi confrate de-al lui, creştinii şi-au luat nu-mele după cel crucificat la cererea rabinilor. Dar acest cuvînt era numai în limba getă şi nici urmă la celelalte neamuri iar istoricii romani Tacitus şi Suetoniu l-au folosit cu sensul de om bun aşa cum era şi în religia strămoşească . Iar dacă neîntinaţii credincioşi s-au numit creştini înseamnă că aveau şi o teologie de te rupea la glagorie să fie sclipitoare şi peremtorie cum recunoaşte chiar Saul cel plin de vedenii şi tîmpenii, dar şi minciuni de oameni nebuni.     

     În Faptele apostolilor, la 10,45 recunoaşte că Neamurile aveau deja primit Duhul Sfînt şi nu doreau să guste otrava satanistă pe care o pitroceau ei de zor: ,,Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veni-seră cu Petru, au rămas uimiţi cînd au văzut că darul Duhului Sfînt s-a revărsat şi peste Neamuri.” Acest adevăr năucitor îl ştiau toţi ivriţii făcători de vedenii şi tîmpenii, cu mult timp înainte, de la esenii din Palestina cum este dovedit fără putinţă de tăgadă la 11,1: ,,Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea, au auzit că şi Neamurile au primit Cuvîntul lui Dumnezeu.”     

     Eusebiu din Cezareea(260-340), a fost unul dintre primii apologeţi ai iudeo-creştinismului şi consideră descrierea esenilor din Egipt făcută de către Filon drept comunitatea creştină primară. Clar ca lumina zilei zicerea prelatului grec, dar erau şi în Palestina aceşti eseni, adică geţi din Frăţia Celui Ales, amintiţi chiar de tartorii iudaismului, marii rabini plăsmuitori şi scornitori Filon şi J. Flavius, însă cu vreo 200 de ani înaintea minciunilor lui Saul. Episcopul Meliton din Sardes spunea pe la anul 176 că filozofia creştină a venit de la barbari şi s-a răspîndit în imperiul roman iar Justin Martirul înainte de anii 150 scrie despre sciţi/geţi că erau mari iubitori de filozofie creştină! În Noul Legămînt al lor, pe care pretind că l-au primit prin vedenii de la Iahwe, găsim adevăruri năucitoare pentru orice minte sănătoasă. Spun ei că aceste scrisorele cu pretenţii de adevăruri sfinte şi verşnice, nu sînt decît ,,basme evreieşti şi de porunci date de oameni care se întorc de la ade-văr”(Epistola lui Pavel către Tit, 1,14), ,,basmele lumeşti şi băbeşti”(Epistola lui Pavel către Timotei 4,7) cum le-a judecat şi Celsus în scrierea sa Doctrina Adevărului, sau cum găsim în A doua epistolă sobornicească a lui Petru, la 1,16: ,,nu întemeindu-se pe nişte basme meşteşugit alcătuite.”       Filozofia este un sistem de concepte care urmăreşte luminarea sufletului şi a minţii omului prin învăţătură şi adîncă cugetare pentru a ajunge la înţelepciune.     

     Basmele ,,lumeşti”, ,,băbeşti” sau ,,evreieşti” oricît de ,,meşteşugit alcătuite” ar fi, sînt doar nişte scorneli ale unor oameni puşi pe şotii sau duşi rău cu pluta şi numai atît iar dacă aceste născociri sînt impuse ca adevăruri sfinte, atunci respectivele societăţi trăiesc într-o minciună şi depravare absolută.         

     Oare adevărul nu are şi el dreptul să se răspîndească printre oameni, astfel ca să nu mai trăim după făcăturile sataniştilor ivriţi?       

     Suetoniu(75-169 e.n.), în Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, în cartea a treia despre împăratul Tiberius            (14-37 e.n.) spune că: ,,A interzis religiile străine, cultele egiptene şi iudaice, constrîngîndu-i pe adepţii superstiţiilor egiptene să-şi ardă hainele şi obiectele sacre. A răspîndit în provinciile cu climă aspră neamul iudeu sub pretextul serviciului militar iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta pe cei care aveau un cult similar i-a izgonit din Roma sub ameninţarea unei servituţi perpetue dacă nu se supuneau”.

     Informaţia are o importanţă covîrşitoare pentru demascarea minciunii iudeo-creştinismului, fiindcă dovedeşte faptul că după asasinarea lui Ili, iudeii farisei au început să-şi arate ,,revelaţiile” şi pe la Roma ceea ce nu a fost deloc pe placul stăpînilor lumii. Iar istoricul roman face precizarea că era vorba de o schismă din mozaism şi nu de o religie nouă datorată unor curente doctrinare apărute de nu se ştie unde şi răspîndită ca fulgerul aşa cum susţin toţi plăsmuitorii de adevăruri creştine. Dar ei au fost alungaţi din Roma şi în timpul împăratului Claudius pe la anii 50 tot pentru neliniştile lor revelate şi belicoase, zbîrnîite pe sub nasul romanilor.     

     Şi pentru că nu aveau destul curaj şi mai ales putere să se măsoare în sabie cu duşmanii lor de moarte în inima căruia – în Roma cea coruptă – două zeci de mii de ivriţi se lăsau persecutaţi şi prigoniţi, la 18 iulie 64 le-au pus de un cumplit parpalac, dînd foc oraşului. Istoricii spun că este sminteala lui Nero şi trag obloanele. Acţiunea însă trebuie pusă în relaţie directă cu Frăţia lui Belial de la Qumran a fanaticilor ivriţi farisei numiţi zeloţi, care îi tot încercau pe romani cu fel de fel de fapte ghiduşe să vază pînă unde se poate întinde coarda. Nero a dat ordin ca să fie cîteva sute răstigniţi, dar aceştia nu erau creştini ci fanatici farisei sau zeloţi, aşa cum scrie foarte limpede Suetoniu despre zurbagii şi vicleniţii din sînul Romei care aparţineau unei schisme mozaice.     

     După revolta lor din 66 şi distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70, influenţa zeloţilor a scăzut mult în rîndul Frăţiei lui Israel, afirmîndu-se fariseii moderaţi care încercau să pună mîna pe imperiul roman cu ajutorul pungii şi al intrigilor. Cumpărîndu-şi cu bani mulţi cetăţenia romană, o parte dintre ei s-au apropiat pe neobservate de cercurile puterii imperiale, devenind şi senatori. Pînă către prima partea a secolului ll, episcopii iudeo-creştini ai Romei au fost ivriţi tăiaţi împrejur care ţineau regulile mozaice şi nici pomeneală de obiceiurile creştine care la ei vor apărea odată cu episcopii de origine greacă sau siriacă ce le-au luat locul pentru a răspîndi în lume cultul minciunii şi urii faţă de semeni şi adevăr.       

     Pînă la incendierea Romei, iudeo-fariseii nu era persecutaţi de către romani ci chiar apăraţi, dar după această ispravă şi după pretenţia publică de a conduce imperiul roman pentru că ei au fost hărăziţi de către Iahwe să conducă lumea, sînt priviţi cu mare dispreţ de toată lumea. Pilduitoare este bucuria ce a cuprins populaţiile din imperiul roman, după dărîmarea Templului din Ierusalim văzut ca un cuib al Satanei şi al urii maniacale arătată de ivriţi împotriva neamului omenesc.     

     În scrierea amintită mai sus a lui Suetoniu, acesta spune despre Nero că: ,,i-a supus la chinuri pe creştini(de nu va fi o făcătură a catolicilor care şi-au băgat coada în text pentru că manuscrisul este din secolul Xl, mai sus am arătat că acelaşi autor îi considera schismatici mozaici) neam dedat unei superstiţii noi şi vinovate”.     

      Iar Tacit(55-120) care a trăit evenimentele pe viu, spune în Anale: ,,Pentru a ascunde murmurele de nemulţumire legate de incendierea Romei, Nero a desemnat ca acuzaţi indivizi urîţi pentru ticăloşiile lor, pe care mulţimea îi numea creştini. Acest nume venea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese supus supliciilor de către procuratorul Ponţiu Pilat. Reprimată la un moment dat, această execrabilă superstiţie deborda din nou, nu numai în Iudeea, leagăn al nenorocirilor, ci şi la Roma, unde tot ce se cunoaşte ca atroce şi infam, se revarsă din toate părţile. Sosiră mai întîi, cei care îşi mărturiseau credinţa lor, apoi, sub îndrumarea lor, mulţi alţii, acuzaţi nu atît de a fi dat foc oraşului cît de ură împotriva neamului omenesc- odium humai generis”. Poate că istoricul Tacit care a prins urgia fiind copil, după vreo treizeci de ani cînd a scris lucrarea, a avut în mînă o parte din manuscrisele fanaticilor zeloţi cu toată turbarea lor, pe care noi le-am cunoscut după descoperirea de la Qumran sau poate că romanii au reuşit să dezlege limba unor iudei ce au spus şi gustul laptelui pe care l-au supt, după ce au trecut prin foc şi sabie Iudeea în anul 70.      

     Nimeni nu poate înţelege cum un popor mic, prigonit şi persecutat peste tot, să ajungă într-o perioadă de timp de 100 de ani să controleze circuitele economice ale imperiului roman şi să aibă pretenţia publică de a-i înlocui pe împăraţii romani în fruntea statului. Poate ne luminează ei cu vreo revelaţie!     

     Tacit foloseşte în text cuvintele chrestos şi chrestiani; dar christos şi chrestos avea sensul de bun, cinstit, onest iar cuvintele au fost folosite şi de Suetoniu. Deci nu este vorba de un personaj istoric cu numele acesta ci un apelativ cu sensul de bun, cinstit, aşa cum apare conducătorul Frăţiei Celui Ales în scrierile adevăraţilor eseni, cu numele de ,,Învăţătorul sau Maivîrstnicul”. Catarii erau numiţi de cei din afara comunităţii lor, ca oameni buni iar ţăranii ruşi, în feudalism se numeau crestiani. Explicaţia are legătură cu titlul de ,,fii ai luminii” pe care îl purtau adevăraţii eseni, uzurpat prin minciună şi sabie de către fanaticii zeloţi, şi care se ocupau printre altele de vindecarea trupului şi sufletului celui aflat în suferinţă indiferent de neam sau religie. Iudeii niciodată nu au avut asemenea practici sau milostenii între ei sau faţă de Neamuri. Dar cînd i-a luat pe fanaticii zeloţi sminteala înălţării de sine şi dorinţa de a conduce imperiul roman, au agăţat această podoabă la trăncăneala lor slută pentru că suna foarte bine şi era cunoscută de ceva lume din imperiul roman la acea vreme.     
     Domiţian(81-96) îi i-a la socotit pe ivriţii din jurul său infiltraţi în cercul puterii imperiale, pentru practicarea ,,obiceiurilor mozaice”. Sînt acuzaţi Manius Acilius Glabrio, consul în 91 executat împreună cu alţi doi aristocraţi pentru aceste năravuri. Ori una dintre proprietăţile lui Glabrio va servi de cimitir iudeo-creştinilor mai tîrziu. Sub sabie mai pică Flavius Clemens, vărul lui Titus şi al lui Domiţian şi soţia sa Flavia Domitilla, nepoata împăratului care i-a condamnat. Clemens a fost executat în 95 iar soţia sa a fost exilată în insula Pontia în anul 96 datorită aceloraşi acuzaţii de ,,moravuri mozaice”. Mozaicii au urmărit pe tot parcursul secolului l să antreneze schisma iudeo-fariseică împotriva Romei astfel să poată fi folosită pentru visele lor de mările mai sus de laba gîştei. De-a lungul secolului ll nu se înregistrează în imperiul roman persecuţii generale împotriva pretinşilor iudeo-creştini iar acţiunile sporadice au fost determinate de atitudinea populaţiilor locale împotriva acestei secte.     

     Împăratul Nerva(96-98) este revoltat de atitudinea episcopului Romei, ivritul Clement l (88-97), fost discipol şi apropiat al lui Pavel/Saul. Tradiţia spune că era fiul senatorului Faustinus, din ginta Flaviilor, aşadar, rudă cu Domiţian, şi tocmai această origine l-a salvat în anul 95 cînd s-au declanşat persecuţiile împotriva lor. După Dio Casius, motivele pentru care aceste persoane au căzut în dizgraţie au fost ,,ateismul şi obiceiurile mozaice”. Istoricul roman este foarte clar cu privire la realităţile acelor vremuri, ,,obiceiuri mozaice” şi nu creştine aşa cum o tot ţin plăsmuitorii şi scornitorii de istorii iudeo-cretine. Acest episcop al Romei a făcut puterii romane ceva nelinişti cu privire la scopurile activităţii lui fiind mazîlit în anul 97 la Cherson în nordul Mării Negre unde găseşte alţi două mii de iubitori ai lui Iahwe şi toţi tăiaţi împrejur. Încă odată este demascată falsificarea istoriei pentru că zurbagii şi scandalagii cu săbiuţe şi şiş erau ivriţii farisei care doreau să înhaţe de chică imperiul roman şi să-l înjuge la carul lui Iahwe iar ei să fie diriguitorii noii făcături, aşa cum au încercat în urmă cu mai bine de 200 de ani cu macedonenii care erau stăpînii Siriei! Chiar dacă nu au reuşit, ei nu au renunţat la proastele şi străcioasele năravuri. Este semnificativ faptul că cele cîteva mii de mozaici care s-au lăsat convinşi de gugumăniile lui Pavel/Saul au rămas cam la acelaşi nivel şi după 50 de ani pentru că la Cherson erau mazîliţi două mii de furioşi dar toţi tăiaţi împrejur. Deci grupul fanaticilor farisei care au pus la cale răzmeriţa din anul 66 ce a dus şi la distrugerea Templului din Ierusalim, nu dispăruse după terminarea luptelor ci mai supravieţuia prin mici frăţii, dar toate foarte subţiri şi nesprijinite de majoritatea mozaicilor. Aceste grupuscule care nu trec de două mii de suflete după informaţiile anticilor, sau poate că erau în realitate de două sau trei ori mai mult, sînt prezentate de apologeţii iudeo-creştinismului drept popoarele creşti-ne din imperiul roman de la sfîrşitul secolului l. Numai tîmpiţii pot crede asemenea scorneli gogonate!         

     Traian(98-117) le acordă ivriţilor mozaici în anii 98 sau 99 cetăţenia romană, dar pentru care merite, istoria nu ne spune! Privilegiul este trecut sub tăcere de către toţi istoricii iar ivriţii o trag tare cu persecuţiile îndurate sărmanii de la duşmanii lor de moarte, de parcă îi priponise moartea în inima Romei!      Eu cred că ,,meritul” pentru primirea cetăţeniei romane a fost cumpărat cu bani foarte mulţi plătiţi de mozaici în punga împăratului pentru războiul de cucerire şi distrugere a statului get. Vistieria imperiului era secătuită, iar impozite noi sau bani de jefuit nu mai existau pentru că ivriţii ,,persecutaţi”, cum ajunseseră cei mai  mari cămătari şi strîngători de impozite, îi adunaseră în cea mai mare parte în pungile lor. În imperiul roman dar şi în alte părţi în acele vremuri, războaiele erau privite ca mari afaceri unde unii participau cu banii, alţii cu sabia iar prada se împărţea. Dar şi ivriţii aveau un interes special în această acţiune criminală; distrugerea Frăţiei Celui Ales a părintelui Eno din Sarmisetuza sau cum au scris ei în Tora şi Talmud, distrugerea Domnului Gog din Ţara Magog. Edictul lui Traian din anul 112 care interzicea practicarea religiei crucii în imperiul roman se referea la creştinii arimini amintiţi de Pliniu cel Tînăr şi nu la sectanţii iudei desprinşi din mozaism şi cunoscuţi sub numele de farisei sau la grupul de fanatici desprins dintre aceştia pe care Flavius i-a numit zeloţi.                    

     Pentru a înţelege mai bine fenomenul să-l aduc pe Pliniu cel Tînăr(61-114) care a  ocupat funcţia de guvernator al Bitiniei scriind despre creştini că erau locuitori ai oraşelor dar şi ai satelor şi ogoarelor care au renunţat la vechile culte adoptînd unul nou închinat unui personaj numit Cristos. Să nu ne mai trimită preacucernicii în sutană să căutăm urşi polari în deşertul Saharei. Aici nu este vorba de iudei pentru că aceştia nu serveau ca meserie agricultura, nu locuiau în sate, nu mergeau în templele altor popoare, nu practicau ceremoniile imperiale romane şi nu se rugau în zori de zi către Sfîntul Soare. Iar lăcaşele de cult nu puteau deveni paragină după un asfinţit de soare, trecerea populaţiei la religia crucii a fost un proces lent şi de durată aşa cum o spune chiar scriitorul roman. Iar finalul citatului ,,să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu” arată că romanul nu îl considera pe Cristos o persoană fizică, ci un simbol sau un ideal demn de atins pentru orice muritor să devină asemenea zeilor, dar ritualul nu avea nici o legătură cu a zeloţilor de la Qumran sau cu mozaismul. O religie, nu se poate naşte peste noapte şi să cuprindă largi pături ale imperiului roman aşa cum pretind plăsmuitorii istoriei iudeo-creştinismului.      

     Amintesc spre completarea informaţiei că bitinii erau de neam trac adică get, iar cei din Tracia sînt pomeniţi de tăbliţa 60, pe la anul 35 ca adepţi ai religiei crucii. Vecini cu bitinii erau galaţii sau galii cei roşcaţi care s-au aşezat în regiune la anul 275 î.e.n. şi practicau cultul crucii şi al judecăţii cereşti/cinstite sau amănunţite (cris: cruce, judecată cerească + tos: cu amănuntul, mărunt, casă, baştină, revenire, a se întoarce acasă). Sensul cuvîntului cristos este de revenire sau reîntoarcere la baştina cerească –sau cetatea vieţii vii cum apare pe tăbliţe – după o călătorie a sufletului pe Pământ unde a fost întrupat în om.      Conceputul este unic în cultura lumii şi aparţine numai teozofiei mioritice. Textul surprinde o realitate pe care biserica iudeo-creştină a dorit să o falsifice şi să o ascundă pentru vecie, creştinismul ca religie şi practică de cult nu are nimic în comun cu pretinsele revelaţii divine ale unor plăsmuitori fanatici ivriţi. Credinţa este legată de cultul luminii şi al nemuririi ca fundamente ale existenţei umane pe pământ cultivate de religia geţilor ce avea ca simbol al sacrului crucea înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri, şi care a fost confiscată de biserica amintită mai sus prin minciună, sabie şi genocid.     

     După moartea lui Traian nu se mai aude nimic că aceşti creştini arimini au mai fost persecutaţi în imperiul roman. De la mijlocul secolului ll zeloţii desprinşi din curentul fariseilor nu mai au manifestări în viaţa publică romană şi vor dispărea înainte de mijlocul secolului lll dar se impun creştinii neamurilor, o tagmă de mişei cu năravurile lor copiate după religia geţilor însă invocînd scrierile mozaicilor şi plesniţi peste bot cînd se obrăzniceau în public de către împăraţii geţi care conduceau imperiul roman.                    

     În anul 115 mozaicii din Egipt şi Cyrene, plictisindu-se rău de cetăţenia pe care o primiseră plocon de la Traian, doreau ceva mai ochios şi le mai pun romanilor de o fierbinţeală pe la gioale răsculîndu-se în mai multe oraşe dar au fost reprimaţi de Marcius Turbo. Revolta lui Bar Kochba din anul 132 din timpul împăratului Hadrian s-a întins şi în Egipt, ţinînd trei ani pînă a fost potolită cu sabia de parcă cele cîteva zeci de mii de iudei pîrliţi şi fanatizaţi erau spaima Romei. Atitudinea nu poate fi niciodată luată ca persecuţie, ci clemenţă imperială de care ei au beneficiat din plin pînă la venirea împăraţilor geţi prin Septimius Severus(193-211), la conducerea imperiului roman.      

     Episcopul Romei pentru frăţia iudeo-creştină, Pius l(140-155), a hotărît ca ereticii din sectele iudaice care se converteau să fie acceptaţi în comunitate şi botezaţi, fiind o dovadă a spiritului deschis al evangheliilor. Informaţia este încă o confirmare că iudeo-creştinismul ca religie nu are nimic cu ideologia mozaică şi practicile ei de cult ci cu religia geţilor atît în practica cultului cît şi în dogmatică. Episcopul vorbeşte de ereticii din sectele mozaice la fel ca Suetoniu şi spune că se converteau, deci chiar de sub pana unui prelat iudeo-creştin a ieşit adevărul că religia creştină nu se trage nici din mozaism nici din schisma lor numită fariseism şi nici din acea exaltare fanatică şi belicoasă pe care o practicau zeloţii, ci rădăcinile şi practicile cultului sînt în altă parte – în religia geţilor – dar ocultate cu multă ură şi vrăjmăşie pînă în prezent de către catolici şi ortodocşi.      

      Împăratul Antonius Pius(138-161) are şi el de lucru cu zurba ivriţilor care se îmbolnăviseră rău de revelaţii şi alte emanaţii astfel că a trebuit să-i liniştească pe unii cu sabia cum spun autorii lucrării Historia Augusta în capitolul V, scrisă către sfîrşitul secolului lV.      

     Împăratul Marcus Aurelius(161-180), îi condamnă pe iudeo-creştini pentru tulburările pe care le fac în imperiu. De la mijlocul secolului ll se observă la frăţia iudeo-creştinilor o desprindere clară de mozaismul schismatic al fariseilor, sînt admise femeile ca diaconese, iar adamiţii, împreună cu gnosticii şi nicolaiţii sînt sectele care contestă atît dogmatic cît şi organizatoric frăţia/biserica organizată de către iudeii farisei. Schismaticii care s-au desprins din fariseism, zeloţii, care în timp şi-au luat numele de ebioniţi, le bat obrazul iudeo-creştinilor Neamurilor că nu vor să se taie împrejur, nu respectă sabatul ca zi de odihnă şi sărbătoare, nu fac sacrificii pentru Iahwe, nu se întrunesc sîmbăta pentru a bate cîmpii în ,,revelaţii şi inspiraţii” şi alte apucături supărătoare pentru orice mozaic sadea, chiar dacă era şi el schismatic. Îi supără foc, faptul că femeile sînt admise în ritualul de cult ceea ce pentru mozaici este o blasfemie.       

     Antonia Minor, fiica lui Marcus Aurelius cu Octavia era descrisă de un istoric al vremii pe la anul 175 ca fiind ,,complet elenizată şi iudaizată” şi nu creştinată cum ar fi trebuit să iasă de sub poala acestor apologeţi. Toate aceste informaţii de la mijlocul secolului ll arată fără putinţă de tăgadă că atunci nu se admitea vreo confuzie între mozaismul ivrit sau ereziile ieşite din el – fariseism şi zelotism sau ebionism – şi religia crucii numită de plăsmuitori, iudeo-creştinism.      

     Sfîntul Iustin Martirul, scria, înainte de anul 150 în lucrările sale Apologia şi Dialogul cu evreii, că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi, adică de neamurile geţilor şi arameilor sciţi care trăiau la nordul Istrului şi a Mării Negre, ca să ne limpezim mai bine la minte noi, cei de aztăzi. Pentru a nu veni liftele cu vreo nouă cloceală despe identitatea geţilor şi sciţilor amintes pe Arian Flavius(95-175) din Nicomedia care a scris lucrarea Arta tacticii militare cam în aceeaşi vreme cu Iustin Martirul şi spune despre armata romană că are în componenţă ,,diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice… Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor”. ,,Steagurile scitice” descrise de autorul roman sînt steagurile geţilor ce făceau parte din legiunile romane pe la anii 160, pentru că romanii ocupaseră în anul 106 partea de vest a imperiului get.      

     Iudeo-creştinul Eusebiu spune în Istoria bisericească la lV, 13,6 că pe la anul 176, episcopul Meliton din Sardes care a trăit pînă pe la anii 189, a înaintat împăratului Marcus Aurelius o apologie prin care îl ruga să înceteze persecuţiile asupra creştinilor neamurilor pentru că dogma lor nu este periculoasă imperiului. Iar dovada este chiar apologia transmisă. El explică în scrierea sa reprodusă de Eusebiu, ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”.      

     Iar împăratul roman Commodus(180-193), a adoptat această filozofie şi religie venită de la barbari, drept cult oficial în imperiul roman sub numele de mitraism care va avea acest statul pînă în anul 381 cînd va fi interzis de lepra iudeo-satanistă, ibericul Teodosiu. Acest adevăr istoric este recunoscut chiar de către Şaul, unul dintre marii născocitori de revelaţii, aberaţii, emanaţii, incantaţii, inovaţii şi alte conspiraţii drăceşti care scrie pe la anul 62 în Romani 2,14-15: ,,Cînd Neamurile măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii… şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor.” Traducerea cuvîntului Tora prin lege este greşit pentru că termenul în ebraică înseamnă cale sau drum de urmat. Întunecatul scornitor spune despre Neamuri că nu au Lege dar trăiesc în spiritul ei, asta dovedind că aceste popoare practicau regulile prevăzute în Legea Adevărului şi Dreptăţii de sute de ani iar făcătura iudeilor nu poate fi numită decît hoţie sau fărădelege.     

     Cum barbari amintiţi de Meliton mai sus, nu erau nici grecii nici romanii nici iudeii pentru că toţi aveau cetăţenie a imperiului roman, îi vom găsi pe părinţii ,,filozofiei creştine” în ,,neamul ales de Sîntu” cum se scrie pe tăbliţele geţilor sau ,,neamul scoborîtor din zei” cum a scris latinul Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis sau neamul sciţilor cum a scris Iustin Martirul pe la anii 150. Informaţia este năucitoare pentru oricine are glagorie şi o foloseşte să gîndească cu ea. Adică o recunoaştere explicită din partea unui scriitor iudeo-creştin dar şi a unui episcop de aceeaşi religie că teozofia creştină nu vine de la iudei cum behăie în turbare acest neam mincinos şi ticălos ci de la alt popor cu o cultură bazată pe înţelepciune şi chibzuinţă, de la neamul geţilor ales de Sîntu.     

     Toţi cei care au scris despre mitraism, spun că el s-a răspîndit de la Dunărea de Jos în imperiul roman în prima parte a secolul ll fiind dus de către armatele geţilor ausoni sau ,,sciţilor” care formau baza armatelor romane în acele timpuri. Iar Tertulian spune pe la anul 200 că mitraismul este o …erezie creştină!!! Prea tare se umflă în pene curva satanistă, pentru că mitraismul sau creştinismul arimin ca religie a poporului get poate fi dovedită arheologic încă din secolul Vll î.e.n., la fel şi epigrafic însă vechimea lui se duce în primele secole ale mileniului ll î.e.n. Încă o dovadă care demască marea mişelie pusă la cale de ivriţi, numită iudeo-creşti- nism şi care a fost numai în dauna culturii şi istoriei strămoşeşti.     

      Scrierile acestui neam ,,barbar” şi ,,neştiut” de Meliton se găsesc amintite în scrierile grecilor din secolului Vll î.e.n., în Egiptul lui Hermes Trismegistos sau în Siria şi Palestina. Toate izvoarele antice ne informează că iudeo – creştinismul practicat de zeloţii iudei era aproape apus la sfîrşitul secolului ll iar creştinismul neamurilor în aceeaşi perioadă abia îşi ştergea puchii de la ochi. Vin şi întreb cu mult năduf: despre care filozofie creştină scria în aceeaşi vreme episcopul Meliton că venise de la barbari şi s-a răspîndit în tot imperiul roman? Sigur ceva ce a fost şi este ascuns cu mare înverşunare de către liftele iudeo-sataniste.     

     Iar scrierile teologice şi teozofice ale lui Clement din Alexandria şi Origene care se pretinde că ar sta la baza ,,filozofiei creştine” apar abia după 50-70 de ani! Adică în această însăilătură a minciunii nu se leagă nimic şi totul este mai mult decît străveziu. Bată-te-ar să te bată, mincinos cu gura daurată! În această perioadă mai mulţi creştini ai neamurilor au adresat scrisori – apologii - împăraţilor Marcus Aurelius şi Commodus încercînd să obţină pentru frăţiile lor statutul de cult recunoscut public în tot imperiul roman pentru că ei avea statutul de cult privat şi numai atît. Acelaşi Meliton scrie la începutul secolului lll o predică necruţătoare întitulată Împotriva iudeilor, la adresa mozaicilor unde îi acuză de multe nelegiuiri puse la cale împotriva filozofiei creştine venită de la barbari. Textul va fi tradus de episcopul Ciprian al Cartaginei în latină spre a fi de mărturie că minciuna nu poate dăinui o veşnicie.        

     Chiar unul dintre cei mai citaţi istorici ai bisericii iudeo-creştine, Eusebiu din Cezareea, spune în Istoria bisericească la V,19,3 că pe la mijlocul secolului ll graniţele religiei satanist-cretine se întindea în nord pînă în…Tracia, ori această zice-re spulberă ca un crivăţ mitul crăcăcit de confraţii lui întru plăsmuiri, şi de românii smintiţi ce spun că ne-a creştinat ivritul Saul/Pavel şi care venind pînă la Istru, şi-a ridicat odată poalele pînă peste cap şi astfel geţii au văzut tot ce aveau de văzut şi au înţeles chiar mai mult! Că leprele mioritice mint cu mare neruşinare, am să dau zicerea cu pricina din Epistola lui Pavel către romani, scrisă de ivritul răspîndac, zic ei pînă la neamul dac, unde la 15,19 avem: ,,Aşa că de la Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă evanghelia lui Cristos.”      

     Făcătura a fost demascată din antichitate şi unul dintre cei care le-au pus jar sub tălpi liftelor iudeo-creştine, a fost filozoful platonician Celsus ce a trăit la Roma în secolul ll al erei creştine. Opera lui s-a pierdut la fel ca a tuturor criticilor creştinismului sau fariseismului mozaic, dar găsim citate din ea la Origene, preluate în lucrarea Contra Celsus. În cartea Doctrina Adevărului scrisă de Celsus pe la anii 178 poate în Alexandria, autorul neagă orice valoare creştinismului plăsmuit de iudei şi îi acuză pe adepţii acestui cult de exclusivism şi infatuare: ,,Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite din muşuroi, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii întrebîndu-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarînd în acelaşi timp că ei sînt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece, fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în veşnicie imediat după Dumnezeu’’. Nu greşea deloc filozoful roman cînd punea sub lumină asemenea idei. Celsus critică cu ironie şi maliţie mozaismul şi iudeo-cretinismul pentru lipsa de logică, de argumentaţie şi de coerenţă a dogmelor ce aveau pretenţii de adevăruri sacre. Cercetînd Tora o consideră o înşiruire de poveşti şi alegorii iar autorii ei ,,istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrîne’’.     

     O caracterizare a iudeo-creştinilor, la fel de plastică, o face Saul în textele lui revelate unde în Epistola lui Pavel către Tit la 1,7 ne descrie  ce nu trebuie să facă un conducător de obşte: ,,Căci veghetorul trebuie să fie fără prihană, nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş nici lacom de cîştig mârşav.” Şi completează cu alte năravuri şi apucături ale acestor adunături de lepre la 1,10-11: ,,În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur sînt mulţi nesu-puşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţînd pe oameni pentru un cîştig urît, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe.” Aşa este mozaismul şi tot aşa este şi iudeo-creştinismul, o sursă de cîştig pentru un hăitic de întunecaţi care doresc să stăpînească întreg neamul omenesc. Îi îndeamnă iudeo-creştini să renunţe la relele apucături şi Petru prin Întîia epistolă sobornicească a lui Petru unde scrie la 5,2: ,,Păstoriţi turma lui Elohim care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Elohim; nu pentru un cîştig mârşav, ci cu lepădare de sine.” Ţi-ai găsit milostenie, totul este numai lepădare de bani în pungile amăgitorilor, pentru un cîştig mîrşav şi o robie veşnică. Pentru că nu se lăsau de aceste apucături mişele, Petru revine cu A doua epistolă sobornicească a lui Petru probozîndu-i la 2,1: ,,În lăcomia lor, vor căuta ca prin cuvîntări înşelătoare, să aibă un cîştig de la voi.”  Aceştia erau ei, faimoşii iudeo-creştini după nărav şi faptă cînd aveau puchi la ochi şi aşa au rămas şi azi.       

     Celsus spune despre iudeo-creştinism că este religia lui Zamolxe pe care o practică neamul geţilor, adică atunci erau oameni cu scaun la cap care să le dea peste bot liftelor ivrito-sataniste ce umblau cu revelaţiile pe sub anteree şi sminteli ce dădeau în diaree. Din fragmentele păstrate în alte scrieri privind opera lui Celsus se disting: originea incertă şi suspectă a iudeo-creştinismului, falsificarea bazelor doctrinare creştine, şi caracterul nul al valorilor şi doctrinei creştine. Cu asemenea idei nu putea rămîne în istoria falsificată a iudeo-creştinilor. Ca să faci un fals trebuie să ai un original despre care biserica iudeo-creştină a avut grijă să nu se mai ştie nimic dar au ieşit la iveală manuscrisele descoperite la Qumran şi tăbliţele de plumb astfel că istoria adevărată a putut fi recompusă în firescul ei. Astfel prin condeiul unor nemernici, istoria a fost plăsmuită pentru clica de şarlatani mozaici ce ne-au prezentat furtul, falsul, plagiatul, lăcomia, crima şi minciuna sub forma lor mistic-golănoasă drept revelaţie divină.    

     El a văzut totdeauna în iudeo-creştinism o erezie mozaică iar iudeo-creştinii erau iudei renegaţi, fiind şi primul care face un rechizitoriu documentat împotriva acestei secte. El şi-a scris lucrarea în vremea frămîntărilor civile romane şi susţine în textele ajunse pînă la noi, că adunările creştinilor erau adevărate cuiburi unde se cultiva vrăjitoria, lipsa de patriotism şi de loialitate faţă de imperiu, frăţiile acestora fiind organizaţii ilicite potrivit legilor romane.     

     În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Această lege era se pare valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii. Ele nu puteau funcţiona fără o autorizaţie specială din partea împăratului care deţinea şi funcţia de pontifex maximus. Datorită deselor tulburări publice pornite de iudeo-creştini sau de acţiunile acestora cînd se maimuţăreau prin pieţe, împăratul Severus, prin edictul din anul 202 a mers mai departe spunînd: ,,Iudaeos fieri sub grandi poena vetuit: idem etiam de Christianis sanxit”. Tradus sună astfel: ,,Se interzice sub grea pedeapsă sărbătorile în public ale iudeilor, de asemenea şi ale creştinilor sînt sancţionate” Vita Severi 17, de Symmachus. Clar ca lumina zilei această zicere care arată ce făină se măcina în imperiul roman pe timpul împăratului trac Septimius Severus!Parcă îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să le faci lotrilor o cătare la drumul mare!     

     Scriitorul Lucian, născut la Atena în 125, scrie după mijlocul secolului ll Viaţa lui Peregrinus, unde spune despre acest personaj, prezentat ca un şarlatan, că era un iudeu ce se converteşte la iudeo-creştinism în Palestina. Intrat în frăţie, ajunge foarte repede şeful adunării – episcop – devenind un pretins profet şi interpret al scrierilor alegorice. Aruncat în temniţă pentru tulburarea ordinii publice, el primeşte de la iudeo-creştini mulţimi de daruri, adunînd o adevărată avere. Ieşit din temniţă, el se înfruptă din darurile oferite idolilor şi este exclus din frăţie.      

     Textele bisericii creştine primare nu numai că au paralelisme numeroase cu textele Cărţilor lui Eno şi scrierilor esene dar şi forma de organizare este luată din acestea  iar primii creştini din Palestina îşi numeau în siriacă, biserica/frăţia edah ori pe tăbliţele geţilor edia erau preoţii judecători care cumpăneau neînţelegerile între muritorii comunităţii după legile sfinte, forma siriacă a cuvîntului fiind o adaptare a celui get. În textele ebraice apar cuvintele Iezer ţob – fîntîna Luminii sau învăţătura bună – ori iezer în română este un lac adînc de munte de unde ies cele mai curate izvoare, iar ţob vine de la tobă cu sensul de plin de înţelepciune; şi iezer ra avînd sensul de izvorul întunericului sau învăţătură rea, adică identic cu cel din limba română. Mai au sha’ar ce înseamnă poarta cetăţii, loc unde se făceau judecăţile iar în română cuvîntul şar este linia dreaptă călăuzitoare sau hotarul dintre proprietăţi. Expresia or tom din textele aramaice are sensul de lumina desăvîrşită dar o găsim pe tăbliţe sub forma domoz tomu ca fiu al crucii strălucitoare iar la emeşi cuvîntul or are sensul de lumină iar tomu are sensul de cruce strălucitoare, perfecţiune. În Cartea lui Eno versiunea etiopiană, soarele apare sub numele de Tomas, ca să lumineze pe toţi pe unde s-a făcut scorneala. Mai au iudeii un fel de rugăciune foarte veche numită alenu dar noi avem aleanu cu sensul de durere sau suferinţă iar în eme-gi avem a-la-an care înseamnă stejar. La români stejarul este arborele sfînt folosit la înmormîntare iar sub el în vechime se ţineau judecăţile. Istoria arată că noi am fost peste 1500 de ani în Galileea şi Palestina dar niciodată ivriţii nu şi-au arătat mutrele obraznice în Carpaţi aşa cum pretind ei acum, iar împrumutul s-a făcut numai în această direcţie.     

     Scriitorul latin Lucius Ampelius care a trăit în secolul ll al erei creştine a scris un foarte scurt rezumat al faptelor vrednice de ţinut minte, numit Liber Memorialis, şi în capitolul Vl zice că ,,Cele mai vrednice popoare din Asia sînt: indienii, serii, perşii, mezii, parţii, arabii, bitinii, frigienii, capadocienii, cilicii, sirii şi licii. În Europa cel mai vestite popoare sînt: sciţii, sarmaţii, germanii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, grecii, italienii, galii şi spaniolii. În Libia popoarele cele mai vestite: etiopienii, maurii, numizii, punii, getulii, garamanţii, nasamonii şi egiptenii”. Textul arată că nebunia iudaică nu o lua nimeni în seamă în secolul ll chiar dacă răcneau că este trimisă de Iahwe, autorul nu-i aminteşte pe ivriţii damblagiţi de atîtea revelaţii, considerîndu-i un popor nevrednic de ţinut minte aşa cum îi judeca şi Caligula cu 100 de ani mai devreme, pentru că nu a adus culturii antice nimic în afară de ură şi viclenie. Pe cînd neamuri vrednice de ţinut minte sînt o mulţime din seminţia cea mare a ariminilor: bitinii, frigienii, sciţii, sarmaţii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, getulii. Prea rău ne-au şonţit istoria, blestemaţii!     

     Nimic nu era mai demn de veneraţie în ochii anticilor decît vechimea originilor iar grecii şi romanii dispreţuiau pe iudei că nu au dat lumii nici valori spirituale nici oameni de vază care să scrie despre ei sau despre alţii. Au dat în schimb urdii de mincinoşi şi ticăloşi care au falsificat istoria culturi- lor şi civilizaţiilor antice mediteraneene şi cea a geţilor.     

     Eusebiu în Istoria bisericească lV,22 spune despre Hegesip că era un iudeu  convertit ce a trăit la începutul secolului lll şi care a prezentat în scrierea sa originile iudeo-creştinismului drept o revoluţie divină în gîndirea omenirii ce s-a răspîndit ca fulgerul pînă la marginile pămîntului. În ll,3 el subliniază că deja în timpul lui Tiberiu, adică înainte de anul 37, cînd ajunge împărat Caligula, ,,întreg pămîntul răsuna de glasurile evangheliilor şi ale apostolilor”. Saul/Pavel contrazice lepra satanistă în Faptele apostolilor spunînd că după mai bine de 25 de ani de evanghelizat pămîntul în lung şi în lat, pe la anii 60 el adunase doar cîteva mii de prozeliţi şi aceea toţi numai tăiaţi împrejur, dar la scurt timp l-au abandonat. Nu se potrivesc deloc scriiturile mincinoşilor, chiar dacă ei pretind că sînt revelaţii de la Iahwiţă.    

     Pe la anul 180 prelatul iudeo-creştin Irineu face selectarea evangheliilor şi le păstrează numai pe cele scrise de iudei. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă de ce numai acelea iar celelalte trebuiau interzise. Acum cunoaştem motivul exact al acţiunii iudeo-cretinului şi a clicii lui de lifte şi criminali.       

     În lucrarea Cele cinci cărţi împotriva ereziei scrisă între anii 182-186, în prima carte Irineu scrie despre iudeo-creştinismul din timpul său: ,,Biserica, răspîndită aşa cum este ea pînă la hotarele pămîntului, păstrează cu grijă credinţa pe care a primit-o de la apostoli şi de la discipolii lor… Căci oricît de neasemănătoare n-ar fi limbile lumii, puterea tradiţiei este una şi aceeaşi: şi nici frăţiile statornice în Germania nu au crezut altminteri şi nu au transmis vreo altă învăţătură; nici cele din Spania, nici cele ale celţilor, nici cel din Răsărit, nici cele din Egipt, nici cele din Libia, nici cele statornicite în mijlocul lumii...”      

     Gogonată rău de tot, dar este una din primele forme de terorism intelectual, de aici înainte el va fi citat ca autoritate de necontestat. De la cîteva mii de întunecaţi în urmă cu o sută de ani, au ajuns în mintea liftei cretine, cîtă frunză şi iarbă în cele patru zări de nu-i mai poate cuprinde pămîntul. De la el s-a îmbolnăvit de cretinism şi iudeo-satanism Tertulian care în Patrologia latina ll luînd textul din Faptele apostolilor 2:9-11, îl falsifică aducîndu-l ,,la zi” astfel ,,În, precum într-adevăr alt drum general, neamurile îşi pun nădejdea, chiar în Cristos care acum a venit. Care într-adevăr este alt drum al neamurilor ce trag nădejde? Parţi, mezi, elamiţi şi cîţi alţi locuitori ai Mesopotamiei, armeni, frigieni, capadocieni şi cei ce locuiesc în Pont, şi asiatici şi pamfili şi vechii egipteni, şi regiunile africane care sînt dincolo de locuitorii din Cirene şi locuitorii romani, atunci şi în Ierusalimul Iudeei, şi alte neamuri: ca tocmai diferiţii getuli, şi maurii din numeroasele ţinuturi, hispanicii din toate hotarele, (şi diferitele naţii ale galilor, şi Britania unde încă nu s-au aşezat romanii, fiind puşi într-adevăr toţi sub Cristos şi sarmaţii, şi dacii, şi sciţii şi germanii şi să adunăm numeroase neamuri) şi provincialii şi insularii multor nobili ignoranţi, şi pe unde am putea număra mai puţini? Zic în tot felul de locuri numele lui Cris-tos, care tocmai a venit, pentru a domni; întrucît, precum înainte toate porţile cetă-ţilor sînt deschise, şi care nici una nu este închisă”. Şi dăi şi luptă, şi dăi şi luptă să nu se-împută! Dar rău de tot s-a împuţit făcătura voastră sataniştilor!       

     În Aduersus Iudeos, acelaşi plăsmuitor minte spunînd că sarmaţii, geţii şi sciţii erau creştinaţi. La fel zice şi Eusebiu în Historia eclesiastica lll, 1. Ardă-v-ar para focului de întunecaţi cu minciunile voastre drăceşti!    

     În Recunoaşteri clementine, lV, 6 autorul ne spune că pe vremea lui, adică pe la anul 200, creştinii nu aveau lăcaşuri de cult stabile ci se întîlneau în casa unuia dintre ei unde se spuneau rugăciunile şi se săvîrşeau celelalte ritualuri cultice. Dacă toate neamurile pămîntului hăhăiau într-o sminteală către Iahwe, de ce nu aveau şi lăcaşe de cult – temple sau un singur Templu – să-i aducă jertfe după cum scrie la Tora şi cum au lăţit-o într-o gugumănie fără margini nemernicii arătaţi mai sus? Iarăşi nu se leagă deloc minciunile între ele. Din nedumerire ne scoate unul din părinţii plăsmuirii iudeo-cretine, Origenes(185-254) care în scrierea In Matth. 39 explică situaţia răspîndirii creştinismului pe la anii 230 astfel: ,,Ce să vorbesc despre britanii şi germanii care sînt lîngă Ocean, sau la barbari, despre daci, sarmaţi şi sciţi, dintre care cei mai mulţi încă n-au auzit cuvîntul Evangheliei dar au să-l audă la sfîrşitul veacului.” Şi au auzit acest cuvînt criminal şi odios dar la sfîrşitul mai multor veacuri, însă spus numai prin sabie şi pîrjol chiar dacă nu erau doritori de asemenea minciuni, grozăvii şi monstruozităţi!     

     Tertulian, un adversar crîncen al ereziilor ne lămureşte în Praescriptio adversus Haereticos cam tot pe la anul 200 de ce stăteau iudeo-creştinii călare pe val: ,,Pentru că adevărul învăţăturii Bisericii este dovedit de unitatea şi vechimea sa, iar eroarea ereziilor de diversitatea şi noutatea lor… Pentru că, dacă există vreo erezie mai veche, care să meargă în trecut pînă în epoca apostolică, ea nu are nici o succesiune de episcopi, pentru a păstra continuitatea ca Biserică…Pentru că cele mai vechi erezii au fost condamnate de apostolii înşişi”. Şi plin de hulă, afuriseşte cu mult venin mitraismul/creştinismul arimin că ar fi o erezie din iudeo-cretinism sau ce dracu mai aveau prin căpăţînele lor ticăloase şi tîmpite. Noi ştim că erezia este doctrina particulară născută în sînul unei biserici şi care suferă condamnarea majorităţii pentru încălcarea unor ritualuri sau concepte.     

     Dacă iudeo-creştinismul nu era decît un cult particular practicat de cel mult zece sau două zeci de mii de persoane în întregul imperiu roman iar creştinismul arimin/mitraismul era cultul oficial al împăraţilor romani începînd cu Commodus din anul 181 fiind practicat de peste 20 de milioane de persoane, întreb despre ce erezie bolboroseşte turbata liftă? Irineu în catalogul lui de ticăloşii nu trece mitraismul în rîndul ereziilor şi chiar nu-l aminteşte deloc deşi era religia oficială a imperiului roman. Nici un text al creştinilor nu suflă o vorbă despre mitraism că ar fi erezie sau religia oficială a imperiului roman cînd ei ca nişte scapeţi se maimuţărea că erau crăcănaţi pînă peste marginile pămîntului.     

     Ca jurist de profesie, în Apologeticum Tertulian reproşează conducerii iudeo-creştinilor din Roma şi Cartagina faptul că acceptă situaţia juridică a ilegalităţii lor în raport cu celelalte culte publice din imperiu. Prea multă minciună trebuie să înghiţim din partea acestor gunoaie, adică un cult care nu avea decît un caracter privat fiind practicat de cîteva mii sau poate zece de mii de persoane era stăpîn pe întreg pămîntul! Dar ceilalţi locuitori ai imperiului roman ce meniu religios serveau? Nimeni nu a încercat pînă în prezent să explice această situaţie absurdă pe care Tertulian o prezintă: cum a ajuns ca mitraismul sau creştinismul arimin care era cultul oficial al împăraţilor romani şi al majorităţii populaţie din imperiu să fie considerat de acest gunoi odios, drept erezie a iudeo-cretinismului, cult ce nu avea nici caracter public ci exclusiv unul privat practicat în particular de cete de întunecaţi? Furiosul plăsmuitor de adevăruri sfinte mai condamnă cu vehemenţă poligamia pe care o practicau mulţi creştini cu mare plăcere, tradiţie specifică ivriţilor, la fel avortul şi divorţul care deveniseră a jucărie pentru femei.       

     Şi Origene, alt mare crainic al iudeo-cretinismului prezintă aceeaşi stare de fapte pe la anul 240. Atunci îi întreb pe întunecaţii şi încornoraţii cei înveninaţi ce ne tot tăbăcesc capetele cu revelaţiile lor; ale cui erau bisericile din Siria, Palestina şi Galileea din secolul ll care aveau deasupra uşii sculptat crucea cu braţele egale în-scrisă în cerc? Ne mai spune în Omilia despre creştinii din vremea sa: ,,Într-adevăr, dacă judecăm lucrurile după realitate şi nu după număr, după stări şi nu după mulţimile adunate, vom vedea acum că noi nu sîntem credincioşi”. Mare adevăr i-a scăpat din gură, dacă se judecă lucrurile după realitate nu după ,,revelaţiile” profesioniştilor minciunii, atunci nu putem vorbi de iudeo-cretinism, ci doar de falsificarea unei realităţi care să fie folosită după secole drept unic adevăr!     

      Prima biserică ce poate fi datată arheologic cu puţin înainte de anul 256 la Roma este în fapt o construcţie asemănătoare cu casele de locuit din jur, iar primele lăcaşe de cult cu această destinaţie sînt construite în timpul lui Constantin cel Mare, după recunoaşterea iudeo-cretinismului ca cult public în imperiul roman.     

     Modelul de construcţie religioasă este mitreumul luat din religia geţilor şi nu templul din Ierusalim!  În vremea lui Origene, cînd acesta se afla în Palestina după anul 231 şi ulterior în Capadocia, cultul iudeo-cretinilor avea amenajate unele clădiri particulare unde în jurul altarului se adunau episcopul şi clerul său. ,,Slujbele erau zilnice şi lungi. Unii dintre practicanţi nu participau decît în zilele de sărbătoare şi nici atunci întotdeauna. Unii părăseau biserica înainte ca predica să înceapă, iar dacă rămîneau, se adunau în grupuri în celălalt capăt al clădirii, locul necreştinilor şi a celor nebotezaţi, întorcîndu-şi spatele cuvîntului lui Dumnezeu şi ocupîndu-se de clevetiri lumeşti”. Oricît ar fi avut de săltăreaţă mintea marii mincinoşi arătaţi de mine, totuşi nu trebuie să mai înghiţim asemenea porcării cu pretenţii de adevăruri sacre interzise a fi puse în discuţie vreodată, şi nicidecum contestate!     

     Pe la mijlocul secolului lll, în imperiul roman erau atîţea iudeo-cretini cît negru sub unghie, dar şi acestora le ardea mintea de trăsnăile ivriţilor farisei şi turbaţi precum cîinelui a linge sare.       

     O scrisoare a episcopului Cornellus(251-253) păstrată în Istorie bisericească a lui Eusebiu la Vl,43 ne spune că toată preoţimea romană cuprindea patruzeci şi şase de preoţi, şapte diaconi, şapte subdiaconi, patruzeci şi doi de paracliseri. Dacă Roma şi împrejurimile aveau 46 de preoţi la o populaţie de peste 600000 de persoane, atunci iudeo-creştinismul nu reprezenta aproape nimic din punct de vedere numeric în cultele din imperiul roman şi chiar aceşti fioroşi mincinoşi îşi dau cu stîngul în dreptul cînd se pun pe minţit. Cum iudeo-cretinismul s-a dezvoltat după modelul frăţiilor mozaice care se constituiau din cel puţin 10 capi de familie în care oficia un preot, atunci singuri putem să ne facem o părere corectă despre ce însemna comunitatea iudeo-creştinilor la acea vreme. Preşedintele adunării preoţilor mai era denumit şi episcop începînd cu secolul ll, fiind mai mult o funcţie administrativă şi numai după secolul V ea a primit caracter religios.

     Conciliul roman care adună toată iudeo-creştinătatea pentru a-l condamna pe Novaţian, reunea şaizeci de episcopi. Un conciliu reunit către anii 230 la Cartagina de episcopul Agripinus, grupează şaizeci de episcopi din toată Africa de Nord. Un alt conciliu reunit de Donat grupează nouăzeci de episcopi iar cel reunit de Ciprian în anul 256 are acelaşi număr de episcopi. Informaţiile de mai sus vin numai din surse iudeo-creştine şi cred că sînt la fel de false ca toate celelalte pentru a arăta timpurilor ce va să vină că ei erau peste tot şi alt cult nu exista în imperiul roman! 

     În acele vremuri, funcţia de episcop era una publică putînd fi ocupate şi de persoane de altă religie şi prevedea administrarea bunurilor unei frăţii iudeo-creştine. Importanţa lor în viaţa imperiului la mijlocul secolului lll, este nesemnificativă în raport cu pretenţiile trîmbiţate mai sus şi preluate de toţi gorniştii care s-au alăturat de-a lungul timpului cioporului de plăsmuitori întunecaţi. Curentul iudeo-elenist din Alexandria a dat în secolul lll Cîntarea cîntărilor şi Ecleziastul făcături ce au fost preluate ca revelaţii în ambele culte şi au influenţat puternic atît creştinismul iahwist cît şi teocraţia mozaică.    

     Şi totuşi, adevărul despre istoria bisericii creştine se bazează numai pe minciunile acestor tartori aşa cum le-am arătat mai sus. Că situaţia este chiar aşa am să dau gîndurile lui Jean Danielou, autorul lucrării Biserica primară, apărută în limba franceză în anul 1978 şi la noi în anul 2008, care la pagina 8 îşi exprimă propria credinţă în adevărul istoric astfel: ,,La fel se prezintă cazul istoricilor Bisericii ce doresc să facă abstracţie de dimensiunea divină a acesteia. Asupra acestui punct, mărturia Faptelor apostolilor este capitală. Ele ne prezintă creaţia Bisericii ca un eveniment al istoriei sfinte. Nu există nici un motiv să punem la îndoială această mărturie”. Numai dacă eşti nebun sau canalie!       

     După ce tracul Septimius Severus(192-211) a ajuns împărat la Roma, în rîndurile iudeo-creştinilor a reizbucnit iarăşi palalaia mesianismului iudaic şi a apocalipsei milenariste care stătea după deal gata să pape toate neamurile netăiate împrejur, ba şi pe cei din clocitoarea lui Iahwe care s-au dat cu Neamurile. Împăratul ca mare preot al cultului mitraic, fiind meseriaş în mînuit spada şi scutul le-a pus-o zurbagiilor în bot cu un edict în anul 197 prin care îi poftea să stea blînd altfel îi linişteşte el pe vecie. Atît le-a trebuit înfierbîntaţilor, au pornit fără zăbavă la martiraje puhoi după cum scriu cărţile lor mincinoase. Chiar şi pe cei prinşi cu hoţia şi executaţi, i-au trecut în rîndul celor iubiţi de Iahwe. Noi care am trăit în mizeria comunistă timp de 45 de ani, ştim că aceste gunoaie au avut aceleaşi practici ticăloase pentru a-şi dovedi chemarea lor mesianică. Pe iudeo-creştinii care erau soldaţi îi îndeamnă să nu mai lupte la ordinele superiorilor pentru că ei apără doar credinţa lor nu şi graniţele imperiului, să nu mai plătească taxa pentru întreţinerea templelor cultelor recunoscute oficial.     

      Neofiţii care au fost botezaţi şi devin ostaşi, sînt excluşi din frăţia lor. Iudeo-creştinismul devine chiar agresiv – atît cît puteau cele cîteva mii de fanatici – faţă de religia mitraică ce ajunsese să fie practicată de toată armata, funcţionărimea şi o mare parte a populaţiei. Şi pentru că puţinii gurişti iudeo-creştini nu erau aşa bărbătoşi să înfrunte tăişul săbiei, unii s-au dus în deşert să-l aştepte pe Iahwe, iar alţii stăteau cu ochii beliţi în stele să vadă cum coboară Judecata de Apoi să-i tragă la judeţ pe toţi cei care nu erau scărpinaţi între coarne de Satana.     

     În anul 202 împăratul Severus mai emite un edict prin care le interzice iudeo-creştinilor cît şi mozaicilor să facă prozeliţi şi să îşi desfăşoare serbările în public, pentru că aceştia îndemnau la refuzul serviciului militar. Edictul imperial nu-i viza pe gnostici, dar nici pe creştinii netăiaţi împrejur, adică cei proveniţi din rîndurile Neamurilor, ci numai şărpăria iahwistă care dorea prin răzmerită să pună mîna pe putere în imperiul roman. În aceeaşi perioadă la Roma se pare că exista un cimitir, administrat de Calist(217-222) pe cînd era diaconul lui Zefirin şi care va deveni episcop al oraşului după moarte acestuia. Zefirin a murit în anul 217 şi a fost înhumat într-un mormînt de suprafaţă, deci practica catacombelor – inclusiv al mormîntului apostolului Petru – a apărut după această dată! Şi iarăşi este povestea deocheată de Satana!      

     Maximin Tracul(235-238) după ce ajunge împărat, atacă clasa conducătoare din Roma pentru corupţie şi conspiraţie împotriva sa şi a statului roman unde îl include şi pe episcopul iudeo-creştin al oraşului. Dar conspiratorii de toate religiile şi-au dat mîna şi l-au trimis la cele veşnice pe vajnicul trac.     La începutul anului 250, împăratul Decius pretinde tuturor cetăţenilor participarea la un sacrificiu general pentru zeii protectori ai imperiului. Iudeo-creştinilor li se cerea să ardă puţină tămîie pe altarele zeilor oficiali pentru a dovedi loialitatea faţă de imperiu şi împărat, primind în schimb un certificat în acest sens. O parte dintre ei au acceptat dar unii mai scorţoşi s-au opus şi au fost expulzaţi în Crimeea, numărul lor ridicîndu-se la opt mii. Prea puţini pentru un imperiu atît de mare şi mai ales pentru pretenţiile lor de dominare a întregului pământ.    

     Valerian îi ia la bîză pe iudeo-creştini în anul 257 cum ne spune Eusebiu în Istoria bisericească la Vll,10, la îndemnul ministrului de finanţe Macrian care era un important membru al confreriei păgîne din Egipt după zisa autorului cărţii. Dar acelaşi autor, citîndu-l pe Dionisie spune la Vll,10, 4 că era ,,arhisinagogarh al magicienilor din Egipt”, adică un egiptean. Informaţia este falsă şi tendenţioasă pentru a ascunde originea adevărată a lui Macrian. Imperiul se găsea într-o situaţie financiară dezastruoasă iar împăratul Valerian avea nevoie de bani pentru armată şi funcţionărime, aşa că a căutat şi pus în fruntea finanţelor imperiului un om care ştia să mînuiască banii şi mai ales să aibă legături strînse cu asociaţiile de cămătari care strîngeau impozitele din imperiu. Iar mozaicii erau în acea epocă cei mai mari cămătari ai imperiului, deci el nu putea fi decît iudeu. Dar mai este şi contradicţia gravă că mozaicii acceptau să le controleze sinagogile un netăiat împrejur. Şi iarăşi nu se leagă gugumăniile deloc.     

     Faptul că fiii lui care erau generali în armata lui Valerian ce se lupta cu perşii, s-au proclamat împăraţi după ce comandantul lor a ajuns în captivitate persană, făcea parte din planul şărpăriei iahviste de a pune mîna pe imperiu. Evenimentele ce au urmat în regatul Palmyrei dovedesc aceste intenţii.     

     Printr-un edict din anul 257, împăratul interzice orice manifestare privată a cultului iudeo-creştin, întîlnirile în cimitire şi îi obligă să aducă sacrificii în ritualul cultelor imperiale. În anul 258 printr-un alt edict ordonă execuţia preoţilor care re-fuză să aducă sacrificii cultelor imperiale şi confiscarea averii acestora precum şi a membrilor frăţiei. În anul 260, Valerian este făcut prizonier de către perşi iar generalii Quientus şi Macrianus fiii lui Macrian se proclamă împăraţi la Emesa dar primul este ucis la de Odaenath prinţul Palmyrei şi soţul Zenobiei în Orient iar celălalt este ucis în Tracia de către trupele lui Gallienus. Zenobia cucereşte şi Egiptul refuzînd să-l recunoască pe Gallienus ca împărat. Gallienus reuşeşte să restabilească ordinea în partea din imperiul care i-a mai rămas sub controlul lui, adică Italia şi Grecia. Acesta dă un edict prin care iudeo-creştinilor li se restituie clădirile pentru cult şi cimitirele. În anul 267 Odaenath moare iar Zenobia devine regină şi sprijină pe faţă pe mozaicii care doreau să-şi clădească o frăţie statală şi pe episcopul iudeo-creştin Pavel al Antiohiei care a fost excomunicat în anii 264 şi 268 de către colegii lui dar a rămas pe poziţie.     

     În anul 272 Aurelian cucereşte Palmyra şi pune capăt visurilor de mărire ale iudeo-creştinilor şi mozaicilor ce credeau că au înfăptuit imperiul Vîrstei de Aur aşa cum scrie la Tora şi prin alte părţi la fel de întunecate venite toate din Veacul Răzbunării. Episcopul Pavel al Ierusalimului a fost acuzat de Eusebiu din Cezareea că îşi crease o gardă de corp din soldaţi şi prin viclenie îşi adunase o avere uriaşă. Şi Ciprian al Cartaginei pe la 250 spunea despre episcopi că au devenit intendenţi de mari averi. Pe la anul 340 bisericile din Orient contestă rolul conducător al episcopului Romei pe care îl revendica în dauna celorlalţi.     

     Împăratul Valens(364-379) a reprimat toate mofturile oligarhiei imperiale şi a ţinut la colţ iudeo-creştinismul care vroia să se suie cel mai sus. Imperiul era într-o fază de declin major şi venirea pe tron a împăratului Teodosiu de origine spaniolă în anul 379 s-a făcut numai prin satisfacerea cererilor oligarhiei imperiale romane  şi a Militia Cristi care au condiţionat sprijinul lor pentru împărat, de impunerea iudeo-creştinismului ca religie oficială şi interzicerea tuturor celorlalte culte, fiind vizat în primul rînd mitraismul. Ei au văzut în iudeo-creştinism dovada că sclavia este o realitate divină iar statul sclavagist este o creaţie a lui Dumnezeu şi orice revoltă împotriva ordinii sociale este făcută de fapt împotriva Creatorului.     

     Să privim puţin şi asupra grupurilor de zeloţi care au scăpat de la măcelul din anul 70 şi s-au pripăşit prin ceva unghere uitate de iscoadele stăpînirii romanilor dar şi cei care s-au numit iudeo-creştini de diferite curente.     

     Cerint a fost un iudeu din Alexandria care a venit în Palestina să pună umărul şi el la fel ca şi Apolo cu ceva timp înainte, la marea plăsmuire fiind precursorul sectei ebioniţilor, erezie ieşită din fariseism şi care nu a avut nimic cu ceea ce s-a nu-mit mai tîrziu iudeo-creştinism. El a fost contemporan cu apostolii iar frăţia pe care a condus-o a supravieţuit pînă către începutul secolului lll. Considera, ca un bun iudeu, că mozaismul este imperfect dar nu rău iar dogma lui a venit să îndrepte tocmai aceste imperfecţiuni. Susţinea că lumea materială este făcută nu de Dumnezeu ci de o putere separată de acesta şi pe care îl ignoră, zicere care se găseşte în textele esenilor peste care el devenise capelmaistru, aduce cu religia bogomililor dar se găseşte şi în mitologia noastră.     

     Elxai, alt iudeu din Palestina, a trăit în timpul împăratului Traian şi datorită culturii lui a ajuns conducătorul sectei ebioniţilor, care avea două ramuri; ale nazareenilor şi osenilor. Zeloţii scăpaţi de săbiile romanilor pe care scrierile mincinoase îi numesc iudeo-creştini, se mai găsesc după căderea Ierusalimului din anul 70, în micile comunităţi ale ebioniţilor şi elkaiţilor dar ei vor dispărea complet pînă la mijlocul secolului ll. Elkaiţii respingeau jertfele la templul din Ierusalim şi pe preoţii lui dar credeau într-un trimis ceresc pentru salvarea omenirii de la pieire, în îngeri şi draci. Epifaniu în Panarion XlX, îi consideră pe oseni că au fost la început eseni: ,,Aceştia sînt iudei ca şi cei ce urmează ereziile menţionate mai înainte şi ei falsifică grav sensul Scripturilor.” Textele descoperite de Ieronim pe la anii 370 la aceşti oseni sau eseni cum i-a cunoscut el în Palestina, nu au nici o legătură cu scrierile iudeilor sau cu năravurile acestora.     

     Iudeii îi numeau nazareeni pe sectanţii ivriţi desprinşi din mozaism şi care respectau în mare tradiţiile vechii lor religii. În unele scrieri nazareenii şi ebioniţii sînt consideraţi ca o singură erezie ce a avut centrul la Pella, la est de Iordan. Hipolit spune în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 că sectele ofite din Palestina erau în număr de patru: naaseenii, peraţii, setienii şi discipolii unui anume Iustin, dar toţi aveau şarpele ca o figură principală a cultului lor. Naaseenii, şi-ar fi derivat numele de la cuvîntul ebraic nahash care înseamnă şarpe, dar îşi mai spuneau şi gnostici pentru că numai ei înţelegeau adevăratele profunzimi ale cunoaşterii. Mai spune despre aceştia că îşi bazau dogma pe idei luate din filozofia greacă şi de la cei care propovăduiau misterele, adică din cultul cabirilor sau religia geţilor. După cum se vede, hoţia încă nu devenise o taină sacră iar iudeo-creştinismul nu avea nici puchi la ochi! La această sectă, şarpele era simbolul cunoaşterii adevărate prin intermediul căruia prima pereche de oameni s-a ridicat la cunoaşterea esenţei unor fiinţe mai înalte decît creatorul lor (na: a dărui, a oferi + aseni: suflete purificate, vindecători, înţelepţi). Ei condamnau scrierile iudeilor ca fiind izvorul răului absolut iar pe Iahwe îl ţineau de Satana ca autor al tuturor relelor de pe pămînt. Şi în scrierile esenilor de la Qumran sau de la Vatican se spune acelaşi lucru despre căpetenia frăţiei lui Israel.       

      Osenii, amintiţi mai sus erau de fapt esenii pe care iudeii s-au chinuit în draci să-i facă dispăruţi din istorie iar informaţiile din antichitate spun că trăiau în regiunea Mării Moarte, însă prin minciună se poate născoci orice istorie. Amintirea înţelepţilor geţi –esenii sau asenii – o găsim şi la slavii de răsărit prin ovseni şi useni, cuvinte care aduc turbarea în minţile întunecaţilor. Origene spunea despre Elxai că a respins o parte a scrierilor mozaice din Vechiul Testament precum şi pe cele ale lui Şaul. Ei au pus stăpînire pe centrul de la Qumran ca să poată distruge scrierile sacre ale geţilor aşa cum ne spune după aproape 100 de ani iudeul Hegesip că trebuie făcut cu toate manuscrisele care nu aparţin mozaismului, căptuşite, prăjite sau dosite!         

     Carpocrate şi fiul său Epifanie şi-au dezvoltat doctrina în timpul domniei lui Hadrian, trăind în partea a doua a secolului l şi prima parte a secolului ll. Ei susţin ideile gnostice şi afirmă despre scrierile iudeilor şi pretenţia smintită că numai ivriţii au avut parte de învăţătura divină, că toate sînt o minciună plină de ură şi nu merită decît dispreţ. Spuneau despre Isus că a fost un simplu om născut ca toţi ceilalţi oameni, ba chiar că puterea divină ce i-a fost conferită nu a fost altceva decît ceea ce poate fi dobîndit într-o măsură şi mai mare de alţi oameni. Carpocraţii l-au cinstit alături de cei mai mari învăţaţi ai omenirii, aşezîndu-i numele alături de cele ale lui Pitagora, Platon, Aristotel şi alţii.     

     Informaţiile venite de la aceşti gnostici sînt uluitoare şi identice cu cele de pe tăbliţele de plumb iar cultul lor nu putea fi decît o variantă ,,grecizată” a religiei geţilor. Că acesta este adevărul istoric, o scrie şi Saul plin de groază că făcătura lor este cunoscută şi demascată cum găsim în A doua epistolă a lui Ioan 1,7: ,,Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Cristos vine în trup.” Da de unde jupîne amăgitor şi scornitor, noi urmaşii lui Iosius cel adevărat avem un proverb care spune că hoţul strigă totdeauna hoţii!    

     Îndrăcitul Irineu care a scris despre ei, i-a acuzat de cele mai infame practici sexuale şi hedoniste chiar dacă Tora este plină de asemenea blăstămăţii, considerîndu-i întruchiparea răului pe pământ şi nici nu se putea altfel pentru întunecata secătură, cît timp Carpocrate le rupea gîtul cu minciunile lor mozaice spunînd despre Iisus adevărul iar Hristos era demascat ca o născocire mozaică aşa cum susţineau şi mandeenii. Teozofia gnostică dezvoltată pe baza religiei geţilor ca o adaptare a acestui cult la lumea elenistică, era deja conturată la începutul secolului ll şi avea frăţii în marile oraşe ale imperiului roman, ori la acea dată Tora încă nu era tradusă în greacă, deci nu putem vorbi de o filozofie iudeo-creştină care va apărea după anul 200! Şi atunci cum rămîne cu acuza liftei Irineu de pe la anii 187, care pretinde că gnosticismul era o erezie din iudeo-creştinism?     

      Valentinus(cca. 100-170), originar din Egipt, a trăit la Roma între anii 140-160 cînd a candidat la funcţia de episcop dar i-au lipsit cîteva voturi pentru a fi ales. după care se retrage în insula Cipru. A fost cel mai strălucit reprezentant al gnosticismului egiptean iar concepţiile teologice propovăduite de el sînt foarte asemănătoare cu cele ale geţilor sau ale terapeuţilor pe care sigur i-a cunoscut. Contemporanii lui l-au considerat cel mai bun teolog al vremii.     

     Marcion a trăit pe la mijlocul secolului ll şi a privit iudeo-creştinismul ca fiind ireconciliabil cu mozaismul, manifestîndu-şi ostilitatea faţă de legea moziacă în toate modurile posibile, atît în învăţătură cît şi în practică. A propovăduit şi el un curent gnostic la Roma cam în aceeaşi perioadă cu Valentinus, apoi s-a despărţit de frăţia iudeilor şi neamurilor revenind în Asia Mică. Încă o dovadă că gnosticismul s-a fundamentat ca teologie înaintea iudeo-creştinismului şi nu avea cum să fie erezia acestuia, făcătură ce aparţine liftelor sataniste în frunte cu Irineu.       

     Lucrarea Omiliile clementine, după afirmaţiile lui Tertulian, a fost scrisă de Cle-ent, episcopul Romei investit cu această funcţie chiar de către apostolul Petru. Dar studiile contemporane situează aceste scrieri în jurul anilor 160 sau mai tîrziu. Textul sugerează că este o confruntare de idei între două şcoli gnostice, dar în realitate este între ebioniţii ivriţi din Roma şi gnosticii lui Marcion care negau orice valoare religioasă sau filozofică a scrierilor mozaice precum şi a unei mari părţi din Noul Testament. Faptul că autorul scrierilor este investit de către apostolul Petru la conducerea episcopiei Romei, ar sugera că această frăţie a ivriţilor dorea să-şi păstreze primatul asupra iudeo-creştinilor din sînul Neamurilor apăruţi mai tîrziu în imperiul roman, fenomen petrecut către mijlocul secolului ll după ce a fost tradusă Tora în limba greacă iar conducătorii frăţiei romane nu au mai fost de neam ivrit.     

     Meliton, episcop de Sardes, spune pe la anul 176 că filozofia creştină a venit de la barbari şi s-a răspîndit în imperiul roman. Această mărturie nimiceşte toate gugumăniile mozaicilor şi ale iudeo-creştinilor privind apariţia religiei lor înaintea gnosticismului şi a creştinismului arimin/mitraismului.    

     Celsus spune pe la anul 177 că iudeo-creştinismul este o erezie mozaică ce înşiruie nişte mituri bune de ascultat de către femeile bătrîne. Afirmaţia filozofului grec ce a trăit la Alexandria şi a cunoscut ,,la sursă” făcăturile mozaicilor, este susţinută chiar de către unele fragmente din Tora şi Talmud pe care ivriţii susţin că le-au primit plocon de la Iahwe. În Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, autorul spune despre scrierile iudeilor la 1,14 ,,Să nu se ţină de basme ale mozaicilor şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Nu ne îndoim că Celsus chiar a citit acest pasaj. Dar povestea la ivriţi este veche, de prin secolele Vlll î.e.n. şi vine pînă la Filon şi mai tîrziu. În Mica 3,5, Ieremia: 13,6, 13,8, 23,15 şi 23,26, Ezechiel la 13,3, 13,4, 13,17, 1319, adică numai sfinte scrisorele de neprihănire sufletească, ne spun că proorocirile sînt nişte minciuni şi înşelătorii pentru a rătăci minţile şi inimile oamenilor, făcute de lichele care vreau să trăiască din minciună şi viclenie.      

     Irineu, episcop de Lyon, pe la anul 187 reţine pentru Noul Legămînt numai textele fariseilor mozaici, deşi la acea vreme erau cunoscute cca 35 de evanghelii! Prin această faptă el recunoaşte explicit în faţa istoriei că afirmaţiile lui Celsius şi Suetoniu sînt veridice şi corecte adică ivriţii prin aceste scrieri au pus la cale o mare conspiraţie împotriva Neamurilor dar goimii cap de lut au fost aşa de bine ,,aburiţi” de către mincinoşii farisei, că nu au înţeles ce li se coace!      

     Deci, iudeo-creştinii pînă la anii 187 nu aveau o scriere teologică a lor proprie iar iudaizarea ,,filozofiei creştine venită de la barbari” s-a făcut la cîteva zeci de ani după această dată. Ivriţii au urmărit iudaizarea religie geţilor prin impunerea Torei peste cultul creştinismului arimin, tot aşa cum au făcut cu filozofia lui Pitagora şi Platon despre care pretindeau că îşi are izvoarele în această plăsmuire satanistă. Centrele lor de izvodiri drăceşti erau Alexandria, Roma şi Cartagena iar de la începutul secolului lll a fost o scurtă perioadă de timp şi Palmyra unde s-au dat rău în stambă şi simpatrioţii greci.     

     Pentru a dovedi această afirmaţie, vin cu Faptele apostolilor scrise de Şaul, care după ce este scos de la popreală din Ierusalim şi trimis spre judecare la Roma, se justifică în faţa rabinilor şi fariseilor din acest oraş spunînd la 28,17: ,,Fraţilor, fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim şi de acolo am fost dat în mîinile romanilor.” Să fie clar pentru oricine spusa lui Şaul, iudeo-creştinismul pe care pretindea el că îl propovăduieşte şi mozaismul părinţilor lui, sînt forme de cult identice dar spuse de voci diferite. Şi Clement este convins de acest adevăr istoric atunci cînd foloseşte în scrierile sale expresia ,,verus Israel.” Situaţia a fost întocmai cea descrisă de Şaul, pînă pe la mijlocul secolului ll al erei noastre, cînd pe lîngă haburôth Israel, frăţiile ivriţilor care s-au desprins din fariseism, apărînd în documentele vremii ca ebioniţi şi elkaiţi, veneau fel de fel de gură-cască dintre Neamuri. După traducerea Torei în limba greacă de către Aquila pe la anii 130, Neamurile nu s-au mai uitat în ograda acestor ,,săraci”, organizîndu-se vîrtos chiar ei în ,,verus Israel”, cum avea să scrie făcătorul de plăsmuiri Clement alexandrinul după vreo 50 de ani, dar aceste frăţii avînd reguli şi credinţe total diferite de cele ale mozaicilor.    

     Dacă am băga acest adevăr în întunecimile Vaticanului, o explozie uriaşă ar acoperi pămîntul iar în urmă ar rămîne numai fum, pucioasă şi cenuşă.     

     În schimb textele antice chiar de la începutul secolului ll amintesc, în special în Asia mai multe secte care au fost numite cu termenul general de gnostici. Creştinii neamurilor au luat cu toptanul toate ritualurile lor din cultul getic, atunci religie de stat în imperiul roman, spunînd că lor li s-a crăcănat inteligenţa către asemenea culmi ale subţirimilor mentale şi au dat buzna cu ele în plină zi fudulindu-se ca nişte fiinţe cu minţile rătăcite. Unii le-au adaptat după mintea lor siriacă alţii le-au grecizat de să nu le mai ştie nimeni originea, dar toţi se făleau că în grădina lor a ieşit acest lăstar de înţelepciune nemaiauzită.     

     În fapt aceştia au luat exemplul ivriţilor, şi pe religia geţilor şi-au tras şi ei de o religie cu particularităţile fiecărui iluminat. Dar toate aveau cîteva puncte comune: nu acceptau Vechiul Legămînt ca scriere teologică considerînd-o o lucrare a Sata-nei, nu practicau nici un obicei legat de tradiţiile mozaice, aveau propriile concepţii despre Iisus şi natura lui. Ei făceau exact ce a făcut Filon din Alexandria, peste religia geţilor au urmărit să aşeze filozofia greacă, ajustînd teologia arimină în cor-setul limbajului filozofic grec. Gnosticismul a fost răspîndit mai mult în Orient pentru că în Occident episcopii Romei au stat cu ochii şi parul pe ei pînă i-au stîrpît pe la începutul secolului lll.     

     În creştinism, după o perioadă de iniţiere urma botezul care consta într-o scufundare în apă de izvor, repetată de trei ori cu scopul de a fi iertat de păcate, acest ritual face referire mereu la apa vie ca cea mai puternică formă de purificare. Se face o ungere cu ulei sfinţit iar pe frunte se face semnul crucii cu acest ulei ca simbol al coborîrii puterii Duhului Sfînt asupra convertitului. Primeau un veşmînt alb, ca simbol al purificării şi renaşterii în cunoaşterea divină, iar în unele locuri din Siria li se punea pe cap o coroniţă de ramuri cu frunze. Ritualul este furat aşa cum arată scrierile vechi de la eseni şi mitraici, adică religia geţilor cum o practicau atîtea popoare în imperiul roman la acea vreme. Urma o masă unde se consuma pîine sfinţită făcută cu semnul crucii deasupra şi vin la care în unele regiuni se mai adăuga lapte, apă vie şi miere.     

     După trecerea botezului, iniţiatul era admis în comunitate, frăţie sau biserică fiind obligat să participe la adunările de duminică, cum spune şi Filon despre esenii din Egipt unde şi el s-a iniţiat în tainele cele mari şi unde se citeau Scripturile şi se comenta de către preot pentru novici. Iar Origene, cum am arătat mai sus, recunoştea plin de supărare ce audienţă aveau cu ei mesagerii Satanei cu gugumăniile de care se ruşinau cînd le spuneau celor prezenţi. În timpul lui Cement, în liturghiile scrise de acesta, euharistia nu se deosebeşte de agapă iar botezul copiilor nu este o regulă pentru cei ce fac parte din frăţia iudeo-cretină.     

      O dată foarte importantă a iudeo-creştinismului a fost pe la mijlocul secolului ll cînd gnosticului Valentin iau lipsit cîteva voturi ca să ocupe funcţia de episcop al Romei. Dacă ar fi reuşit în acţiunea lui şi ar fi îndepărtat şărpăria ivriţilor ce colcăia în cuibarul Satanei din Roma, de atunci nu s-ar mai fi vorbit niciodată de Tora şi Talmud sau Legămîntul ivriţilor ci numai de Biblia ca scriere sacră a creştinismului arimin, mitraismului sau ariminismului iar mozaicii cu toate revelaţiile lor îndrăcită sigur erau dispăruţi acum din istorie atît ca cultură cît şi ca neam.     

     Dar ce nu le-a mers ivriţilor în făcătura fariseilor zeloţi, au dus mai departe grecii şi romanii în ura lor fără margini împotriva culturii şi istoriei geţilor, prin iudeo-creştinism.      

     Montanus, a fost un gnostic frigian care pretindea că a primit darul profeţiei. Data începerii mişcării montaniste este incertă dar sigur după mijlocul secolului ll iar către 175 aceasta a cuprins toată Asia răspîndindu-se şi la Roma. Aici îl va întîlni Tertulian în anul 207 care i se va alătura. Doctrina spune că viaţa trebuie trăită în cumpătare fără lux şi lăcomie după bunuri pămînteşti. La răspîndirea credinţei participă multe femei care pretind că au vedenii despre viitorul lumii. Lumea va fi reclădită din nou pe aceste concepte şi va dăinui o mie de ani. Montanişti spun că Paraclet – duhul Sfînt – a venit pe pământ odată cu fondatorul Montanus. Dar cuvîntul şmecheraşului gnostic este format din două cuvinte neaoş mioritice; para cu sens de flacără mare şi strălucitoare şi clet cu sensul de cameră, adică într-o tălmăcire mai de-a zilei se poate spune flacăra sau lumina din cameră. Iar Filon cînd a scris despre esenii sau terapeuţii din Egipt spunea că au o cameră specială numită semneion sau monasterion unde se roagă să primească lumina ori iluminarea de la îngerii din înălţimi.     

     Montaniştii promovau castitatea şi simplitatea moravurilor creştine deosebindu-se fundamental de ceea ce făceau capii frăţiilor iudeo-creştine în acea vreme.      

     Pînă la mijlocul secolului ll, inclusiv Anicet(155-166) care era din Emesa, episcopii Romei au venit majoritatea din Asia iar cei mai mulţi au fost ivriţi care au condus frăţia din acest oraş pînă către anii 120. Încă din timpul episcopului Sixt al Romei la anul 110, au izbucnit conflicte între italici şi asiaticii care erau majoritari. Aceste conflicte reizbucnesc după mişcarea montanistă şi italicii sînt hotărîţi să pună mîna pe frîiele iudeo-creştinismului din peninsulă.     

     Începînd cu secolul lll iudeo-creştinismul are un caracter puternic greco-roman dar scriiturile lor de învăţătură rămîn cele ticluite de Filon în Alexandria. Pe la mijlocul secolului lll este perioada cînd occidentul latin cunoaşte o expansiune maximă. Cultul se răspîndeşte prin mici frăţii în Galia, Spania, Italia de Nord, Iliria.     

     Pînă la începutul secolului lll în Galia exista ca frăţie iudeo-creştină doar episcopia Lyonului, creşte numărul prozeliţilor mai ales în jurul Romei şi Cartaginei. Tot începutul acestui secol statuează ca episcopi ai Romei persoane de origine italică iar greaca începe să fie înlocuită de latină ca limbă liturgică.       

     Tertulian, un alt ,,părinte al iudeo-creştinismului” erudit cartaginez s-a născut pe la anul 160 şi trece la creştinism către anul 195, devine cel mai tenace şi mai vio-lent susţinător al acestui cult al minciunii dar pe la 207 trece cu arme şi idei la montanişti. Deşi montanismul era considerată o erezie  gnostică, totuşi Tertulian a rupt-o definitiv cu biserica din Cartagina abia în anul 211 cînd a fost exclus. Catolicii nu l-au renegat niciodată pentru că ar fi rămas fără scrierile lui teologice care sînt fundamentale în acest cult şi astfel nu ar mai fi avut ce pune în faţa enoriaşilor. În lucrările scrise după trecerea la montanism, el cere creştinismului neamurilor să iasă dintre zidurile marilor oraşe ale imperiului şi să se răspîndească în mediul rural acolo unde locuia majoritatea covîrşitoare a populaţiei.      

     Dar el se contrazice singur spunînd că iudeo-creştinismul avea ceva adepţi numai în marile oraşe romane, ori mai sus se laudă că toate popoarele pămîntului de la o margine la alta erau topite după bunătăţile învăţăturilor lui Iahwe. Îşi arată nemulţumirea de complicitatea episcopilor din Cartagina şi Roma pentru că iudeo-creştinismul este adresat mai mult intelectualilor şi deci un cult de salon, Tertulian îi acuză pe aceştia că au pactizat cu diavolul, că au transformat religia într-o afacere iar păcatele în marfă(aşa făceau şi rabinii), combătînd luxul şi lăcomia ce a pus stăpînire pe mai tot clerul creştin.     

      Chiar cuvîntul paganus pe care îl rosteau iudeo-sataniştii către cei ce nu le împărtăşeau scornelile, dovedesc faptul că religia lor era cantonată numai în mediul urban la acea vreme iar mărturisirea zurbagiului este veridică. În latină cuvîntul paganus are sensul de sătesc, rural şi ţăran, deci pentru ei era insultător să aibă alături asemenea fiinţe, ,,nedemne” de făcăturile pline de înţelepciune ale rabinului eretic Filon şi a altor lifte care numai de duhul blîndeţii nu fierbeau. La noi cuvîntul a ajuns sub forma păgîn şi semnifică ,,cel care îi urăşte pe creştini”, deci o evoluţie tîrzie a cuvîntului, dar mai avem şi al nostru pogan cu sensul de păgîn, arţăgos, fără milă, dracul, slut, dovedind că ei au cunoscut fanatismul urdiilor sălbatice ale iudeo-creştinilor în faza lor de delir şi crime făcute împotriva religiei geţilor din întreg imperiul roman după anul 380 şi i-au reţinut în mentalul colectiv ca o întruchipare adevărată a Satanei pe pămînt.      

     Clement, un grec născut în Alexandria ajunge pe la 190 conducătorul Didascaliei şcoala mentorului său Panten şi care era de fapt şărpăria întemeiată de Filon pentru răspîndirea fanatismului mozaic şi a superiorităţii acestei religii asupra întregii lumi. Hieron susţine în De Viris Ilustr. că această şcoală exista pe timpul apostolului Marcu şi a fiinţat în acest oraş pînă în anul 231 cînd a fost mutată de Origene în Palestina. Clement pleacă în 202 la Ierusalim sau în Capadocia unde va rămîne pînă la sfîrşitul vieţii cînd va muri în anul 215.     

     Didascalia a avut de la început un rol de propagandă fiind o instituţie religioasă unde îşi pregătea prozeliţii, fanaticii mozaici, tot aşa cum peste 1680 de ani, alt cuib al întunecaţilor, Cominfernul comuniştilor cazari îşi pregătea sataniştii şi îi ţinea aţă prin ţările vecine dar nu numai, să pună de o revoluţie care să pîrjolească tot pămîntul pentru că venise din nou Veacul Răzbunării Mozaicilor.     

    Rolul lui Clement în fundamentarea iudeo-creştinismului a fost mare, fiind primul gînditor nemozaic ce continuă vechiul plan de mistificare şi falsificare al lui Filon privind unificarea creştinismului iahwist/dogma fariseilor cu filozofia greacă. Unitatea Canonului creştin structurat în scrierile din Didascalia îl concepea ca pe unitate absolută susţinută de catolici cu înverşunare, dar contestată de gnostici care spuneau că Iisus a venit să distrugă Legea mozaică şi să instaureze o Lege morală. Iudeo-creştinii ,,puri” – ebioniţii sau zeloţii – spuneau că el a venit să susţină circumcizia, sabatul şi să o completeze cu abţinerea de la sînge. Dacă regulile din Vechiul Testament erau în contradicţie cu Legea morală atunci trebuia eliminate, la fel şi ritualul Templului, istoria războaielor, monarhia iudaică şi unele scrieri profetice. iar gnosticii susţineau şi ei cam aceleaşi idei săltăreţe şi de groază pentru mozaici şi iudeo-cretini, mai puţin circumcizia şi sabatul.    

     Principiile care stau la baza scrierilor lui Clement dezvoltate în Didascalia sînt adevărurile revelate iudeilor şi scrise în Tora, dar el recunoaşte că la început înţelepciunea a fost răspîndită de Dumnezeu pe pământ tuturor popoarelor şi ea a fost mereu degradată de-a lungul timpul datorită ignoranţei iar Iisus a venit să o restaureze în forma iniţială. El justifică aceste afirmaţii prin Cuvîntul unic transmis fiecărei naţii în parte prin îngerul care i-a fost hărăzit, forma de înţelepciune ce îi este proprie. Dacă creştinismul va fi îmbrăcat de greci, el trebuie să se lepede de haina semită şi să îmbrace haina elenistică specifică acestora.      

     Scrierile lui contestă mitul poporului ales cu care se maimuţăresc ivriţii şi unicitatea revelaţiilor ce ar fi curs puhoi numai în căpăţînele acestora datorate faptului că sînt tăiaţi împrejur, beteşug mult iubit de Iahwiţă cu corniţe. El nu recunoaşte preexistenţa sufletului sau eternitatea materiei, însă în alte privinţe el a urmat îndeaproape ideile lui Filon asupra creaţiei. Dumnezeu, din bunătatea şi iubirea Sa, a creat lumea Ideilor, cerul şi pămîntul, nevăzutele; şi, potrivit acestui model, Cuvîntul a dat formă şi substanţă universului material. Astfel, Omul a primit la naştere ,,chipul” şi ar putea dobîndi printr-o viaţă virtuoasă ,,asemănarea” cu Dumnezeu sau mai degrabă cu Fiul acestuia. Chipul – raţiunea – ar putea fi întinat şi desfigurat, însă nu poate fi niciodată distrus. Aceasta este minunea care îl face pe Om să fie îndrăgit de Dumnezeu pentru el însuşi, după gîndirea lui Clement. Oare de ce nu i-au îndrăgit şi papistaşii lucrările lui pline de minuni aşa cum îndrăgise el minciuna şi făcătura mozaică?      

     Origene(185-254), era de neam egiptean născut din părinţi creştini sau după alte surse era un ivrit care se numea iudeo-creştin. A fost elevul lui Clement iar după fuga acestuia în anul 202 în Palestina, preia conducerea şcolii de cateheţi îndrăciţi – Didaskalia – pe care o exercită pînă în anul 231, cînd la rîndul lui este obligat să se refugieze în Palestina. A fost continuatorul înfocat al marii plăsmuiri mozaice, unul dintre cei mai importanţi scriitori din patristică, apologet şi teolog al iudeo-creştinismului timpuriu.     

     Vine în Grecia pentru a se înfrunta cu cei care nu înghiţeau tîmpeniile mozaicilor şi trece prin Palestina în anul 215 ajungînd în oraşul Cezareea, unde a acceptat cererea lui Alexandru, episcop al Ierusalimului şi Theoctisos, episcop al Cezareei, să explice Scripturile mozaicilor înaintea adunării bisericii, deşi era încă laic. Desfăşoară o amplă activitate la Alexandria dar vine şi în Palestina pentru a tălmăci Scripturile ivriţilor pe care nu le putea înţelege nici un om cu mintea acasă iar in anul 228 este hirotonit preot de către episcopii arătaţi mai sus. Aceste practici dacă erau legale în Palestina în schimb erau ilegale în Alexandria lui Demetrios. Uns cu acest rang religios se întoarce în Alexandria dar şeful lui ierarhic nu vede cu ochi buni că cineva îi nesocoteşte autoritatea şi în anul 231, episcopul Alexandriei Demetrios, convoacă două sinoade care hotărăsc scoaterea lui Origene din preoţie, destituirea de la conducerea Didaskaliei şi alungarea din oraş. Se duce la prietenii lui în Cezareea Palestinei unde conduce şcoala de cateheţi înfiinţată de el.     

     În Alexandria, în secolul ll e.n au fost făcute mai multe traduceri a Torei(primele cinci scrieri din Vechiului Testament) în limba greacă de către comunitatea iudeilor din acest oraş pentru nevoile lor de cult, ei vorbind numai greaca. Dar şi alţi autori ivriţi sau greci cunoscuţi au făcut traduceri începînd cu Aquila pe la anii 135, Symmachos şi Theodotion. Origene a inclus aceste traduceri împreună cu textul ebraic scris cu alfabet ebraic şi acelaşi text scris cu alfabet grec, într-o amplă lucrare ce a fost publicată în anul 235 sub numele de Hexapla fiind cunoscută drept textul canonic al iudeo-cretinismului. Atît de canonică a fost această scriere încît numai după 166 de ani, creştinii romanici au interzis-o fiind condamnată definitiv şi arsă pentru că avea un conţinut eretic!!!     

     În lucrarea Despre principii ll, 4 spune plin de mîndrie pentru a îndepărta orice interpretare asupra originii creştinismului: ,,Dumnezeul Legii Vechi şi Dumnezeul Evangheliilor este unul singur şi acelaşi”. Să nu mai fie nici urmă de îndoială, religia iudeilor farisei a devenit prin făcătura lui şi a predecesorilor săi, scriere revelată pentru creştini iar iudeo-creştinismul nu este decît o variantă pentru Neamuri a religiei întunecatului Iahwe şi cetei lui de satanişti.     

     Tot în Palestina ticluieşte, la îndemnul împăratului roman Filip Arabul şi poate a iudeo-creştinilor care l-au caterisit, scrierea Contra Celsum în anul 248 ca răspuns la lucrarea Doctrina Adevărului scrisă de Celsus în anul 178 sau în jurul acestei date. Iudeo-creştinii au tăcut mîlc timp de 70 de ani de cînd Celsus le-a demascat făcăturile pentru că la conducerea imperiului roman erau împăraţi geţi care nu tolerau năbădăile acestei secte de lepre iar Filip Arabul era fiul unui şeic arab ce îi avea la inimă pe ivriţi şi la rînză pe ariminii mitraici.     

     Aşa au prins făcătorii de adevăruri sacre, momentul istoric de a lovi deplin cu minciuna. Reacţia lui Celsus la traducerea Torei de către Aquila pe la anii 135 s-a făcut numai datorită obrăzniciei iudeilor care se maimuţăreau cu revelaţiile şi conspiraţiile lor împotriva neamului omenesc iar grecul a considerat de datoria lui să spună adevărul ce era cunoscut ca o doctrină în lumea geţilor şi a mitraicilor, aşa cum menţiona şi Şaul/Pavel în Romani 2,14, fiind pus într-o scriere numită Legea Adevărului şi Dreptăţii. Cînd getul Decius ajunge împărat al imperiului în septembrie 249 considerîndu-se ,,restauratorul Daciei” şi al mitraismului ca religie a împăraţilor romani, îi cere leprei făcătoare de gugumănii iahviste să dea socoteală pentru mişelie. Vioi cum era, Origene stă ascuns doi ani, apoi este căptuşit şi pus la popreală, iar după moartea fiorosului get, este eliberat din temniţă în anul 253 de către Aemilianus Marcus Aemilius sau Valerian şi moare în anul 254 la Tyr.                       

     În controversa cu iivriţii, iudeo-creştinii erau mereu lăsaţi cu poalele în cap – pe atunci nu purtau pantaloni ca să le cadă în vine – de afirmaţia că pasajele pe care se bazau nu se găseau sau erau exprimate altfel în versiunea ebraică. În acea perioadă circulau mai multe traduceri sau revizuiri ale Torei şi Talmudului în care au fost scoase în relief diferenţele majore dintre versiunile în circulaţie şi originalul ebraic canonizat la Jamnia în anul 90. Origene şi-a propus să revizuiască toate traducerile iar planul a devenit realizabil prin generozitatea lui Ambrosios. El explica diferenţele dintre textul Hexaplei şi cel ebraic presupunînd că ultimul a fost falsificat intenţionat de către ivriţi.     

     Iuliu Africanul, un contemporan al lui Origene respinge lucrarea acestuia dar şi a celorlalţi autori pentru că era o scriere ,,credulă” şi ,,lipsită de simţ critic” dar nimănui nu i-a crăpat obrazul de ruşine şi în timp acest text, fără urmă de valoare morală sau filozofică, a ajuns Canonul iudeo-creştinilor.     Existau de asemenea mari deosebiri de cunoaştere şi de moralitate. Unii socoteau că nu este contradictoriu cu credinţa creştină să meargă la circ sau la amfiteatru; alţi ezitau între gnosticism şi iudeo-creştinism; unii continuau să fie întinaţi de superstiţii păgîne; alţii, sinceri dar ignoranţi, au interpretat făgăduinţele Evangheliilor în sensul cel mai material şi mai carnal sau ,,credeau despre Dumnezeu ceea ce nu s-ar crede despre omul cel mai nemilos din neamul omenesc”.      

     Origene nu cunoştea perfect limba ebraică, ceea ce a dus la neajunsuri în elaborarea Hexaplei. După Origene, reluînd ideile lui Filon, sarcina alegoriei este de a explica şi a interpreta tainele divine din textele ebraice. Ori această alchimie biblică a fost aplicată numai într-o direcţie negativă şi apologetică şi foarte puţin în una pozitivă şi didactică. El a fost un bun mînuitor al alegoriei dar s-a evidenţiat aproape numai în sens apologetic şi negativ.     

     El susţine că nenumărate pasaje din ambele Legăminte nu au nici un sens dacă nu sînt înţelese ca alegorii. Adică simplu ca lumina zilei ori acceptăm puhoiul lor de minciuni – numite subţire alegorii - prin care au urmărit să îndobitocească toată lumea, ori nu le acceptăm şi sîntem anticreştini, antimozaici, antisemiţi şi prin alte părţi tot anti. Multe pasaje din Scriptură, spune el, sînt de necrezut datorită imposibilităţii fizice – de aşa natură sînt cele care vorbesc despre dimineaţă şi seară înainte de crearea soarelui, povestea căderii şi urcarea Mîntuitorului de către diavol pe un munte foarte înalt în momentul ispitei. Altele presupun imposibilităţi morale, şi sigur că datorită acestor idei, lucrarea lui a fost distrusă.    

     Metoda alegoriei practicată de Filon în interpretarea Scripturii a fost preluată de Clement şi Origene pe care au introdus-o în tradiţia creştină considerînd că o interpretare literară a scrierii nu este demnă de Dumnezeu!  Se putea altcumva drăguţilor la ce grozăvii sînt descrise în pretinsele voastre scrieri sfinte, drept fapte dumnezeieşti ale lui Iahwe cel întunecat?        

     Puţin din opera lui Origene s-a păstrat prin traducerile lui Rufin şi Ieronim. Concepţia lui teologică era o îmbinare a tuturor tradiţiilor filozofice ale vremii, unde lumea superioară îl are pe Dumnezeu Tatăl, el zămislind pe Fiul care este imaginea sa, dar o imagine inferioară însoţită de creaturile spirituale pure care participă la Logos. Aceştia se organizează într-un univers ce merge de la demonii de jos pînă la îngeri iar oamenii sînt la mijloc.     

     Iudeo-sataniştilor nu le-a plăcut deloc zicerea dar nici toată opera lui şi au pus anatema pe el în anul 401 prin episcopul Anastasius l(399-401) al Romei care îl condamnă pentru erezie, scrierile lui Origene sînt arse iar Ruffinus(345-410) care a tradus parţial aceste texte în latină şi a polemizat cu Ieronim, a fost condamnat şi el prin actul papal. Să ţinem minte că toată această turbare a iudeo-creştinilor se arăta lumii la numai 20 de ani de cînd cultul satanist al lui Iahwe a fost impus în imperiul roman prin foc şi sabie. Oprobiul fanaticilor a continuat prin Conciliul de la Constantinopol din anul 553 care a decretat toate scrierile lui ca eretice, iar cea mai mare parte dintre ele au fost distruse prin foc la fel ca şi cele ale creştinismului arimin, împotriva căruia Origene s-a ostenit din greu ca slujitor credincios al Satanei. Iarăşi nu se leagă nimic în această făcătură!     

     Cînd Celsus a demascat plăsmuirea criminală pusă la cale de Filon din Alexandria şi ceata lui de lifte odioase, toată făloşenia iudeo-creştinismului şi-a pus poalele în cap arătîndu-şi obrăznicia golănoasă şi gregară. Acum o spune chiar unul de-al lor, considerat mult timp drept cel mai erudit iudeo-creştin şi care a înţeles, dacă mai era ceva de înţeles, că plăsmuirea pute îngrozitor. Origene a fost obligat să recunoască aceste grave antinomii ale Torei şi Talmudului, datorită filozofilor greci care au început să o studieze dezgustaţi de dovezile barbariei iudaice existente în scrisorele pretins ,,dăruite” de Iahwe. El recunoaşte că multe texte din Tora şi Talmud nu pot fi luate în sens literar pentru că ar încălca bunul simţ, de parcă iudeo-creştinii au pus vreodată preţ pe bun simţ sau adevăr.     

     Gnosticii şi filozofii le-au reproşat iudeo-creştinilor că tocmai asemenea texte pline de atrocităţi, minciuni, bestialităţi, lăcomie şi cele mai înspăimîntătoare fapte imorale sînt considerate adevăratul Cuvînt al lui Dumnezeu. El preia modelul clerical mozaic şi susţine că în iudeo-creştinism preotul nu mai este slujitorul frăţiei ci vicarul lui Dumnezeu pe pământ şi numai în faţa acestuia trebuie să dea socoteală pentru faptele săvîrşite, adică o tiranie divină trebuie să se instaleze pe pământ cu ajutorul iudeo-cretinismului satanist!      

     După ce iudeo-creştinii ajung stăpînii absoluţi ai imperiului roman şi impun în anul 381 cultul lor ca unică religie, mentorii lor spirituali Clement şi Origene au fost excomunicaţi de către episcopul Demetrios al Alexandriei. Episcopul Gelasius al Romei(492-496) a trecut scrierile lui Clement în Index librorum prohibitorum,  iar ale lui Origene au fost interzise din anul 401 fiind distruse, de la el rămînînd doar puţine traduceri în latină. El a fost condamnat pentru erezie de sinoadele ţinute în Alexandria şi Cipru şi de episcopii din Roma, Milano şi Aquileia, ,,et omnis tam Orientisquam Occidentis Catholicorum Synodus”.       

     Paulus Orosius după anul 425 scrie împotriva lui Origene, Informaţii despre erezia adepţilor lui Priscillianus şi Origene, deci stînd strîmb şi judecînd drept după cele arătate mai sus, singurele scrieri cu adevărat iudeo-creştine sînt cele 50 de titluri ale rabinului ivrit Filon din Alexandria păstrate ca cea mai de preţ comoară în arhivele secrete ale Vaticanului, pentru că cele ale lui Clement şi Origene au fost interzise şi în cea mai mare parte distruse fiindcă au fost condamnate ca erezii.     

     Chiar Ieronim scrie în anul 392 lucrarea De viris illustribus  - Despre bărbaţii celebri, unde include alături de 132 de scriitori iudeo-creştini, pe Filon, J. Flavius şi Seneca cel Tînăr. Pentru filozoful Seneca de orientare pitagoreică şi stoică, gîndirea lui Ieronim se poate considera complementară dar plăsmuirile lui Filon şi J. Flavius nu fac decît să arate că toată scriitura iudeo-creştină este o făcătură fără seamăn în istoria şi cultura Europei şi a lumii. Dacă iudeo-creştinii îl au de mentor istoric numai pe rabinul eretic Filon, noi românii ca urmaşi ai geţilor îl avem de părinte călăuzitor în ale înţelepciunii pe Eno şi marile lui valori spirituale care sînt actuale şi după 4000 de ani!    

     Hegesip, ivritul convertit la iudeo-creştinism l-a urmat pe Origene la conducerea Didaskaliei din Palestina după moartea acestuia în anul 253 iar instituţia a dăinuit pînă în anul 272 cînd a fost distrusă de sabia împăratului get Aurelian, pentru că era unul din focarele smintelii ivrite ce au dus la răzmeriţa din Palmyra şi toate nenorocirile care au urmat.    

     Pentru a înţelege cît venin şi ură au adunat liftele iudeo-creştine împotriva adevăraţilor adepţi ai religiei crucii – creştinii arimini sau mitraicii – voi da în continuare gîndurile lui Hipolit privind drumul de urmat al acestora, astfel ca făcătura lor să fie impusă ca religie unică în imperiul roman. De neam ivrit, trecut în acest cult subteran pentru a fi de mare folos frăţiei din care venise, în Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 spune despre naaseeni că preoţii şi conducătorii acestora pretindeau a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii şi de aceea şi-au spus gnostici. Ei şi-au adunat aceste înţelepciuni din Iniţierile grecilor şi negrecilor dar şi din Mistere şi Oracole. Purtătorul de antereu iudeo-creştin, clocotind de venin împotriva acestora se chiteşte şi îşi zice în sine: ,,să vedem cum, prin strîngerea laolaltă a Misterelor tainice ale tuturor neamurilor despre care nu trebuie să se vorbească…” se va pune capăt ereziilor. Vedem că ivritul este înverşunat asupra scrierilor ce vin de la Neamuri iar făcăturile lor sînt singurele adevăruri pe care trebuie să le înghită lumea pe nemestecate. Iar acest plan criminal a fost continuat de greci şi romani cu o ură fără margini după anul 380. El reproduce o parte din textele pe care a vrut să le dea pe goarnă drept cumplite erezii şi care trebuiau făcute dispărute. ,,Este greu să se afle dacă Alalkomenues a apărut ca primul dintre oameni din lacul Kephisian la beoţieni; sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Eleusis pe Diaulos, locuit în Raria; sau Lemnos pe Kabeiros prunc frumos al misterelor inefabile…”.     

     Textul arată că chiar cei mai turbaţi ivriţi otrăviţi de fanatismul fariseilor şi care cloceau iudeo-creştinismul, erau într-o mare încurcătură pentru că ştiau de alte popoare divine mult mai vechi decît ei – pelasgii şi cabirii adică geţii – ce trăiau încă pe pământ iar acestora nu le puteau băga în cap ticăloşia şi monstruozitatea numită Tora. Trebuie să atrag atenţie asupra unui fapt cunoscut de istorie dar ignorat cu bună ştiinţă. Iudeii au purces la modificări succesive a propriilor scrieri sacre – Tora şi Talmudul - iar forma pe care o cunoaştem noi astăzi este cea stabilită la sfîrşitul secolului Vlll al vremurilor noastre!!! Ori şi scrierile creştinilor au suferit mai multe ,,îmbunătăţiri” stabilite prin opt concilii iar ultimul a avut loc în anul 869.      

     Folosirea tendenţioasă şi mistificatoare atît de către istorici cît şi de apologeţii iudeo-creştinismului a termenului de ,,Biserică” are ca scop falsificarea totală a istoriei acestui cult dar şi a unei mari părţi a culturii vechii Europe. Termenul modern de ,,biserică” cuprinde o instituţie de interes public, recunoscută juridic şi care îşi desfăşoară o activitate religioasă specifică unui grup social. În secolele l-lV al erei noastre, cuvîntul ,,biserică” avea sensul unei frăţii cultice ce cuprindea de la cîteva zeci de indivizi la cîteva zeci de mii sau chiar mai mult. De multe ori ele nu erau recunoscute public de jurisdicţia imperiului roman şi îşi desfăşurau activitatea în domeniul privat fiind privite cu neîncredere de către putere pentru că în ascuns se constituiau în centre de conspiraţie şi tîlhărie aşa cum a fost şi iudeo-creştinismul pînă în anul 381, cînd prin lovitură de stat a ajuns religie oficială.      

     Acest adevăr istoric şi semantic este dovedit chiar de scriiturile lor pretins transmise de Iahwe pentru a le turna cu foc şi sabie în capelele de lut ale goimilor. Saul, unul dintre luminătorii întunecaţilor, scrie în Faptele apostolilor la 8,1: ,,În ziua aceea, s-a pogorît o mare prigonire împotriva bisericii din Ierusalim.” iar la 15,3 găsim zicerea: ,,După ce au fost petrecuţi de Biserică pînă în afara cetăţii, şi-au urmat drumul prin Fenicia şi Samaria,” Dacă în acest text, nu acceptăm pentru cuvîntul ,,biserică” sensul de frăţie sau comunitate religioasă, atunci îi va apuca iar sminteala vedeniilor şi tîmpeniilor susţinînd că biserica lor mergea pe picioare, îşi petrecea enoriaşii în afara cetăţilor să fie siguri că nu i-a mîncat nevoia, făcînd şi alte giumbuşlucuri drăceşti. Acelaşi sens de frăţie sau comunitate cultică se desprinde explicit şi din Epistola lui Pavel către romani, unde, la 16,5 zice: ,,Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor…” sau din Epistola lui Pavel către Filimon care la 1,2 spune ,,..către Biserica din casa ta.” Iar în Epistola lui Pavel către evrei la 10,25, chiar Saul scrie acest adevăr ca să le fie de împotrivire tuturor plăsmuitorilor vechi sau noi: ,,Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei.”    

     Apologeţii iudeo-creştinismului au plecat de la ideea că toate scrierile mozaice cuprinse în Vechiul şi Noul Testament aşa cum l-au stabilit Conciliile de-a lungul a 800 de ani, sînt revelaţii divini şi au caracter sacru. Cu asemenea pretenţii numai nebuni, fanaticii şi liftele pot ,,lumina” lumea, tot aşa cum au făcut şi cu învăţăturile comuniste bandele criminale bolşevice. Falsificarea totală a realităţii este caracteristica principală a ambelor ideologii, născute din mozaism. Ambele se bazează pe o îndobitocire absolută a turmei, prin ignoranţă iar dacă mai sînt şi mofturoşi, aceştia vor fi supuşi prin puterea forţei.     

     Dacă ivriţii erau atît de ,,iluminaţi’’ şi plini de revelaţii, de ce nici un popor din jur nu a dorit să le înveţe limba şi să le accepte religia, ba dimpotrivă, ei şi-au abandonat limba ebraică după cum scriu plini de mîndrie şi într-o perioadă de cca 1000 de ani dar istoric etapa este mult mai scurtă, au schimbat-o cu aramaica, greaca şi ladino. Asta arată lipsa lor de cultură şi de imaginaţie creatoare, fiind o frăţie satanistă de adunătură şi nu un popor. Despre Tora nu este scris nimic în antichitate pînă la începutul secolului l al erei noastre cînd a început să-i bîntuie rău conspiraţiile drăceşti, numite azi ,,revelaţii’’ şi nebunia de a stăpîni lumea, ceea ce arată că ei nu reprezentau nimic pentru ceilalţi în acele vremuri şi nu au dat culturii lumii decît o mare minciună şi puhoaie de venin.     

     Dacă mozaicii îşi făceau adepţi cu sabia(idumeenii şi kutim/samaritenii) sau prin mutilarea unor nevinovaţi pe care îi sechestrau şi le tăiau moţul bărbăţiei, în religia egiptenilor s-au dus mulţi greci de bunăvoie, ori au adaptat aceste culte obiceiurilor lor. Asta arată felul cum percepeau anticii religia mozaicilor iar Plutarh o spune deschis că era un cult satanist. La fel în imperiul roman, mari mulţimi de oameni au trecut la creştinismul arimin în primele două secole ale erei noastre fără a-i obliga cineva. O parte din subţirii greci au trecut în secolul Vll î.e.n. la orfism şi fără a le băga cineva sula în coaste sau sabia în gît.     

      De ce se fereau toţi de mozaism ca Dracu de tămîie? Numai iudeo-creştinii şi-au impus făcătura drăcească printr-o baie de sînge şi un pîrjol general în imperiul roman, distrugînd sau falsificînd toate textele care aminteau de cultura geţilor!  

                                                         

Ultima actualizare ( Luni, 05 Iulie 2010 10:44 )
 
MIleniul de intuneric III Imprimare Email

 

 

 

 

 

                                                                        Septuaginta 

 

 

Cărticica plină de snoave, trăsnăi, sminteli revelate şi alte minciuni gogonate, mîrşave şi neobrăzate care ne-au fost băgate pe gît prin ascuţişul săbiilor pentru a perpetua o stare de tiranie şi îndobitocire absolută. Despre această scriere nu există nici o menţionare afară de cele mozaice plăsmuite de iudei în secolele l şi ll ale erei noastre. Născocirea este o pretinsă traducere a Torei şi Talmudului făcută în Alexandria de către rabini mozaici în secolul lV sau lll î.e.n. în grija lor fără margini, astfel ca Neamurile ,,să o ducă numai bine” şi să aibă la ce se gîndi şi gudura. Dar şi perioada cînd s-ar fi tălmăcit cărticica din ebraică în greacă este iarăşi o mare minciună aşa cum le stă bine mozaicilor care şi-au făcut din acest nărav păcătos şi stricăcios, cea mai mare virtute. Pentru a desţeleni tărîmul minciunii cultivat cu atîta osîrdie de mozaici şi mai tîrziu de către greci şi romani, trebuie să fac o leacă de istorie ca să rostuim vremurile şi oamenii iar glagoria să o punem pe calea luminoasă. Necazurile şi urgiile istoriei i-au dus pe o parte dintre ivriţi în anul 580 î.e.n. în refugiu la ,,duşmanii lor de moarte” în Egipt, unde şi-au clădit pe insula Elefantina un templu închinat lui Yaho, una dintre divinităţile la care se închinau ei şi care era denumirea în limba egipteană a zeiţei Isis, principala divinitate de cult în această ţară alături de Osiris. Dar cum erau căpăţînoşi faţă de egipteni şi cu mare iubire pentru Iaho cel întunecat, templul a fost dat pradă focului în anul 417 î.e.n. pentru că ivriţii făceau sacrificii cu tauri şi berbeci pe rupte sub nasul egiptenilor în religia cărora aceste animale erau considerate sacre.

Alexandru Macedon distruge cu sabia imperiul persan care stăpînea şi Egiptul, punînd temeliile oraşului Alexandru în anul 331 î.e.n. După moartea viforosului macedonean, imperiul lui se împarte între generali iar diadohul Ptolomeu Lagos primeşte satrapia Egipt în anul 323 î.e.n. şi în 306 î.e.n. se proclamă rege, ţinutul Palestinei aparţinînd acestui rege.

În anul 192 î.e.n. Palestina cu Iudeea trece sub controlul sirian a lui Antiohos lll, iar iudeii l-au primit ca pe un mare eliberator şi i-au propus o mare şi sfîntă afacere sub oblăduirea lui Iahwiţă. Ivriţii să se elenizeze complet iar macedonenii elenişti să primească în regatul lor ca religie unică mozaismul, fiind slujită numai de preoţii iudei, care toţi sînt tăiaţi la abajur şi fac parte dintre cei aleşi de tartorul Iahwe. Sirienii aveau alte gînduri decît să rămînă şi ei fără abajur, aşa că i-au pus pe toţi ivriţii de jur împrejur sub jug şi le-au dat de socoteală numai biruri şi popreală. Obiceiul tăierii împrejur, ivriţii l-au luat din Egipt, dar acolo erau circumcişi numai preoţii şi numai după o îndelungată pregătire terminată cu un sever examen al cunoştinţelor, pe cînd la iudei era veselia la tot pîrlitul, ba chiar îi ,,fericeau” şi pe cei care dispreţuiau asemenea apucături.  Ajungînd sub oblăduire siriană şi auzind riga de năravurile josnice ale ivriţilor de a ,,recolta” de la masculicii Neamurilor cît mai multe prepuţuri, le-a oprit nemernica prădăciune printr-un decret dat în anul 170 î.e.n. Mare supărare a stîrnit zapisul sirian în lumea iluminaţilor mozaici şi s-au pus ei pe o răzmerită, la început cu gura, apoi şi cu sabia, ajungînd să se rupă de regatul Siriei în anul 142 î.e.n. cînd au devenit un stat independent condus de rabini iar în anul 134 î.e.n. rabinul Ioan Hyrcan se proclamă şi rege. Năravul lor asupra acelor neamuri pe care le dominau, a devenit şi mai agresiv iar după ce au ajuns sub stăpînirea romană, împăratul Hadrian dă în anul 130 un edict prin care îi ameninţă cu moartea pe cei ce practică vînătoarea de prepuţuri.  

Dacă interdicţia lui Antioh lV marchează naşterea şi răspîndirea scrierilor apocaliptice în rîndul mozaicilor şi odată cu ele a ideilor statului mesianic Israel, edictul lui Hadrian marchează prăbuşirea speranţelor mesianice şi sfîrşitul acestei literaturi, iar înfrîngerea lui Bar Kochba îi aduce cu picioarele pe pământ pe mulţi din fecioraşii lui Iahwe. Literatura apocaliptică a fost otrava pe care au înghiţit-o majoritatea mozaicilor pînă a dat turbarea în ei.  Cam în acest timp pierd şi controlul asupra şărpăriei iudeo-creştine de la Roma care, după cîteva zeci de ani va ajunge în mîinile romanilor chiar dacă scrierile rabinului Filon sînt păstrate ca adevărate texte sacre.  Urmează o perioadă de mari frămîntări în sînul mozaicilor, care se vor termina către sfîrşitul secolului ll cînd vor pune ochii direct pe conducerea imperiului roman. Sînt aproape de tron după asasinarea împăratului Maximin Tracul, mai au o speranţă mare sub prietenul lor de neam Filip Arabul, apoi îşi încearcă norocul cu ajutorul armelor prin generalii ivriţi Quientus şi Macrianus, dar totul se termină rău. Norocul le mai iese odată în cale prin Odenat prinţul Palmyrei care reuşeşte să pună bazele unui vast regat, extins de soţia sa Zenobia într-un imperiu unde ivriţii au vioara foarte bine auzită. Nici această mărire nu a durat decît puţin timp pentru că getul Aurelian i-a spulberat, dar experienţa cu arabii o vor relua mai tîrziu cu mai mult folos cînd vor cuceri nordul Africii şi peninsula iberică.   Pentru a le pune în nas grecilor ce cultură şi istorie uluitoare au, ivriţii s-au apucat să falsifice toată mitologia, istoria şi cultura cunoscută a popoarelor din jurul Mediteranei, pretinzînd că totul vine de la Avram al lor şi din cărţile pline de înţelepciune dăruite de Iahwe, iubitului Moşe. Uite aşa, cu minciună, hoţie şi obrăznicie s-au vrut ei moţul lumii. Romanii îi considerau duşi rău cu pluta cînd le auzeau gugumăniile iar grecii le puneau de cîte o raţă moartă pe treptele sinagogilor care ducea sigur la păruială şi însîngerare.    

Falsificarea perioadei de timp cînd scrierile mozaicilor au fost traduse în greacă a fost făcută de către apologeţii iudaismului din Alexandria care au urmărit să iudaizeze toată filozofia greacă şi astfel să poată dovedi tuturor că ei sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume şi de aceea Iahwiţă i-a ales să se pupe cu el. 

Primul document fals ivrit prin care încearcă să îşi pună în aplicare potlogăria este  Scrisoarea lui Aristeas care pretinde că în anul 312 după victoria lui Ptolomeu l asupra lui Demetrios Poliorcetul în Gaza rabinul Ezechia împreună cu 100000 de tăiaţi împrejur au plecat în Egipt împreună cu învingătorul!!! Riga cel milostiv şi iubitor de ivriţi le-a dat cartierul Delta din Alexandria să se aşeze în el pe care l-au transformat în ghetou – l-au închis cu ziduri, trăind izolaţi de restul populaţiei pe care o considerau spurcată. Aşa da apologie a minciunii. De ce să fi venit puhoiul de ivriţi în Egipt cînd grecii nu-i aveau la rînză deloc iar egiptenii îi iubeau precum sarea în ochi? Dar dacă au plecat atît de mulţi, înseamnă că Palestina ar fi rămas goală de populaţie ceea ce era o acţiune chiar împotriva puterii economice a regatului pentru că nu s-a găsit nici o informaţie privind colonizarea cu alte seminţii a acestui teritoriu cum ar fi fost firesc dacă ivriţilor li s-a făcut urît de baştină! Şi mai este faptul istoric din anul 192 î.e.n. cînd regele sirian Antioh lll a ocupat Iudeea iar ivriţii l-au primit ca pe un eliberator! Dacă huzureau pe lîngă Ptolomei, de ce se gudurau şi pe lîngă sirieni, sau firea lor îi făcea să dea din coadă în faţa oricărui stăpîn?

Filon spune pe la anii 30 că în Egipt erau un milion de mozaici iar gugumănia este clocită în aceeaşi idee a întîietăţii ivriţilor pe pămînt!!! J. Falvius păşeşte ţanţoş pe aceeaşi cale şi spune că romanii, numai în Ierusalim au ucis un milion şi o sută de mii de mozaici. Dacă te iei după minciunile lor, în primii ani ai mileniului l, mozaicii erau cel mai numeros popor din imperiul roman şi numărau peste 3 milioane de suflete! Leprele din epoca modernă spun chiar că erau şase meleoane de ivriţi fără abajur în început de secol l. Ar trebui să te doară capul auzind asemenea basme dacă n-ai şti că toate ies de sub freza maeştrilor în minciuni şi plăsmuiri, unde fumigaţiile, incantaţiile şi revelaţiile sînt singurele adevăruri istorice! Ioan în Apocalipsa scrisă în timpul împăratului Domiţian, deci înainte de anul 100 al erei noastre, ne spune că neamul lor în număr de 144000 a primit pecetea lui Iahwe, la 7,4: ,,Şi am auzit numărul celor de fuseseră pecetluiţi; o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel.” 

Mai este încă un indiciu care distruge minciunile ivriţilor. Alexandria a fost întemeiată în anul 331 î.e.n. şi nici o minte sănătoasă nu va accepta că în numai 50 de ani oraşul devenise o colonie mozaică, cînd toate izvoarele spun că era locuită de greci, macedoneni şi egipteni. O informaţie preţioasă privind numărul ivriţilor din oraş pe la mijlocul secolului ll î.e.n. o găsim în Cartea lll a Macabeilor care spune cum pe la anul 150 î.e.n. regele Ptolomeu Vl Phiskon, supărîndu-se rău pe ivriţi, i-a adunat pe toţi cu mic cu mare în hipodromul oraşului şi a adus elefanţi să le facă o călcătură de să le iasă relele din ei. Numai că Iahwe le-a şuşotit ceva pachidermelor şi acestea au refuzat să-i facă terci pe nevinovaţii ivriţi. Într-un hipodrom nu puteau încăpea mai mult de 10000-15000 persoane şi cam acesta era numărul real al lor în Alexandria. După 100 de ani, Filon cel Mincinos, spune despre neamul său că era cam de un milion în Egipt şi aşa au ţinut-o ei tot într-o minciună iar în prezent tot industria minciunii le merge cel mai bine. Scrisoare a lui Aristeas amintită mai sus, specialiştii o consideră o ,,făcătură” a secolului l-ll al erei noastre cînd mozaicii au dat frîu liber apologiei iudaismului şi mozaismului care pretindeau că sînt primele forme de cultură a neamului omenesc. Ea este cea care susţine indirect şi dubios că Tora ar fi fost tradusă în greacă la cererea regelui Ptolomeu – fără a preciza care din cei 14 regi cu acest nume iubea atît de mult făcăturile mozaicilor. Ivritul Aristeas în scrisorica lui pretinde că a fost trimis de regele Ptolomeu în delegaţie la Ierusalim să-i convingă pe rabini să vină la Alexandria pentru a traduce marea lor revelaţie – Tora – de care grecii aveau atîta nevoie că nu ştiau pe unde să-şi caute curul. Încă din anul 1522 Luis Vives în lucrarea Libros De Civitate Dei Comentaria apărută la Bale, iar în anul 1685 Humphrey Hody, demonstrează că pretinsa scrisoare pe baza căreia s-a stabilit data traducerii Torei în limba greacă la începutul secolului lll î.e.n., este un fals iar falsificatorul a fost un ivrit mare iubitor de năprasnică apologie şi alegorie iudaică şi mozaică. Falsul este făcut înainte de anul 90 al erei noastre pentru că al doilea mare conspirator şi colportor al iudaismului turbat, J. Flavius, redă scrisoarea în Antichităţi iudaice Xll dar şi această informaţie este un fals făcut mai tîrziu. Făcătura provine din cercul lui Filon şi a urmaşilor lui întru plăsmuiri care au născocit cu neruşinare că filozofia greacă îşi are rădăcinile conceptuale în învăţăturile lui Moşe iar acest ,,adevăr” trebuie să-l respecte toată lumea inclusiv ţîfnoşii elenişti elitişti! Haida de îmbrîncaţilor! 

Scrisoarea lui Aristeas spune că au fost aleşi cîte 6 rabini din fiecare trib ivrit adică un ciopor de 72 de învăţaţi (6 x 12 = 72) venind cu mare alai la Alexandria unde regele Ptolomeu, s-a prosternat în faţa lor pînă la pământ, le-a pupat tălpile în semn de profund respect şi i-a ţinut într-o benchetuială 6 zile după care cucernicii înţelepţi s-au pus pe treabă pe o insulă şi în 72 de zile au dat gata tălmăcirea. Aici plăsmuitorul a stîlcit-o prea rău! Închinători la templul din Ierusalim şi deci mari iubitori ai lui Iahwe erau doar triburile ivrite din Iudeea care reprezentau mai puţin de o pătrime din întreaga populaţie a Palestinei, cei din Samaria, Galileea şi o parte din Gaza nu sufereau asemenea ,,bunătăţi iahviste”. În Neemia 11,4 spune că legămîntul pentru formarea Frăţiei lui Israel, a fost semnat de fiii lui Iuda şi ai lui Beniamin iar căpeteniile acestora s-au aşezat la Ierusalim, adică numai două triburi de ivriţi şi nu douăsprezece. Chiar şi numărul 70, care, pretind ei că a dat numele traducerii este luat tot din plăsmuirea lor fiindcă la Ieşirea 24,1 găsim zicerea potrivit căreia 70 de bătrîni, un fel de adunare a triburilor, au venit gură-cască la poalele muntelui Sinai să vadă cum primeşte Moşe legile de la Iahwe. Aşa că numărul de 72 care a dat şi numele în greacă a pretinsei traduceri – Septuaginta – este o mare minciună, dar nici un istoric nu s-a mai ocupat de acest amănunt care din capul locului dovedeşte că scrisorica este o lucrare apologetică în favoarea iudaismului şi mozaismului neavînd nici o legătură cu istoria.

Cuvîntul Septuaginta înseamnă într-adevăr şaptezeci dar în… latină nu în greacă, asta dovedeşte că ticăloşia s-a făcut către sfîrşitul secolului l al erei noastre sau mai sigur în secolul ll cînd mozaicii din Alexandria au învăţat destul de bine latina! Egiptul a ajuns provincie romană în anul 30 î.e.n. iar ivriţilor le-a trebuit ceva vreme ca să schimbe limba lor de comunicare care era greaca cu latina care era limba noilor stăpîni şi această ,,tranziţie lingvistică” a durat cel puţin 100 de ani dacă nu mai mult. Şi istoricii occidentali spun că falsul cu Septuaginta s-a făcut în această perioadă dar nu au îndrăznit să trîntească de pămînt chiar denumirea mişeliei pentru că nu dădea bine la pretenţiile iudeo-creştinilor. În realitate textele Torei au fost traduse fragmentar în secolele ll şi l î.e.n. fiind impuse de nevoia de a sluji în greacă în sinagogile din Alexandria pentru că mozaicii la acea vreme nu mai ştiau limba lor de baştină, ebraica şi de peste două sute de ani vorbeau numai greceşte. Însă ebraiştii şi apologeţii iudeo-creştinismului nu au nevoie de istorie, dovezi, argumente şi adevăr, ei au revelaţiile primite de la Iahwe şi odată dezvăluite goimilor trebuie luate ca ,,adevăruri sacre” 

Izvoarele istorice antice ne arată că regii macedoneni aveau alte gusturi religioase, legate de neamul lor arimin şi nu de otrăvurile sataniştilor mozaici. Ptolomeu l - spun scrierile anticilor – a avut un vis unde o divinitate îl sfătuia să caute în Pont statuia unui zeu  şi să o aducă În Alexandria pentru că îi va aduce mare noroc. Astfel pricepuţii în tălmăcirea viselor au plecat în Pont, adică ţărmurii de sud ai Mării Negre, să caute statuia cu pricina şi găsind-o pe cea a zeului local Min din Sinope, capitala tracilor bitini, ce reprezenta un cerber şi un dragon, au adus-o cu mare fală la Alexandria şi i-au zidit o clădire pe măsură numită Serapion înaltă de peste opt metri, unde se celebra cultul. Numele clădirii vine de la numele divinităţii Serapis pe care grecii l-au dat cultului născut din visul regelui. El era un sincretism între Apis, taurul solar şi User sau Osiris pe limba grecilor. Apis era socotit fiul nimfei Io făcut cu Zeus, iar Hera aflînd de zburdălniciile soţului, din gelozie a transformat-o pe Io în vacă, pe care o dă în pază lui Argus ce va fi ucis de Hermes. Io fuge prin Iliria, prin Sciţia şi prin alte locuri şi ajunge în Egipt unde îl naşte pe Apis. Min în egipteană era numit Minu, şi se spune că locuitorii din ţara Punt dansau în cinstea lui, amintind de zeul Min al tracilor din regatul Pont de la Marea Neagră iar boneta lui seamănă cu cele frigiene sau cuşma noastră, divinitatea fiind sărbătorită ca un zeu al fecundităţii şi al vegetaţiei. La o altă sărbătoare a lui Min, pe un stîlp înalt se urcau oamenii pentru a cinsti în felul acesta pe zeu, el fiind întruchipat şi de un taur alb aşa cum era Apis. În egipteană Apis era numit Hep sau Hop fiind o zeitate agrară reprezentată printr-un taur sacru. A fost adorat la început în oraşul Memphis şi era considerat o întrupare a lui Ptah. Ulterior este asociat cu Ra de la care primeşte discul solar pe care îl poartă între coarne, dar şi cu Osiris, ca zeu funerar de unde a rezultat cultul sincretic al lui Serapis(User + Apis) din timpul regilor lagizi ai Egiptului. Moartea taurului era motiv de doliu pentru întreaga ţară. După înmormîntare, preoţii cultului porneau în căutarea altui taur care să se bucure de asemenea privilegiu şi de un harem de rumegătoare  Iar dragonul adus odată cu statuia din Sinope era un şarpe uriaş, fiind considerat Şarpele Înţelepciunii ce se bucura de mare cinstire din partea dinastiei macedonene. El era şi simbolul zeului egiptean Khnum, cunoscut prin filfizonia grecilor ca Mintea Bună sau Eonul, de unde a trecut în gnosticismul setian cu fruntea sus. Taurul solar şi şarpele erau simbolurile principale din cultul lui Mitra sau cultul crucii care se răspîndise în secolul lV î.e.n. în diferite variante, în afara arealului locuit de geţi. Hecateu din Abdera, oraş în Tracia, a trăit în Egipt în secolele lV-lll î.e.n. în timpul domniei lui Ptolomeu l Lagos şi a urmaşului acestuia, unde a scris în greacă două tratate, respectiv, Despre hiperboreeni şi Despre Egipt susţinînd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare. Despre ivriţii cărora le fierbeau creierii de atîtea revelaţii, nici pomeneală pentru că ei nu reprezentau nimic în cultura lumii în acele vremuri numai că întunecaţii au născocit o istorie a lor care vroiau să o bage pe gît tuturor pentru că numai aşa ar fi putut călări ei Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului. Ambele cărţi ale tracului Hecateu au dispărut pentru că demascau atît făcăturile grecilor care se pretindeau cel mai civilizat şi primul popor din istoria lumii de la care au pornit toate cele, dar şi făcăturile ivriţilor de mai tîrziu care încercau să ,,dovedească” prin minciună şi hoţie că ei ar fi ţîţîna neamului omenesc şi a glagoriei străluce. Preotul egiptean Manethon a scris Aegiptica, o istorie a Egiptului acceptată de toţi istoricii ca cea mai sigură sursă de informare în acest domeniu şi confirmată de săpăturile arheologice. Rabinul iudeu J. Flavius a contestat violent această scriere în Contra lui Appion pentru că nu-i recunoştea pe ivriţi că ar fi fost în Egipt sute de ani şi chiar ar fi condus această ţară prin Iosif şi Moşe. Şi nouă ne dau în nas cu aceeaşi obrăznicie atît de specifică mozaicilor, că ar fi venit pe plaiurile mioritice ,,din vremuri imemoriale”, fiind stăpîni aici mult înaintea geţilor şi a românilor!

A doua plăsmuire de aceeaşi factură pentru a ,,demonstra” traducerea Torei în secolul lV î.e.n. este cea intitulată Fragmentele lui Aristobul, făcută în aceeaşi perioadă de efervescenţă creatoare a cioporului iahvist din Alexandria pentru a dovedi grecilor şi romanilor că ei sînt cei mai prima-ntîi şi merită toată consideraţia din partea acestora. Fragmentele se găsesc preluate de Eusebiu din Cezareea(275-340) şi el mare profesionist al minciunii, în lucrarea Pregătire evanghelică Xll,12 cu titlul ,,Cum unul din iudeii de odinioară, Aristobul peripatecul, recunoaşte că grecii au ca punct de plecare filozofia iudaică. Fragment din lucrările lui Aristobul dedicate regelui Ptolomeu”. Dau în continuare o parte din textul buclucaş cu care vor ei să zidească istorie pentru cei cu caş la gură. Ce făcătură!,,Vedem că Platon a urmat Legea noastră şi vedem de asemenea că a înţeles-o în cele mai mici amănunte. Au fost traduse de către alţii, înainte de Demetrios din Faleron, aşadar înainte de cucerirea lui Alexandru şi a perşilor, ieşirea din Egipt a fraţilor noştri iudei, relatarea faptelor lor de vitejie, cucerirea Canaanului, explicarea întregii Legi. Dată fiind marea sa erudiţie, este limpede că filozoful despre care vorbim a luat multe de la iudei aşa cum Pitagora s-a folosit de dogmele noastre de alcătuirea a doctrinei sale. Toată traducerea Legii s-a făcut sub regele cu numele de Ptolomeu Filadelful, strămoşul tău care s-a încununat de cinste atunci cînd Demetrios din Faleron i-a propus alcătuirea traducerii”. Trăsnaia cu Pitagora şi Platon arată de cîtă mişelie erau în stare ivriţii pentru a-şi fabrica o istorie care să-i îndoaie atît pe greci cît şi pe romani, chiar dacă aceştia nu dădeau o para chioară pe toate poveştile mozaicilor iar cînd se obrăzniceau prea tare îi puneau în ascultare cu sabia. Hermippos, un autor din secolul l al e.n.  povesteşte că Falereus, a fost izgonit de către Filadelful, pentru că a încercat să-i împiedice succesiunea la tron. Această afirmaţie discreditează în tot aserţiunile lui Aristobul. Dar cum numai pentru ei, istoria este revelată prin ciripeală la urechea surdă sau viu grai, fără parai de către Iahwiţă cel plin de fiţe, între adevărul nostru şi al lor nu poate fi niciodată vreo concordanţă pentru că ar crăpa ei de necaz şi povestea n-ar mai avea haz. Am să iau ca reper istoric, domnia regelui Ptolomeu Filadelful(285-246 î.e.n.) cînd încearcă a sugera scrisorica ivritului că s-ar fi petrecut păţania. Atunci regatul Egiptului avea în hotarele sale Iudeea şi Gaza. şi ar fi o absurditate ca regele să trimită o delegaţie cu mare pompă să îi roage pe nişte pîrliţi de supuşi să îndeplinească o poruncă dată de el. Mai este şi aspectul cultural al scrisorii, grecii dispreţuiau toate culturile celorlalte popoarele pe care le considerau nedemne de învăţăturile lor – comportament consemnat în zeci de scrieri antice – ori dragostea lor subită pentru religia ivriţilor nu poate fi decît o plăsmuire născocită de înfierbîntaţii mozaici care nu erau cu toate acasă pentru că o ţineau numai într-o revelaţie revoluţionară cu Iahwe. Că ivriţii îi iubeau pe grecii precum şoarecele pe pisică, o dovedeşte acţiunea militară a regelui seleucid al Siriei Antiohos lll care a cucerit toată Palestina de la Egipt în anul 192 î.e.n. iar el a fost primit în Ieursalim de toată populaţia ca un mare eliberator, în schimb, le-a adus în dar statuia lui Zeus pe care trebuiau să o cinstească mai mult decît pe Iahwe. Asta însemna pentru ei închinare la idoli şi rău ar fi tuşit sărmanul Iahwe pe unde se aciuase de ochii înrăiţi ai lumii. O altă dovadă nimicitoare asupra falsurilor ivriţilor este scrisoarea lui Manethon, preot egiptean la Heliopolis şi mare învăţat în timpul regelui macedonean Ptolomeu Filadelful, cel cu pretinsa invitare a rabinilor iudei. În scrisoare, învăţatul egiptean îl previne pe rege că traducerea textelor lui Thot – şi nu Tora cum pretind mozaicii – în limba greacă pentru biblioteca oraşului, necesită cheltuieli pe care acesta trebuie să le cunoască şi să hotărască în cunoştinţă de cauză. Deci este vorba de vechea cultură egipteană şi nicidecum de gugumăniile revelate ivriţilor cu care să pornească o revoluţie mondială. Mozaicii cunoscînd textul scrisorii lui Manethon şi urcîndu-li-se veninul invidiei pînă la Iahwe, acesta i-a sfătuit să pună de o făcătură ca să-i cotonogească rău atît pe egipteni cît şi pe grecii cu pretenţii de pricepuţi la cultură. Şi aşa ieşit-au ei din încurcătură cu o mare făcătură! În lucrarea Viaţa lui Moşe ll, ce aparţine lui Filon din Alexandria se spune că mulţi greci din Alexandria socoteau ruşinos cum legile ivriţilor erau scrise numai în ebraică iar grecii nu aveau acces la ele. Şi astfel ofuscaţii greci s-au dus la riga lor Ptolomeu Filadelful, l-au tras de urechi pentru marele afront adus culturii şi religiei ivriţilor şi astfel tărăşenia a fost pusă pe calea cea luminoasă. Regele trimite o delegaţie la marele rabin şi regele iudeilor pentru a invita în Alexandria tălmăcitori de soi să-i cultive pe guguştiucii grecotei. S-au retras în insula Faros unde au tradus cărţile ca după dictarea unui sufleor nevăzut. Dar eu am zăpsit sufleorul din dos care nu putea fi altul decît Iahwiţă cel întunecos. Şi această informaţie pute rău a apologie ivrită. Dacă Septuaginta ar fi existat la acea vreme, de ce el nu a copiat-o în şcoala de cateheţi pe care o avea să o răspîndrăcească în tot bazinul Mediteranei. Ori Vaticanul păstrează ca sfinte doar scrierile lui pentru că el se considera un al doilea Moşe şi trebuia să le dea ivriţilor dar şi Neamurilor un alt set de plăsmuiri, chiar mai deocheate decît cele vechi iudaice. La făcăturile de ordin istoric arătate mai sus, pe care ei ne învaţă că trebuie să le înghiţim pe nemestecate, mai adaug una la fel de oacheşă. Crezînd că i-a cuprins Iahwiţă în braţe, ivriţii propun lui Antioh lV pe la anul 175 î.e.n. să clocească împreună de o religie universală, iar ei să fie preoţii acestei monstruozităţi pe care să o impună prin sabie tuturor celorlalte neamuri. Regele nu le răspunde la propunere, dar îi obligă să accepte statuia lui Zeus în templul de la Ierusalim aşa cum am arătat mai sus şi limba greacă drept limbă oficială. Ura ivriţilor a dus la răzmeriţă şi a fost condusă de rabinul Macabeu iar după ani buni de masacre reciproce, Iudeea îşi cîştigă independenţa faţă de Siria. Ţara va fi o teocraţie pînă în anul 107 cînd din acest clan este proclamat rege Aristobul, Cum Filon spune că delegaţia regelui Egiptului, Ptolomeu Filadelful a fost trimisă rabinilor şi regelui din Iudeea, evenimentul se putea întîmpla numai după anul 107 cînd neamul ivrit din acest ţinut a avut un rege după o pauză de peste 480 de ani. Şi sursa Filon este dovedită ca o felonelie. Ori tocmai perioada afirmării istorice a ivriţilor, după secolul ll î.e.n. este perioada cînd literatura lor apocaliptică a dat iama în puţina lor socoteală şi le-a strecheat mintea în fel de fel de nebunii privind regatul lor mesianic şi al întregii lumi pe care trebuiau să-l conducă prin foc şi sabie. Asta era un fel de darabană a tîmpitului la urechile romanilor, care tot spoliau şi decojeau de avere pe toţi cei ce aveau ceva adunat, şi, venindu-le rîndul ivriţilor, aceştia s-au stropşit: staţi pîrliţilor că Iahwe pe noi ne-a ales să stîpînim lumea! Pentru că nu au scos în faţa romanilor decît aur, din această poveste s-au ales cu ceva privilegii de la Cezar.              

Al treilea fals făcut de aceeaşi sîrguincioşi mozaici pentru a-şi impune minciunile în faţa lumii sînt Sentinţele lui Focilid. Textul se pretinde că este scris în secolul Vl î.e.n. şi care ar vrea să fie dovada faptului că chiar şi atunci exista o traduce a Torei în Milet pe care grecii au folosit-o cu multă dezinvoltură. Cercetătorii din secolul XX au dovedit că fragmentul este un fals făcut de un mozaic de a trăit în secolul l al erei noastre. Vedem că toate aceste falsuri au un singur scop; o apologie fanatică şi sălbatică a iudaismului şi mozaismului în faţa grecilor şi romanilor şi care urmărea să pregătească drumul pentru stăpînirea lumii prin fariseism dar din greşeală a ieşit iudeo-creştinismul.

Iordanes ne spune în Getica pe la mijlocul secolului Vl, că prima traducere a Torei şi Talmudului a făcut-o Aquila din Pont în timpul împăratului roman Hadrian(117-138) pentru că aşa ştiau atunci iudeo-creştinii, idee acceptată de biserica creştină şi care demască plăsmuirea mozaicilor. Prima reacţiei împotriva scrierilor iudeo-creştine la traducerea Torei de către Aquila pe la anii 130, este lucrarea Doctrina Adevărului a lui Celsus elaborată pe la anul 177. Dacă Tora ar fi fost tradusă în greacă în secolele lV-lll î.e.n. cum susţin leprele sataniste, sigur trebuiau să existe şi reacţii ale filozofilor greci sau ceva mai tîrziu ale romanilor, dar nu se găseşte nimic în această direcţie în scrierile anticilor. Cît priveşte prestigiul cultului mozaic în nasul grecilor şi romanilor am să amintesc părerea filozofului Plutarh(45-130) care în lucrarea De Iside et Oriside la pagina 31 spune despre zeul mozaicilor Iao că era un zeu al răului pe care noi l-am numi Satana. Deşi a ocupat şi funcţia de preot al cultului lui Apolo de la Delfi după vîrsta de 40 de ani, revenind de la Roma în Grecia şi fiind un bun cunoscător al religiilor din timpul său, Plutarh nu aminteşte nicăieri despre mozaism sau iudeo-creştinism, fapt ce arată că aceste culte aveau foarte puţini adepţi în acele timpuri.             

Septuaginta nu apare menţionată vreodată nici în scrierile din secolele ll-lll ale autorilor Irineu, Hegesip, Hipolit, Tertulian, Clement, ceea ce dovedeşte că pretinsa traducere a rabinilor făcută la cererea lui Ptolomeu a fost o mare minciună şi nu a existat niciodată. Chiar dacă făcătura a fost pusă la cale de ivriţii din Alexandria în secolele l-ll ale erei noastre pentru a-i ajuta în planul lor de a impune în imperiul roman, fariseismul mozaic ca religie unică, ea nu a fost luată în seamă de iudeo-creştinii Neamurilor din acele vremuri.             

În secolele ll şi lll au fost făcute mai multe traduceri ale Vechiului Testament în limbă greacă fiind preluate şi incluse de Origene într-o lucrare mare şi publicate în anul 235 sub numele de Hexapla. Pe şase coloane, el trece textul în ebraică cu caracterele specifice acestei limbi, acelaşi text dar scris cu alfabet grec, textul tradus în greacă de Aquila, textul tradus de Symmachos, cel al lui Theodotion şi propria tălmăcire. Nici o urmă din lucrărica celor 70 de înţelepţi rabini care i-au lăsat pe greci cu gurile căscate în secolele lV-lll î.e.n. În anul 231 cînd Origene se apucă de această trebuşoară anevoioasă în Cezareea Palestinei, hopa că mozaicii roşii de furie şi întunecaţi la minte se aruncă asupra lui contestînd traducerile lui Aquila, Symmachos şi Theodotion pe motiv că nu sînt conforme cu textul lor canonic stabilit la anul 90 la Jamnia! Pentru a-l convinge că spusele lor sînt adevărate, îi fîlfîiau pe sub nas nişte resturi ale unor manuscrise, pretinzînd că sînt din Septuaginta, pe care ei le-au salvat cînd biblioteca din Alexandria a fost incendiată în anul 47 î.e.n. iar Origene trebuie neapărat să le includă în studiu. Şi aceste resturi de manuscris sînt o făcătură pentru că este imposibil ca ivriţii că fi păstrat mai bine de 280 de ani nişte bucăţi de papirus ca pe sfintele moaşte, pentru că nu aveau asemenea năravuri. Păi drăguţilor dacă murea lumea după înţelepciunea voastră, de ce s-a scris numai un singur exemplar din traducerea Torei într-un timp de aproape 500 de ani şi acela pătrat în bibliotecă şi nu se folosea ca text liturgic în toate cuiburile voastre de întunecaţi farisei din care să se adape toţi cei negri în cerul gurii sau cu păr pe creier? Dacă pretindeaţi că traducerea numită Septuaginta este un text sacru în secolul lV î.e.n., de ce l-aţi mai canonizat odată în anul 90 al erei noastre la Jamnia, după ce i-aţi trecut prin sabie pe saducei şi aţi impus ca text cultic schisma fariseilor alexandrini, foarte diferit de vechile scrieri ale lui Ezra şi Neemia? Vă acuză de viclenie şi minciună textul Apocriful Facerii descoperit la Qumran şi care dovedeşte că toate pretinsele scrieri revelate sînt nişte plăsmuiri josnice ale rabinilor cu scopul declarat de atîtea ori în conţinutul lor, de a stăpîni lumea! Prea ne credeţi pe toţi goimii cu cap de lut iar la voi tot rapănul este bute de înţelepciune! Origene numeşte Tora  şi Talmudul, în lucrarea pe care o întocmea, numai Sfînta Scriptură, Scriptura sau Vechiul Testament dar niciodată Septuaginta dovadă că el nu a lins minciuna aşa cum aveau să o înghită mai tîrziu sataniştii greci şi romani pentru a-şi veşnici crima împotriva culturi, religiei şi istoriei geţilor. Dar şi lucrarea lui Origene a fost privită cu suspiciune de către clerul care dorea să aibă toată puterea în mînă atît cea dogmatică cît şi cea politică şi mai tîrziu a fost condamnată ca o scriere eretică şi distrusă, pentru că ea nu convenea deloc acelor tartori care erau în fruntea şărpăriilor de la Roma şi Constantinopol, aşa că s-a purces iarăşi la traduceri şi contestări. Textele ebraice au fost traduse în greacă fiind cunoscute sub numele de Pentateuh iar tălmăcirea în latină s-a numit Vulgata. Mai sînt şi alte informaţii care le demască minciuna. După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70, fariseii s-au convins că nu pot ajunge la freza imperială cu sabia şi atunci au pus mare temei pe plăsmuirile lor religioase, făcînd mai multe retuşări ale acestora iar în anul 90, prin adunarea rabinilor de la Jamnia au fixat textul canonic al Torei şi Talmudului. Dar Origene cînd se ostenea să scrie Hexapla în Palestina pe la anii 231, afirmă că mozaicii au falsificat cu bună ştiinţă textele canonice spre a ,,dărui” goimilor cap de lut o scriitură dumnezeiască/drăcească plină de revelaţii şi miracole toate ieşite numai de sub freza lor, pe care însă bunul simţ nu le poate accepta pentru că sînt absurde şi împotriva moralei şi a lui Dumnezeu. În manuscrisele descoperite la Qumran, s-au găsit mai multe variante aproape complete ale Vechiului Testament, şi care sînt păstrate într-o tăcere absolută, iar această atitudine a Vaticanului duce la concluzia că sînt foarte diferite de ceea ce cunoaştem noi sub numele de ,,revelaţii mozaice” şi cea mai bună dovadă este Apocriful Facerii, foarte diferit textologic şi conceptual faţă de ce ştim noi din Tora. Dacă Origene i-a acuzat pe iudei de fapte atît de grave înseamnă că în acele vremuri se ştia de făcătura lor, iar ascunderea manuscriselor Vechiului Testament descoperite la Qumran, arată că Origene avea dreptate şi Vaticanul împreună cu Frăţia lui Israel s-ar fi demascat singure dacă lăsau să circule informaţiile din ele. Şi cele prezentate mai sus infirmă poveştile cu pretenţii de adevăr istoric puse la cale de către fanaticii iudaismului din secolele l-ll ale erei noastre pentru a se proţăpi în moţaţii lumii. Dacă în textul mozaic, facerea lumii este stabilită la anul 3761 î.e.n. dată preluată şi în Vulgata; în textul canonic al ortodocşilor anul de început al lumii este 5488 î.e.n. Diferenţele atît de mari privind facerea lumii nu vin dintr-o transcriere greşită a textului aşa cum au încercat toţi şmecherii să ne convingă. Ori tot prin aceste regiuni erau şi cărţile sfinte ale cultului cabiric/getic/mitraic cunoscute de cîteva bune sute de ani sub numele de Biblia ce aveau ca început al lumii potopul de la Marea Neagră, dovedit ştiinţific prin cercetările din anii 1990 şi care a avut loc la mijlocul mileniului Vl î.e.n. Chiar în mitologia emeşilor se spune că puterea conducătorilor la ei a venit din ceruri iar după potop, aceasta a fost preluată de popoarele venite din munţi. Filon din Alexandria ca rabin a fost principalul autor al acestor acţiuni de falsificare a istoriei şi culturii Neamurilor şi fiind reprezentantul tradiţiilor mozaice, a scris în greacă o interpretare alegorică şi filozofică a Torei pe care creştinii Neamurilor au preluat-o şi moştenit-o ca pe o scriere sacră fără a recunoaşte adevărul pentru că le-ar crăpa capul de atîta tîmpenie. Coreligionarii lui din Ierusalim şi Iudeea îl considerau depărtat rău de tradiţie sau eretic. El a comentat selectiv pasaje din Tora pentru a demonstra că filozofia greacă se regăseşte în tot în teologia mozaică, minţind că acolo unde scrie ,,să ucizi” trebuie citit ,,să mîngîi” iar acolo unde scrie ,,să furi” trebuie citit ,,să dăruieşti”. Ideile rabinului Filon sînt ori concepte mozaice dar scrise în greacă, foarte apropiate de omiliile rabinice numite midraşim, sau, de cele mai multe ori idei ale terapeuţilor egipteni sau esenilor ca să se ştie bine de pe unde a izvorît iudeo-creştinismul. Istoricii de astăzi se scarpină pe oriunde se poate să ,,afle adevărul” dar nu sînt în stare să-i dea de capăt. Pentru a-şi însuşi ideile acestui mare mincinos, primii scriitori ai dogmaticii iudo-creştine: Clement din Alexandria şi Origene iar mai tîrziu Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Ambrozie şi Maxim Mărturisitorul, au imitat scrierile lui Filon fără nici o reţinere iar plagiatul lor ne este prezentat cu neruşinare drept teologie creştină cînd ea este toată numai făcătură mozaică în cea mai mare parte chiar străină de mozaism sau hoţie la drumul mare şi se lipeşte de dogmatica cultului crucii ca nuca de perete.  Noi astăzi cunoaştem această jonglerie sub denumirea ,,alba-neagra” dar care nu are pretenţii de revelaţie divină, ci de iuţeală de mînă şi de gură. Însă el, iuţindu-şi gîndurile pînă n-a mai reuşit să le adune, a dat-o în revelaţie, care este tot o sminteală obraznică şi mincinoasă dar cu pretenţii de adevăr divin.

Scopul scrierilor lui Filon a fost de a iudaiza filozofia greacă, idee găsită în scrierea mitropolitului Foughias al Pisidiei: ,,Filon presupune că grecii îşi datorează înţelepciunea Pentateuhului(Torei), sugerînd de fiecare dată că nu există decît un singur Dumnezeu care, direct sau indirect, este izvorul legii mozaice şi al dogmelor filozofiei greceşti. El încearcă să compună o limbă a sa personală, alcătuită din foarte multe elemente biblice, la care adaugă terminologia mai degrabă abstractă şi impersonală a platonicienilor şi pitagoreicilor”. Chiar şi celor cărora le-a fost adresat vicleşugul, l-au acceptat cu mare greutate, iar unii deloc pentru că ştiau adevărul şi nu aveau nevoie de cel ,,revelat” mozaicilor!  Vedem că mitropolitul Foughias foloseşte numele de Pentateuh pentru traducerile în greacă ale scrierilor  revelate mozaicilor şi nu Septuaginta! Nu ştia el ce citea sau minciuna încă nu prinsese rădăcini în ortodoxie?     (Text din carte)    

 

 

                                                      Creştinismul arimin/mitraismul 

 

Religia crucii pe toriştea străbună are o vechime dovedită arheologic, de peste 6000 de ani şi oricît s-au străduit mişeii să ne fure istoria şi cultura, uite a venit şi ziua marii socoteli, Judecata de Apoi pentru toate fărădelegile şi ticăloşiile înfăptuite în dauna neamului get. Chiar dacă unii vor tuşi cu pucioasă iar alţii îşi vor pune coarne de rinocer pentru a-şi apăra minciunile şi crimele făcute în numele dorinţei de putere şi avere, adevărul îi va nimici ca pe nişte jeguri vii şi urduroase păstorite de Satana de peste 2000 de ani. Amintesc spre cutremurarea leprelor, lăcaşul de cult descoperit în judeţul Timis din localitatea Parta şi care avea ca simbol sacru un cap de taur, iar vechimea lui se urcă bine către mijlocul mileniului V î.e.n. El apare pe tăbliţele de plumb unde un cap de taur este aşezat pe un tripod iar uneori, de un picior al scaunului este înfăşurat un şarpe. Dar şi stema Moldovei avea în ea capul de taur sau bour, cum i s-a spus în feudalismul nostru. Iar coiful de aur de la Coţofeneşti aşa cum purta şi Mitra amintit în unele mituri, dovedeşte practicarea religiei geţilor pe care liftele au numit-o mitraism, încă din prima parte a secolului Vl î.e.n. dar cultul era legat de religia crucii şi deci vechimea lui este mult mai mare pe plaiurile mioritice. Imaginea de pe coiful de la Coţofeneşti, diferă de cea de pe medalionul lui Gordian lll prin faptul că Mitra de pe coif poartă pe cap masca unui lup sau cîine iar pe medalion are pe cap o coroană de raze, restul este identic şi asta la o distanţă în timp de peste 800 de ani şi la cca 1000 km în spaţiu!   Ca surse ale descoperiri religiei strămoşeşti ne pot fi de mare trebuinţă şi scrierile în sanscrită ale vechilor aryas din India, neamul nostru răzleţit prin secolul XVlll î.e.n. cît şi unele texte persane unde apare Mitra ca divinitate solară. Vedele vedeau în Mithra un zeu al luminii, invocat împreună cu cerul, purtînd într-un caz numele de Varuna; în morală era recunoscut drept protectorul adevărului şi înţelepciunii, potrivnicul falsităţii şi erorii, cel ce era invocat în jurămintele solemne, cel ce îi pedepsea pe strîmbătorii de juruinţe. Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest în India în secolul XVlll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata (Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt. Aradul unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult , se învecinează cu judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat Europa. Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la începutul secolului XX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul pe la începutul secolului XlX, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India şi mare parte din ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă! În sanscrită  Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol a cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească. Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În Oracolele caldeene Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună de raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii adevărului şi dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine. Cele două figuri sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto. Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192, împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu.      În mitologia vedică sînt călăreţii gemeni – aşvini – cum apar şi pe iconiţele geţilor şi care erau vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte întunecaţi, o tragem tare numai cu cavalerul trac şi nu vrem să auzim şi să vedem altceva. În zoroastrismul ticluit în prima parte a secolului Vl î.e.n. Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de jos la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină. În Babilon Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum este cunoscut mitul mitraic! .Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor decedatului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire pe suflet iar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului. Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile ideii preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.  Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia mitraică sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit pînă în momentul cînd el piere din minţile oamenilor de moarte violentă în secolul lV.  Personajul central al mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile sale fecundează Mama Pămîntească şi aduce bunăstarea oamenilor prin renaşterea vieţii, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii. Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur i-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc. iar preoţii au stabilit că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă. De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob în interiorul căruia plutea pămîntul pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus. Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru. Unul dintre purtători se numea Cauti iar celălalt se numea Cautopati. Toţi ,,specialiştii” care au scris despre mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că