Septuaginta 

Cărticica plină de snoave, trăsnăi, sminteli revelate şi alte minciuni gogonate, mîrşave şi neobrăzate care ne-au fost băgate pe gît prin ascuţişul săbiilor pentru a perpetua o stare de tiranie şi îndobitocire absolută. Despre această scriere nu există nici o menţionare afară de cele mozaice plăsmuite de iudei în secolele l şi ll ale erei noastre. Născocirea este o pretinsă traducere a Torei şi Talmudului făcută în Alexandria de către rabini mozaici în secolul lV sau lll î.e.n. în grija lor fără margini, astfel ca Neamurile ,,să o ducă numai bine” şi să aibă la ce se gîndi şi gudura. Dar şi perioada cînd s-ar fi tălmăcit cărticica din ebraică în greacă este iarăşi o mare minciună aşa cum le stă bine mozaicilor care şi-au făcut din acest nărav păcătos şi stricăcios, cea mai mare virtute. Pentru a desţeleni tărîmul minciunii cultivat cu atîta osîrdie de mozaici şi mai tîrziu de către greci şi romani, trebuie să fac o leacă de istorie ca să rostuim vremurile şi oamenii iar glagoria să o punem pe calea luminoasă. Necazurile şi urgiile istoriei i-au dus pe o parte dintre ivriţi în anul 580 î.e.n. în refugiu la ,,duşmanii lor de moarte” în Egipt, unde şi-au clădit pe insula Elefantina un templu închinat lui Yaho, una dintre divinităţile la care se închinau ei şi care era denumirea în limba egipteană a zeiţei Isis, principala divinitate de cult în această ţară alături de Osiris. Dar cum erau căpăţînoşi faţă de egipteni şi cu mare iubire pentru Iaho cel întunecat, templul a fost dat pradă focului în anul 417 î.e.n. pentru că ivriţii făceau sacrificii cu tauri şi berbeci pe rupte sub nasul egiptenilor în religia cărora aceste animale erau considerate sacre.

Alexandru Macedon distruge cu sabia imperiul persan care stăpînea şi Egiptul, punînd temeliile oraşului Alexandru în anul 331 î.e.n. După moartea viforosului macedonean, imperiul lui se împarte între generali iar diadohul Ptolomeu Lagos primeşte satrapia Egipt în anul 323 î.e.n. şi în 306 î.e.n. se proclamă rege, ţinutul Palestinei aparţinînd acestui rege.

În anul 192 î.e.n. Palestina cu Iudeea trece sub controlul sirian a lui Antiohos lll, iar iudeii l-au primit ca pe un mare eliberator şi i-au propus o mare şi sfîntă afacere sub oblăduirea lui Iahwiţă. Ivriţii să se elenizeze complet iar macedonenii elenişti să primească în regatul lor ca religie unică mozaismul, fiind slujită numai de preoţii iudei, care toţi sînt tăiaţi la abajur şi fac parte dintre cei aleşi de tartorul Iahwe. Sirienii aveau alte gînduri decît să rămînă şi ei fără abajur, aşa că i-au pus pe toţi ivriţii de jur împrejur sub jug şi le-au dat de socoteală numai biruri şi popreală. Obiceiul tăierii împrejur, ivriţii l-au luat din Egipt, dar acolo erau circumcişi numai preoţii şi numai după o îndelungată pregătire terminată cu un sever examen al cunoştinţelor, pe cînd la iudei era veselia la tot pîrlitul, ba chiar îi ,,fericeau” şi pe cei care dispreţuiau asemenea apucături.  Ajungînd sub oblăduire siriană şi auzind riga de năravurile josnice ale ivriţilor de a ,,recolta” de la masculicii Neamurilor cît mai multe prepuţuri, le-a oprit nemernica prădăciune printr-un decret dat în anul 170 î.e.n. Mare supărare a stîrnit zapisul sirian în lumea iluminaţilor mozaici şi s-au pus ei pe o răzmerită, la început cu gura, apoi şi cu sabia, ajungînd să se rupă de regatul Siriei în anul 142 î.e.n. cînd au devenit un stat independent condus de rabini iar în anul 134 î.e.n. rabinul Ioan Hyrcan se proclamă şi rege. Năravul lor asupra acelor neamuri pe care le dominau, a devenit şi mai agresiv iar după ce au ajuns sub stăpînirea romană, împăratul Hadrian dă în anul 130 un edict prin care îi ameninţă cu moartea pe cei ce practică vînătoarea de prepuţuri.  

Dacă interdicţia lui Antioh lV marchează naşterea şi răspîndirea scrierilor apocaliptice în rîndul mozaicilor şi odată cu ele a ideilor statului mesianic Israel, edictul lui Hadrian marchează prăbuşirea speranţelor mesianice şi sfîrşitul acestei literaturi, iar înfrîngerea lui Bar Kochba îi aduce cu picioarele pe pământ pe mulţi din fecioraşii lui Iahwe. Literatura apocaliptică a fost otrava pe care au înghiţit-o majoritatea mozaicilor pînă a dat turbarea în ei.  Cam în acest timp pierd şi controlul asupra şărpăriei iudeo-creştine de la Roma care, după cîteva zeci de ani va ajunge în mîinile romanilor chiar dacă scrierile rabinului Filon sînt păstrate ca adevărate texte sacre.  Urmează o perioadă de mari frămîntări în sînul mozaicilor, care se vor termina către sfîrşitul secolului ll cînd vor pune ochii direct pe conducerea imperiului roman. Sînt aproape de tron după asasinarea împăratului Maximin Tracul, mai au o speranţă mare sub prietenul lor de neam Filip Arabul, apoi îşi încearcă norocul cu ajutorul armelor prin generalii ivriţi Quientus şi Macrianus, dar totul se termină rău. Norocul le mai iese odată în cale prin Odenat prinţul Palmyrei care reuşeşte să pună bazele unui vast regat, extins de soţia sa Zenobia într-un imperiu unde ivriţii au vioara foarte bine auzită. Nici această mărire nu a durat decît puţin timp pentru că getul Aurelian i-a spulberat, dar experienţa cu arabii o vor relua mai tîrziu cu mai mult folos cînd vor cuceri nordul Africii şi peninsula iberică.   Pentru a le pune în nas grecilor ce cultură şi istorie uluitoare au, ivriţii s-au apucat să falsifice toată mitologia, istoria şi cultura cunoscută a popoarelor din jurul Mediteranei, pretinzînd că totul vine de la Avram al lor şi din cărţile pline de înţelepciune dăruite de Iahwe, iubitului Moşe. Uite aşa, cu minciună, hoţie şi obrăznicie s-au vrut ei moţul lumii. Romanii îi considerau duşi rău cu pluta cînd le auzeau gugumăniile iar grecii le puneau de cîte o raţă moartă pe treptele sinagogilor care ducea sigur la păruială şi însîngerare.    

Falsificarea perioadei de timp cînd scrierile mozaicilor au fost traduse în greacă a fost făcută de către apologeţii iudaismului din Alexandria care au urmărit să iudaizeze toată filozofia greacă şi astfel să poată dovedi tuturor că ei sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume şi de aceea Iahwiţă i-a ales să se pupe cu el. 

Primul document fals ivrit prin care încearcă să îşi pună în aplicare potlogăria este  Scrisoarea lui Aristeas care pretinde că în anul 312 după victoria lui Ptolomeu l asupra lui Demetrios Poliorcetul în Gaza rabinul Ezechia împreună cu 100000 de tăiaţi împrejur au plecat în Egipt împreună cu învingătorul!!! Riga cel milostiv şi iubitor de ivriţi le-a dat cartierul Delta din Alexandria să se aşeze în el pe care l-au transformat în ghetou – l-au închis cu ziduri, trăind izolaţi de restul populaţiei pe care o considerau spurcată. Aşa da apologie a minciunii. De ce să fi venit puhoiul de ivriţi în Egipt cînd grecii nu-i aveau la rînză deloc iar egiptenii îi iubeau precum sarea în ochi? Dar dacă au plecat atît de mulţi, înseamnă că Palestina ar fi rămas goală de populaţie ceea ce era o acţiune chiar împotriva puterii economice a regatului pentru că nu s-a găsit nici o informaţie privind colonizarea cu alte seminţii a acestui teritoriu cum ar fi fost firesc dacă ivriţilor li s-a făcut urît de baştină! Şi mai este faptul istoric din anul 192 î.e.n. cînd regele sirian Antioh lll a ocupat Iudeea iar ivriţii l-au primit ca pe un eliberator! Dacă huzureau pe lîngă Ptolomei, de ce se gudurau şi pe lîngă sirieni, sau firea lor îi făcea să dea din coadă în faţa oricărui stăpîn?

Filon spune pe la anii 30 că în Egipt erau un milion de mozaici iar gugumănia este clocită în aceeaşi idee a întîietăţii ivriţilor pe pămînt!!! J. Falvius păşeşte ţanţoş pe aceeaşi cale şi spune că romanii, numai în Ierusalim au ucis un milion şi o sută de mii de mozaici. Dacă te iei după minciunile lor, în primii ani ai mileniului l, mozaicii erau cel mai numeros popor din imperiul roman şi numărau peste 3 milioane de suflete! Leprele din epoca modernă spun chiar că erau şase meleoane de ivriţi fără abajur în început de secol l. Ar trebui să te doară capul auzind asemenea basme dacă n-ai şti că toate ies de sub freza maeştrilor în minciuni şi plăsmuiri, unde fumigaţiile, incantaţiile şi revelaţiile sînt singurele adevăruri istorice! Ioan în Apocalipsa scrisă în timpul împăratului Domiţian, deci înainte de anul 100 al erei noastre, ne spune că neamul lor în număr de 144000 a primit pecetea lui Iahwe, la 7,4: ,,Şi am auzit numărul celor de fuseseră pecetluiţi; o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel.” 

Mai este încă un indiciu care distruge minciunile ivriţilor. Alexandria a fost întemeiată în anul 331 î.e.n. şi nici o minte sănătoasă nu va accepta că în numai 50 de ani oraşul devenise o colonie mozaică, cînd toate izvoarele spun că era locuită de greci, macedoneni şi egipteni. O informaţie preţioasă privind numărul ivriţilor din oraş pe la mijlocul secolului ll î.e.n. o găsim în Cartea lll a Macabeilor care spune cum pe la anul 150 î.e.n. regele Ptolomeu Vl Phiskon, supărîndu-se rău pe ivriţi, i-a adunat pe toţi cu mic cu mare în hipodromul oraşului şi a adus elefanţi să le facă o călcătură de să le iasă relele din ei. Numai că Iahwe le-a şuşotit ceva pachidermelor şi acestea au refuzat să-i facă terci pe nevinovaţii ivriţi. Într-un hipodrom nu puteau încăpea mai mult de 10000-15000 persoane şi cam acesta era numărul real al lor în Alexandria. După 100 de ani, Filon cel Mincinos, spune despre neamul său că era cam de un milion în Egipt şi aşa au ţinut-o ei tot într-o minciună iar în prezent tot industria minciunii le merge cel mai bine. Scrisoare a lui Aristeas amintită mai sus, specialiştii o consideră o ,,făcătură” a secolului l-ll al erei noastre cînd mozaicii au dat frîu liber apologiei iudaismului şi mozaismului care pretindeau că sînt primele forme de cultură a neamului omenesc. Ea este cea care susţine indirect şi dubios că Tora ar fi fost tradusă în greacă la cererea regelui Ptolomeu – fără a preciza care din cei 14 regi cu acest nume iubea atît de mult făcăturile mozaicilor. Ivritul Aristeas în scrisorica lui pretinde că a fost trimis de regele Ptolomeu în delegaţie la Ierusalim să-i convingă pe rabini să vină la Alexandria pentru a traduce marea lor revelaţie – Tora – de care grecii aveau atîta nevoie că nu ştiau pe unde să-şi caute curul. Încă din anul 1522 Luis Vives în lucrarea Libros De Civitate Dei Comentaria apărută la Bale, iar în anul 1685 Humphrey Hody, demonstrează că pretinsa scrisoare pe baza căreia s-a stabilit data traducerii Torei în limba greacă la începutul secolului lll î.e.n., este un fals iar falsificatorul a fost un ivrit mare iubitor de năprasnică apologie şi alegorie iudaică şi mozaică. Falsul este făcut înainte de anul 90 al erei noastre pentru că al doilea mare conspirator şi colportor al iudaismului turbat, J. Flavius, redă scrisoarea în Antichităţi iudaice Xll dar şi această informaţie este un fals făcut mai tîrziu. Făcătura provine din cercul lui Filon şi a urmaşilor lui întru plăsmuiri care au născocit cu neruşinare că filozofia greacă îşi are rădăcinile conceptuale în învăţăturile lui Moşe iar acest ,,adevăr” trebuie să-l respecte toată lumea inclusiv ţîfnoşii elenişti elitişti! Haida de îmbrîncaţilor! 

Scrisoarea lui Aristeas spune că au fost aleşi cîte 6 rabini din fiecare trib ivrit adică un ciopor de 72 de învăţaţi (6 x 12 = 72) venind cu mare alai la Alexandria unde regele Ptolomeu, s-a prosternat în faţa lor pînă la pământ, le-a pupat tălpile în semn de profund respect şi i-a ţinut într-o benchetuială 6 zile după care cucernicii înţelepţi s-au pus pe treabă pe o insulă şi în 72 de zile au dat gata tălmăcirea. Aici plăsmuitorul a stîlcit-o prea rău! Închinători la templul din Ierusalim şi deci mari iubitori ai lui Iahwe erau doar triburile ivrite din Iudeea care reprezentau mai puţin de o pătrime din întreaga populaţie a Palestinei, cei din Samaria, Galileea şi o parte din Gaza nu sufereau asemenea ,,bunătăţi iahviste”. În Neemia 11,4 spune că legămîntul pentru formarea Frăţiei lui Israel, a fost semnat de fiii lui Iuda şi ai lui Beniamin iar căpeteniile acestora s-au aşezat la Ierusalim, adică numai două triburi de ivriţi şi nu douăsprezece. Chiar şi numărul 70, care, pretind ei că a dat numele traducerii este luat tot din plăsmuirea lor fiindcă la Ieşirea 24,1 găsim zicerea potrivit căreia 70 de bătrîni, un fel de adunare a triburilor, au venit gură-cască la poalele muntelui Sinai să vadă cum primeşte Moşe legile de la Iahwe. Aşa că numărul de 72 care a dat şi numele în greacă a pretinsei traduceri – Septuaginta – este o mare minciună, dar nici un istoric nu s-a mai ocupat de acest amănunt care din capul locului dovedeşte că scrisorica este o lucrare apologetică în favoarea iudaismului şi mozaismului neavînd nici o legătură cu istoria.

Cuvîntul Septuaginta înseamnă într-adevăr şaptezeci dar în… latină nu în greacă, asta dovedeşte că ticăloşia s-a făcut către sfîrşitul secolului l al erei noastre sau mai sigur în secolul ll cînd mozaicii din Alexandria au învăţat destul de bine latina! Egiptul a ajuns provincie romană în anul 30 î.e.n. iar ivriţilor le-a trebuit ceva vreme ca să schimbe limba lor de comunicare care era greaca cu latina care era limba noilor stăpîni şi această ,,tranziţie lingvistică” a durat cel puţin 100 de ani dacă nu mai mult. Şi istoricii occidentali spun că falsul cu Septuaginta s-a făcut în această perioadă dar nu au îndrăznit să trîntească de pămînt chiar denumirea mişeliei pentru că nu dădea bine la pretenţiile iudeo-creştinilor. În realitate textele Torei au fost traduse fragmentar în secolele ll şi l î.e.n. fiind impuse de nevoia de a sluji în greacă în sinagogile din Alexandria pentru că mozaicii la acea vreme nu mai ştiau limba lor de baştină, ebraica şi de peste două sute de ani vorbeau numai greceşte. Însă ebraiştii şi apologeţii iudeo-creştinismului nu au nevoie de istorie, dovezi, argumente şi adevăr, ei au revelaţiile primite de la Iahwe şi odată dezvăluite goimilor trebuie luate ca ,,adevăruri sacre” 

Izvoarele istorice antice ne arată că regii macedoneni aveau alte gusturi religioase, legate de neamul lor arimin şi nu de otrăvurile sataniştilor mozaici. Ptolomeu l - spun scrierile anticilor – a avut un vis unde o divinitate îl sfătuia să caute în Pont statuia unui zeu  şi să o aducă În Alexandria pentru că îi va aduce mare noroc. Astfel pricepuţii în tălmăcirea viselor au plecat în Pont, adică ţărmurii de sud ai Mării Negre, să caute statuia cu pricina şi găsind-o pe cea a zeului local Min din Sinope, capitala tracilor bitini, ce reprezenta un cerber şi un dragon, au adus-o cu mare fală la Alexandria şi i-au zidit o clădire pe măsură numită Serapion înaltă de peste opt metri, unde se celebra cultul. Numele clădirii vine de la numele divinităţii Serapis pe care grecii l-au dat cultului născut din visul regelui. El era un sincretism între Apis, taurul solar şi User sau Osiris pe limba grecilor. Apis era socotit fiul nimfei Io făcut cu Zeus, iar Hera aflînd de zburdălniciile soţului, din gelozie a transformat-o pe Io în vacă, pe care o dă în pază lui Argus ce va fi ucis de Hermes. Io fuge prin Iliria, prin Sciţia şi prin alte locuri şi ajunge în Egipt unde îl naşte pe Apis. Min în egipteană era numit Minu, şi se spune că locuitorii din ţara Punt dansau în cinstea lui, amintind de zeul Min al tracilor din regatul Pont de la Marea Neagră iar boneta lui seamănă cu cele frigiene sau cuşma noastră, divinitatea fiind sărbătorită ca un zeu al fecundităţii şi al vegetaţiei. La o altă sărbătoare a lui Min, pe un stîlp înalt se urcau oamenii pentru a cinsti în felul acesta pe zeu, el fiind întruchipat şi de un taur alb aşa cum era Apis. În egipteană Apis era numit Hep sau Hop fiind o zeitate agrară reprezentată printr-un taur sacru. A fost adorat la început în oraşul Memphis şi era considerat o întrupare a lui Ptah. Ulterior este asociat cu Ra de la care primeşte discul solar pe care îl poartă între coarne, dar şi cu Osiris, ca zeu funerar de unde a rezultat cultul sincretic al lui Serapis(User + Apis) din timpul regilor lagizi ai Egiptului. Moartea taurului era motiv de doliu pentru întreaga ţară. După înmormîntare, preoţii cultului porneau în căutarea altui taur care să se bucure de asemenea privilegiu şi de un harem de rumegătoare  Iar dragonul adus odată cu statuia din Sinope era un şarpe uriaş, fiind considerat Şarpele Înţelepciunii ce se bucura de mare cinstire din partea dinastiei macedonene. El era şi simbolul zeului egiptean Khnum, cunoscut prin filfizonia grecilor ca Mintea Bună sau Eonul, de unde a trecut în gnosticismul setian cu fruntea sus. Taurul solar şi şarpele erau simbolurile principale din cultul lui Mitra sau cultul crucii care se răspîndise în secolul lV î.e.n. în diferite variante, în afara arealului locuit de geţi. Hecateu din Abdera, oraş în Tracia, a trăit în Egipt în secolele lV-lll î.e.n. în timpul domniei lui Ptolomeu l Lagos şi a urmaşului acestuia, unde a scris în greacă două tratate, respectiv, Despre hiperboreeni şi Despre Egipt susţinînd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare. Despre ivriţii cărora le fierbeau creierii de atîtea revelaţii, nici pomeneală pentru că ei nu reprezentau nimic în cultura lumii în acele vremuri numai că întunecaţii au născocit o istorie a lor care vroiau să o bage pe gît tuturor pentru că numai aşa ar fi putut călări ei Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului. Ambele cărţi ale tracului Hecateu au dispărut pentru că demascau atît făcăturile grecilor care se pretindeau cel mai civilizat şi primul popor din istoria lumii de la care au pornit toate cele, dar şi făcăturile ivriţilor de mai tîrziu care încercau să ,,dovedească” prin minciună şi hoţie că ei ar fi ţîţîna neamului omenesc şi a glagoriei străluce. Preotul egiptean Manethon a scris Aegiptica, o istorie a Egiptului acceptată de toţi istoricii ca cea mai sigură sursă de informare în acest domeniu şi confirmată de săpăturile arheologice. Rabinul iudeu J. Flavius a contestat violent această scriere în Contra lui Appion pentru că nu-i recunoştea pe ivriţi că ar fi fost în Egipt sute de ani şi chiar ar fi condus această ţară prin Iosif şi Moşe. Şi nouă ne dau în nas cu aceeaşi obrăznicie atît de specifică mozaicilor, că ar fi venit pe plaiurile mioritice ,,din vremuri imemoriale”, fiind stăpîni aici mult înaintea geţilor şi a românilor!

A doua plăsmuire de aceeaşi factură pentru a ,,demonstra” traducerea Torei în secolul lV î.e.n. este cea intitulată Fragmentele lui Aristobul, făcută în aceeaşi perioadă de efervescenţă creatoare a cioporului iahvist din Alexandria pentru a dovedi grecilor şi romanilor că ei sînt cei mai prima-ntîi şi merită toată consideraţia din partea acestora. Fragmentele se găsesc preluate de Eusebiu din Cezareea(275-340) şi el mare profesionist al minciunii, în lucrarea Pregătire evanghelică Xll,12 cu titlul ,,Cum unul din iudeii de odinioară, Aristobul peripatecul, recunoaşte că grecii au ca punct de plecare filozofia iudaică. Fragment din lucrările lui Aristobul dedicate regelui Ptolomeu”. Dau în continuare o parte din textul buclucaş cu care vor ei să zidească istorie pentru cei cu caş la gură. Ce făcătură!,,Vedem că Platon a urmat Legea noastră şi vedem de asemenea că a înţeles-o în cele mai mici amănunte. Au fost traduse de către alţii, înainte de Demetrios din Faleron, aşadar înainte de cucerirea lui Alexandru şi a perşilor, ieşirea din Egipt a fraţilor noştri iudei, relatarea faptelor lor de vitejie, cucerirea Canaanului, explicarea întregii Legi. Dată fiind marea sa erudiţie, este limpede că filozoful despre care vorbim a luat multe de la iudei aşa cum Pitagora s-a folosit de dogmele noastre de alcătuirea a doctrinei sale. Toată traducerea Legii s-a făcut sub regele cu numele de Ptolomeu Filadelful, strămoşul tău care s-a încununat de cinste atunci cînd Demetrios din Faleron i-a propus alcătuirea traducerii”. Trăsnaia cu Pitagora şi Platon arată de cîtă mişelie erau în stare ivriţii pentru a-şi fabrica o istorie care să-i îndoaie atît pe greci cît şi pe romani, chiar dacă aceştia nu dădeau o para chioară pe toate poveştile mozaicilor iar cînd se obrăzniceau prea tare îi puneau în ascultare cu sabia. Hermippos, un autor din secolul l al e.n.  povesteşte că Falereus, a fost izgonit de către Filadelful, pentru că a încercat să-i împiedice succesiunea la tron. Această afirmaţie discreditează în tot aserţiunile lui Aristobul. Dar cum numai pentru ei, istoria este revelată prin ciripeală la urechea surdă sau viu grai, fără parai de către Iahwiţă cel plin de fiţe, între adevărul nostru şi al lor nu poate fi niciodată vreo concordanţă pentru că ar crăpa ei de necaz şi povestea n-ar mai avea haz. Am să iau ca reper istoric, domnia regelui Ptolomeu Filadelful(285-246 î.e.n.) cînd încearcă a sugera scrisorica ivritului că s-ar fi petrecut păţania. Atunci regatul Egiptului avea în hotarele sale Iudeea şi Gaza. şi ar fi o absurditate ca regele să trimită o delegaţie cu mare pompă să îi roage pe nişte pîrliţi de supuşi să îndeplinească o poruncă dată de el. Mai este şi aspectul cultural al scrisorii, grecii dispreţuiau toate culturile celorlalte popoarele pe care le considerau nedemne de învăţăturile lor – comportament consemnat în zeci de scrieri antice – ori dragostea lor subită pentru religia ivriţilor nu poate fi decît o plăsmuire născocită de înfierbîntaţii mozaici care nu erau cu toate acasă pentru că o ţineau numai într-o revelaţie revoluţionară cu Iahwe. Că ivriţii îi iubeau pe grecii precum şoarecele pe pisică, o dovedeşte acţiunea militară a regelui seleucid al Siriei Antiohos lll care a cucerit toată Palestina de la Egipt în anul 192 î.e.n. iar el a fost primit în Ieursalim de toată populaţia ca un mare eliberator, în schimb, le-a adus în dar statuia lui Zeus pe care trebuiau să o cinstească mai mult decît pe Iahwe. Asta însemna pentru ei închinare la idoli şi rău ar fi tuşit sărmanul Iahwe pe unde se aciuase de ochii înrăiţi ai lumii. O altă dovadă nimicitoare asupra falsurilor ivriţilor este scrisoarea lui Manethon, preot egiptean la Heliopolis şi mare învăţat în timpul regelui macedonean Ptolomeu Filadelful, cel cu pretinsa invitare a rabinilor iudei. În scrisoare, învăţatul egiptean îl previne pe rege că traducerea textelor lui Thot – şi nu Tora cum pretind mozaicii – în limba greacă pentru biblioteca oraşului, necesită cheltuieli pe care acesta trebuie să le cunoască şi să hotărască în cunoştinţă de cauză. Deci este vorba de vechea cultură egipteană şi nicidecum de gugumăniile revelate ivriţilor cu care să pornească o revoluţie mondială. Mozaicii cunoscînd textul scrisorii lui Manethon şi urcîndu-li-se veninul invidiei pînă la Iahwe, acesta i-a sfătuit să pună de o făcătură ca să-i cotonogească rău atît pe egipteni cît şi pe grecii cu pretenţii de pricepuţi la cultură. Şi aşa ieşit-au ei din încurcătură cu o mare făcătură! În lucrarea Viaţa lui Moşe ll, ce aparţine lui Filon din Alexandria se spune că mulţi greci din Alexandria socoteau ruşinos cum legile ivriţilor erau scrise numai în ebraică iar grecii nu aveau acces la ele. Şi astfel ofuscaţii greci s-au dus la riga lor Ptolomeu Filadelful, l-au tras de urechi pentru marele afront adus culturii şi religiei ivriţilor şi astfel tărăşenia a fost pusă pe calea cea luminoasă. Regele trimite o delegaţie la marele rabin şi regele iudeilor pentru a invita în Alexandria tălmăcitori de soi să-i cultive pe guguştiucii grecotei. S-au retras în insula Faros unde au tradus cărţile ca după dictarea unui sufleor nevăzut. Dar eu am zăpsit sufleorul din dos care nu putea fi altul decît Iahwiţă cel întunecos. Şi această informaţie pute rău a apologie ivrită. Dacă Septuaginta ar fi existat la acea vreme, de ce el nu a copiat-o în şcoala de cateheţi pe care o avea să o răspîndrăcească în tot bazinul Mediteranei. Ori Vaticanul păstrează ca sfinte doar scrierile lui pentru că el se considera un al doilea Moşe şi trebuia să le dea ivriţilor dar şi Neamurilor un alt set de plăsmuiri, chiar mai deocheate decît cele vechi iudaice. La făcăturile de ordin istoric arătate mai sus, pe care ei ne învaţă că trebuie să le înghiţim pe nemestecate, mai adaug una la fel de oacheşă. Crezînd că i-a cuprins Iahwiţă în braţe, ivriţii propun lui Antioh lV pe la anul 175 î.e.n. să clocească împreună de o religie universală, iar ei să fie preoţii acestei monstruozităţi pe care să o impună prin sabie tuturor celorlalte neamuri. Regele nu le răspunde la propunere, dar îi obligă să accepte statuia lui Zeus în templul de la Ierusalim aşa cum am arătat mai sus şi limba greacă drept limbă oficială. Ura ivriţilor a dus la răzmeriţă şi a fost condusă de rabinul Macabeu iar după ani buni de masacre reciproce, Iudeea îşi cîştigă independenţa faţă de Siria. Ţara va fi o teocraţie pînă în anul 107 cînd din acest clan este proclamat rege Aristobul, Cum Filon spune că delegaţia regelui Egiptului, Ptolomeu Filadelful a fost trimisă rabinilor şi regelui din Iudeea, evenimentul se putea întîmpla numai după anul 107 cînd neamul ivrit din acest ţinut a avut un rege după o pauză de peste 480 de ani. Şi sursa Filon este dovedită ca o felonelie. Ori tocmai perioada afirmării istorice a ivriţilor, după secolul ll î.e.n. este perioada cînd literatura lor apocaliptică a dat iama în puţina lor socoteală şi le-a strecheat mintea în fel de fel de nebunii privind regatul lor mesianic şi al întregii lumi pe care trebuiau să-l conducă prin foc şi sabie. Asta era un fel de darabană a tîmpitului la urechile romanilor, care tot spoliau şi decojeau de avere pe toţi cei ce aveau ceva adunat, şi, venindu-le rîndul ivriţilor, aceştia s-au stropşit: staţi pîrliţilor că Iahwe pe noi ne-a ales să stîpînim lumea! Pentru că nu au scos în faţa romanilor decît aur, din această poveste s-au ales cu ceva privilegii de la Cezar.              

Al treilea fals făcut de aceeaşi sîrguincioşi mozaici pentru a-şi impune minciunile în faţa lumii sînt Sentinţele lui Focilid. Textul se pretinde că este scris în secolul Vl î.e.n. şi care ar vrea să fie dovada faptului că chiar şi atunci exista o traduce a Torei în Milet pe care grecii au folosit-o cu multă dezinvoltură. Cercetătorii din secolul XX au dovedit că fragmentul este un fals făcut de un mozaic de a trăit în secolul l al erei noastre. Vedem că toate aceste falsuri au un singur scop; o apologie fanatică şi sălbatică a iudaismului şi mozaismului în faţa grecilor şi romanilor şi care urmărea să pregătească drumul pentru stăpînirea lumii prin fariseism dar din greşeală a ieşit iudeo-creştinismul.

Iordanes ne spune în Getica pe la mijlocul secolului Vl, că prima traducere a Torei şi Talmudului a făcut-o Aquila din Pont în timpul împăratului roman Hadrian(117-138) pentru că aşa ştiau atunci iudeo-creştinii, idee acceptată de biserica creştină şi care demască plăsmuirea mozaicilor. Prima reacţiei împotriva scrierilor iudeo-creştine la traducerea Torei de către Aquila pe la anii 130, este lucrarea Doctrina Adevărului a lui Celsus elaborată pe la anul 177. Dacă Tora ar fi fost tradusă în greacă în secolele lV-lll î.e.n. cum susţin leprele sataniste, sigur trebuiau să existe şi reacţii ale filozofilor greci sau ceva mai tîrziu ale romanilor, dar nu se găseşte nimic în această direcţie în scrierile anticilor. Cît priveşte prestigiul cultului mozaic în nasul grecilor şi romanilor am să amintesc părerea filozofului Plutarh(45-130) care în lucrarea De Iside et Oriside la pagina 31 spune despre zeul mozaicilor Iao că era un zeu al răului pe care noi l-am numi Satana. Deşi a ocupat şi funcţia de preot al cultului lui Apolo de la Delfi după vîrsta de 40 de ani, revenind de la Roma în Grecia şi fiind un bun cunoscător al religiilor din timpul său, Plutarh nu aminteşte nicăieri despre mozaism sau iudeo-creştinism, fapt ce arată că aceste culte aveau foarte puţini adepţi în acele timpuri.             

Septuaginta nu apare menţionată vreodată nici în scrierile din secolele ll-lll ale autorilor Irineu, Hegesip, Hipolit, Tertulian, Clement, ceea ce dovedeşte că pretinsa traducere a rabinilor făcută la cererea lui Ptolomeu a fost o mare minciună şi nu a existat niciodată. Chiar dacă făcătura a fost pusă la cale de ivriţii din Alexandria în secolele l-ll ale erei noastre pentru a-i ajuta în planul lor de a impune în imperiul roman, fariseismul mozaic ca religie unică, ea nu a fost luată în seamă de iudeo-creştinii Neamurilor din acele vremuri.             

                                                      Creştinismul arimin/mitraismul 

Religia crucii pe toriştea străbună are o vechime dovedită arheologic, de peste 6000 de ani şi oricît s-au străduit mişeii să ne fure istoria şi cultura, uite a venit şi ziua marii socoteli, Judecata de Apoi pentru toate fărădelegile şi ticăloşiile înfăptuite în dauna neamului get. Chiar dacă unii vor tuşi cu pucioasă iar alţii îşi vor pune coarne de rinocer pentru a-şi apăra minciunile şi crimele făcute în numele dorinţei de putere şi avere, adevărul îi va nimici ca pe nişte jeguri vii şi urduroase păstorite de Satana de peste 2000 de ani. Amintesc spre cutremurarea leprelor, lăcaşul de cult descoperit în judeţul Timis din localitatea Parta şi care avea ca simbol sacru un cap de taur, iar vechimea lui se urcă bine către mijlocul mileniului V î.e.n. El apare pe tăbliţele de plumb unde un cap de taur este aşezat pe un tripod iar uneori, de un picior al scaunului este înfăşurat un şarpe. Dar şi stema Moldovei avea în ea capul de taur sau bour, cum i s-a spus în feudalismul nostru. Iar coiful de aur de la Coţofeneşti aşa cum purta şi Mitra amintit în unele mituri, dovedeşte practicarea religiei geţilor pe care liftele au numit-o mitraism, încă din prima parte a secolului Vl î.e.n. dar cultul era legat de religia crucii şi deci vechimea lui este mult mai mare pe plaiurile mioritice. Imaginea de pe coiful de la Coţofeneşti, diferă de cea de pe medalionul lui Gordian lll prin faptul că Mitra de pe coif poartă pe cap masca unui lup sau cîine iar pe medalion are pe cap o coroană de raze, restul este identic şi asta la o distanţă în timp de peste 800 de ani şi la cca 1000 km în spaţiu!   Ca surse ale descoperiri religiei strămoşeşti ne pot fi de mare trebuinţă şi scrierile în sanscrită ale vechilor aryas din India, neamul nostru răzleţit prin secolul XVlll î.e.n. cît şi unele texte persane unde apare Mitra ca divinitate solară. Vedele vedeau în Mithra un zeu al luminii, invocat împreună cu cerul, purtînd într-un caz numele de Varuna; în morală era recunoscut drept protectorul adevărului şi înţelepciunii, potrivnicul falsităţii şi erorii, cel ce era invocat în jurămintele solemne, cel ce îi pedepsea pe strîmbătorii de juruinţe. Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest în India în secolul XVlll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata (Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt. Aradul unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult , se învecinează cu judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat Europa. Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la începutul secolului XX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul pe la începutul secolului XlX, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India şi mare parte din ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă! În sanscrită  Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol a cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească. Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În Oracolele caldeene Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună de raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii adevărului şi dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine. Cele două figuri sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto. Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192, împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu.      În mitologia vedică sînt călăreţii gemeni – aşvini – cum apar şi pe iconiţele geţilor şi care erau vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte întunecaţi, o tragem tare numai cu cavalerul trac şi nu vrem să auzim şi să vedem altceva. În zoroastrismul ticluit în prima parte a secolului Vl î.e.n. Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de jos la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină. În Babilon Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum este cunoscut mitul mitraic! .Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor decedatului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire pe suflet iar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului. Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile ideii preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.  Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia mitraică sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit pînă în momentul cînd el piere din minţile oamenilor de moarte violentă în secolul lV.  Personajul central al mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile sale fecundează Mama Pămîntească şi aduce bunăstarea oamenilor prin renaşterea vieţii, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii. Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur i-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc. iar preoţii au stabilit că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă. De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob în interiorul căruia plutea pămîntul pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus. Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru. Unul dintre purtători se numea Cauti iar celălalt se numea Cautopati. Toţi ,,specialiştii” care au scris despre mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare care, pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare fecunda natura în mijlocul verii şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. Din alt punct de vedere, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna. Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru  că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugători ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai latini!  Semnele zodiacale cunoscute astăzi erau parte din religia mitraică sau a geţilor. Legenda spune că ,,Piatra Născătoare” a cărei imagine era venerată în orice templu, l-a născut pe Mitra pe malurile unui rîu la umbra unui arbore sfînt şi că doar păstorii aşezaţi pe un munte vecin au fost martorii întrării lui în lume. Ei l-au văzut ieşind din lespedea de piatră, avînd pe cap o bonetă frigiană(corect căciulă getică), înarmat cu un cuţit în trei muchii – dagă şi dage la plural – şi purtînd o torţă ce lumina adîncurile întunecate de dedesupt. Plini de veneraţie, păstorii se apropie, oferind copilului divin primele produse ale turmei lor şi recoltele lor. El poate fi numit fără greş ,,fiul cerului sau al luminii” pentru că este o creaţie divină dar şi ,,fiul Omului” pentru că s-a născut din muntele Omu din Bucegi. Tacit în scrierea De moribus germanorum, povesteşte o legendă cu elemente asemănătoare şi spune despre neamurile germanilor că: ,, sărbătoresc prin cîntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiţia orală, dar şi în anale trece drept făuritor de neam – prin legea genealogiei el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului care sînt făuritori ai originii neamului”. Goţii care au locuit împreună cu strămoşii noştri cîteva sute de ani şi-au format mare parte a mitologiei lor, prin prelucrarea miturilor din teozofia geţilor. La fel am vieţuit împreună cu neamul germanic al bastarnilor peste 700 de ani, dar aceste informaţii nu trebuie să facă parte din istoria noastră pentru că atunci cînd s-a împărţit plăcinta adevărului, românii nu existau!  Mitra a înfruntat soarele şi l-a învins, fapt pentru care acesta i-a dat coroana de raze şi de atunci s-a legat o prietenie sinceră între cei doi. Sacrificarea taurului în religia lui  Mitra este un ritual simbolic, acest animal fiind considerat forţa generatoare de viaţă, iar moartea lui va regenera toată viaţa de pe pământ. Culturnicii occidentali consideră barbar acest ritual cînd se sacrifica un taur dar acelaşi rit făcut de iudei cu zeci de taur îl ţin de divinaţie unică închinată dumnezeului ce merita a fi cinstit, chiar dacă i-au scos din sărite pe vechii egipteni şi le-au pus jar la tălpi cînd hălăduiau prin Elefantina. Prea put asemenea judecăţi parşive şi idioate. Iar noi înjunghiem cu zecile de mii, nevinovaţii miei şi nu ne ruşinăm deloc.  Neam de păstori, mioriticii carpatini îşi venerau animalele pentru că ele, prin darurile lor i-au scos din necazurile şi urgiile timpului. Mitra ca divinitate solară, împreună cu Mama Pămîntească cîrmuiesc viaţa universului iar moartea nu este decît o distrugere temporară necesară unei noi renaşteri. În acest univers mitologic trebuie privită sacrificarea ritualică a taurului în religia mitraică. Dar taurul mitraic are o trăsătură unică în acest context mitologic, el vine din ceruri, din împărăţia lunii, adică locul unde viaţa renaşte după moarte. Sufletul lui luminos aduce viaţa din nou pe pământ iar forţa lui creează din nou forme ale vieţii pentru renaşterea creaţiei primare. Surprinzînd taurul pe o pajişte de munte într-o poiană, ca şi legenda bourului lui Dragoş şi a căţelei Molda de la noi, Mitra se luptă apoi cu taurul care păştea într-un luminiş pe versantul muntelui. Printr-un vicleşug prinde taurul de coarne şi reuşeşte să se urce în spatele lui alergîndu-l pînă l-a obosit chiar dacă a fost dat jos din spinare el tot se agăţa de coarne pînă l-a dovedit. Apoi l-a prins de picioarele din spate, l-a luat în spinare şi l-a adus în peştera sa. Aici primeşte de la Soare porunca de a ucide taurul pentru renaşterea vieţii pămîntene. Dar taurul scapă şi se întoarce pe pajişte. Soarele trimite corbul –mesagerul său şi simbol pe mai multe steme ale Ţării Româneşti -  să-i ceară lui Mitra prinderea taurului şi sacrificarea lui. El urmăreşte taurul cu ajutorul cîinelui său şi reuşeşte să îl prindă tocmai cînd acesta revenise în peştera din care fugise. Cu inima strînsă Mitra îi înfige în gît cuţitul său cu trei muchii primit la naştere. Apoi se petrece o minune extraordinară, din trupul victimei muribunde răsar toate plantele de leac şi ierburile ce acoperă pămîntul cu verdeaţa lor. Din şira spinării animalului răsări grîul de pîine, iar din sîngele său viţa de vie ce dă licoarea sacră din Mistere. În zadar şi-a trimis spiritul răului dracii împotriva animalului aflat în agonie pentru a otrăvi în el izvorul vieţii; aceştia nu au reuşit să împiedice miracolul ce se desfăşura. Sămînţa taurului strînsă şi purificată de Lună, a generat toate speciile de animale folositoare, iar sufletul acestuia, sub protecţia cîinelui, tovarăşul credincios al lui Mitra a urcat în sfere cereşti de deasupra, unde fiind cinstit ca divinitate, a devenit protectorul turmelor. Asta ne aminteşte de sărbătoarea Filipilor unde se spune că lupii devin protectorii turmelor de animale iar Lupul Alb, animal ceresc este conducătorul lor. Prin sacrificiul săvîrşit Mitra a reuşit să renască o nouă viaţă mult mai bogată şi mai roditoare. Din această jertfă se naşte şi prima pereche de oameni ,,fiii luminii” ca act creator al rezidirii lumii, iar Mitra a fost însărcinat să vegheze aceste fiinţe privilegiate. Mitul este o variantă tîrzie a celui emeş unde la facerea vieţii pe pământ inclusiv a neamului omenesc, a fost sacrificat un zeu iar din sîngele lui amestecat cu pământ s-a făcut tot ceea ce este viu, pentru a sublinia caracterul sacru al tuturor vietăţilor şi mai ales al omului ca fiu al luminii, gest al creaţiei ce era repetat în fiecare an.. În Asia şi Mediterana mitul este cunoscut prin vaca IO şi misterele pelasgice ale Mamei Pămîntească – Demeter, Hera – divinitate a agriculturii, care patronează fecunditatea naturii şi care se transformă, din timp în timp într-o bovină. În toate culturile ariene sau arimine, bovinele sînt asociate grîului şi deci pîinii. Dar duhurile răului lucrau cu meşteşug împotriva fiilor luminii binecuvîntaţi de Mitra şi au dat o secetă cumplită peste oameni, iar pentru a-i salva de la nenorocire pe aceştia, arcaşul ceresc a tras cu arcul într-o stîncă prăpăstioasă din care a ieşit un izvor de apă vie, unde şi-au ostoit setea toţi muritorii. A urmat apoi un cataclism şi mai teribil, care a ameninţat întreaga natură. Un potop universal a decimat oamenii iar pămîntul a fost acoperit de apele rîurilor şi mărilor. Un singur om, sfătuit în taină de zei, a construit o corabie şi s-a salvat pe sine însuşi împreună cu cireada sa, într-o arcă ce plutea pe întinderea nesfîrşită de ape. Apoi un mare război a pustiit lumea şi a nimicit atît locuinţele oamenilor cît şi sălaşurile fiarelor. Dar oamenii – fii Creatorului sau fiii luminii – au scăpat şi din această nenorocire şi viaţa lor se va duce înainte cu bune şi rele. Misiunea lui fiind terminată, Mitra împreună cu Soarele şi ceilalţi doi prieteni cabiri celebrează o Cină de Taină, pe care iniţiaţii o comemorează într-o agapă mistică. Apoi se înalţă la Cer. În neobosita lui muncă dăruită neamului omenesc ,,fiilor luminii”, Mitra traversează Oceanul şi se alătură celorlalţi nemuritori. El era divinitatea căreia Creatorul i-a dat puterea să menţină rînduiala naturii şi a tot ce este viu şi să lupte cu puterea răului care bîntuie pămîntul iar oamenii trebuie să ştie care este Legea adevărată şi să nu greşească. Cartea lui Eno se mai numea Legea adevărului şi dreptăţii. Dispreţul pentru senzualitate era una din primele forme de luptă împotriva răului care îi dădea tîrcoale omului. Sistemul dual era conceput pentru dezvoltarea energiilor individuale dar şi pentru dezvoltarea energiilor întregii omeniri. Mitra fiind asimilat unei divinităţi solare, dar deosebit de Soare, este Mediatorul între Creator şi creaţia sa, care au dat de lucru atît gnosticilor, platonicienilor cît şi neo-platonicienilor. Mitra născut din piatră se poate explica prin naşterea luminii datorată fulgerului din bolta cerească şi care în multe mitologii este asemănată la început cu o boltă de piatră sau firmament. Dar şi piatra terestră – cremenea - poate genera scîntei şi deci lumină, care se înalţă către cer. Mitra, prin naşterea sa este legat mai mult de Mama Pămîntească şi energiile ei creatoare de viaţă care era celebrată încă din cea mai adîncă antichitate în peşteri precum cele de la Eleusis, Parnes, Delos şi altele. Chiar din ceruri, el este apărătorul adevărului şi al dreptăţii, apărătorul sfinţeniei şi duşmanul neînfricat al fiilor întunericului. Acest conflict între fiii luminii, esenii sau asenii geţi şi fiii întunericului, ceata lui Belial/Satanei se găseşte foarte clar explicat în unele manuscrise descoperite la Qumran, dovedind că lucrurile se ştiau foarte bine în antichitate dar au fost bolmojite, ascunse şi falsificate în totalitate. Mitraismul credea în supravieţuirea conştientă a esenţei divine care se află în noi şi în izbăvire şi mîntuire. El mai credea într-o judecată cerească a fiecăruia după faptele săvîrşite dar în momentul decesului nu după revelaţiile ivriţilor. Mai avea caracteristic respectarea zilei a şaptea – duminica – consacrată odihnei. Cuvîntul vine din limba română veche şi este compus din dumi: copil + niga/nica: preţios, venerat, victorios, adică ziua copilului strălucitor sau a cabirului luminos şi salvator cum apare pe unele monede ori medalioane ale lui Mitra. Pe tăbliţa 11 Domoz tomu este fiul crucii strălucitoare. iar cabirii erau consideraţi fiinţe cereşti ce au zidit un neam divin pe pământ şi care i-a învăţat pe oameni prelucrarea metalelor, Mitra purtînd şi el acest titlul.   Hipolit, un ivrit pretins iudeo-creştin, în cartea  Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 vorbind despre mai multe neamuri care ar fi apărut primele pe pământ create de Dumnezeu, spune despre neamurile arimine ale cabirilor: ,,…sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al misterelor inefabile…”. Păi întunecaţilor, nici că este nevoie de altă mărturisire privind poziţia uluitoare a religiei geţilor în cultura antichităţii, cînd chiar cei mai înverşunaţi duşmani vorbesc de neamul divin al cabirilor şi pruncul născut ce avea misterele inefabile. Voi aţi dat lumii urgiile sataniste.   Într-o legendă mioritică, veche de la începuturile lumii se spune că cei 7 arhangheli şi sfinţii, tare s-au bucurat că Dumnezeu le îndeplineşte voia şi au zis că ei vor clădi cerul, numai oamenii să-i ajute şi să-i susţină tot timpul adică să o ţină mai subţire cu înfulecatul pentru că atunci cînd oamenii se îndoapă cu carne, sfinţii slăbesc. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost 7 arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor 7 arhangheli aripi ca să poată merge la rohmani, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatră şi mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Cerul are mai multe ceruri iar în al nouălea este o lumină mare unde se văd mese puse cînd se deschid porţile, pentru că acolo este raiul. Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează. Hai să nu mai umblăm cu părul în ochi tovarăşi culturnici! Uite Cartea lui Eno aşa cum o ştia neamul mioritic din moşi-strămoşi!Cultul mitraic spune că cerul avea două porţi; una pe care scoborau pe pământ sufletele care se lăsau amăgite de formele şi farmecele materiei; a doua este aceea pe unde sufletele se urcă la cer, lăcaşul lor de început, după ce au încercat pe pământ toate ispitele vieţii, transformările şi chiar pedepsele ce aveau să le suporte din cauza greşelilor originare. Parcă prea aduce a iz creştin hoţomanilor, dar deloc a iudeo-creştinism pentru că în Tora şi Talmud asemenea vorbe de duh nicicînd nu se aud! Povestioara este asemănătoare cu una de pe plaiurile mioritice care spune că Sfîntul Ilie este personajul care va apărea la sfîrşitul lumii trimis de Dumnezeu să îi sfătuiască pe oameni să-l respingă pe Anticristul care ne-a tot călărit de vreo 1600 de ani. În tăbliţa 5 Mitrache Tomşa care era casierul unei mănăstiri s-a îmbolnăvit rău cînd era în ospeţie la ruda sa Ene şi a fost adus înapoi la Sarmisetuzo dar nimeni din rude nu l-a mîngîiat cu vorbe şi nu l-a cinstit cu băutură şi mîncare. Supărat ,,cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu orientalul Gomtaro să-mi cînte duios şi tărăgănat, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărîmul iubirii lui Zamolxiu”. Această legătură istorică între neamul nostru şi imperiul perşilor arată că au existat schimburi de informaţii între cele două culturi şi religii prin intermediul sciţilor sau direct cu geţii iar asemănarea dintre credinţa geţilor şi zoroastrism dovedeşte că o parte dintre perşi şi-au reformat cultul după modelul get şi chiar mai mult, i-au făcut pe mioritici, nişte schismatici care ar fi furat înţelepciunea de la Zoroastru, spunînd că plaiurile din Carpaţi sînt iadul unde ard cei răi. Vechii perşi îi mai spuneau lui Mitra Aryaman – Ospitalierul, fiindcă era diriguitorul sufletelor strămoşeşti. Mitra se prezintă în cultul religios sub două forme, una fizică şi alta morală. În forma sa fizică, deşi ne înfăţişează lumina, totuşi nu trebuie confundat cu soarele, cu luna sau cu stelele. Mitra este soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Mitra este în acelaşi timp lumina pasivă dar şi cea activă, adică cea care luminează lucrurile şi cea care le vede. Şi fiindcă lumina, este socotită, de regulă ca principiul adevărului şi bunei-credinţe, Mitra  personifica legea şi a devenit apărătorul ei. De aici s-a născu caracterul său de mijlocitor între om şi Dumnezeu, de protector împotriva spiritelor rele. Dar şi dincolo de mormînt el este lumina manifestă nu lumina infinită care a creat începutul fără sfîrşit. Acest concept al lui Mitra era la vechii perşi înaintea ,,revelaţiilor” lui Zarathustra. Mitra era mijlocitorul creaţiei, şi protector veşnic treaz, eroul fără seamăn, veşnic biruitor, geniul iubirii şi dreptăţii. În vechea religie a neamurilor arimine şi persane Mitra era un duh al luminii, puterea cea mai înaltă a luminii create, ce are înţeles fizic şi moral, adică şi puterea spiritului ce vede şi pătrunde toate, a adevărului personificat şi a credinţei. El este conducătorul tuturor duhurilor pe care el le călăuzeşte prin noapte şi prin moarte la nemurire, este un erou luptător şi inamicul tuturor demonilor întunericului, şi în această calitate are coif de aur şi scut de argint, stînd în carul de luptă, urmîndu-l o suită de genii de lumină şi de adevăr, în fine este apărătorul comerţului între oameni şi a celor săraci şi apăsaţi. Cultul se făcea în peşteri sfinţite unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă la sfîrşitul secolului lV şi care aducea mare supărare creştinilor. Vechii arimini şi perşi ţineau sărbătoarea de 25 decembrie ca naşterea luminii din întunericul peşterii iar la echinocţiul de primăvară aveau Newruz(ziua nouă) cînd ziua devenea mai mare decît noapte fiind considerată şi Anul Nou. Atunci i se sacrifica un taur ca simbol al rodniciei pămîntului şi a renaşterii naturii prin puterea sacrificiului. Aceste sacrificii se făceau în locuri anume alese dar fără altare sau alte chipuri cioplite pentru că perşii şi geţii nu aveau năravul grecilor sau a romanilor de a venera statuile. Iar Herodot ne luminează tărtăcuţele în această direcţie: ,,Perşii, nu aveau obiceiul, să înalţe în onoarea zeilor, nici statui, nici temple, nici altare, din contra – ei socotesc smintiţi pe cei care fac astfel, şi după părerea mea, aceasta vine din aceea că ei nu cred, precum cred grecii, că zeii adică să aibă forme omeneşti”. Aţi văzut pungaşilor cîte parale face toată maimuţăreala voastră materialist-hedonist-consumistă!!! Legenda naşterii lui Mitra sub forma luminii ieşind dintr-o piatră sau dintr-o peşteră, este legată de doctrina transmigraţiei sufletului şi a avut mare trecere în lumea romană. Şi pe tăbliţa 44 care consemnează moartea marelui get Boero Bisto, în centrul jos se vede o peşteră cu arcadă iar în interiorul ei, în stînga stă îngerul păzitor cu roata vieţii în mînă şi în dreapta este un tripod cu un cap de taur deasupra. Ne spune altă legendă că Mitra s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră în ziua de 25 decembrie cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. Această zi fiind venerată ca naşterea ,,omului strălucitor” era cinstită în imperiul roman sub numele de Sol Invictus, pentru că în limba latină nu existau cuvinte identice cu cele din limba geţilor care să exprime corect conceptele religioase. Iudeo-creştinii hoţomani au început să sărbătorească această zi drept naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii nu cu mult înaintea anului 380 chiar dacă ziua de naştere a lui Iisus a stabilit-o Dionisie Scitul pe la anul 550, la 25 martie! În Cipru, sărbătoarea s-a ţinut începînd cu anul 375 adică atunci cînd iudeo-creştinii satanişti conduşi de episcopul Ambrosie au pus mîna pe imperiul roman de apus iar în Asia în anul 387 după ce religia geţilor a fost interzisă în tot imperiul roman în anul 381. Pe monezile de aramă ale împăratului get Constantin cel Mare apare legenda ,,Soarelui Invincibil, Însoţitorul meu” care infirmă minciuna ce zice că acest conducător al imperiului l-ar fi apucat dragostea drăcească de Iahwe cel întunecat.         

După un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stînd odată la masă cu soţii săi pămînteni, s-a înălţat la cer. Mitra era divinitatea care leagă cerul de pământ prin intermediul razelor solare şi purtătorul dreptului juridic divin, era protectorul justiţiei ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind aspru jurămintele false şi trădarea. Era ocrotitorul oştirii şi chezaşul unităţii triburilor arimine de aceea l-au iubit atît de mult soldaţii geţi din armata romană şi l-au răspîndit peste tot pe unde şi-au purtat paşii. Arma lui era o măciucă din lemn ferecat cu care alunga norii ce vroiau să-i acopere luminoasa faţă. Mitra era o divinitate de lumină, una cerească dar nu Soarele. Adepţii lui Mitra înălţau rugăciuni către Optimus maximus Caelus aeternus Jupiter care era soţul Terrei pe care o fecundează şi vedem în poveste, varianta latină pentru Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din religia geţilor şi scrierile esenilor. În Lydia, Mitra este numit  Sabasios. Pe o placă funerară din Belalis – Tunisia este amintit Jupiter Sabasius ca un zeu al divinităţilor din munţi şi este încă o dovadă a adaptării limbii latine la cultul geţilor chiar dacă formularea nu este clară şi explicită. Nama, Nama  Sebesio! este o dedicaţie lapidară ce apare pe mai multe basoreliefuri mitraice. În sanscrită nama înseamnă nume, chemare; în română avem nam: lucru voluminos, mare; namea: scrisoare oficială, rugăminte. Iahwe Savaot din Tora a fost tradus în Septuaginta ca ,,kiros Sabaot” provenienţa fiind din divinitatea tracilor Sabazios ca divinitate a luminii şi a cunoaşterii. În muzeul Termelor din Roma există un sarcofag pe care este sculptat un candelabru cu şapte braţe înconjurat de cele patru Anotimpuri iar istorici au stabilit legături cu cultul lui Sabasios, cu pomul vieţii şi cu menora iudeilor, preluată după acest simbol. Mitra cerescul nu încetează să vegheze la buna rînduială a credincioşilor săi. Pentru pămînteni, viaţa este o continuă încercare unde trebuie să aleagă între bine şi rău, dar curăţenia sufletească îi ajută pe cei vrednici să iasă din acest impas. În imperiul roman, Mitra devine atît un zeu al soldaţilor cît şi un protector al imperiului fiind un învingător al duşmanilor externi cît şi a instinctelor perverse. În unele ritualuri mitraice, iniţiaţii se mascau şi îşi luau nume de animale, în special leu, urs iar la noi jocul ursului de Anul Nou ne arată cine sîntem şi nu cine ne spun liftele că sîntem. Deşi de-a lungul timpului acest cult al renaşterii din moarte şi al generării veşnice a naturii, şi celorlalte fiinţe vii, a purtat în istorie nume precum Gibil la emeşi, Cybele la frigieni, Sebesio, Sabasius şi Zabasios la traci şi Zabelo la geţi, divinitatea are o trăsătură fundamentală, se naşte din lumină, regenerează viaţa pe pământ şi apoi se urcă iarăşi în lumină la ceruri. Iahwe se ţine numai la întuneric!   Obiceiul adepţilor lui Sabasios de a consacra mîinile pentru rugăciune din care primele trei degete întinse, făceau gestul liturgic al binecuvîntării şi care a fost preluat de iudeo-creştini fără să se ruşineze. Adepţii religiei înţelepţilor – mitraismul - credeaua că mortul este ridicat la cer de îngerul său păzitor şi participă la o sărbătoare acolo sus a preafericiţilor. Imaginea a fost descoperită pe o frescă ce decorează o necropolă vecină cu cea a unui preot de-a lui Sabasios, Vincentus, înhumat în catacomba creştină din Pretextat, fapt foarte ciudat la care nu s-a găsit nici o explicaţie logică. Nu-i nimic o dau eu      ; este dovada de netăgăduit a furtului religiei geţilor de către tîrîturile ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care în sălbăticia lor fanatică au profanat pînă şi mormintele adevăraţilor creştini. Culturnicii occidentali practică o diversiune foarte parşivă vorbind de Mitra, Sabasios, Sebesio, Deus Aeternus, şi alte nume ca şi cum ar fi religii diferite, ori era o singură religie iar artefactele arată că o practicau mai multe neamuri şi fiecare s-a exprimat în felul ei. Dacă cineva ar citi într-un cimitir, texte sacre amintind de Dumnezeu, Bog, Got, Dieu, ar spune că în respectivul loc s-au întîlnit mai multe religii, sau o singură religie practicată de mai multe popoare?  Mitra era legat în cultul său din imperiul roman, de Marea Făcătoare sau Născătoare sau cum ar spune geţii despre Mama Pămîntească. În cultul mitraic iniţiaţii se deghizau în animale şi practicau anumite dansuri ritualice dar obiceiul se găsea şi în cultul lui Attis cel care moare şi renaşte în fiecare an la 25 martie iar noi ne mai amintim acele vremuri prin jocul caprei din judeţul Bacău, unde după ce dansează cu mult foc, capra moare, dar cel care o mînuieşte îi spune un descîntec la ureche cu care o învie şi reîncepe jocul plin de bucurie. Misterele mitraice au fost la început sărbătorite în peşteri fiind apoi adaptate de către romani în peşteri artificile sau în clădiri ca lăcaşe distincte de cult. Herodot vorbind despre marea religie naturistă a magilor, spune că Mitra este denumirea pe care aceştia i-o dau marii Zeiţe Mame din care s-a născut tot ce este viu pe pământ. În sanscrită cuvîntul mâmâ înseamnă chiar mama. Kibela era denumirea peşterilor unde se celebra cultul Zeiţei Mame, de unde vine şi numele ei Cybele care a ajuns şi pe malurile Tibrului în secolul lll î.e.n. să le ţină şi romanilor de urît şi of. Cybele, se spune că locuia pe cele mai înalte creste ale muntelui Ida iar pinul veşnic verde(pomul vieţii) rămînea totdeauna consacrat lui Attis. Tot în Frigia mai era cunoscută şi venerată sub numele de Ma - Marea Mamă – fiind zeiţa munţilor şi a peşterilor, cuvînt ce are acelaşi sens în limba română. Cybele era percepută în cult şi ca o divinitate a fecundităţii din care s-au născut toate sălbăticiunile pădurilor şi cîmpiilor iar alături de ea era zeul Attis sau Papas, ca soţ dar primul rol îl avea zeiţa. Cultul Cybelei a ajuns cult oficial al împăratului Claudiu pe la anul 41 care a stabilit data sărbătorilor la 15-27 martie odată cu începerea noului an agricol. În 15 se pornea la anunţarea sărbători cu trestii apoi se pleca în căutarea lui Attis. După găsirea acestuia se sacrifica un taur de şase ani pentru asigurarea fertilităţii cîmpurilor. După şapte zile de post începea adevărata sărbătoare, se aducea un pin ce simboliza trupul mort al zeului şi care era împodobit cu panglici colorate de lînă şi ornat cu ghirlande de flori. Următoarea zi, credincioşii îl plîngeau pe mort iar în ziua de 24 se făcea înmormîntarea lui Attis ca pentru orice muritor. preoţii se flagelau şi urlau de jale. Dar pe 25 era marea sărbătoare ce semnifica renaşterea naturii iar Attis se trezea din somnul morţii şi participa la bucuria colectivă. Sărbătoarea se termina pe 27 printr-o procesiune triumfală pe străzile Romei. Prelatul roman Dionisie Scitul, născut în Dobrogea a stabilit în anul 550, ziua de naştere a lui Isus la 25 martie dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru că nu puteau scoate din minţile oamenilor tradiţiile religiei geţilor. Cultul Mamei zeilor –Cybele, pătrunsese la greci chiar înainte de a ajunge la Roma. La Autum, carul zeiţei tras de boi mai era încă plimbat în secolul lV pe cîmpii pentru a asigura fertilitatea. În era noastră Attis mai purta numele de Menotiranus adică stăpînul lumii. Tiran este stăpîn iar Men era străveche divinitate adorată în toată Frigia şi în regiunile înconjurătoare. Lycienii închinau cultelor pe care le practicau, printre care şi cel pe care romanii l-au numit Mitra, ,,peştele sacru” pe care îl numeau orphos. Noi mai ştim că eroul trac ce a participat la războiul Troiei şi a plecat în căutarea lînei de aur scriind şi primul poem despre aceste păţanii năstruşnice se numea Orfeu adică înţelept ca un şarpe. Şi cabirii din Canaan, aveau o divinitate sub formă de peşte la fel cum apare pe tăbliţa  9 ce arată mare prieteşug între preoţii geţi şi cei gali pripăşiţi de dor de foaie albastră printre şatrele mioriticilor. În judeţul Botoşani s-a descoperit un peşte de aur de cca 60-70 cm ce arată răspîndirea acestui cult în spaţiul getic dar nu numai. Apariţia misterelor lui Mithra în peninsula italică a fost în secolele l-ll şi s-a dezvoltat în apropierea cultului lui Cybele, preoţii obţinînd astfel sprijinul unei instituţii oficiale a statului roman. Mitra mai apare pe unele inscripţii cu epitetele de taurobolium şi criobolium, adică sacrificatorul de taur sau berbec. În realitatea termenul se referă la un ritual vechi arimin prin care era prins viu un taur sălbatic cu ajutorul unei arme – poate arcan – iar viteazul avea dreptul că îl călărească înainte de a-l sacrifica. În timp acest ritual a primit mai mult un caracter mitic în care sacrificiul taurului, autorul creaţiei era un simbol al regenerării naturii în totalitatea ei. Sacrificiul nu era o jertfă de sînge adusă unei zeu canibal ca în mozaism, ci o renaştere, fie temporară a sufletului naturii din care făcea parte şi iniţiatul alături de întreg neamul omenesc şi nu numai cei tăiaţi împrejur.Dar limba în care se slujea religia geţilor/mitraismul/religia înţelepţilor, în imperiul roman era limba strămoşească pe care o putem numi rumună sau getică dacă nu avem danf în goarnă. După afirmaţiile din Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, dar nu vreau să ne lumineze  preacucernicul iudeo-creştin despre limba pe care o sporovăiau geţii şi celelalte neamuri cînd se rugau la Sîntu, de frică să nu i se înnegrească instrumentul minciunii – limba  - şi căzînd, săracul să rămînă fără unealta blestemată cu care îşi asigura traiul. De viţă senator roman şi iubitor a tot ceea ce însemna romanitate în acele vremuri, se converteşte la iudeo-creştinism care nu este decît un satanism mozaic, şi punîndu-se în slujba lui Belial, dă cu parul acolo unde primeşte ,,indicaţii preţioase”. Mîrşave şi odioase jivine au ieşit la vreme de întuneric din ouăle de basilisc! Dar putem afla limba în care se slujea în mitraism, datorită tăbliţei de plumb 60 turnată de mato Dapisiu, tatăl lui Ili şi care ne povesteşte cum zavistea şi năravul prost şi-au făcut loc în sciţii din estul Geţiei precum şi la tracii din Tracia. În aceste două ţări nişte preoţi cam zurlui şi cu unele apucături stricăcioase, după aflarea morţii lui Ili din primăvara anului 30 la Ierusalim, au considerat că pot interpreta învăţăturile din cărţile lui Eno iar Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza a aflat de tărăşenie. Pe dată a trimis pe preotul Zuirasio, să meargă atît la sciţi cît şi la traci, să restabilească ordinea şi ritualul religios iar pe preoţii nărăvaşi să-i schimbe cu ,,preoţi rumuni” şi care sigur slujeau în limba originală a credinţei crucii, adică rumuna sau geta.   Calendarul mitraic începea cu sărbătoarea Anului Nou în 1 aprilie care era stabilit în zodia berbecului iar românii au păstrat această tradiţie pînă la începutul secolului XVlll. Un text al lui Ieronim spune că misterele aveau şapte etape de iniţiere: corb, ascuns, oştean, leu, persan, sol al Soarelui şi tată. Fiecare grad de iniţiere avea costumaţia lui de ceremonie pe care o îmbrăcau în diferite ocazii festive. Iar sfîntul Augustin al catolicilor spune într-o lucrare a sa despre aceşti mascaţi că ,,astfel arată cei ce sînt numiţi înţelepţi, josnic travestiţi”. Ştia şi întunecatul Augustin că adevăraţii creştini îşi mai spunea înţelepţi, pe cînd ei iudeo-creştinii nu îşi spuneau decît ,,verus Israel” adică fii întunericului. Cei care ajungeau să poarte titlul de ,,tată” putea să aibă sub autoritatea sa mai mulţi novici iar aceştia îşi spuneau între ei ,,fraţi” sau ,,surori”. Cînd se începea ceremonialul de iniţiere, în faţa novicelui se punea pe un tripod o pîine cu semnul crucii pe ea sau patru pîini mici cu semnul crucii pe ele şi o cupă ce are de asemenea semnul crucii pe ea plină cu apă neîncepută. Iniţiaţii îşi puneau mîinile pentru rugăciune iar primele trei degete de la mîna dreaptă rămîneau întinse, gestul liturgic însemnînd binecuvîntarea pe care creştini l-au luat dar mint cînd le arăţi obrazul. Lăcaşele lor de cult erau peşterile din mulţi iar în oraşele romane acestea au fost înlocuite cu construcţii subterane – spelaea – pe care istoricii le-au numit mitreum.În ceremonialul religios preotul era ajutat de unul sau doi diaconi iar Tertulian spune în Aduersus Iudeos că summus pontifex – preotul suprem nu se putea căsători decît o singură dată, dar ,,preabunul creştin” avea în vedere pe preoţii care era subordonaţi adunării taţilor/părinţilor pentru că mai aminteşte el asemenea creştinilor, existenţa  lăcaşurilor de ,,fecioare şi abstinenţi”  adică maici şi călugări pentru ştirea noastră adevărată. Celibatul era o virtute pe care mulţi o îmbrăţişau de bună voie aşa cum ştim despre preoţii geţi din surse greceşti şi mozaice. De trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, preotul adresa rugăciuni duhului creator al luminii pe care culturnicii îl iau drept Soarele şi întreţinea focul veşnic să nu se stingă niciodată. Găsim afirmaţii asemănătoare făcute de J. Flavius şi Filon, despre obiceiul esenilor de a practica un ritual identic dar în Iudeea şi Egipt şi spun mincinoşii că aparţinea cultului…mozaic! Existau şapte ritualuri de iniţiere mitraice care cuprindeau un botez, o confirmare a apartenenţei la această religie prin însemnarea cu semnul crucii pe frunte în timpul actului de iniţiere iar după ungere urma împărtăşania şi o masă ritualică luată împreună cu toţi iniţiaţii. La unele sărbători, adepţii se îmbrăcau în blana diferitelor animale şi dansau după melodiile cîntate la diferite instrumente iar noi românii am păstrat aceste comori de tradiţie strămoşească în diferite obiceiuri de Anul Nou şi de Crăciun. Mitraismul fiind cultul împăratului roman începînd cu primii ani de domnie ai lui Commodus(180-193), clerul ce slujea această religie s-a bucurat de toată atenţia împăraţilor iar asociaţiile – sodalicia – prin care se transmiteau învăţăturile şi canoanele cultului erau pline ochi de fel de fel de învăţaţi mustind de înţelepciune mioritică. În româna veche sodal are sensul de ucenic şi iarăşi trebuie să pun mîna pe ciomag să le arăt falsificatorilor de istorii şi limbi că nu latina a intrat în limba geţilor ci tocmai limba acestora în latină prin mitraism şi soldăţimea arimină care forma grupul etnic cel mai numeros din armata romană. Cu toată ura fără margini a grecilor şi italicilor privind ştergerea din istorie a religiei geţilor, au rămas ruinele a sute de monumente mitraice care acuză holocaustul făcut împotriva acestui cult de către cele trei popoare netrebnice – ivriţii, elenii şi italicii. Şi de v-am milui pe toţi cu cîte o ţeapă, ar fi prea puţin pentru răul fără margini pe care l-aţi făcut neamului get.  Mitraismul sau creştinismul arimin este o filozofie religioasă a energiilor universale ale căror simboluri sînt fulgerul şi focul cosmic, este o religie a înălţimilor munţilor ce a dus la răspîndirea ei în tot imperiul roman dar nu prin foc şi sabie aşa cum a făcut iudeo-creştinismul ci prin duhul blîndeţii şi al cunoaşterii legilor adevărului şi bunătăţii. În Lycia, Lydia şi Caria, Mitra era însoţit de epitetul ,,stratios – conducătorul militar sau ostaşul” atribuit numai lui Zeus. În legenda lui Mithra, calul joacă un rol foarte important, păstrat pînă la noi în rugăciune 36 a lui Dion din Prusa şi plesnit de culturnici prin sintagma ,,cavalerul trac” căruia ştiu ei să-i vină de hac! Discipolii lui Mithra alcătuiau o biserică organizată cu o ierarhie dezvoltată, lăcaşe de cult în tot imperiul roman şi o mulţime de scrieri sacre adunate în cartea numită Biblia. Aveau noţiunea de Mijlocire şi de Răscumpărare şi un Mîntuitor, care era om dar şi zeu şi o doctrină a vieţii de apoi. Aveau euharistia şi taina botezului, găsindu-se prea multe analogii cu iudeo-creştinismul ca să nu-i putem acuza de crimă şi hoţia cea mare din istoria omenirii.Cultul lui includea botezul, sacrificarea unui taur ca simbol al creaţiei lumii şi o cină compusă din pîine şi vin luată împreună de adepţi şi maestru. La naştere, membrii acestei comunităţi religioase se botezau la fel ca strămoşii noştri geţi, ritual folosit şi de emeşi. Pînă în secolul lll, iudeo-creştinii nu îşi botezau copii ci doar adulţii deşi le plesnea obrazul de iubire pentru Iahwe! În timpul ritualurilor lui Mitra, acestuia i se ofereau pîine, apă şi vin. Pîinea era însemnată cu o cruce. Vinul este considerat băutură sacră datorită faptului că el este prima plantă cultivată după potop, născută din sîngele taurului ceresc iar băutura consumată dă o stare de euforie fiind considerată la multe popoare ,,băutura nemuririi”. Dar în eme-gi cuvîntul ,,geş-tin” înseamnă atît vin cît şi viţa de vie şi este compus din geş cu sensul de lemn şi tin cu sensul de viaţă, deci ,,băutura vieţii” Mistere mitraice i-au fascinat pe toţi datorită dualismului care îl deosebeşte de celelalte culte şi îi dă o rigoare aparte dogmei şi moralei, ignorate de celelalte religii. Ceremoniile secrete la care participau numai iniţiaţii se celebrau în peşterile munţilor sau peşteri amenajate în pământ. Neofitul era botezat şi apoi participa la o masă liturgică după sacrificarea taurului ca un simbol al renaşterii naturii şi omului ca parte a sufletului universului. El identifică principiul răului ca pe un duh la fel ca şi principiul binelui Creatorul lumii. Neoplatonicienii s-au inspirat şi ei cît au putut din religia lui Mithra.Mai avem o zicere plină de tîlc de la aryanamii persani ce practicau vechiul cult al lui Mitra, ei considerau că lumea a fost făcută pe baza a zece porunci iar diriguirea ei se găseşte tot în acestea. Asta ne aduce nouă aminte de marele înţelept get, Deceneu(dece: zece + neu: nou, înnoit). Neamurile aryas migrate din Carpaţi în vremuri uitate de culturnici dar nu şi de vreme îşi mai spuneau şi araynami, iar vechii persanii care practicau cultul lui Mitra, trăiau în regiunea Aryanam adică ţara zeilor. La Roma, Mitra purta şi numele de Arimanius, adică al ariminilor sau a geţilor ca urmaşi ai lui Moş Arimin. Uneori Mitra apare cu cap de leu iar misterele lui s-au numit Sacra Leontica şi Coracia(corbii, iar românii din judeţul Bacău au dansul corăgheasca) fiind 7 grade de iniţiere: 1. coracii – corbii, 2. milites – militarii, 3. leones - leii şi leoaicele pentru că putea participa şi femeile, 4. kriphii – tainicii, 5. persei – persii, 6. heliodromii – calea luminii, 7. patres - părinţii. Începătorul trebuia să treacă prin cele şapte trepte de iniţiere şi după ce a isprăvit cu bine toate încercările primea botezul de apă, i se apăsa pe frunte semnul crucii cum spune supăratul Tertulian şi bea o băutură de apă cu făină, iar parcurgerea acestui drum trebuia făcut cu sufletul curat care se realiza prin adîncă pocăinţă. Asemănările mithraismului cu creştinismul au fost recunoscute cu o anumită jenă de teologii creştini Iustin Mucenicul şi întunecatul Tertulian care au văzut în ele opera plină de viclenie a Satanei. Noi românii avem o vorbă pentru asemenea nemernici: totdeauna hoţul strigă hoţii!! De pe poziţia de mare ciomăgar, Tertulian pe la anul 200 a dat în stînga şi în dreapta, urmărind să prezinte iudeo-creştinismul ca o religie unică şi arătată numai lor de o divinitate care îi iubea numai pe ei chiar dacă tîlhăria era arătată cu degetul de toţi oamenii cu scaun la cap ai antichităţii, blestemîndu-i pe cei care îşi păstrau vechile şi adevărate tradiţii astfel: ,,şi diavolul botează anumite persoane, pe credincioşii săi, şi el face semnul crucii pe fruntea soldaţilor săi, celebrează ofranda pîinii, aduce imaginea învierii”. Mare satanist ai fost întunecatule şi după ce te-au dat în stambă cu montaniştii, te-au considerat un credincios slujbaş al Satanei, chiar vechii prieteni pentru care erau în stare să duci tot pămîntul în pîrjol şi moarte.  Şi mai bine este evidenţiată această stare de spirit în strigătul lui de groază: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra”. Adică mitraismul cum îi spun plăsmuitorii de istorii sau creştinismul arimin care era religia geţilor, spurcăciunea odioasă iudeo-creştină o considera o erezie ieşită din mîlul otrăvitor al mozaismului satanist şi a ereziei lui numită fariseism. Dar religia geţilor în forma numită mitraism, are o dovedire arheologică din secolul Vll î.e.n. iar turba satanistă vorbeşte de cultul întunecatului Iahwe în secolul ll al erei noastre cînd li s-a crăcănat lor ,,prepuţiul inimii” cum ar spune orice mozaic sadea, să se pupe cu acest tartor al răului universal şi veşnic! Prea multe insulte a îndurat acest neam de la fel de fel de secături şi urdori urlătoare. Este prea gogonată snoava chiar dacă vine de la o asemenea faţă bisericească, nebun să fii şi tot nu poţi accepta că ritualurile unui cult ce avea ca simbol sacru crucea şi se practica de prin secolul ll î.e.n. în imperiul roman, ilustra căpăţînă constată că de fapt a fost furat de Satana de la neprihăniţii iudeo-creştini care se dădeau în ceasul morţii de supărare pe la anul 200 al erei noastre. Iar geţii şi persanii practicau acest cult din secolul Vl î.e.n. Chiar dacă vreau ei să ia timpul în răspăr, nu toţi sînt găgăuţă sau cu minţile plecate de acasă. Un alt satanist mozaic, Ioan, în Apocalipsa lui spune la 13,16 spune despre răspîndirea religiei geţilor printre neamurile din Iudeea că erau destui care ,,…să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte”! Imaginile lui Mithra îl prezintă ca un tînăr cu veşminte identice cu ale geţilor iar pe cap poartă o cuşmă de aceeaşi obîrşie sau o coroană de raze iar în secolul Vl î.e.n. purta o mască de lup. Scriitorii îl considerau creatorul tuturor lucrurilor şi începutul vieţii iar religia lui a durat în imperiul roman pînă către sfîrşitul secolului lV cînd a fost scoasă în afara istoriei prin foc, sabie şi zeci de mii de crime. Pe basoreliefurile cultice era reprezentat în costumul tradiţional get, ţinînd de nas un taur pe care îl înjunghia la intrarea într-o peşteră iar la sacrificiu este asistat de două persoane îmbrăcate cu aceleaşi straie şi care poartă nişte facle în mînă, cel din stînga o ţine în sus iar cel din dreapta în jos. Sub imagine este un şarpe lung cu trimitere directă la originea lui getică şi la sensul ei de religiei a înţelepţilor. Între genunchiul lui Mithra şi mîna dreaptă este următorul text: NAM(nam: responsabilitate, soartă, drum; namea: rugăciune) EB(eb: mijlociu, şale) E(e: naştere, a cerceta) SIO(sii: a fi). Pe limba noastră sună aşa: este naşterea potrivită a sorţii/drumului. Sub genunchiul lui Mithra avem textul: DEO(sfînt) SOLI(soli: sori, oameni strălucitori) ILU(ilu: apă sfinţită, a boteza, a fi strălucitor) IC(ik: unghi ascuţit, înclinat, aplecat) TOMI(tomi: cruce strălucitoare, cele patru direcţii cardinale) TANE(tane: senin, luminos, generos) E(e: naştere, loc de rugăciune, a stropi, a cerceta) OS(puternic, tare). Zicerea adusă în timpul nostru spune că solii divini vor cerceta cu putere pe cei aplecaţi/îngenunchiaţi şi-i vor boteza cu generoasa şi strălucitoarea cruce. Pe scuturile soldaţilor persani sculptaţi pe zidurile de la Persepolis, se vede semnul crucii cu braţele egale, la fel şi pe scuturile geţilor! Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul mitropolie(mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui Mitra. Şi cuvîntul mănăstire este legat de vechea religie strămoşească(mana: a fi împreună, clipă, dar divin + sitire: a cerne, a socoti, a recita). Că geţilor le-a fost drag acest Mitra o dovedeşte prenumele de Mitrache întîlnit pe tăbliţe iar românii şi în prezent îl amintesc prin Mitru, Mitrea, Mitruţă sau Mitrache pentru bărbaţi şi Mitrica sau Mitriţa pentru femei. Mai avem cuvîntul mitrica ce are sensul de durerile facerii şi mitra cu sensul de naştere sau zămislire, cu referire directă la naşterea lui Mitra şi la munca lui de ziditor al vieţii, adică nimic din mozaism ci numai din înţelepciunea fiilor luminii. Sîntem singurul popor din Europa care îi păstrăm numele ,,omului strălucitor” şi în mare parte religia lui. În judeţul Gorj este localitatea Polovragi unde există o peşteră numită peştera lui Zamolxe. Pe mai multe tăbliţe apare expresia ,,coto polo boi cero” cu sensul de a cerceta nălucile din ceruri care era o practică a religiei geţilor. Cuvîntul polo sau polei  înseamnă nălucă, înger, zînă dar şi polei de gheaţă, a polei, poleială aşa cum primise straiele Eno cînd s-a urcat la ceruri iar cuvîntul vragi are sensul de tămăduitor, vindecător de unde numele localităţii gorjene cu sensul de îngerii vindecători sau zînele care te ajută. În această peşteră există o inscripţie cu un alfabet necunoscut iar tradiţia spune că aceasta este peştera care i-a fost adăpost marelui Zamolxe. Avem dreptul să admitem ca adevărată tradiţia orală cît timp limba ne ajută atît de lesnicios să înţelegem istoria asta bîntuită numai de fantasme şi gugumănii. Uite aşa! Îşi vine să şuieri a pustie şi să-i zici un cîntec de nebunie! În religia mitraică adică a geţilor, cel iniţiat era binecuvîntat cu ,,Puterea în trei muchii’’ formulă neînţeleasă şi fără sens. Pînă în epoca modernă unii români purtau un cuţit cu trei muchii cu lama scurtă şi groasă şi vîrful ascuţit – dagă şi dage/dăgi la plural - a cărui semnificaţiei s-a pierdut de-a lungul timpului sau poate purtătorii nu au găsit urmaşi demni ca să le transmită secretul lor. În eme-gi, vechea limbă a plaiurilor mioritice şi a celor care au migrat în Ki-en-gi sau Sumer după zisa unora, cuvîntul dage are sensul de frăţie, conducere, trai în comun, adunare. În mitologia română Sf. Ilie are o sabie cu trei muchii cu care fulgeră pe draci de le sfîrîie călcîiele. Dar conducerea neamului get se numea dage balo şi este legată sigur de religia şi cultura lor. Cuvîntul bala are în eme-gi sensul de a conduce, a transmite, a salva, a elibera, a distruge. Cred că acest tip de pumnal era purtat de cei care făceau parte din dage balo ca o recunoaştere a poziţiei lor în societate. Iar adunarea neamului străbun – dage balo – era în fapt Frăţia celui Ales cum apare în scrierile esenilor pe care a distrus-o cu atîta ură şi fanatism, lăudîndu-se cu aceasta, spaniolul Traian ajuns împărat al imperiului roman şi conspirator al mozaicilor împotriva acestei religii şi acestui popor ales de Creator. În limba română cuvîntul  bala are sensul de fiară sau balaur. Geţii aveau ca steag un cap de lup cu corp de balaur considerînd lupul ca simbol totemic al neamului iar unii preoţi chiar purtau pe cap în timpul slujbelor religioase pielea acestui animal(T 10) ca veşmînt sacru sau cum se vede pe obrăzarul coifului de la Coţofeneşti cînd Mitra sacrifică taurul ceresc. Flavius Philostratus care a scris pe la sfîrşitul secolului ll e.n. despre Ciclul epic – lucrare foarte veche ce cuprinde poemele mai multor autori greci - ne spune că în războiul Troiei au participat de partea troienilor şi misii din Misia dar şi cei de dincolo de Istru, din Sciţia în frunte cu regele lor Telefos. Herodot de neam carian, care a trăit în secolul V î.e.n ne spune în scrierea Istorii că la sciţi, din vremuri străvechi, aveau o zeitate solară numită Mitra iar aceasta era însoţită de Tabiti, divinitate feminină cu atributele Marii Mame pe care grecii au numit-o Hestia. Culturnicii occidentali au tot umblat cu părul în ochi şi l-au scos pe Mitra de undeva din Capadocia sau ceva vecinătăţi ca să nu mai împartă istoria veche a Europei şi cu neamul get ce a fost ziditor de civilizaţie pe meleagurile carpatine şi primul întemeietor de civilizaţie scrisă în vechile fruntarii ale continentului. Dacă Mitra era divinitatea supremă la sciţi din ,,vremuri străvechi” cum apreciază Herodot, informaţia confirmă imaginea de pe coiful de aur de la Coţofeneşti şi duce atestarea epigrafică a acestui cult sigur în secolul Vl î.e.n. dar rădăcinile lui se pot pierde cu mult timp înainte. Iar sciţii cum erau de acelaşi neam cu geţii şi cele mai multe plăci votive au fost găsite pe teritoriile locuite de neamul get – Geţia pînă aproape de Nipru, Panonia, Moesia, Illyricum, Dalmaţia – şi deloc în cîmpia rusă unde locuiau o parte din zburdalnicii sciţi Herodot numind ţinuturile din nordul Istrului chiar Sciţia, aducem vechimea cultului lui Mitra pe toriştea noastră demascînd făcăturile altora, ca să izbăvim istoria de minciună şi neamul rumun de prostie. Lydus a trăit în secolul Vl şi a scris cartea Despre magistraturile romanilor citîndu-l pe Criton care l-a însoţit în toate războaiele pe Traian unde spune despre cucerirea parţială a Geţie astfel: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor…” Şi Theophanes(741-817) a scris o Chronographie respectînd cronologia evenimentelor.  ,,În anul 531 doi regi bulgari cu o nenumărată mulţime de bulgari şi cu drugul lor porniră cu război împotriva Sciţiei şi Mysiei, pe cînd în Mysia era ca general Justinus iar în Sciţia Baudarius”. Adică unii greci, din cea mai veche antichitate şi pînă în secolul Vl al erei noastre foloseau denumirea de Sciţia şi pentru teritoriul locuit de geţii de la nordul Istrului, la fel ca şi Herodot.    Mai aflăm despre Mitra că era însoţit în toate cele ce le înfăptuieşte de ,,zeii gemeni” numiţi şi  cabiri pe care grecii i-au botezat după năravul lor diouscuri iar romanii le-au zis acvini dovedind originea lor carpatină pentru că în brahmanism, cei doi călăreţi gemeni născuţi din lumină se numesc aşvini . Tăbliţa 52, ne arată prin imagini această realitate cultică unde Mitra ca purtător al coroanei de raze solare are pe piept două figuri confirmînd informaţiile din vechime. Aceşti călăreţi solari apar numai pe artefactele – iconiţele mitraice de la sfîrşitul cărţii - descoperite pe teritoriile locuite de geţi, la Mitroviţa, Vucovar, în Cîmpia Munteniei şi pe plăcuţa de plumb de la Romula. Pe alte iconiţe, este doar Mitra călare cu securea dublă în mînă însoţit de cei doi purtători de flacără sau alte simboluri religioase însă ele sînt obiecte ale cultului mitraic sau arimin.  Un alt element al acestui cult este barca solară cu care Mitra străbătea cerul pe dedesupt spre a reveni în fiecare dimineaţă să răsară din locul potrivit. Arheologic, barca solară este atestată pe teritoriul ţării noastre din mileniul lV î.e.n.     Ne mai spune Herodot în cărticica lui despre numele unui popor danubian care făcea comerţul Dunării pînă în Marsilia: ,,Sigynii, pretindeau a fi o colonie a mezilor. Toţi au cai mici cu păr des şi lung care n-au forţă să ţină un călăreţ, dar care înhămaţi merg foarte repede, şi de aceea, aceste popoare se folosesc de căruţe”. Ori mezii erau perşii sau rudele sciţilor dacă nu chiar fraţii acestora, amintiţi mai sus, cum rezultă din unele izvoare vechi. Strabon în Geografia confirmă aceste informaţii iar Apolloniu din Rodos în Argonauticele spune că sigynii sînt lîngă traci şi senti, pe malurile Istrului, dacă nu cumva ne-am smintit de tot şi nu mai ştim pe unde trece acest fluviu. În alte izvoare sigynii şi sintii sînt un singur popor. Despre marele înţelept al geţilor Abaris/Zamolxe pe care grecii îl fac de neam scit, spun că era fiul regelui Sentu sau Senta care domnea la nord de Istru. Deci regele scit Sentu din Sciţia de la nord de Istru era conducătorul neamului senţilor sau sinţilor, adică a neamului sfînt sau ales de Sentu/Creatorul!  Homer care a trăit în secolul Vlll î.e.n. spune că aceşti senti au locuit şi prin insulele Mediteranei, în Asia Mică, Caucaz şi în centrul Europei, adică pe acolo pe unde istoria i-a menţionat şi pe cabiri şi mulţimea de neamuri arimine. Între cabirii din Samothrace şi senti, istoria spune că a existat o relaţie strînsă pentru că erau acelaşi neam şi practicau acelaşi cult religios. Mai găsim la Herodot în Istorii lV,1 ,zicerea asta despre geţi: ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decît a lor” adică este vorba despre monoteism cu care cei ce l-au furat se fălesc cu atîta obrăznicie. Strabon în Geografia Vll,3 vorbind despre marele înţelept Zamolxe şi rolul lui asupra culturii şi religiei geţilor spune: ,,Este foarte probabil ca în secolele de mai tîrziu, Zamolxe să fi convins pe geţi, să ducă o viaţă pitagoreică, fiindcă i-a găsit dispuşi pentru filozofie.” şi pe acest temei le-a dat legi scrise. Iar Diodor în Biblioteca istorică scrie pe la anul 20 î.e.n. ,,la aşa numiţii geţi care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că, a intrat în legătură cu zeiţa Hestia de unde a primit legile”, adică aveau un caracter divin tot aşa cum sînt Legile adevărului ale lui Mitra sau cărţile cu Legi sfinte primite de către Eno de la Sîntu. Şi ne mai spune Strabon un lucru uluitor despre strămoşii noştri: ,, În schimb este lucru care nu se poate pune la îndoială şi care reiese nu numai din amănuntele pe care ni le dă Poseidonios, dar din toată desfăşurarea istoriei geţilor; zelul religios a fost în toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor.” Geţii sînt singurul popor din antichitate, menţionat pentru cinstea şi religiozitatea lui monoteistă. Alţii sînt menţionaţi pentru hoţie, piraterie, viclenie sau cruzime şi nu le este deloc ruşine cu asemenea apucături, ba chiar şi-au făcut religie din ele şi cu aceste năravuri mişele s-au crăcăcit de nu-i mai poate încăpea pămîntul. Iar noi ne rostogolim în valuri şi plini de prosternare ne plecăm să-i pupăm în cur pe ivriţi pentru revelaţiile, inspiraţiile, conspiraţiile, vedeniile şi tîmpeniile lor urduroase şi odioase, batjocorindu-ne cu o ură fără margini istoria adevărată şi valorile spirituale cu care s-ar mîndri orice pămîntean! Tot textele greceşti spun că Zamolxe ar fi primit legile lui frumoase de la divinitatea Hestia, numită la sciţi Tabiti şi care era zeiţa focului sacru la geţi. Iamblichos, în prima partea a secolului lV spune despre Zamolxe că după ce i-a învăţat pe ai lui despre nemurirea sufletului şi alte lucruri trebuincioase, le-a scris legi drepte. Noi cei de astăzi avem parte numai de legi strîmbe şi minţi ticăloase. Am arătat pînă acum că pe vechiul teritoriu locuit de geţi, era o cultură dezvoltată din care s-au înfruptat copios de-a lungul vremii atît grecii cît şi ivriţii şi nicidecum sălbăticia pe care ne-o îndeasă în cap istoricii. Tot aici existau legi scrise primite de la divinitate şi un cult monoteism al crucii atestat arheologic din mileniul lV î.e.n. iar cele mai vechi texte care îl menţionează, se duc mai înainte de secolul Vll î.e.n. Mitra ca divinitate supremă pentru sciţi, este menţionat de Herodot ca fiind ,,din vremuri străvechi” ce avea de pereche pe Tabiti, adică Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească din scrierile geţilor şi esenilor dar şi din oracolele caldeene. Şi tot pe toriştea locuită de geţi s-au găsit cele mai multe monumente şi inscripţii închinate lui Mitra, dar scris după limba fiecărui neam care îl venera şi ca Sebesio, Sabasius, Zabasios, Zabelo, Deus Aeternus, Sol Invictus şi altele. Mitra cabirul din religia geţilor imortalizat pe iconiţele acestora şi pe diferite medalioane romane este Deus Aeternus de pe unele plăci votive pe care răii spun că le-au adus soldaţii romani din Asia Mică pentru că acolo se clocea la flacără mică, o mare minciună ce va să răsună peste lumea toată.       

Timp de peste trei secole religia geţilor s-a răspîndit în imperiul roman fără pîrjol, fără sabie şi fără organizaţii oculte şi criminale care să urmărească să pună mîna pe conducerea statului pentru a se impune. Mitraismul a avut o teologie autentică şi unică în cultura lumii fiind organizat pe cunoaşterea naturii şi a fiinţei umane ceea ce a dus la marele ei succes în imperiul roman. Focul ceresc ce strălucea veşnic avea în mitraism focul nemuritor ce ardea veşnic într-o lucarnă care stătea în palatul împăraţilor şi era purtat la ceremonii înaintea lor. În ţinutul Asia Mică - Turciei de astăzi – unde spun specialiştii că ar fi apărut mitraismul ca religie autonomă nu există nici o urmă arheologică în secolele lll-l î.e.n. care să dovedească acest lucru, dar zisa a rămas sfîntă. La începutul erei noastre vedem religia mitraică apărînd brusc din întuneric la Dunărea de Jos şi înaintînd, rapid şi simultan mai iute decît fulgerul şi mai răsunător ca trăsnetul, spre izvoarele Dunării şi Rinului şi chiar pînă în inima Italiei, cuprinzînd în scurt timp mare parte din imperiul roman fără a o impune cineva prin foc, sabie sau ucaz aşa cum au făcut ,,nevinovaţii iudeo-creştini” cînd au ajuns stăpînii acestui imperiu în anul 380. În Pont, Mitra apare urcat pe un cal asemenea lui Men, zeul lunii venerat de-a lungul întregii peninsule. Dar această imagine mitraică apare în iconiţele geţilor şi pe placa de la Romula iar pe istorici i-a apucat bezmeticeala cu ,,cavalerul trac” aşa, ca să ne vină de hac întru totul cum ne fac.  Chiar Nero(54-68), veselul şi ciudatul împărat de tristă amintire – e bine că şi alţii au triste amintiri – îşi arătase interesul pentru a fi iniţiat în misterele lui Mitra. Iar dacă ajunsese şi la urechile împăratului acest cult stîrnindu-i interesul, înseamnă că nu era o jegoşenie cu care să se tămîieze drojdia Romei şi nici nu apăruse peste noapte pe străzile oraşului să facă balamuc aşa cum o ţineau fanaticii iudei în revelaţiile lor neostoite decît de sabie.  Plutarh(46-126) aminteşte în scrierile sale despre cultul mitraic ce îşi făcuse apariţia în peisajul religios destul de cosmopolit al Romei dar prima inscripţie închinată acestei divinităţi datează sigur din perioada Flavilor(69-96). Trupele împăratului Vespasian(69-79) practicau acest cult la Carnuntum(Petronell în Austria) pe Istru în Panonia Superioară, provincie locuită de geţi şi care a ajuns sub stăpînire romană în anul 9 î.e.n. În anul 71 sau 72 în acest oraş a fost trimisă legio XV Apollinaris care a construit pe malul Istrului –apă sfîntă la geţi – o peşteră semicirculară ca lăcaş de cult pentru Mithra, unde s-a descoperit o inscripţie votivă închinată lui Sol Invictus(neînvins) de un soldat numit Barbarus – Străinul. În latină cuvîntul  sol are sensul de  soare şi figurat de om strălucitor, adică cel născut din fulger sau lumină aşa cum este legenda lui Mitra. Pentru că latinii nu aveau un cuvînt pentru conceptul religios ,,fiul luminii”, au folosit ceva asemănător din religia lor. În anul 28 al e.n. a fost ocupată de către trupele romane şi Moesia, iar în anul 106 a fost ocupat de către romani o treime din regatul geţilor cu capitala la Sarmisetuza. Ori geţii erau la acea dată, cel mai numeros popor al Europei antice iar mulţi dintre ei au fost înrolaţi cu forţa în armata romană. Plecînd de la baştina mioritică ei şi-au dus în bejenia militară şi religia strămoşească aşa cum o arată atît de limpede tăbliţele de plumb dar şi unii autori antici. Dar fel de fel de tîrîturi ne spun că religia mitraică a fost adusă pe meleagurile noastre din Capadochia, din Persia din Sulavesela numai nu unde s-au descoperit cele mai multe inscripţii – o treime din totalul acestora au fost găsite în ţinuturile locuite de geţi – Panonia, Moesia şi Dacia. Mai amintesc pentru vechimea cultului în imperiu, un grup de marmură închinat lui Mithra de către un sclav al lui T. Claudius Livianus ce a fost prefect pretorian în anul 102.Traian, după ce a răzbit pe geţii cei nemuritori în războiul din anul 106, a scris pe soclul statuii sale aşezată pe Columnă – terminată în mai 113 – o zicere care spune: ,,Senatus Populusque Romanus, imperatori Caesari Divi Nervae fillio Nervae Traiano Augusta Germanico, Dacico, Pontifici Maximo, tribunicia potestate XlV , imperatori Vl, consului Vl”. Şi în română tălmăcirea sună aşa: ,,Senatul şi Poporul roman, Împăratului Caezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, învingătorul Marelui Preot, avînd pentru a patrusprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei.”. Nici un împărat roman nu s-a lăudat că a învins vreun mare preot iar dacă el a făcut-o însemnă că Mare Preot din Sarmisetuza aveau o organizaţie întinsă mult în afara statului get şi el a distrus-o în totalitate. Dar înainte de a înţelege de ce spaniolul Traian se lăuda că a învins un mare preot să explic funcţia de pontifex maximus în imperiul roman. Marele preot la romani - pontifex maximus – era şeful colegiului de pontifi şi cea mai importantă personalitate sacerdotală în statul roman, ales în această funcţie pe viaţă. Funcţia a fost preluată în anul 12 î.e.n. de către Augustus şi deţinută apoi de toţi împăraţii pînă în anul 383 cînd ultimul deţinător, împăratul get Graţian a fost asasinat la ordinele episcopului iudeo-creştin de Milano, Ambrosie, iar funcţia a revenit acestuia. Prin această funcţie, împăratul controla toate cultele din imperiu şi nimeni nu putea să scoată din pălărie vreun cult religios în public fără edictul lui pontifex maximus. În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Legea era se pare, valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii pentru că fanaticii farisei împreună cu leprele lor iudeo-creştine îşi arătau obrăznicia în public. Nici un cult nu era recunoscut în imperiu şi nu puteau funcţiona fără această autorizaţie specială din partea împăratului care era şi marele preot. Roma avea separat organizat un colegiu numit pontifices – pontifi, cel mai important colegiu sacerdotal, format iniţial din 3, 9 apoi 15 preoţi, în frunte cu un pontifex maximus. Pontifii aveau ca îndatoriri, supravegherea cultelor oficiale şi private şi de aici vine supărarea lui Tertulian pe la anul 200 că iudeo-creştinii erau ţinuţi în îngrădirea cultului privat chiar dacă alţii mint că erau peste tot crăcănaţi în imperiul roman şi pînă la marginile pămîntului. Distrugînd Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza, Traian a vrut să arate tuturor şi posterităţii că zeii Romei au fost mai puternici decît cei ai geţilor şi astfel i-a învins, iar el ca mare preot al acestor zei este cel mai puternic din lume. Aceasta este explicaţia textului cu pontefex maximus de pe soclul columnei pe care istoricii români îl fac uitat.    Amintesc faptul că scapeţul ivrit Apolo care s-a făcut stăpîn pe centrul de l-a Qumran pe la anul 26, şi-a luat titlul tot de ,,Mare Preot” chiar dacă tartorul religios de unde venea el, se numea Rabin şef, prin această diversiune urmărind să-şi subordoneze toate locurile unde locuiau esenii, numai că ticăloşia nu i-a reuşit. Acum înţelegem şi unul din motivele necunoscute de istorie, de ce Traian a vrut să distrugă statul get. Fiind mare iubitor de mozaici, el a primit bani foarte mulţi de la aceştia după ce le-a acordat cetăţenia romană, astfel ca împreună, unii cu sabia şi alţi cu punga, să distrugă şi religia geţilor. La plăsmuirea pe care au pus-o la cale ivriţii de a se impune ca religie majoritară în imperiul roman, ei trebuiau să distrugă religia geţilor ce era deja răspîndită în multe regiuni ale statului şi chiar la Roma.  Iar ceea ce a făcut Traian după cotropirea Geţiei dovedeşte din plin această idee. În anul 112 acelaşi împărat a dat un decret prin care interzicea creştinismul spun plăsmuitorii de istorii iudeo-sataniste, dar acum ştim că era vorba de religia crucii care era de fapt religia geţilor de la strămoşul lor Părintele Eno şi nu cum mint de 2000 de ani secăturile ce trăiesc numai din negoţul cu vorbe!! Că acest edict nu se referea nici la mozaici şi nici la turbăcioşii lor schismatici numiţi farisei zeloţi sau iudeo-creştini, o dovedesc informaţiile pe care le voi da în continuare.  Ioannes Malalas(491-578) a scris o Chronografie, un fel de istorie universală care este o sursă de informaţii foarte interesantă pentru acest subiect unde la Xl scrie: ,,Pe cînd Traian se afla în Siria, în Antiohia, şi se ocupa de afacerile statului, a primit o scrisoare de la Tiberian, prefectul Palestinei, concepută în termenii următori: Neînvinsului Caesar, Preadivinului Împărat Traian. Însărcinarea ta de a pedepsi pe galatienii care mi se prezintă ca creştini, am adus-o întru cît mă priveşte la îndeplinire. Dar ei vin de la sine la tortură şi la moarte şi cu toate îndemnurile şi ameninţările mele, spre a-i abate de a mi se preda, n-am izbutit pînă acum. De aceea Maiestatea Ta neînvinsă, să hotărască în această privinţă. Traian, a dat ordin lui Tiberian şi celorlalţi prefecţi, ca pe viitor să se abţină de a ucide pe creştini. Astfel pentru cîtva timp creştinii putură să răsufle în linişte.” Să ne uităm în istorie cine erau aceşti creştini din Galatia ca să înţelegem pe unde şi cum s-a făcut falsul. Tăbliţa 11 turnată pe la mijlocul secolului lV î.e.n. ne spune că un geţişor de soi din acela pios, s-a dus în ceva vizite preacucernice la veseloşii gali ce locuiau printre şatrele geţilor în acele vremuri din Geţia şi Mesia. Şi spune el că a avut trecere chiar la rigă pe care l-a binecuvîntat ,,cu vin şi pîine strămoşească şi l-a numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare”. În anul 275 mustăria geţilor cu galii cei veseli s-a înăcrit rău şi a dat în fiert, astfel că zburdalnicii au putut fi potoliţi numai cu sabia şi poftiţi să-şi mute şatrele dincolo de Dardanele. Prietenia s-a spart şi galii au trecut în Asia Mică unde au format statul Galatia iar mai la sud în Palestina au pus de o Galilee în anul 271 î.e.n.. În anul 63 î.e.n. Galatia devine regat clientelar Romei, iar în anul 29 î.e.n. romanii transformă micul teritoriu în provincie lipindu-l Siriei, dar populaţia de gali a rămas pe loc. Tăbliţa 54 ne spune că Noe împreună cu ceata lui de geţi, după ce au luat trupul lui Ili din groapa de la marginea Ierusalimului, au plecat în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de ,,galii cei roşcaţi” veniţi în mare mulţime în frunte cu preotul Bofio care l-au jelit amarnic pe martirizatul get. Aceste informaţii arată că populaţia galică şi-a păstrat religia crucii pe care o preluaseră de la geţi în urmă cu peste 400 de ani iar Tiberian cînd scrie despre galatieni creştini din fostul regat Galatia, îi scoate în lumina istoriei pe galii ce au trecut la religia geţilor cînd locuiau în Geţia şi Mesia. Nici urmă de tăiaţii împrejur, adică de turbaţii şi fanaticii farisei care îşi ziceau zeloţi.  În aceeaşi perioadă cînd edictul lui Traian trimetea cu miile sau zecile de mii la moarte pe adepţii religiei crucii practicată de geţi dar şi de alte neamuri, Pliniu cel Tînăr(61-114) care a fost un apropiat al lui Tacit iar între anii 111-113 a ocupat funcţia de guvernator al Bitiniei, scrie despre adepţii lui Iisus/creştini: ,,Şi molima acestei superstiţii s-a răspîndit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare…Templele erau aproape părăsite, ceremoniile solemne multă vreme întrerupte…Obişnuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu”. Reţinem zicerea latinului că adepţii religiei crucii se întîlneau în zori cam aşa cum spune Filon despre eseni că se rugau la răsăritul soarelui, ceremonial identic şi în mitraism. Mai reţinem că aceste populaţii, care nu aparţineau etnic ivriţilor şi deci nici cultului mozaic care atunci era pe cai mari în cvadriga împăratului Traian, trăiau nu numai în oraşe dar şi la sate, părăsindu-şi templele, arătînd că fenomenul era vechi şi a dus la prăbuşirea vechilor culte. Ştim din tăbliţa 60 că religia geţilor pe la anul 30, după asasinarea lui Ili de către ivriţi, era deja răspîndită la sciţi şi traci. După moartea lui Ili nişte preoţi cam mişei s-au pus cu zurba şi nu mai slujeau comunitatea religioasă astfel ca fiecare să devină OM iar Dage balo din Sarmisetuza a trebuit să intervină energic. Dar Bitinia despre care vorbeşte Pliniu cel Tînăr, era o regiune locuită de traci, situată între Galatia şi Tracia, ţinuturi unde sigur se practica religia crucii aşa cum dovedesc informaţiile de pe tăbliţele de plumb coroborate cu cele venite din antichitate şi menţionate mai sus, ca dovezi de netăgăduit în desluşirea adevărului despre religia strămoşească.  Şi tot de la acest autor care publică în anul 108 a Vlll-a carte de scrisori, găsim zapisul 4 către Caninius. ,,Forate bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea: şi pe deasupra despre sărbătorirea, a două triumfuri, unul pentru prima oară pînă atunci asupra unui popor neînfrînt, celălalt – pentru ultima oară. O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti”. Ei, aici iarăşi v-am găbjit rău şleahtă de mişei. Spune latinul că atît ei cît şi grecoteii aveau mari probleme în scrierea numelor geţilor şi a locurilor unde hălăduiau aceştia, ori năpîrcile româneşti obişnuite să afle gustul culturii lingîndu-i pe alţii în dos, spun că numai numele transmise de scrierile grecilor şi romanilor sînt corecte şi folosesc acest argument tembel pentru a dovedi că ,,tăbliţele sînt false”!     Dar mai are textul în ascunziş o zicere năstruşnică şi dacă nu eşti cu toate acasă nu-i poţi da de meşteşug sau beteşug. Pliniu spune despre regele get Diogio sau Decebal după făcătura lui Dio Casius, că ,,izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă; nu-şi pierde deloc nădejdea” şi textul este ori un nonsens pentru că morţii nu mai au nădejde, ori cineva a umblat prin el cînd l-a copiat şi a scos ceva supărător pentru iudeo-creştini şi făcăturile lor criminale. Eu înclin către a doua cale şi cred că, falsificatorul copist a scot din scriere jurămîntul Frăţiei Celui Ales care cerea întregului neam get să-i alunge pe cotropitori şi să elibereze Ţara Sfîntă. Iar istoria ne arată că timp de 150 de ani, geţii din est, împreună cu goţii şi cu sprijinul celor ocupaţi, au luptat pînă au reuşit să-i răstoarne pe romani peste Dunăre şi să-şi elibereze glia cotropită. Numai că în acele vremuri strămoşii noştri se ţinea tot de sfinte juruinţe, dar astăzi printre urmaşii lor, sînt foarte mulţi care se ţin numai de îndrăcite trădări. Sfîntul Isidor de Sevilla(560-636), prelat spaniol pe care nu îl putem bănui de şuguieli mioritice, spune după 300 de ani trecuţi de la aceste fapte, că geţii din nordul Istrului amestecaţi cu goţii, bastarni şi alte seminţii germanice au distrus şi robit imperiul roman să fie spre luminare şi întunecaţilor noştri: ,,Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Şi eu cer tuturor istoricilor şi lingviştilor români să primească jugul getic al adevărului triumfător şi din partea mea cîte o poacă!  Unii culturnicii occidentali spun că răspîndirea mitraismului în Germania s-a făcut prin intermediul trupelor de la Dunăre, atunci cînd legiunea a opta, care a fost transferată din Moesia în Germania Superioară în anul 70 a practicat mai întîi acolo religia ce în curînd avea să devină predominantă în ţara aceea. Pentru a justifica apariţia mitraismului la Istru, ei spun că după ocuparea Moesiei, regiunea geţilor de la sudul Istrului la est de munţii Balcani, în anul 29, aici au fost colonizate puhoaie de capadocieni, frigieni, cilicieni şi bitini, toţi mari iubitori de Mithra. Adică într-un teritoriu care îl pui într-un căuş de palmă, mulţimi de soldăţoi venetici, în loc să se ocupe de meşteşugul armelor s-au apucat de a cloci o religie care şi astăzi uimeşte prin profunzimea şi umanismul ei şi cum erau uluitor de inteligenţi, le-a ieşit jucărica. Dar tot ei spun că în Asia Mică nu a fost descoperit după săpături nici un templu consacrat lui Mithra iar inscripţiile care menţionaeză numele său sînt, pînă acum, rare şi nesemnificative. Iarăşi nu se leagă minciunile! Şi s-au mai ţinut de un fals, spunînd că în imperiul roman, Mithra se numea Sol Invictus – Soarele Neînvins, deşi toate datele arată că Mitra nu avea nici o legătură cu astrul zilei, iar expresia latină a fost tradusă tendenţios, pentru că ea înseamnă ,,omul strălucitor” sau mai corect ,,fiul luminii” aşa cum se numeau şi esenii din Palestina şi Egipt pe care nişte canalii i-au tăiat împrejur prin minciună. În Comagene, provincie romană din anul 17 al erei noastre, pe Eufrat la graniţa cu imperiul persan, în orăşelul Doliche, se sărbătorea pe o culme de deal, o divinitate solară care, chiar mult mai înainte era venerată pe crestele munţilor. Se considera că ea inventase folosirea fierului şi a fost adusă în regiune de către un trib de făurari numiţi kabiri veniţi din nord. Dar cabirii erau populaţia getică din Asia Mică pe care Zamolxe o trecuse pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. la religia crucii practicată de Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza. Divinitatea era reprezentată la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul. Asta spune şi legenda lui Mitra despre sacrificarea taurului ceresc. Pe iconiţele geţilor chiar aşa apare Mitra dar călare pe un cal, imagine specifică regiunilor pontice şi nord-dunărene. O inscripţie greacă vorbeşte despre ,,tronurile celeste” unde divinitatea primeşte sufletele fidelilor săi, şi nu-mi rămîne decît să vă zic: pam, pam! Nemurire neică şi teozofie mioritică, chiar mai mult decît încape în tărtăcuţele voastre! În imperiul roman această divinitate supremă din Doliche era numită Jupiter Caelus(cer, înălţime) sau Jupiter Dolichenus iar templele lui erau totdeauna alături de cele ale lui Mithra, adică cultul mitraic dar practicat de capadocieni. La greci Mithra, asimilat lui Phaeton, era privit ca autorul conflagraţiei finale. Fiecare, după limba şi înţelegerea lui se ruga însă unei divinităţi cereşti unice. Asta da cultură de minte pestriţă! Cazarii înveninaţi pînă în vîrful frezei împotriva noastră şi care revendică în surdină pentru ei de pe la 1880 plaiurile mioritice, spun că aici s-au revărsat puhoaie de soldăţoi ivriţi ce îl pupau în bot numai pe Iahwe. Iar latriniştii spun că după exterminarea geţilor le către romani adică şi de soldăţoii ivriţi şi nu cazari chiar dacă ambele popoare practică mozaismul, ţinutul a fost repopulat cu urdii aduse din tot imperiul roman, ce au chezăşuit prin sămînţa lor, formarea poporului român cîteva secole mai tîrziu. Îţi vine să pui mîna pe par cînd citeşti asemenea mişelii spuse la adresa neamului nostru şi cu care ţucalii ne tîrtăie/înjură în draci. Religia mitraică s-a extins în Germania nu numai în ţinuturile ocupate de romani dar şi în teritoriilor ubilor şi batavilor răspîndindu-se ca o epidemie acolo unde poposeau armatele imperiale. Dar acelaşi fenomen se întîlneşte în Galia secolului ll şi mai ales lll. Un soldat al legiunii Vlll a dedicat o placă votivă descoperită la Geneva şi închinată lui Deo Invicto. În Marea Britanie monumentele închinate lui Mitra se află în fostele garnizoane romane sau în apropierea acestora dovedind că a fost adus de armată şi venerat mai mult de soldaţi, dar sigur el era instalat bine pe la mijlocul secolului ll. Şi în nordul Africii s-au descoperit monumente mitraice, însă mai puţine ca în regiunile din nordul Mediteranei şi mai ales din regiunile locuite de geţi. Misterele lui Mitra s-au celebrat numai între graniţele imperiului roman iar cultul a apărut după cucerirea provinciilor geţilor Panonia în anul 9 î.e.n. şi Moesia în anul 29  e.n. şi nicăieri în afara acestuia. Modelul de construcţie al unui mitreum a fost preluat de către biserica catolică şi el se compunea dintr-un pridvor, un pronaos care avea pe laterale bănci, naos unde exista altarul de cult deschis la care se ajungea pe nişte scări, pe lateralele acestuia erau locurile ocupate de cor. Peste tot în imperiul roman, în nordul Africii, în Spania, în Galia, Germania şi Britania, în provinciile din partea de est, s-au format asociaţii oficiale ale clerului şi enoriaşilor acestei religii ce a cuprins fără sabie şi pîrjol orice persoană doritoare să-şi caute singură mîntuirea. Încă înainte de anul 181 cînd Commodus a impus mitraismul ca religie oficială de stat a împăratului, acest cult era deja bine instalat la Roma chiar în rîndurile aristocraţiei. Dar pînă să ajungă atît de sus în imperiu, mitraismul a fost la început religia sclavilor duşi din Dacia de către armatele lui Traian şi a populaţiei sărace. Sub domnia Flaviilor s-au descoperit primele texte scrise închinate lui Mitra iar sub domnia Antoninilor(138-180), oamenii de litere şi filozofii au început să se intereseze de această religie care cuprinsese mare parte a populaţiei imperiului roman. Lucian glumeşte pe seama ceremonialului mitraic iar Celsus în Cuvîntul adevărat în anul 177 arată că cei care încercau să facă tămbălău cu iudeo-creştinismul lor erau nişte impostori care şi-au permis să preia în mare parte acest cult şi să spună că s-a născut din mozaism, tot aşa cum Filon din Alexandria spunea că toată filozofia greacă este născută din înţelepciunile lui Moşe. Tertulian s-a obrăznicit la culme şi pe anul 200 a scris că mitraismul era erezie creştină. Cu aceasta, sataniştii ce vînau puterea în imperiul roman şi-au arătat o parte din hidoşenia lor. Cam în aceeaşi perioadă, scriitorul Pallas a dedicat o carte mitraismului în secolul ll iar Porfir îl citează pe Eubulus care a trăit în secolul lll, că a scris Cercetări mitraice. Toate au fost nimicite pentru a se şterge orice urmă a religiei geţilor care a fost religie oficială în imperiul roman timp de 200 ani pînă ce iudeo-sataniştii au interzis-o în anul 381, punînd peste ea marea plăsmuire numită Septuaginta. Lampridius în scrierea Commodus 9, închinată împăratului ce a domnit la Roma timp de 12 ani(180-192), spune că acesta era iniţiat în mistere mitraice şi a preluat-o ca religia lui oficială, poziţie păstrată pînă la interzicerea ei din anul 381. În noiembrie 308 Diocleţian şi Maximian, care au abdicat din funcţiile de împăraţi pentru a se forma a doua tetrarhie, au o întîlnire solemnă la Carnuntum pe Istru şi îi ridică lui Mitra un locaş de cult ca ,,protectorul imperiului lor”. La noi s-au descoperit piese închinate cultului ceresc al ,,fiului luminii” pe care l-au numit fie Deus Aeternus, fie Mitra sau după limba fiecărui donator, în localităţile Apulum, Ulpia Triana Sarmisetuza, Micia, Ampelum, Tibiscum, Germisara, Sighişoara. Adoratorii îi priveau pe acest fiu născut din fulgerul Creatorul şi care era o făptură de lumină sau ion pe limba strămoşească şi eon sau aion cum i-au spus grecii ce se ţineau că toate vin de la ei. Divinitatea reprezenta o întrupare a lumii şi a timpului etern, entitate imuabilă care garantează veşnicia şi durata misterelor. Aeternus sau deus Aeternus este atestat epigrafic numai odată cu începutul secolului ll erei noastre cînd în cetăţile Babarului din Carpaţi, solomonarii geţi s-au întrupat din lumina Marii Creaţii, au scris mulţime de cărţi pline de înţelepciune pe care le răspîndeau în tot imperiul roman inclusiv în Palestina sataniştilor mozaici şi de aici s-a născut cea mai oarbă şi mai turbată ură a acestora împotriva neamului get. De aceea religia geţilor se numea mitraism, adică a înţelepţilor iar grecii cînd au furat-o şi au ,,grecizat-o” i-au spus gnosticism, adică a cunoaşterii. M. J. Vermaseren în Mithraic Studies ll remarcă prezenţa şi alăturarea Soarelui şi Lunii pe majoritatea reprezentărilor mitraice şi care subliniază ideea de eternitate, una din trăsăturile divine ale lui Mithra. Cine are ochi de văzut să privească tăbliţa 53 şi iconiţele! În Occident se discută că şi tăbliţele de aur -  lamelae aureae – care aparţineau sectelor orfice ar avea legături cu mitraismul. Ba bine că nu drăguţilor! Ce era orfismul, decît religia geţilor practicată de traci şi pe care nişte greci ţîfnoşi au ,,împrumutat-o” prin secolul Vl î.e.n. pentru ceva meditaţii vîrtoase şi aşa s-au îndrăgostit de ea încît au zis că-i chiar a lor!  Deus Aeternus din latină este fără echivalent atît în inscripţiile greceşti cît şi cele siriene sau palmiriene. În provinciile din nordul Africii unde trupele de geţi au ajuns la mijlocul secolului ll, divinitatea apare scris deo Aeterno sau deo magno Aeterno, adică aşa cum apar divinităţile scrise pe tăbliţele de plumb cu prefixul deo sau dio. Una din dedicaţiile din Dacia este făcută de către Betulo Galato, un urmaş al galilor care au plecat de aici pe la anul 275 î.e.n. În unele dedicaţii Aeterenus este însoţit de Jupiter optimus maximus sau apare alături de Junona şi angeli(deo Aeterno et Junoni et angelis) fiind inscripţie cu sens unic în epigrafia romană şi din Dacia. Vedem prin dovada acestor probe arheologie, şi care sînt confirmate de tăbliţele de plumb, că în Geţia în secolul ll al erei noastre există mărturii scrise ale unui cult religios cu o divinitate unică şi care este Creaţia de început a luminii, însoţită de îngeri. Despre îngeri vorbesc mai multe tăbliţe dar şi scrierile esenilor, care, toate au fost săvîrşite înainte de anul 26, însă vechimea religiei este indiscutabil mult mai mare. Ori în acele vremuri iudeo-sataniştii nici nu ştiau cum se bolboroseşte în closetul lui Iahwe de care ei se simt aşa de legaţi ca viermele de hoit! Mai menţionez epigrafele de la Viminacium în Moesia Superioară către Dis Angelis şi cea de la Ostia I(ovi) O(ptimo) M(aximo) angelo Heliopolitano. Cuvîntul heliopolitano este din româna veche, compus însă de un grec astfel: helio: soare + polei: îngeri, făpturi cereşti cu chip de lumină, zîne + tană: ceaţă, boare, iar sensul este de făpturi de lumină cu chip invizibil sau nevăzut  Deus Aeternus este o putere eternă, omnipotentă, incognoscibilă, avînd lăcaşul dincolo de sfera stelelor. El comunica cu muritorii prin intermediul îngerilor. De mai avem ceva strîmbături la minte, atunci le putem îndrepta cu scrierile esenilor sau ale lui Eno. Grecii, după ce au făcut-o ,,greceşte” cu şiretlicul numit gnosticism, au schimbat calea şi caii, născocindu-l pe Theos Hypsistos, divinitate care are multe elemente comune cu deus Aeternus şi cu cultul lui Sabazios. Şi ivriţii din Palmira, de religie mozaică dar care călcau mai mult prin şanţ decît pe la templu, se rugau acestui Hypsistos. O inscripţie de pe la anul 175 din oraşul italian Venusia este închinată lui Ilio Mitra scris cu litere greceşti spun ei, dar eu spun că este o dedicaţie scrisă de un get către Mîntuitorul lui cum apare pe mai tăbliţe; Ili, Ilo sau Ilio. Ce mai, de atîta apăraie ne vom da cu tesla-n… cap! Placa votivă a fost plătită de către Sagaris, un nume latinizat al lui şăgar sau şagariu cu sensul de glumeţul. Cea mai veche rugăciune adresată lui Mitra apare în imperiul roman în perioada Flaviilor(69-96), iar religia geţilor se va răspîndi în tot imperiul în ceva mai mult de 100 de ani. În jurul anul 148 trupele romane din Germania practicau acest cult unde s-a descoperit inscripţia Soli Invicto Mithrae. Alături de trupele recrutate dintre locuitorilor provinciilor ocupate de romani dar comandate de către romani erau şi trupele auxiliare formate şi conduse în totalitate din străini care îşi foloseau cu libertate totală limba şi religia. Cele mai multe mărturii ale religiei mitraice sînt în fostele regiuni locuite de geţi, realitate recunoscută de toate căpăţânele specializate în plăsmuiri dar care o explică pe după deget, pe după colţ sau deloc.Către est de Carnuntum, în centrul Panoniei s-a descoperit o inscripţie votivă adresată Patriae Genetrici(Patria Mamă, sau Născătoare), de nu va fi fost adusă aici de la Ierusalim, de vreun strîmbăcios de istorii!  Mitraismul a ajuns la Roma un cult cunoscut, răspîndit şi acceptat de societatea romană în timpul împăratului Hadrian. Cultul lui Mithra a fost răspîndit în Africa la Constantine în Algeria unde s-a descoperit o peşteră artificială în care se oficiau ritualurile religioase, dar situaţia este asemănătoare peste tot acolo unde trupele aveau garnizoane. Asociaţiile mitraice se numeau Cultires Solis invicti Mithrae iar împăratul Marcus Aurelius(161-180) a acordat acestui cult imunităţi civile chiar înainte de a deveni cult oficial al împăratului. Începînd cu domnia fiului acestui împărat – Commodus (180-192) – religia mitraică îşi avea preotul în palatul auguştilor. De acum nimic nu a mai deranjat religia geţilor în existenţa imperiului roman pînă în anul 379 cînd eleniştii şi italicii şi-au impus la conducerea imperiului, spaniolul trădător Teodosius cu care se începe holocaustul împotriva acestei religii. O inscripţie descoperită la Buda în Ungaria pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mitra, aşa ca să le dea în bot latiniştilor şi amintind de strămoşul ancestral al neamului get Moş Arimin. Tot ca Deus Arimanius apare Mitra şi la Roma iar menţionarea este făcută de marele preot al cultului mitraic, adică să ne fie spre învăţătură de minte la cei cu tărtăcuţele dogite, Mitra era Dumnezeul neamului arimin şi nu al ivriţilor, învîrtiţilor sau afurisiţilor!     Soarele ca divinitate cu capul înconjurat de raze, apare începînd cu monedele împăratului Commodus după anul 180 şi continuă la Constantius ll în anul 361, pînă la moartea lui Valens din anul 378.

Coiful getic din aur descoperit la Poiana Cotofenesti, secolul Vll î.e.n. unde apar  pe frunte ochii veghetorului ceresc Mitra.		Imagine cu caractere religios, secolul Xlll î.e.n. unde faraonul este binecuvîntat de ochii ceresti ai lui RA
Medalion turnat la moartea împaratului Gordian lll(238-244) cu bustul acestuia iar pe partea opusa Mitra cabirul sacrificînd taurul ceresc.		Imagine de pe obrazarul coifului de la Cotofenesti cu Mitra sacrificînd taurul ceresc. Pe cap poarta o masca ce imita un cap de lup cum apar preotii geti pe T 10.
Cap de taur solar/bour din argint cu spirala în frunte, provenind din tezaurul princiar descoperit la Craiova, secolul Vl î.e.n.		Stema Moldovei de la Putna, secolul XV, cînd înca nu stiam ca sîntem adusi din tot Imperiul Roman si priponiti de Carpati.