Într-o scrisoare din 28 februarie 1873 către tatăl său, domnitorul Carol l prezintă situaţia din ţară astfel: ,,Sîntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi sîntem hotărîţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova ca să poată aprecia ce acţiune vătămătoare are evreul asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”. Problema falsificării rachiului se cunoştea de ceva vreme de către jidanii ce locuiau printre români fiindcă deputaţii ţărani din divanele ad-hoc se plîngeau că evreii falsifică rachiul cu vitriol şi îi otrăvesc. Aceleaşi fapte au cazarii la activ şi prin ţinuturile vecine românilor adică pe la unguri, polonezi, germani, ucraineni şi ruşi. Recunoaşterea independenţei de stat a României în urma războiului din 1877-1878, s-a făcut numai după ce au fost acceptate parţial unele cerinţe ale cazarilor. Aceştia au cerut puterilor garante să nu recunoască independenţa pînă ce ei nu vor primi recunoaşterea ca cetăţeni români indiferent cînd au ajuns în România. Nu există în istoria lumii o asemenea golănie din partea unor imigranţi clandestini în număr de aproape 200000 care să poată hotărî soarta a peste cinci milioane de băştinaşi.