Cartea lui N. Iorga, Istoria evreilor în ţările române apărută în anul 1913, a fost scoasă de la vînzare pentru că istoricul român a îndrăznit să spună adevărul despre invazia cazarilor/jidanilor în partea a doua a secolului XlX în Regatul României, venirea lor creind mari probleme ţăranilor prin cîrciumărit dar şi sectorului comercial care a fost confiscat de ei. Dau în continuare cîteva citate din lucrare. La pagina 18 aminteşte de un studiu făcut de generalul austriac Enzenberg în anul 1783, despre evreii din Bucovina răpită neamului românesc: ,,Sînt neamul ce-l mai de-a dreptul stricat, dedat trîndăviei, se hrăneşte fără jenă din sudoarea creştinilor muncitori”. Aşa îi vedeau cei care deveniseră peste noapte stăpînii lor şi pentru care mozaicii erau dispuşi totdeauna să dea din coadă. O comisie care funcţiona în anul 1781, arată că în Bucovina: ,,Jidanii obişnuiesc să cumpere ţăranului, dinainte puiul în ou, şi mielul în pîntecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă, obişnuiesc a suge cu totul pe locuitori, şi a-i aduce la sărăcie, aşa încît ţăranii împovăraţi cu astfel de datorii şi pentru viitor, nu au alt mijloc de mîntuire decît să fugă din ţară; cu acest chip evreii dau aici prilej de emigraţie şi sînt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cîrciumile şi dau prilejul poporului să bea şi să se strice, prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra”. Dar şi alţi străini care au trecut pe meleagurile noastre după ceva ani au găsit o situaţie asemănătoare cum scrie francezul Desjardins în cartea sa Le juifs de Moldavie, care a făcut o călătorie prin Moldova în anul 1867, descrie la paginile 39-40 că a întîlnit o populaţie asiatică ,,străină ţării prin naştere, ca şi prin voinţă, moravuri, spirit şi limbă…acaparînd tot micul negoţ prin industria sa, iar banul prin dibăcia şi economia sa, popor străin în ţară a cărei sevă o storc, alcătuind un Stat în Stat în mare parte fugari din Rusia, calici, corupători care cumpărau o patrie provizorie şi cucereau un adăpost în Canaonul cametei – Moldova – unde intri totdeauna cu punga în mînă… Nu vreau să fie soldaţi şi cu toate că şcolile şi spitalele le erau deschise – cum fireasca favorizare a elementului indigen le sînt şi astăzi – se îndărătniceau a se păstra şi în această privinţă ca popor izolat”. Într-un articol publicat în Revue de deux Mondes mai 1868 autorul recunoaşte că: ,,numărul evreilor a crescut mult în Moldova – după revoluţia polonă şi urmările ei – ei tot vin zilnic din Galiţia şi din Rusia, numărul lor e socotit la 400000…Urgenţa unor măsuri de prezervaţie era aşa de mare, încît aceia care, în 1868, dădu ordin să nu se lase aşezarea cîrciumarilor în sate, fu Kogălniceanu însuşi, idealistul tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el apără cu elocvenţă, faţă de ameninţătoarea presiune străină, dreptul României de a cruţa micul avut şi sănătatea primejduită a sătenilor săi, puterea cea adevărată a statului şi a naţiei”. Este vorba de revolta polonezilor din anii 1863-1864 împotriva dominaţiei ţariste, care a avut centrul la Cracovia şi a fost înăbuşită în sînge. Pentru a înţelege cum de cazarii au venit în puhoaie peste români şi a distruge mitul ,,dezvoltării şi înfloririi” atît de drag acestor lifte am să dau cifrele dintr-un Memoriu adresat la 12 martie 1939 de către Guvernul Regatului României, ţărilor din vestul Europei care plîngeau de mila cazarilor jupuiţi şi masacraţi de sălbaticii români unde se prezintă o analiză sinoptică a invazie cazare: ,,În România veche, la începutul secolului al XlX-lea, de abia se constată prezenţa a vreo trei mii de familii evreieşti[dacă luăm o medie de 5 membri de familie erau cam 15000 de suflete]. În 1820 acest număr de abia ajunge la 4855[adică aproape 25000 de suflete]. Din acest moment teritoriul românesc devine teatrul unei adevărate invazii. În 1859 numărul lor a atins deja cifra de 118922 persoane. În 1899 el s-a dublat din nou, atingînd cifra de 269000 persoane. În mai puţin de un secol, prin urmare, elementul evreiesc din Vechiul Regat a sporit cu peste două mii la sută şi aceasta nu printr-o creştere normală a populaţiei ci printr-un aflux neîncetat de imigranţi”. Recensămîntul din anul 1930 a găsit în Vechiul Regat – Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea – un număr de 252066 persoane. Dar cea mai mare parte a cazarilor s-au aşezat în Moldova dintre Carpaţi şi Prut care ne dezvăluie cum s-au ,,dezvoltat şi au înflorit” numai pe seama românilor: în 1803 erau 12732 evrei la 1000000 de creştini, 1859 erau 137574 la 1206906 creştini, în 1899 erau 195887 la o populaţie de 1630219 locuitori, cu o creştere de 18 de ori în aproape o sută de ani!! În timp ce românii au sporit cu 60% într-o sută de ani, cazarii au crescut cu 1539% în acelaşi interval de timp. Minciuna voastră poate fi dovedită oricînd dacă se vrea.
O situaţie asemănătoare a fost în Basarabia dar românii de acolo erau sub stăpînire rusească ce încuraja acest fenomen. Cînd ruşii au ocupat ţinutul în anul 1812 era cam 20000 de cazari, în anul 1836 erau 43000 persoane, în anul 1867 erau 94500 persoane, iar în 1897 erau 228000 de persoane. Şi în acest teritoriu locuit de români avem pentru acelaşi interval de timp o creştere de 1140 % dovedind că în acest interval de timp a avut loc o adevărată invazie cazară peste pămînturile locuite de români dar năvălirea făcea parte dintr-un plan diabolic pe care îl voi arăta mai încolo. Fiind obligaţi la anul 1804 de ţarul Rusiei Alexandru l să se stabilească în terenurile nelocuite din vestul imperiului şi să participe la un amplu program de reforme sociale, economice, religioase şi culturale susţinut cu fonduri publice, cazarii sub îndrumarea rabinilor au refuzat să-şi schimbe comportamentul boicotînd acţiunea. Drept pedeapsă în anul 1815 ţarul le-a redus zona unde ei puteau umbla brambura, poftindu-i să-şi caute alte locuri sub soare dacă nu vreau să-şi schimbe năravurile. După această dată cazarii din imperiul ţarist au început o migrare amplă către centrul şi vestul Europei iar teritoriile vizate au fost imperiul german şi imperiul austriac şi după 1850 în Ţările Române.
În anul 1930 din totalul populaţie de 2864402 persoane în Basarabia, românii erau 1610757 iar cazari 204858. Gangsterii sionişti şi comisarii minciunii lui Moşe spun că această migraţiune era un drept natural şi divin al lor pentru că ei erau stăpînii lumii învestiţi de tartorul Iahwe iar românii nu au decît să-şi dea puchii jos de la ochi şi să citească cu mare grijă plăsmuirea fariseilor numită Septuaginta sau Biblia. Chiar dacă răcneau în cele patru colţuri ale Europei şi lumii că românii îi jupoaie de vii, totuşi valul de năvălitori a tot curs peste spinarea poporului nostru pînă în anul 1945 cînd ne-au adus şi comunismul de cazarmă iar după cîţiva ani de ciumă roşie, cei mai mulţi şi-au pus coada pe spinare şi au plecat în Palestina. Dar în partea a doua a secolului XlX nu toţi românii au fost legaţi la ochi să nu vadă realitatea iar unii chiar au luat atitudine împotriva fenomenului de năvălire a cazarilor peste ţinuturile locuite de români şi în special în Principatul României.
În articolul Jidovii din Iaşi publicat în ziarul Dreptatea din 31 iulie 1869, Bogdan Petriceicu Haşdeu ia poziţie faţă de invazia cazarilor în Moldova şi arată rolul lor nefast asupra economiei şi sănătăţii populaţiei româneşti.
,,Foaia săptămînală de aici, Curierul de Iaşi din 27 iulie, publică un act oficial, din care se vede că numărul jidanilor vagabonzi se suie la cinci mii!”
Punem şi noi sub ochii publicului acest document.
Referatul domnului secretar al Comitetului Permanent către domnul Prefect al judeţului Iaşi din 21 iulie 1869:
Astăzi expirînd termenul de 10 zile ce ne-aţi defipt pentru a vă prezenta tabloul populaţiunii israelite din comuna Iaşi, cu onoare îl şi prezint în aprecierea d. voastre.
Elementele de care m-am servit pentru a-l forma sînt următoarele:
Recensămîntul Primăriei comunei Iaşi din anul 1867, în care am găsit numărul de 20775 suflete.
Creşterea populaţiunii istraelite de 30 la sută după calcularea actelor stării civile de la 1867-1869, în sumă de 6000 suflete.
Israeliţi vagabonzi rămaşi în Iaşi de la 1867-1869 în sumă de 5000 suflete.
După aceste cifre s-a format tabloul.
Aceste cifre, să fie ele cît de neexacte, totuşi arată faptul înspăimîntător că mai bine de a 6-a parte din populaţiunea jidovească din Iaşi se compune din vagabonzi; 5000 dintr-un total de 31775 suflete, este un ce de îngrijat foarte! Imigraţiunea jidanilor covîrşind peste măsură chiar numărul jidanilor de loc, a făcut şi mai grea pentru jidanii înşişi, chestiunea şederii lor în ţară. Şi apoi, cînd mai gîndeşte omul că tocmai jidanii imigranţi sînt acei se au pretensiuni mai mari, ar trebui să înţeleagă toţi românii că vorba nu este de toleranţă religioasă…”
Vom adăuga din parte-ne o serie de rugăminţi la adresa direcţiunii Oficiului Statistic de lîngă Ministerul de Interne.
Se ştie oare, numărul total al israeliţilor din România?
Cîţi anume dintr-înşii sînt supuşi austro-maghiari?
Cîţi clasificaţi pe districte?
Cîţi intraţi după 10 mai 1866?”
El continuă această temă şi în alte articole publicate în anii 1870 făcînd o analiză economică a fenomenului imigraţionist.
,,Concurenţa între naţiuni este o armă de apărare pentru cei puternici şi o cursă de sclavie pentru cei neputincioşi….Ce-i de făcut? Iacă întrebarea pe care erau datori să şi-o adreseze pretinşii noştri oameni politici, demni a fi consideraţi numai doară ca nişte expeditori oameni de afaceri, căci de la 1856 pînă astăzi, într-un deceniu şi jumătate de perpetuă agitaţiune în autonomie, nici o idee fecundă n-a mişcat creierii acestor economişti de contrabandă(articolul Ocnele în România 1871)”.
,,În privinţa oricărei naţiuni, evreii sînt un obstacol contra concurenţei, nu numai ca străini, dar anume ca nişte inamici cuirasaţi pînă în creştet. Ceea ce-i deosebeşte de toate neamurile, făcîndu-i una din cauzele dezordinei economice a ţărilor, in inima cărora se furişează, este hidoasa cununie a trei calităţi negative:
1. tendinţa de a cîştiga fără muncă;
2. lipsa simţului de demnitate;
3. vrăjmăşia contra tuturor popoarelor.
În toate societăţile civilizate, agricultura, manufactura şi comerţul cel mare sînt principalele izvoare ale bogăţiei naţionale.
Cîteştrele cer multă muncă.
Cîteştrele produc mult, adică dau naştere multor lucruri care astfel n-ar exista sau ar trebui aduse de departe.
Dar omul mai are încă unele trebuinţe secundare.
Avînd nevoie de bani, se întreabă unde să-i găsească.
Avînd nevoie de marfă el n-ar vrea să o caute la capătul oraşului sau în sat ori la fabrică; ci ar dori să şi-o poată procura de aproape, în cartierul şi chiar în strada unde locuieşte.
Pentru îndestularea acestor două trebuinţe, fiinţează negoţul banilor sau zaraflîc şi negoţul de prăvălie.
Zaraful şi prăvăliaşul nu produc mai nemica ci sînt simpli samsari.
Zaraful şi prăvăliaşul nu muncesc mai nemica ci speculează un product deja gata al unei munci anterioare.
Însă oamenii în genere sînt laborioşi; lenea este o excepţiune.
Astfel, francezii, germanii, italienii, englezii, românii, slavii nu se aruncă cu grămada în zaraflîc şi nu se fac prăvăliaşi din singura lăcomie de a cîştiga fără muncă.
Ei lasă această sarcină la un număr foarte restrîns de indivizi, deajuns pentru a mulţumi tocmai confortul societăţii.
O naţiune este agricolă sau e manufacturieră, ori se distinge prin comerţul cel mare; deşi cîteştrele aceste ramuri cîştigul e însoţit de multă muncă.
Naţiunile muncesc mult dar produc mult.
Din toate popoarele europene numai evreii ne prezintă spectacolul unui neam de zarafi şi prăvăliaşi.
Ei mai nu muncesc.
Ei mai nu produc.
Dar ei cîştigă.
În acest mod, dindată ce iudaismul se strecoară într-o naţiune, negoţul banilor şi negoţul de prăvălie iau nişte proporţiuni cu totul în dezarmonie cu dezvoltarea celorlalte ramuri industriale.
Peste puţin timp evreii se înavuţesc, fiind lesne a se înavuţi pentru cine cîştigă lesne, pe cînd industria naţională urmează a merge cu greu, căci păşeşte muncind.
În fine, ţara se metamorfozează în următorul tablou:
Pe plan dentîi:
Cei mulţi – leneşi,
Cei leneşi – bogaţi,
Cei bogaţi – evreii,
Pe planul al doilea:
Cei puţini – muncitori.
Cei muncitori – săraci,
Cei săraci – naţiunea!
Dar trîndăvia colectivă nu este singura trăsătură caracteristică a iudaismului.
Toţi oamenii doresc a merita respectul altora.
Acest stimul de virtute face ca industriaşul francez, german, englez, italian, român, ba încă şi turc, să fie onest, supus legilor şi opiniunii publice, păstrînd buna cuviinţă exterioară, permiţîndu-şi din cînd în cînd unele plăceri modeste, potrivite cu punga-i sau cu poziţiunea socială.
Numai evreilor e necunoscută ruşinea, gingaşa oglindă a simţului de demnitate.
Bătîndu-şi joc de respectul altora, jidanul introduce frauda în toate, rachiul e otrăvit, măsura e falsă, marfa e putredă.

Bătîndu-şi joc de respectul altora, jidanul se îngraşă în specule, oprite de legislator sau dezaprobate de conştiinţa popoarelor; uzură, contrabandă, prostituţiune…
Bătîndu-şi joc de respectul altora, jidanul împrăştie în juru-i seminţele corupţiunii: bancrută, spionaj, mită…
Bătîndu-şi joc de respectul altora, jidanul se usucă în zgîrcenie şi mucezeşte în murdărie!…
Şi-apoi administraţiunile, chiar cele mai bune, sînt neputincioase contra perfidiei iudaice, căci legile pot pedepsi pe unii indivizi criminali, dar crima unui popor – niciodată.
Să ne aducem aminte cu toţii timpul ştrengăriilor noastre de şcoală; cînd păcăleam pe vreun profesor grec sau pe un pedagog, oare nu ne încurajam atunci unul pe altul, în speranţă, că lesne vom scăpa de carcere fiind mulţi?
Dar ceea ce face absolut imposibilă orice concurenţă între evrei şi neevrei, este nu numai avuţiile lor dobîndite prin trîndăvie şi lipsa cea completă a simţului de pudoare; dar încă formidabila unire, care leagă pe toţi membrii iudaismului într-o singură asociaţiune de ajutor mutual contra tuturor celorlalţi oameni.
Un industriaş francez, spaniol, german, englez, italian, slav – dacă nu se deznaţionalizează el însuşi în ţară străină, care-i dete ospitalitate; cel puţin se vor deznaţionaliza fii şi nepoţii săi, devenind cu timpul pămînteni tot aşa de buni, ca şi acei de viţă, şi uitînd cu desăvîrşire primitiva lor origine.
Numai jidanul nu se mai face patriot! Numai jidanul nu-şi uită sîngele! Numai jidanul repetă în toate locurile, invocînd numele lui Iahwe, ingrata rugăciuue sinagogală: ,,la anul viitor d’aş fi în Ierusalim”. Numai jidanul, socoteşte ţara din pîinea căreia se hrăneşte, ca o simplă staţiune de călătorie, unde se opreşte pe o zi sau două, pînă cînd despoaie pe inocenta gazdă, şi-apoi îşi urmează înainte drumul, vînînd după o altă pradă mai ne-ncepută.” Acest comportament al cazarilor faţă de băştinaşii pe unde se oploşesc, se observă în scrierile de epocă din Polonia, Ucraina, Ungaria, Boemia, Austria, Germania şi la noi aşa că zicerile lor pline de venin şi minciună nu sînt decît o dovadă clară că acolo unde arde focul şi iese fum, în urmă rămîne cenuşă! Dar adevărata faţă a invaziei cazare din secolul XlX asupra Principatului României a ieşit la iveală abia după 100 de ani, iar informaţiile sînt spuse doar în şoaptă printre scrîşnituri de dinţi şi la vreme de ură

Planul Poexotto de dezmembrare a Principatului România.

În anul 1867 domnitorul Carol l primeşte o scrisoare de la Cremieux prin care ministrul francez cu freză de mozaic sadea, cere ultimativ excluderea lui I. Brătianu din guvern pentru că nu vreau să susţină chestiunea evreiască, adică împămîntenirea puhoiului de venituri din imperiul ţarist sau austriac.
În 1870 prinţul moştenitor al Prusiei scria rubedeniei sale ajunsă în fruntea mioriticilor: ,,Veşnicele agitaţii de la tine din ţară sînt o adevărată calamitate, ştiu bine, îndeobşte cum evreul trebuie deosebit de evreul vagabond din România şi de aceea mă supăr totdeauna din nou, cînd vin ştiri de tumulturi levitice, în contra cărora puterile garante din afară ridică protest”. Domnitorul Carol l, la 29 iunie 1872 îl informează pe tatăl său despre scandalul făcut de mozaici: ,,N-am decît o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atît de mult pe lîngă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încît să ne silească a li le da…Acum cîteva luni izraeliţii se mai bucurau de simpatii în unele cercuri, dar de cînd au făcut atîta tămbălău în Europa, de cînd presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”. Acesta nu a fost decît începutul!
În anul 1870, Cremieux trece prin Parlamentul Franţei o lege prin care şi evreii din Algeria au aceleaşi drepturi ca şi cei din Franţa chiar dacă ei nu au cerut acest lucru. Drept urmare, în Algeria a avut loc o adevărată revărsare de mozaici din statele vecine, ceea de a determinat guvernul în anul 1871, după ce Cremieux a pierdut puterea să anuleze acea lege. În ,,Journal officiel de la Republique Française” din iulie 1871 publică expunerea de motive: ,,Numărul izraeliţilor au sporit considerabil în regenţa Algeria după cucerire, ei au venit din ţările vecine pentru a-şi pune bunurile şi persoanele lor sub garanţia unui guvern regular. În dealtmiterea ei au păstrat obiceiurile şi instituţiile tradiţionale, care au permis rasei lor, de a trece prin veacuri fără a se confunda cu celelalte rase şi în genere ei nu se privesc ca făcînd parte din comunitatea politică. Interesele cu care se ocupă le permit de a rămîne într-un chip străini de această comunitate şi nu-i leagă de fel de pămîntul ţării în care se aşază cu mai multă sau mai puţină stabilitate…” Ori tocmai acestea sînt fundamentele sionismului publicate de tartorul Cremieux în faimosul Apel către toţi mozaicii din lume în anul 1860 de a se uni într-o organizaţie ocultă care să lupte împotriva creştinilor şi să aibă ca scop crearea statului mozaic.
Henry Ford în lucrarea Jidanul Internaţional apărută în anul 1921, ne spune legat de evenimentele din timpul lui Carol l la pagina 84 că: ,,Istoria diplomatică a Statelor Unite în ultimii 70 de ani este bogată în dovezi despre activitatea organizaţiei jidoveşti B’nai B’rith – care şi-a împărţit lumea în 11 districte, avînd pînă în prezent 426 de organizaţii în subordine. Dintre aceste districte 7 sînt în America, iar celelalte 4 în Berlin, Viena, Bucureşti, Constantinopol. În 1870 un membru al acestei organizaţii, Poexotto, a fost numit consul al Statelor Unite la Bucureşti, cu scopul special de a ameliora starea jidanilor crud persecutaţi în România. Aceste persecuţii au constat în apărarea ţăranilor români contra celui mai rău dintre duşmanii lor: basamacul – rachiul – jidovesc şi arendaşul mozaic. Numirea a avut loc după propunerea făcută de B’nai B’rith, iar tratativele au fost conduse de membrul Simon Wolf. Acest Simon Wolf a fost de 50 de ani în Washinton reprezentantul permanent şi oficial al pretenţiilor jidoveşti. Dacă ar voi, ar putea să scrie o istorie plină de învăţăminte asupra legăturilor dintre B’nai B’rith şi numirile din diplomaţie”. Nu va fi o mare surpriză să aflăm că jidanii s-au folosit de toate tertipurile pentru a umili şi domina pe români prin acţiunile lor antiromâneşti reclamate de valurile de gunoieri care vagabondau prin România şi nimeni nu-i putea zvîrli peste graniţă înapoi de unde au venit.
În lucrarea Radio ,,Europa Liberă” şi exilul românesc scrisă de René Al. de Flers şi apărută la editura Saeculum în anul 2005, la pagina 201 găsim afirmaţii năucitoare despre scopul invaziei cazarilor după anul 1850 în ţinuturile locuite de români. Free Europe Committee, care aviza finanţarea portului de radio din banii americanilor, avea un vicepreşedinte pe nume Yarrow, jidan din Basarabia ce le-a interzis românilor să vorbească vreodată despre ţinuturile româneşti ocupate de ruşi în anul 1940. Făcînd pe neştiutorul, franţuzul care a scris aceste amintiri, îl întreabă pe cazarul ce făcuse o vizită la sediul portului de radio în anii 1962, de ce nu-i dă pe goarnă pe bolşevici cu această problemă. Roşu de furie cazarul s-a răstit la de Flers că nu este treaba lui iar ,,Basarabia n-a fost niciodată românească şi nici ruşii n-au dreptul la ea”. Autorul cărţii ne dezvăluie un punct de vedere al cazarilor din istoria lor secretă cu privire la aceste teritorii ale românilor ce ar trebui să pună pe gînduri pe orice român cu mintea acasă. S. U. Grant preşedintele S.U.A. trimite în Principatul României, aşa cum arată mai sus şi Ford, ca reprezentant diplomatic pe mozaicul Benjamin Franklin Poexotto sau Peixoto cum apare menţionat de autorul francez. După ce se instalează bine la Bucureşti în primăvara anului 1871, începe să-i cerceteze pe cazarii ce au invadat România şi continuau să se scurgă fără oprire în aceste locuri şi să le plîngă de milă că sînt prigoniţi şi persecutaţi fiindcă ,,antisemiţii” români nu primesc cu pîine şi sare cîrdurile de vagabonzi şi cerşetori mozaici intraţi clandestin în ţară. Aceste plimbări de documentare la faţa locului prin Moldova şi Basarabia, şi culegerile de informaţii dar numai din surse jidoveşti le pune după ce şi-a terminat misiunea diplomatică, într-o cărticică numită Istoria misiunii mele în România unde găsim zicerea: ,,Se consideră ca un fapt istoric că România n-a fost locuită 600 de ani înaintea erei creştine şi că evreii au intrat şi s-au aşezat în ţară scurt timp după distrugerea primului Templu[a fost dărîmat în anul 582 î.e.n. de către caldeeni]… Fie că acest fapt este exact sau nu, există dovezi că un mare număr de evrei s-au stabilit în ţară după distrugerea celui de-al doilea Templu[în anul 70 de către romani]. Cărţi vechi arată că au trăit evrei în Dacia după şi înainte de era creştină…Fără a examina mai îndeaproape chestiunea primei apariţii a evreilor în România, nu ezit, după o cercetare îngrijită şi minuţioasă a numeroaselor izvoare istorice şi examinarea celor mai recunoscute autorităţi, a spune că evreii s-au aşezat în principate din timpurile cele mai vechi şi chiar scriitori români au recunoscut că ei erau deja în ţară pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul cei doi mari domni ai Moldovei şi Valahiei…Puţin timp după primirea mea oficială, mă hotărîi să fac o călătorie prin ţară şi, anunţînd această intenţiune prinţului, el îmi oferi o escortă pentru acest scop, declinai însă această amabilă propunere pentru că doream să văd cu proprii mei ochi, iar nu prin ochii oficialilor, sau a funcţionarilor publici, adevărata condiţiune şi situaţiune a evreilor”. Aceste idei au apărut în foiţa mozaică Viitorul nostru la Paris în anul 1947, în limba română şi franceză. Luat de valul acestor trăsnăi cu pretenţii de adevăr istoric, redactorul publicaţiei cazarul S. Podoleanu filozofează cu revelaţii atît de specifice smintelii mozaice: ,,Basarabia a fost de asemenea un loc de stabilire a acestor evrei sau convertiţi la iudaism (caraiţii şi cazarii din neamul cărora făcea şi el parte). Istoricii evrei, originari din Basarabia, ne spun că aşezarea evreilor între Nistru şi Prut datează din <negutra timpului>”. Obrăznicia acestor secături nu ar fi periculoasă dacă noi românii n-am tot ţine-o cu măcelărirea dacilor de către romani şi dispariţia acestui neam de eroi pe cînd ei ne spun de la obraz că dacii nu au existat niciodată ca popor iar mulţime de cărţi şi documente – neprecizate de ilustrele căpăţîni criminale – dovedesc aceste valuri de ură şi antiromânism cu care ne ung ei mintea şi sufletul. Aceste idei clocite în întunericul satanist de la B’nai B’rith sînt şi astăzi fundamentele ideologiei cazare care este parte din mozaismul şi sionismul actual şi ne obligă să fim foarte atenţi cine ne trece pragul ţării pentru că minciuna şi bunele tîlhării meşteşugite în afaceri au fost totdeauna darurile mozaicilor. Textul de sus coroborat cu cele ce le voi da mai jos, dovedeşte că încă de la mijlocul secolului XlX, cazarii - prin migratii masive din Rusia si Polonia - au urmărit să creeze un stat mozaic la est de Carpaţi care să cuprindă Galiţia, Bucovina, Maramureşul, Moldova şi Basarabia.