O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Carpia

 

Destinul iberic

 

     În cultura spaniolă începînd cu secolul V s-a scris vîrtos că a patra descălecare a Spaniei de către goţi, care sînt geţii de altădată(Getae illi qui et nunc Gothi) a dus la formarea naţiunii spaniole şi a statului iberic. În următoarele secole această legendă se dezvoltă ajungînd o adevărată referinţă istorică, culturală şi morală a societăţii spaniole. Şi suedezii se laudă în istoriile lor că legile care stau la baza statului și culturii lor sînt legile lui Zamolxe! Ca oricare mioritic cu mintea acasă mi-am pus fireasca întrebare: au luat-o razna aceste naţii sau pe plaiurile noastre pute rău a mişelie? Pentru a ne lămuri de ce spun hispaniici asemenea isprăvi, trebuie să ne uităm cu mare atenţie în istoria noastră veche falsificată cu atîta ură de pretinşii mentori ai neamului! Mare parte din răspunsul la această întrebare se găseşte tot pe tăbliţele de plumb tăinuite de înveninaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti.

     Istoricii români care au cunoscut cîte ceva despre Getica lui Iordanes au plesnit-o scurt, gotul face o confuzie între geţii care au dărîmat imperiul romanilor şi goţii care au venit pe meleagurile noastre în secolele ll-lll. Şi zisa lor plină de iz profetic a fost bătută în cuie, tămîiată, şi pusă ca acatist la Maica Domnului pentru profundă recunoştinţă! Dar aceste zăluzenii nici nu mai sînt trecute în cărţile de istorie să nu se întrebe cineva dacă judecata este corectă sau o aiureală.

     Pe mormintele regilor vizigoţi din Castilia Veche stă scris pentru posteritate: ,,Rex Godorum et Dacorum et Gaetorum et Hispaniae Rex” adica şi pe înţelesul nostru: ,,rege al goţilor, al dacilor, al geţilor şi rege al Spaniei! Nu ştiau aceşti regi pe cine aveau ca supuşi în regatul lor sau liftele mioritice ar trebui decorate cu ,,Colanul Cînepei Rezistente” pentru ,,virtutea” de Înaltă Trădare de Neam și Țară! Le mai dau o zicere ca să le arăt cine sînt și cît rău au făcut neamului românesc! Într-un document din anul 615 intitulat Libbelus dotalis Morgingeba(Registru de avere al lui Morgingeba), căpetenia vizigotă scrie că statul lor era întemeiat după ,,...ordinis ut Getici est et Morgingeba uetusti”(Rînduieli cum erau la Geți și de altfel la Morgingeba, adică să ne înțelegem și să-l înțelegem pe cinstitul vizigot – el scrie și ne lasă mărturie despre leges bellagines), iar ei vizigoții au primit titluri nobiliare ,,...Insigni merito et Geticae de stirpe Senatus”(Distins prin merite militare și cu drepturi senatoriale Getice, cum a făcut Constantin cel Mare care a înnobilat mulțime de cavaleri barbari ce s-au dovedit vrednici a mînui armele).

     Tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia spun că bastarnii de neam germanic erau în glia geţilor pe la mijlocul secolului lV î.e.n. unde au suferit un puternic proces de ,,getizare” iar cu începutul secolului l î.e.n. strămoşii noştri au intrat în contact la est, cu goţii veniţi din Scandinavia. Mitologia scandinavilor dar și a germanilor arată că cei care s-au întors la baştină au preluat multe elemente din religia şi cultura geţilor iar bastarnii erau priviţi de ceilalţi germani ca un neam de-al lor descinzînd din geţi.

     Marţial(cca.40 – cca. 103), în Pharsala, pune într-un singur vers numele dacului, getului şi iberului – Hinc Dacus premat inde Getes ocurrat Hiberis. Versul a fost interpretat de Isidor în secolul Vll ca o profeţie; Spania avea să fie invadată de geţi, dar nu numai ea, lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Istoria începe să treacă în legendă.

     Scriitorul spaniol Paulus Orosius, refugiat în Africa de teama goţilor şi geţilor ne lasă în Istorii terminate în 417 informaţii despre migrarea goţilor în Spania şi accentuează: ,,Getae illi qui et nunc Gothi(Geţii care şi acum se cheamă Goţi) şi ,,Dacia ubi et Gothia – Dacia unde este şi Goţia. Mai face o descriere a seminţiilor care se bulucesc dintr-o parte în alta a Europei şi precizează că înspre răsărit este Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia; apoi vine Germania unde cea mai mare parte o stăpînesc suevii – neamurile acestora tuturor sînt 54 la număr. Ţinutul de la nordul Dunării îl numeşte Barbaricum iar cel de la sudul Dunării, Romania care cuprinde Panonia, Moesia, Dalmaţia, Istria, Macedonia şi Tracia. Aminteşte de luptele lui Domiţian cu geţii şi apare conducătorul Diurpaneus care va fi pomenit în toate cronicile spaniole.

     Din fosta Dacie, acum Goţie au ieşit marile năvăliri care au distrus lumea antică şi odată cu ea prăbuşirea imperiul roman aşa cum au adulmecat-o Seneca(4 î.e.n  - 65 e.n.) şi Lucan ambii din Spania, într-o premoniţie neştiută încă în cultura română! Filozoful hispanic parcă avînd o ,,revelaţie”, spune că urgia ,,zilei fatale” va veni din ţinutul geţilor, cînd Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele pînă la cer, şi într-un singur vîrtej prăpăstios va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi. Din cer vor curge puhoaie fără margini, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă, mările se vor ridica din albii şi vor inunda pămîntul pentru a distruge neamul omenesc. ,,Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul, al căror curs este vijelios chiar şi în matca lui, atunci cînd îşi vor croi noi maluri şi surpînd pămîntul, vor ieşi toate din albia lor ?… Cînd Danuviul nu mai atinge, nu numai poalele sau brîul munţilor, ci le bate culmile, tîrînd cu sine povîrnişurile potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, din adîncuri, se vor desprinde de continent? Iar apoi, negăsind ieşire – căci singur şi le închisese pe toate – se întoarce într-o bulboană şi cuprinde într-un singur vîrtej năprasnic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi?” Imaginea continuă cu furtuni şi trăsnete pînă ce mările învolburate se ridică spre cer şi se prăvălesc nimicitoare peste pămînturile pustiite. Nefericiţii supravieţuitori ai neamului omenesc se agaţă ca nişte făpturi infirme de ultimele ţancuri – pierdute în ocean -  care nu mai sînt capabile nici de durere.

     Trebuie reţinut faptul că Seneca scria aceste rînduri pe la anii 60 şi sînt foarte asemănătoare cu potopul biblic dar atunci scrierile ivriţilor nu reprezentau nimic pentru cultura romană. Să fie doar o presimţire a filozofului ce vor coace turbaţii farisei, sau a cunoscut mituri şi legende despre care noi nu ştim nimic! Mai vorbeşte de teribila săgeată getică zburînd spre cer – talis in coelum exilit arundo Getica visa dimitti manu – care seamănă moarte pe unde se abate.

     Nepotul acestuia, Lucan pomeneşte de faima arcului getic făcut pe lemn tare din Armenia: ,,Armeniosque arcus Geticis intendite neruis”. Mai spune despre ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii care pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie! Cum? Căderea Romei să-i mişte pe daci şi pe geţi iar eu să stau ferit de griji?… Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele numai abateţi de la războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din alta getul; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului”. Dar lumea geţilor a fost o lume misterioasă şi înspăimîntătoare iar Istru a reprezentata o frontieră greu de pătruns atît pentru greci cît şi pentru romani. Frigul năprasnic, pădurile întunecoase şi fără sfîrşit, religia şi vitejia neamului get făcea din Geţia mai mult un tărîm al legendelor decît o lume pe care anticii mediteraneeni puteau să o înţeleagă. Pentru mintea lor, era în toate acestea nu numai un ţinut care inspira teamă, dar şi ceva magic, ce izvora din geniul acelui neam şi venea în apărarea lui.

     Istoria fabuloasă care umple cronicile spaniole medievale este adunată din legende şi mituri mediteraneene legate de Orient şi mai ales de enigmaticele ţinuturi dintre Caucaz şi gurile Dunării, învăluite în nepătrunse neguri arctice şi în mistere tracice care se pierd în noaptea vremurilor. Acolo în negurile munţilor Caucaz, între Marea Caspică şi Bosforul Cimerian(Crimeea), trăia un neam de oameni care se numea iberi şi care nu puteau fi străini de iberii de dincolo de coloanele lui Hercule. Eschyl(525-455), părintele tragediei greceşti spune că neamul sciţilor se ţinea tare în baştina lor într-o regiune din ,,nordul Traciei lîngă Caucazul de lîngă Istru” adică plaiurile noastre mioritice! Scriitorul grec scrie aceste informaţii cu aproape 900 de ani înaintea lui Orosius şi mai are avantajul cunoaşterii directe a acestor meleaguri. Trebuie să admitem că informaţia lui Eschil este corectă pentru că această precizare se găseşte şi în alte surse antice greceşti şi romane.

     Cronicarii medievali nu puteau spune limpede dacă cei de aici trecuseră acolo sau dacă nu cumva seminţia celor de aici se trăgea din iberii Caucazului, veniţi în Spania în timpuri imemoriale care au dus cu ei un sistem de legi, lăud]ndu-se cu el că ar fi vechi de 6000 de ani! Lumea fabuloasă din acele ţinuturi mai călcase pe teritoriul Spaniei. Amazoanele, despre care Homer spune că erau de origine tracă nu pregetaseră să treacă marea şi să-şi cîştige faimă şi în ţinuturile hispanice. Iar acei iberi din negura timpului sînt seminţia mioritică ce a migrat în secolele XVll î.e.n. după erupţia catastrofală de la Santorini. Şi tot ei au dus scrierea descoperită la Tartesico şi Turdetano, amintind peste timp de Tărtăria și Turdaș de la noi unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume dar pentru că nu este din Canaan sau Israel, această istorie nu poate fi adevărată fiindcă nu este revelată.

Gobekli Tepe, mileniul Xll î.e.n.           Reconstituire                          Goseck – Germania de sud-est – 4900 î.e.n.

Stonehenge(Stanehingi: pietrele care plîng cum apare în cronicile vechi; stane + hînci) Anglia mileniul lll î.e.n.

Arkaim, sud-estul munților Urali, secolul XVl î.e.n.                     Sarmisetuza geților din munții Orăștiei

     Coson get cu Șaue țînînd într-o gheară cercul sorții sau roata vieții iar în cealaltă are toiagul ca simbol al puterii cerești. Ambele semne puse împreună erau simbol sacru în incinta templului de la Cancho Roano, secolul Vl î.e.n., găsindu-se ca litere(O și mai mic pentru T) în alfabetele folosite de geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și cea mai mare parte dintre ele făcute dispărute de cei care le-au avut în păstrare, adică Institutul Național de Arheologie București. Duhul Inanna(foto alb-negru) al emeșilor, care a fost preluat de akkadienii(zeița dezbrăcată) din secolul XXlV î.e.n. ca simbol al eternității și reînnoirii veșnice a vieții are în ambele mîini cele două simboluri specifice teozofiei carpatine. Deasupra este simbolul Inannei format dintr-o stea cu opt raze iar în mijloc are două cercuri concentrice și un punct. Spre dreapta este o stelă descoperită tot la Cancho Roano unde în partea de sus apar două cercuri concentrice în mijloc cu o suprafață rotundă unde este un semn asemănător cu litera H sau I care se repetă și pe piatra următoare descoperită în același loc. În marginea din dreapta este o tăbliță de lut descoperită la Suplacul de Barcău, județul Bihor datată pentru anii 5500 î.e.n. care are imprimată pe mijloc același semn la cel din Cancho Roano.

     Imagini de pe o lespede de piatră(stînga și mijloc) așezată la întrarea în templul de la Cancho Toano, unde apare figura unui om dar foarte abstractizat, sprijinindu-se în toiag care este așezat sub cele trei cercuri concentrice, iar în mijloc este o linie mai groasă. Organizarea geometrică a simbolului este identică cu cea a sanctuarului rotund de la Sarmisetuza și foarte asemănătoare cu celelalte lăcașe de cult din imaginile arătate mai înainte care toate au aparținut Neamului Scoborîtor din Zei ce și-a început istoria în jurul Carpaților și la sud de fluviul Istru sau Danubius.

     Să ne oprim puțin asupra numelui de Tartessos și a sitului de la Cancho Roano care este înțeles de către unii ,,istorici” europeni și din SUA cu ,,specialitatea ebraistică”, drept simboluri ce ar avea legătură cu descrierea lui Platon a dispărutei Atlantida(cele două imagini din dreapta) și cu Făcă-Tora pricepuților ivriți, dovada indubitabilă că drăceasca scriitură era deja ticluită prin secolul XV î.e.n. iar dacă belim ochii bine, sigur o găsim chiar mai devreme. Prima menționare scrisă despre orașul Tartessos sau Tartessus o găsim la Herodot(484-425 î.e.n.) care scrie că era un port însemnat dincolo de stîncile lui Hercule, localizat ulterior la gurile de vărsare ale rîului Guadalquivir în sudul Spaniei. Deci să ne luminăm cu povestea Atlantidei, ea trebuie pusă mult înaintea vieții lui Herodot fiindcă el scrie punînd în legătură cetatea cu cucerirea de către perși a Feniciei, iar regele iberic i-a ajutat pe vecinii fenicieni cu argint pentru a-și construi un zid de apărare în baștina lor, cetatea din Iberia existînd deci pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. El scrie despre regele Arganthonios din Tartesos că era vestit pentru felul înțelept cum își conducea cetatea, făcînd comerț atît cu fenicienii așezați în regiune în secolul Vlll î.e.n. dar și cu grecii. Acest rigă ar fi domnit după scrirea lui Herodot în Tartessia timp de 80 de ani(625 î.e.n. - 545 î.e.n.) şi a trăit până la vîrsta de 120 de ani. Poate că în realitate au fost în această perioadă mai mulți regi cu același nume, iar povestitorul grec l-a prezentat ca și cum l-ar fi uitat moartea. Ne mai spune priceputul carian că regele i-ar fi primit foarte bine pe negustorii greci, insisitînd pe lîngă aceștia să se stabilească în regatul lui, dar aceștia au refuzat dorind să se întoarcă grabnic în Elada lor.  Numele regelui poate să ne ducă cu gîndul la argint – metal ce se găsea din belșug în regatul său – care are și referințe la celtiberi unde găsim numele arkanta, sau airget la vechii irlandezi, argant la vechii velşi, argentum în latină, argintar în română și neamul agathirsos al geților de pe rîul Mureș. În epoca romană apare numele Argantoni în unele inscripții pe fostul teritoriu al regatului Tartessos.

     Istoricul grec Ephoros(400-330 î.e.n.) în lucrarea Istoria universală descrie ,,o piață foarte prosperă a cositorului, aurului și cuprului din ținutul celților numită Tartessos, dar numele este purtat de un rîu ce străbate această regiune și nu mai este numele unei cetăți.

     Aristotel(384-322 î.e.n.), se referă la Tartessos ca la un râu, susținind că acesta izvora din muntele Piren sau Pirineii de azi şi se varsă în mare în afara Stâlpilor lui Hercule, sau dincolo de strîmtoarea Gibraltar de astăzi, iar cetatea nu mai este amintită, dovadă că ea dispăruse într-un cataclism cumplit în perioada de după moartea lui Herodot și pînă ce a lăsat aceste însemnări înțeleptul macedonean.

     Potrivit lui Pytheas care a făcut o călătorie pe la anii 325 î.e.n. în insulele britanice, informații ce au fost preluate de Strabon la începutul secolului l al erei noastre, turdulii ocupau ținutul care a fost înainte numit Tartessos.

     Pausanias a scris în secolul ll o Descriere a Greciei, amintind de un rîu cu acest nume: ,,Ei spun că Tartessus este un râu în ţara ibericilor, care curge în sud, în mare, cu două guri, şi că între aceste două guri se afla un oraş cu acelaşi nume. Rîul, care este cel mai mare din Iberia, azi numit Baetis, iar unii sînt care cred că Tartessus a fost numele vechi al Carpiei, un oraş al ibericilor.” Rîul amintit de Puasanias este acum Guadalquivir, iar delta de la vărsarea lui în mare a fost blocată treptat de un nisip.

     În secolul al doilea e.n. Appian a crezut că numele Karpessos sau Carpia a fost cunoscut în vechime ca ținutul și cetatea Tartessos.

     Flavius Philostratus(172-250 e.n.) în scrierea Viața lui Apollonius din Tyana, cartea V,1 vorbește despre partea cea mai sudică a Iberiei astfel: ,,promontoriul Europei, cunoscut sub numele de Carpis, se întinde de la strîmtoare și partea dreaptă pe o distanță de șase sute de stadii, și se termină în anticul oraș Gadeira”. Locul unde se afla vechiul oraș Tartessos s-a pierdut din memoria colectivă după cum dovedesc textele amintite, el fiind îngropat sub terenurile mlăștinoase care au înlocuit fostul estuar în spatele dunelor, la gura de vărsare a rîului Guadalquivir, unde delta râului a fost blocată treptat de nisip și aluviuni. Zona este astăzi protejată, sub numele de Parque National de Doñana.

     La cca 250 km spre nord de Tartessos se află situl arheologic de la Cancho Roano ce se presupune că a funcționat ca un palat al unei căpetenii locale sau un lăcaș de cult fortificat. Acest centru a dăinuit din secolul VI î.e.n. până la aproximativ 370 î.e.n. și arată evidente semne de activitate legate de religie, cu altare definite ce au fost cercetate de către arheologi. Clădirea are forma unui pătrat ce a fost orientată spre est, fiind înconjurată de un şanţ şi ziduri puternice de apărare.

     Să pun și povestea lui Platon din Timaios pentru a le dovedi mișeilor că și-au făcut din minciună și hoție cele mai alese virtuți ale neamului cules de Talpa Iadului și Satana pentru a fi veșnică belea pe capul goimilor. ,,Dar la un moment mai târziu, au avut loc cutremure şi inundaţii prevesttitoare, şi după o zi şi o noapte cumplite după cele  întâmplate, întregul corp de războinici cu toată cetatea au fost înghiţite de pământ, şi insula Atlantida la fel a fost înghiţită de mare şi a dispărut, de aceea, în locurile unde a fost aceasta, oceanul este acum de nepătruns, fiindcă peste tot sînt bancuri de noroi și nisip din care insula a fost făcută aşa cum am arătat”. Platon a scris că Atlantida a fost o insulă situată în partea din faţă a strâmtorii stâlpilor lui Hercule şi că, ,,într-o singură zi şi o singură noapte ... a dispărut în adâncurile mării”, iar faptele s-ar fi petrecut pe la anii 9000 î.e.n. Cetatea Tartessos a existat sigur între secolele Xl-Vl î.e.n. în sudul Spaniei, devenind un centru bogat de tranzacţionare a aurului şi argintului din minele locale, fiind condus de regi, avînd propria sa cultură și limba, iar unele izvoare legendare spun că era veche de  6.000 de ani. Zona a fost identificată de către pricepuții ebraiști ca vechea Atlantidă unde foșcăiau ivriți furnicar inclusiv schivnicul Iona din burta peștelui uriaș. Platon a scris că cetatea Atlantida a fost pe o insula de cinci stadii (925 m) în diametru, fiind înconjurată de inele concentrice din zid/pământ şi apă. De la aceste cercuri de apă și zid, au purces pricepuții născocitori să tragă și Atlantida la prepuțiul întuencatului Iahwe, fiindcă, după golăniile lor, toate cele cîte sînt în cer și pe pămînt, au ieșit din legămîntul Întunecimii Sale. El scrie că locurile unde se trăgeau corăbiile aveau un acoperiș vopsit în culorile roșu, alb și negru, culori folosite de către kabili/berberi la zugrăvirea interioarelor locuințelor lor.

     Spre supărarea trăitorilor de revelații ivrite și tîmpenii scornite, am să le dau cîteva dovezi care să le rupă elanul privind includerea mitului Atlantidei în Făcă-Tora lor. Dacă pornim numai de la ce a scris Platon, cetatea și continentul s-au prăbușit cu vreo nouă mii de ani înainte ca neamul semit al ivriților să se îmbolnăvească de golăniile numite revelații și vedenii, adică secolul ll î.e.n. Lingvistic și semantic, scornelile din scrierile mozaicilor nu au vreo legătură cu istoria, mitologia, cultura și religia acelor regiuni și popoare, deci să-și bage degetul în dos și să-l tragă pe limbă vîrtos. Dar am numeroase dovezi cu care voi arăta că neamul care a locuit la vărsarea gurilor rîului Guadalquivir, era o populație ce aveau legături directe cu Carpații noștri și cu neamurile ce au  locuit aici prin mileniul ll î.e.n.                    

  1. Simbolul semnului vieții veșnice și a cîrmuirii cerești se găsește numai în culturile emeș, cea arimină și la locuitorii de la Tartessos, dar nu este amintit vreodată în Tora sau Talmud.
  2. Semnul H, se găsește pe tăblița de lut descoperită la noi în depozitul arheologic de la Suplacul de Barcău fiind repetat de două ori pe pietre descoperite în lăcașul de cult de la Cancho Roano ce aparține culturii de la Tartessos.
  3. Cele trei cercuri concentrice sînt identice cu forma de organizare a sanctuarului rotund de la Sarmisetusa, cu cel din mulții Urali de la Arkaim, cel de la Goseck și asemănătoare cu cele de la Stonehengi și Gobekli Tepe. Mozaicii nu au avut vreodată lăcașele de cult organizate într-o asemenea formă geometrică, care imită cetatea luminii din ceruri sau forma de început a pămîntului.
  4. Clădirea de la Cancho Roano are forma unui pătrat și a fost orientată spre est, adică Arima, Ariminia, sau Sfînta Getia, țara de unde au venit ei. În templu se slujea un cult închinat taurului solar așa cum era și la noi după religia arimină.
  5. Miturile și legendele transmise de Platon spun despre locuitorii acestor locuri că au venit din Caucazul de la Istru și nu din Sinai, ori aici este precizată explicit baștina poporului care a înălțat cetatea Tartessos.
  6. Numai alfabetele folosite de geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, sînt identice cu cele folosite de populația ce a locuit în ținutul Tartessos cum arată tabelul de mai jos. În alfabetul folosit de ivriți nu există asemenea semne, și deci scorneala pricepuților ebraiști este dovedită pe deplin.

     Mai este de adus la dreapta judecată a istoriei și legenda miticului rege al Libiei numit Danaos, și care supărîndu-se pe fratele său Egiptos, și-a pus neamul în mai multe corăbii poposind în Peloponez unde și-a așezat întregul cin, pe care băștinașii îl știau că se mai numește și pelasgi. Ori pelasgii erau veniți de la nordul Istrului fiind strămoșii geților. Desigur nu toți danaii sau ,,danaans” au plecat în nord, ci unii s-au răspîndit spre  vest fiindcă atunci era loc pentru fiecare pe fața pămîntului.

     În mitologia irlandeză, Danu și Dana în forma modernă era zeița mamă a populației Tuatha de Danann, adică cei de neam irlandez sau ,,popoarele zeiței Danu”, un alt neam scoborîtor din zei precum erau geții. Egiptenii spun că printre ,,popoarele mării” care au năvălit peste ei, venind după belșug de pradă au fost și nepoftiții ,,daniuna”, iar Vergilius în Eneida la ll,49 scrie și el despre neamul ,,danaos” sau ,,danaans” pentru vechii locuitori ai Peloponezului care au făcut mare supărare cetății Troia, dar nu știm dacă înainte de vizita în Egipt sau după această ispravă. Strabon scrie în Geografia că dacii se mai numeau și danoi. Între Tartessos și insulele britanice precum și Irlanda antică au existat strînse legături comerciale în perioada bronzului tîrziu și a fierului fiindcă în aceste regiuni se găseau minereuri necesare producerii obiectelor din bronz și fier. Regiunea inundată și acoperită de mîl și nisip unde a fost anticul Tartessos, este azi o rezervație specială, numită Parque National de Doñana, o reminescență lexicală a vechilor băștinași danaan, cuvintele subliniate făcînd parte din aceeași familie lexicală.

     Dar regiunea unde a fost descoperit situl arheologic de la Cancho Roano s-a numit în antichitate Carpia, tot așa cum se numea ținutul de la estul Carpaților unde locuia neamul carpilor răspîndiți pînă în peninsula Arabia unde semiții le spuneau carbi, iar în Macedonia antică era localitatea Carpi, românii de azi păstrînd încă numele de familie Carp.

     Un studiu comparativ între eme-gi, limba română veche și limbile hispanice ar scoate la lumină comori ce ar aduce mare supărare latiniștilor și celor cu cetele de indo-germani în cap. Ebraiștii nu au ce căuta pe acest tărîm fiindcă nu pute a revelații și vedenii sataniste. După această căutare în antichitatea înnegurată de uitarea timpului dar mai ales de ura nemărginită a oamenilor, să revin la scriitorii medievali din Spania care ne-au lăsat date și fapte demne de luat în seamă pentru istoria și cultura noastră adevărată.

     Isidor, episcopul Sevillei scrie la începutul secolului Vll, Historia de Regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, ca un omagiu adus neamurilor germanice la formarea naţiunii hispanice şi a culturii acesteia. Era un admirator înfocat al goţilor fiind şi el de origine got iar informarea lui are la bază izvoare antice altele decît Getica lui Iordanes pe care nu a cunoscut-o. Autorul doreşte să facă o apologie a goţilor care se trag din geţi plecînd de la zicerea lui Orosius dar merge pe drumul reconstituirilor etimologice şi genealogice dîndu-le o valoare simbolistă privind speculaţiile sale asupra numelor şi cuvintelor. Etimologiile ne îngăduie să vedem ce credea eruditul prelat sevillan despre ţara îndepărtată a geţilor, atît de misterios legată de destinul Spaniei. Este o geografie foarte vagă cu informaţii culese de la mai mulţi scriitori antici. Lumea largă era cutreierată de cetele de călăreţi barbari care treceau vijelios peste ruinele fostelor aşezări. Dacia scăpată de legiunile romane, a fost ocupată pe rînd de goţi, gepizi, huni, avari iar cînd Isidor îşi scria opera, pe plaiurile carpatice erau stăpîni vremelnici seminţia slavilor. In Istorii ne mai spune Isidor că în Dacia erau munţi înalţi în vecinătatea regatelor scitice de unde goţii făceau incursiuni peste Dunăre în provin- ciile romane. Ei împărţeau aceşti munţi înalţi cu alte neamuri.

     Sînt informaţii despre istoria goţilor de la Dunăre şi migrarea lor către vest pînă ajung în Spania. Lucrarea se termină printr-o recapitulare: ,,Locuind în ţinuturile îngheţate ale Septentrionului, lîngă împărăţia scitică unde sînt munţi înalţi, ei stăpîneau aceşti munţi împreună cu alte neamuri, de unde, alungaţi de năvala hunilor, au trecut Dunărea şi s-au supus romanilor. Dar neputînd suporta nedreptăţile acestora, îşi aleg un rege din neamul lor, năvălesc în Tracia, pustiesc Italia, se îndreaptă asupra Galiei, şi trecînd fără împotrivire munţii Pirinei, ajung pînă în Spania, unde şi-au aşezat sălaşul vieţii şi al Imperiului lor”.

     Elogiază neamul got şi trăsăturile lui scriindu-i prin cuvîntul ,,geţi”; blonzi şi purtînd capetele descoperite – flavent capitibus invectis Getae, călăreţi dibaci după vorba unui poet – Getes, inquit, quo pergit equo, dispreţuitori faţă de moarte după cuvîntul altui poet. Glorifică neamul plin de virtuţi care a făcut ca, ,,Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor” să slujească ascultătoare şi să primească ,,triumful jugului getic”. Fericirea ţării este dată de bucuria unde înfloreşte glorioasa fecunditate a poporului getic – Geticae gentis gloriosa fecunditas. In Istoriile şi Etimologiile prelatului sevillan putem găsi însemnări despre daci și geţi, care chiar deformate, erau ecoul unei realități istorice oglindită uneori şi în izvoarele antice. Dar scoaterea în afara istoriei a neamului geților se vede în susținerea prelatului că în Spania au intrat goții purtători ai culturii geților, ori cu numai 20 de ani înainte adică pe la sfîrșitul anului 403 latinul Claudius Claudianus, în lucrarea Cartea l împotriva lui Rufinus scrie despre atacatorii imperiului roman de apus în anii 402 și 403 că erau geți, sarmați, daci și masageți, lăudîndu-l pe generalul vandal Stilicon ,,Cînd mîna ta dreaptă a strivit cetele dacilor.” Iordanes, după 150 de ani spune că în Spania au intrat numai goți deși regii acelui ținut din timpul său se considerau conducători ai goților, dacilor, geților și al hispanicilor! Asta arată că procesul de falsificare a istoriei geților dar și a imperiului roman, era în mare parte realizat iar neamul carpatin a fost scos cu meșteșug în afara timpului.

     Sfîntul Eugeniu aminteşte de o dispută între Paulo Alvaro şi Eleazar în care primul ştie să vorbească literar despre tumultul Mării Negre şi lăuda în versuri biblioteca lui Leovigild(568-586) pentru că strălucea de ,,getică lumină”. Aşa o spun ei dar noi ne ţinem tari şi întunecaţi pentru că asemenea informaţii nu ies de sub freză mioritică!

     Către sfîrşitul secolului Xlll, mitul getic, prin imaginea fabuloasă a lui Deceneu, ia o formă măreaţă sub pana regelui învăţat Alfonso el Sabio(1252-1284) în Cronica Generală. Acest rigă este părintele culturii spaniole cultivînd ştiinţele şi artele de la poezie şi muzică pînă la astronomie şi astrologie, Sub pana lui măiastră getul Diçeneo sau Dicineo este un filozof şi aproape un sfînt, nu este numai un sfetnic înţelept al viforosului Boruista(boero Bisto), ci e chiar modelul regelui Alfonso, care, prin meritele enumerate şi luate din Getica lui Iordanes, îl ajută să modeleze din temelii cultura spaniolă numindu-l: el Sabio – Înțeleptul. Numai respectul pentru biserica catolică l-a făcut pe acest rigă să-l pună pe Deceneu într-o discretă umbră precreştină sau poate a avut informaţii despre care noi nu ştim nimic!

     Mitul getic atribuit goţilor şi care cîştigă o semnificaţie morală, lăsînd urme la toţi scriitorii şi istoricii hispanici din evul mediu este mitul lui Deceneu sau al Înţelepţilor goţilor, din care toledanul Jimenez de Rada(1170-1247) face Mitul Înţelepciunii şi al bunei cîrmuiri al noilor întemeietori ai Spaniei. Zamolxe apare şi el fiind considerat rege al goţilor şi ,,o minune a înţelepciunii şi filozofiei” aşa ca pentru urechea surzilor! Autorul spaniol spune că şi-a cules informaţiile atît de la scriitorii antici, de la Iordanes dar şi din tradiţiile orale sau cîntecele goţilor, procedeu pe care l-a utilizat şi scriitorul got Iordanes, spune despre aceste cîntece care păstrau amintirea lui Deceneu că trebuie să fi fost ele însele o moştenire de la daci!

     Alonso de Cartajena(1384-1456) scrie în timpul lui Enrique al lV-lea şi ne spune că regii Spaniei coborau din principi daci, luîndu-şi numai numele de la locul unde trăiesc, pentru că era mai ilustru decît al strămoşilor iar numele Geta este întîlnit în scrierile medievale fiind considerat un titlu de nobleţe! La noi cuvinţelul cu pricina este o vorbă de batjocură şi hulă! În heraldica regilor spanioli apar simbolurile geţilor; săgeţile cu care au speriat lumea şi jugul ca dovadă a bogăţiei în vite.

     Dacă Orosius a spus că geţii sînt goţii care au cucerit Spania, după două secole Isidor afirmă cu tărie identitatea goţilor cu geţii iar în secolele ce au urmat, pentru a-şi dovedi nobleţea, cărturarii dar şi clasa conducătoare trebuia să arate descendenţa din geţi. De la Isidor din Sevilla, legenda s-a dezvoltat, a prins rădăcini în toate cronicile şi o parte din istoria geţilor într-o formă fabuloasă a intrat în însăşi istoria Spaniei. Numele geţilor Boruista sau Buruista, Diurpaneus, Decebalo ale lui Zamolxis şi Deceneu se întîlnesc la sfîntul Isidor, la arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la regele Alfonso el Sabio, luînd loc în genealogia însăşi a poporului spaniol şi au ajuns în Spania datorită neamurilor getice.

     Ei au lăsat moştenire spaniolilor cultura geţilor şi nu cultura neamurilor germanice cu Odin, zeul suprem; Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului; Loki, zeul nefast al focului subteran şi al morţii; Baldr, zeul dreptății şi al naturii! Sîmburele de istorie şi cultură carpatină dusă de migraţia neamurilor getice şi gotice getizate în Spania, se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri a neamurilor arimine.

     Nici un istoric spaniol nu a recunoscut sub aceste nume pe o parte dintre înaintaşii neamului nostru strămoşesc! Noi îi descoperim azi datorită cărţii Zamolxis scrisă de Alexandru Busuioceanu în pribegia spaniolă şi tipărită în limba română în anul 1985. Este un miracol că tăbliţele de plumb de la Institutul de Arheologie din Bucureşti ne ajută să-i cunoaştem în această formă din cronicile venerabile scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite pînă azi de români. Istoricii noştri dacă ar cerceta aceste cronici iar lovi apoplexia, ar trece la o bănuială – sînt falsuri la fel ca tăbliţele de plumb de la amintitul institut şi cele descoperite la Tărtăria – şi astfel fandasia este gata!

 

 

 

CONSTANIN OLARIU ARIMIN