O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Chemare la neuitare - Sectiunea 1

 

CHEMARE LA NEUITARE!

 

     În luna august 2004 am găsit pe internet imaginile a 74 tăbliţe plumb depozitate la Institutul de Arheologie Bucureşti. În cultura română, despre aceste tăbliţe cu scriere getică nu s-a scris un cuvînt, fiind învăluite într-un mister absolut. Unele informaţii care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695, o parte dintre sihastrii din munţi s-au retras aici, aducînd cu ei şi tăbliţele cu pricina. O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 cînd se săpau temeliile palatului Peleş, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici, dar folosind şi litere latine, precum şi alte semne specifice numai acestor tăbliţe şi figuri de geţi, oştiri, cetăţi, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizaţie. Numai că şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a dăruit-o regelui Carol I, care a ordonat ca tăbliţele de aur să fie topite, după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi ca a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atît tăbliţele de plumb cît şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut. În anul 1986 mai mulţi cercetători din domeniul istoriei au afirmat în discuţii particulare că înainte de al doilea război mondial, în subsolul actualului Institut de Arheologie din Bucureşti existau mai multe sute de tăbliţe cu o scriere necunoscută, pe care ,,nimeni” nu le-a cercetat! În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ţinut la Bucureşti, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituţie ar mai exista 30 tăbliţe după unii, sau 70 după alţii, dar fără documente de intrare şi fără a fi înregistrate în patrimoniul ei!

     Din cele 74 tăbliţele de plumb eu am citit 65 iar informaţiile de pe ele ne arată adevărata noastră istorie privind structura de organizare a statului geţilor, sistemul juridic, religia lor, felul cum ştiau să-şi apere glia străbună.

     Ei îşi spuneau rumuni sau geţi pentru că aşa este scris pe tăbliţe, nu daci cum i-au numit romanii. Și-au scris identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geţi şi niciodată daci, iar ţara lor o numeau Sfînta Getia sau Gitia. Strămoşul lor ancestrtal era Moş Arimin, os din care s-au tras ariminii/armînii şi rumunii/rumînii. Conducerea neamului era asigurată de dage balo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) ce deţinea funcţia cît timp era sănătos la trup şi la cap. Din cei 54 de mato eu am reuşit să citesc numele a 43 de conducători ai neamului strămoşesc. Pe alte tăbliţe această conducere colectivă apare cu numele de soboru, gomeţi sau radă. Aveau un guvern numit agie, în fruntea căruia era mato. Conducătorul armatei se numea basileo, care era ajutat de un consiliu de război numit soto balo (soţii, însoţitorii steagului get), iar cetăţile lor întărite se numeau dabe. Ţara era împărţită în sindii (isprăvnicii), fiind conduse de către un sind. Mai departe aceste sindii erau împărțite în cătune, sate şi dabe, iar centrul de putere se numea dabo geto (cetatea neamului get) care a fost la început la Sarmisetuzo, mutată pe la 380 î.e.n. la Enisala (judeţul Tulcea), iar pe la anul 320 î.e.n. a revenit din motive strategice la Sarmisetuzo. Sînt menţionate şi legăturile de sînge care formau şatre în cadrul unor  comunităţi. Armata era organizată în polcuri şi avea două corpuri distincte: daco armosa (armata nobililor) care pornea prima în luptă şi gloto armosa (armata gloatei sau a poporului), care suplimenta forţele primului corp sau îl înlocuia complet. Echiparea armatei era asigurată de dage balo, iar conducătorii corpurilor de armată erau numiţi tot de adunarea neamului. Oamenii nu aveau voie să se mute dintr-un loc în altul decît cu aprobarea dabei de care aparţinea. 32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tăbliţele de plumb sînt identice sau foarte apropiate cu semnele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n. Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870 este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500 de ani. Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 de semne iar 28 dintre acestea sînt identice sau asemănătoare cu ale geţilor de pe tăbliţele de plumb. În Transilvania şi Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVl  un alfabet runic maghiar, care a fost  ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor. Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul secolului lV e.n. un alfabet runic inspirîndu-se din semnele geţilor.

     Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetul folosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei  (Tartesio/Turdetano), cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni înainte cu multe secole de era creştină. Există asemănări uluitoare ale alfabetelor geţilor cu scrierea din Biblos, Mohenjo-Daro, brahmi şi alfabetele folosite de sabei în Arabia în secolele XV-lV î.e.n., cît şi cele din Siberia din secolele lV era noastră. Plutaşii de pe rîul Bistriţa foloseau pe la 1880 56 semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea 13 sînt identice cu semnele din scrierea liniar B, iar 38 sînt identice sau foarte apropiate cu semnele alfabetului geţilor. După mitologia greacă, hiperboreenii care locuiau la nordul Dunării, erau legaţi de cultul lui Apollo. Herodot în Istorii spune că aceştia aduceau ofrande templului din Delos, iar fecioarele ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”. Platon în Axiochos vorbeşte prin gura lui Socrate, despre nişte table triunghiulare de aramă cu un conţinut religios aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge. Venirea zeilor la greci a avut loc odată cu formarea primelor structuri sociale din secolele Xll-X î.e.n. în numita ,,perioadă obscură”. Arheologia a descoperit într-adevăr plăcuţe de bronz cu o scriere arhaică, pe care a atribuit-o repejor vechilor greci şi care a apărut la sfîrşitul secolului Vlll î.e.n.

     Religia lor era monoteistă, avînd în frunte pe Sent/Sîntu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu, iar ca simbol al sacrului era crucea cu braţele egale, liberă sau înscrisă în cerc, cum apare deasupra uşii la primele biserici creştine din Siria şi Palestina. Divinitatea activă al cultului crucii era Zabelo; Creatorul vieţii din lumina vie a soarelui şi Suien, Zoien, Zoe ca divinitate a renaşterii vieţii din aşteptarea luminii morţii (liniştea lunii) prin nemurire. Mai erau dio Dionise, dio Sopio, dio Donizeto, dio Oroelio, dio Tiaz. Fiind o religie a luptei continue dintre bine şi rău, duhul răului se numea Sotea sau Satan. Pămîntenii se năşteau  din lumina vie a vieţii (lumina soarelui), dar toată existenţa lor trebuiau să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur, ca o dovadă de curăţenie pentru comuniunea cu adevărata viaţă veşnică (nemurirea) ce impunea condiţia de OM. Nu aveau statui, iar divinităţile lor se manifestau ca nişte duhuri,  entităţi spiritual - energetice. La naştere fiecare persoană era luată în pază de un înger, neamul get fiind binecuvîntat de oastea de îngeri (falanga). Nu aveau temple, ci sanctuare austere, mici troiţe şi bisericuţe/metocuri unde îşi oficiau cultul sau altare improvizate în vremuri de restrişte. La naştere fiecare era botezat în religia neamului cu vin şi pîine strămoşească. Crucea a fost simbol al sacrului la neamul nostru de la începutul mileniului V î.e.n. descoperire făcută la Gorban judeţul Iaşi, apoi la Cucuteni, iar mai multe tezaure ale geţilor au ca obiect de podoabă crucea înscrisă în cerc sau crucea cu braţele egale. Divinităţile lor aveau în jurul capului o aură, aşa cum arată plăcuţa de plumb descoperită la Romula. Sarmis sau Armis este Mîntuitorul sau Salvatorul neamului geţilor, apare pe tăbliţe şi sub iniţialele IOI, III, II, IU sau Ili, Ilio toate avînd aceeaşi semnificaţie.

     Tăbliţa 1 este prima atestare materială a legendei naşterii Mîntuitorului care se va numi mai tîrziu Sarmis. Sub un şopron cu o vită şezînd, un copil mic ridică braţele către cer simbolizînt bucuria vieţii ce s-a născut. La dreapta jos, mama primeşte un toiag şi un miel de la divinitate/marelui preot get? care are pe cap costumaţia religioasă făcută din blana unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra şopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete şi cu barbă scurtă ca semn al tinereţii, imagine preluată de hagiografia creştină. La stînga imaginii este un porumbel zburînd reprezentînd Sfîntul Duh, doi măgăruşi(cum a intrat Iisus în Ierusalim) şi un profil de om. În partea stîngă jos a şopronului se vede o persoană şezînd pe un scaun iar în mînă ţine un toiag. Scaunele sînt trei sugerînd legenda celor trei magi. Sub imagine, în colţul stînga jos se văd stilizate imaginile pentru o şopîrlă mare, un peşte, o broască ţestoasă, o pasăre mare care aleargă şi un cîine sau lup. La mijloc este un şarpe foarte lung iar lîngă coada acestuia este un pătrat împărţit în nouă părţi egale sugerînd că este protector al vînătorilor şi al învăţaţilor.

     Tăbliţa ll povesteşte despre vizita lui Zamolxe în insula Samos şi trecerea cabirilor la religia sfintei cruci a Mîntuitorului! Pe tăbliţele l şi ll apare semnul crucii ca simbol al sacrului şi al pămîntului(ţării) care stă sub această protecţie. Geţii se considerau poporul ales de Creator iar ţara lor o numeau ţara sfîntă(dio Geta).

     Creştinismul ortodox este în mare parte religia strămoşească. Multe din elementele de cult ale religiei geţilor dar şi simbolurile religioase(crucea cu braţele egale libere sau înscrise în cerc, steaua cu şase colţuri şi steaua cu şase raze) sînt păstrate din religia neamului mioritic din mileniul lV î.e.n. şi care au fost duse de emeşi în Sumer/Ki-en-gi de pe meleagurile noastre pe la mijlocul mileniului lV î.e.n.)

     Zamolxe, Pitagora şi pitagoreismul. Marele get a existat ca realitate istorică, a fost mare preot şi reformator, a vizitat Egiptul, i-a trecut pe cabirii din Samos la religia crucii Mîntuitorului, s-a înfruntat cu Pitagora şi le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului ca aducătorul tuturor relelor de pe pământ, fiind ispita diavolului. Toate aceste date sînt scrise pe tăbliţele 2 și 3. Religia geţilor a influenţat şi zoroastrismul prin existenţa magilor perşi la curtea din Sarmisetuzo în secolul Vl î.e.n. cum rezultă din tăbliţa 5.

     Iisus a fost get. La începutul secolului Vl î.e.n. s-au aşezat printre neamurile geţilor populaţii ale galilor/galatilor care au îmbrăţişat religia crucii cu taina botezului cu pîine strămoşească şi vin. În anul 279 î.e.n. aceste relaţii s-au stricat rău iar conducătorul geţilor, Biseto l a pus sabia pe gali şi i-a alungat. Fiind opriţi şi la graniţa Macedoniei, au trecut Dardanelele şi au întemeiat în podişul Anatoliei un stat – Galatia – care a existat pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de romani. O parte din aceşti gali au coborît mai spre sud şi s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. ivriții amintesc de secta esenilor/esenirnilor avînd centrul de cult în Galileea şi care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geţilor. Începutul secolului l e.n. i-a găsit pe gali – esenii într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpaţi unde își avea sediul Frăția Celui Ales. Este trimis Ili  împreună cu o ceată de geţi - tăbliţa 53 - pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfăşurarea trupului cu giulgiu şi transportarea lui pînă la ,,galii cei roşcaţi” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia şi Tracia pînă au ajuns în Sarmisetuzo sînt povestite pe 7 tăbliţe. Durerea a fost fără margini peste neamul geţilor.

     Tăbliţele sînt scrise între anii 560 î.e.n. şi iulie-august 106 e.n. cînd statul geţilor a fost distrus de romani fiind ocupată partea de vest, iar ţara a cunoscut un jaf fără seamăn. Limba folosită în aceste texte de pe tăblițe este limba română veche care se găseşte identic sau  asemănător în dicţionarele de arhaisme şi regionalisme existente în România. 79 de cuvinte se găsesc numai în eme-gi(sumeriană) fiind dispărute din româna veche Tăbliţa 1 consider că a fost turnată sau trasă – cum apare scris pe mai multe tăbliţe, pe la 1600 - 1500 î.e.n. pentru că de aici se trag semnele alfabetelor folosite de strămoşii noştri.

     În anul 1982 am cumpărat cartea Civilizaţia sumeriană unde am găsit trei cuvinte care m-au pus pe gînduri: da, nu şi inga. Ştiam că aceste cuvinte sînt specifice numai limbii române iar inga se foloseşte numai în nordul Moldovei şi Maramureş. Am găsit pe internet în anul 2001 un dicţionar sumerian-englez elaborat de J.A. Halloran din S.U.A.. L-am tradus în limba română şi bănuiala mea s-a confirmat, limba sumeriană/eme-gi are aceeaşi rădăcină cu limba română. Am scris cu acest subiect o carte ,,Civilizaţia soarelui” publicată în august 2002. Arătam în această carte că avem 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu eme-gi şi 1400 de arhaisme şi regionalisme compuse din două sau mai multe cuvinte eme-gi. Mai arătam că denumirile activităţilor agricole, păstoreşti şi de organizare socială sînt în mare parte comune celor două limbi iar creştinismul are foarte multe elemente comune cu religia emeşilor. Culturnicii de profesie au ieşit la atac şi m-au făcut în toate felurile atît la TVR 1 cît şi la postul de radio Iaşi. S-a remarcat A. Vulpe director la Institutul de Arheologie din Bucureşti unde stau ascunse tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri; I. Sluşanschi director al Institutului de Lingvistică Iorgu Iordan din Bucureşti şi Neagu Djuvara, istoric care a trăit pînă în 1991 la Paris. Nu au avut reţinere la limbaj spunînd despre cei care vreau să se uite pe tăbliţe să sînt nebuni, indivizi cu minţile rătăcite, diletanţi, oameni fără conştiinţă dar nu au acceptat să-mi spun şi eu punctul de vedere. Iar într-un acces de nebunie genială A. Vulpe spune peste tot că tăbliţele de lut descoperite de N. Vlasa la Tărtăria ar fi chiar plăsmuirea acestuia!!! Despre tăbliţele de plumb ale geţilor spune că sînt falsurile unui geniu dar el şi-a dat seama numai în jumătate de oră ! Noi trebuie să băgăm la cap că această lepădătură este un supergeniu şi nu avem cum să-l contrazicem.

     La sfîrşitul lunii noiembrie 2002 am trimis lui J.A. Halloran – care se ţine că este cel mai mare specialist în sumerologie – un mesaj cu 145 cuvinte comune limbilor română şi eme-gi dar care nu sînt în latină. La 17 dec. 2002 îmi trimite următorul răspuns: ,,Most vocabulary of the Rumanian language can by derived fom Latim, modified by Slavic influences. This happened after the time of the Roman empire. So you need to reassurse me and your readers that you have avoided attaching a Sumerian etymology to any wordthat as a Latin etymology. Are you familiar with the Larin etymologies gived for most Rumanian words?”  În publicaţia Formula As din 25 mai 2006, fiind întrebat despre legătura scrierii de la Tărtăria cu cea din Sumer, acelaşi J.A. Haloran spune: ,,Cum se poate explica faptul că într-o regiune din vestul României înconjurată cu nume sumeriene… , s-au găsit trei tăbliţe din lut local, cu pictograme sumeriene dar mai vechi cu 1000 de ani decît cele din Mesopotamia ? … Asumîndu-vă o origine trivială, recentă, romană, sigur că acestea nu vă mai aparţin”. Acest individ nu a căzut în cap ca să-şi schimbe fundamental ideile cu privire la ce mi-a scris în anul 2002. Explicaţia constă în faptul că textul din fişierul Chemae la neuitare, ajustat puţin, l-am tradus în limba engleză şi l-am trimis în august 2003 către Tv Discovery, Institutul de Studii Orientale din Chicago şi Institutul de Studii Orientale din Philadelphia. Englezii au răspuns că au primit mesajul meu şi atît dar americanii au tăcut mîlc. Sigur acest studiu al meu a ajuns şi în mîinele lui dar şmecherul a uitat să spună de unde vin ideile  pentru că hoţia intelectuală se practică şi la case foarte mari. Se pare că i s-a zbîrlit moţul către genialitate şi acestui nemernic! Ghinionul lui este că nu ştie cum sună limba română vorbită în graiurile noastre mioritice altfel ar pune şi el de o şmecherie aşa cum au făcut cei doi canadieni care şi-au însuşit descoperirea insulinei făcută de N. Paulescu în 1923 şi cu această hoţie au luat premiul Nobel iar statul român nu a spus nici pîs!. Suedezii au recunoscut nedreptatea în anul 1962 la protestele unui scoţian!!! Situaţia este asemănătoare cu Alexandru Odobleja şi studiile lui în domeniul ciberneticii care au ajuns pe căi ocolite la Norbert Wiener iar priceputul  şi-a pus un moţ de ,,prima-ntîi”!

     Consider că a venit vremea ca românii să-şi cunoască adevărata istorie chiar dacă mentorii culturnici dar şi alte lichele urlă că tăbliţele sînt nişte falsuri ale lui Haşdeu, N. Densuşian sau a unui geniu încă nedescoperit iar cei care vreau să le vadă de aproape sînt ,,nebuni, diletanţi, nespecialişti, indivizi cu mintea rătăcită” şi alte asemenea sofisme şi fineţuri academice.

 

Nu sîntem latini, aşa cum ne vor ei!

 

     Ce ştim si ce nu vrem să ştim despre trecutul neamului nostru?  La această întrebare vreau să răspund cu puterea adevărului. Un adevăr rătăcit, uitat, ascuns sau trunchiat de cei nevolnici sau de simbriaşi ai minciunii.

     Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizaţie si cultură, Bucureşti, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, a. Cr. în Carpati, era o civilizatie puternică, prima si singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare si creatoare de artă”. Aşa gîndesc unii străini despre istoria noastră foarte veche, concluzii ce au la bază dovezi arheologice de necontestat, cu o simbolistică atît de variată si de complexă care şi astăzi uimeşte prin profunzimea lor. Dar majoritatea istoricilor români ascund acest adevăr si ne duc pe calea plăsmuirilor susţinînd că teritoriul carpato - dunărean devine vatră de cultură si civilizaţie odată cu migrarea indo-europenilor în perioada 2000 – 1200 î.e.n. Peste această găselniţă au aranjat cu răbdare si tenacitate, pălăria latinităţii neamului nostru. Povestea şugubeaţă cu iz de adevăr istoric nu rezistă la o cercetare si confruntare pertinentă a dovezilor arheologice si lingvistice. Explicaţiile stufoase si pline de pretenţii ale adevărurilor absolute nu pot arunca în uitare timpul si spaţiul ca suport primar dar si final al existentei umane. Iar pământul pe care ne-a zămislit destinul ne-a oferit atîtea dovezi ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, încît numai răuvoitorii pot susţine că ne-au adus aici ,,vînturile, valurile”.

     Noi am fost aici din timpurile fără început.

     Geţii nu sînt indo-europeni aşa cum sună frumos la urechea multor dascăli ai neamului nostru. Probele arheologice ne arată că locuim aici din mileniul al XV-lea î.e.n. si trebuie să amintim substraturile aşezărilor Strachina – Dorohoi si Cuina Turcului de la Portile de Fier sau cele din mileniile Vlll – lll î.e.n. cum sunt Criş, Gura Baciului, Valea Lupului (precucuteni), Leţ, Hîrşova, Cîrcea, Icoana, Boian, Căscioarele, Cruşova, Cucuteni, Drăguşeni, Dudeşti, Gorban, Gumelniţa, Hamangia, Hăbăşeşti, Hotărani, Ostrovu Corbului, Parţa, Petreşti, Rastu, Ruseştii Noi, Soroca, Tărtăria, Tisa, Tîngaru, Turdas, Vădastra, Vidra, Vînătorii Mici. Acestea sînt vetrele veşniciei noastre ştiute dar ascunse în umbra unor interese meschine sau a unor ideologii deşarte.  Cîteva dintre ele au o importantă fundamentală în istoria si cultura noastră.

     În lucrarea mea ,,Limba noastră-i o comoară” apărută în anul 2002 susţineam cu o puternică argumentaţie lingvistică si terminologie socială, că emeşii(sumerienii) au plecat din teritoriul carpato-dunărean în Ki-en-gi(Sumer) în două valuri. Primul a plecat la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cînd a avut loc potopul de la Marea Neagră iar valul doi a plecat în prima jumătate a mileniului lV î.e.n. cînd începe si istoria acestei civilizaţii ce a marcat atît de puternic cultura lumii si în special cultura europeană, adevăr pe care nimeni nu vrea să îl recunoască. Ei (străbunii noştri) au inventat scrisul la Tărtăria în mileniul Vlll î.e.n. ducîndu-l în Ki-en-gi, au dezvoltat structurile sociale  urbane, au creat o formă de capitalism financiar, au descoperit bolta în arhitectură, au construit primele lăcaşuri de cult sub formă de cruce cu cele patru braţe egale(crucea greacă spun lotrii iar getă cum spune adevărul), cunoşteau curentul electric si făceau operaţii pe creier, au dezvoltat o societate de tip comunitar în care indivizii erau angrenaţi în relaţii specifice statului de drept modern.

Ei sînt pionierii civilizaţiei europene !!

Neamul emeş ne-a lăsat o cultură fabuloasă! Tăbliţele de lut au păstrat pentru posteritate valori spirituale care reflectă modul lor de gîndire si de percepere a realităţii. Dar chiar dacă au dispărut, o mare parte a culturii lor a fost asimilată de cultura akkadiană și babiloniană iar limba lor a fost folosită ca limbă liturgică pînă în secolul V î.e.n.
 

Stindardul din Ur, mileniul lll î.e.n. cu războinici emeș.

Orfeu și gluga(căciula) getă/tracă.

     Religia lor era o religie a entităţilor spiritual-energetice definite prin termenul lil care semnifică vînt, suflare, umbră, spirit, creaţie, avînd şi o profundă veneraţie pentru elementele naturii. Ei nu se închinau la statui ci aveau altare pe ultimul nivel al ziguratului iar acolo preotul oficia ritualul religios si aducea ofrande. De remarcat faptul, că scriitorii antici referindu-se la religia geţilor, spun că zeii lor nu au statui, aceasta este şi caracteristica fundamen¬tală a religiei neamului emeş. Cercetarea originilor neamului emeş şi a religiei lui dovedeşte că începînd cu mileniul Vlll î.e.n. în arealul carpato-dunărean existau comunităţi umane bine organizate, cu o religie puternică si conduse de sacerdoţi. Societatea getă era foarte asemănătoare cu cea a neamului emeş pentru că ele au avut o rădăcină comună de plecare, aveau în frunte un conducător civil si un mare preot. Dacă privim cu atenţie sigiliul emeş din secolul XXV î.e.n. unde apare pentru prima dată crucea ca semn explicit al sacrului şi troiţele maramureşene(unde trăiesc în prezent un grup de români ce îşi spun cu mîndrie nemeş) vom observa cu uimire că formele crucii sînt identice. Iar descoperirea senzaţională a crucii de la Gorban, Cucuteni și alte situri arheologice, demonstrează că noi nu avem nimic cu indo-europenii găselniţă a istoricilor occidentali, iar continuitatea neamului mioritic pe meleagurile carpatine din zorii civilizației umane este marcată de alte repere temporale.

 

     Primul rînd de sus este un sigiliu emeș, cu crucea pe el ca simbol al sacrului, apoi o divinitate emeș care se uită la o cruce înscrisă în cerc fixată pe un soclu, iar ultima poză spre dreapta este crucea cum apare în templele egiptenilor.

     Rîndul ll este un altar descoperit la Cucuteni, jud. Iași din mileniul V î.e.n. unde se vede stilizată crucea. În muzeul de istorie din Botoșani există o farfurie cu semnul crucii desenat pe fundul din partea interioară, veche din mileniul Vlll î.e.n.; urmează o cruce de pe un vas Cucuteni și o farfurie din același sit arheologic, apoi cruci cu brațele egale descoperite la Fizeșu Gherlei, folosite de geți prin secolele Vll î.e.n.

     Rîndul lll prezintă simbolul crucii înscrisă în cerc folosit pe porțile din Maramureș, apoi ca simbol al sacrului în forma copturii numită pască sau Paști, și crucea liberă pictată pe ouăle ,,încondeiate” pregătite pentru Paști.

     Deci nimic din blăstămția iudoe-satanistă unde legămîntul falic se purta la gît cu mare priință iar în temple i se ridicau rugăciuni fierbinți de-ți prăjeau creierii, asta dovedind că tradiția noastră religioasă era mult înaintea apariției iudeo-satanismului, așa cum o arată atît de temeinic adevărul istoric și nu cel revelat!

     Izvoarele istorice menţionează prezenta apostolului Andrei în Dobrogea în secolul lll… si cam atît. Dacă celelalte popoare au fost creştinate prin sabie sau ucaz, pentru noi istoria nu consemnează nimic. Am păstrat un tezaur uimitor de cuvinte în limba veche, limba celor mulţi si tăcuţi, limba ţăranilor vorbită de-a lungul mileniilor. Pentru a dovedi acest miracol trebuie să analizăm termenii liturgici folosiţi şi de creştinismul iahvist ca o reflectare în timp a mitologiei emeş. Principalele mituri din Biblie; facerea universului, facerea neamului omenesc, naşterea Evei din coasta lui Adam, potopul, salvarea seminţiei omului de către Noe, primirea tablelor de legi de la divinitate, existenta raiului, lupta cu balaurul, primul păcat, toate se găsesc scrise pe tăbliţele de lut ale culturii emeş. Dar scrise cu cel puţin 2000 de ani înaintea pretinselor texte sacre ale iudeilor. Iar în Canaan s-au stabilit o parte dintre  geții care în frunte cu Tanaus și-au ,,vizitat” rubedeniile din Egipt în secolul XVlll î.e.n. Acest transfer cultural a avut loc în perioada deportării iudeilor în Babilon de către Nabucodonosor(580 î.e.n.) unde emegi(limba sumeriană) era limbă liturgică chiar dacă poporul ce o vorbea dispăruse ca structură politică de cca 1300 de ani. Aici spun ei că au luat contact cu această cultură fabuloasă iar o parte dintre pribegi au încercat să-si reformeze propria religie. Acţiunea a fost un eşec dar în coasta lor au apărut la începutul secolului lll î.e.n. galii pe care scrierile vechi i-a numit eseni/esenieni datorită religiei lor. Istoria spune că atît Ioan Botezătorul cît si Isus Cristos au fost eseni. Aşa se explică faptul că românii nu au fost creştinaţi prin ucaz sau sabie.

     Fiecare oraş emeş avea cîte o divinitate protectoare care locuia într-un templu închinat în acest sens. Eridu, cel mai vechi oraş al emeşilor avea un lăcaş de cult respectat si venerat si de alte comunităţi iar templul de aici s-a dovedit a fi prima construcţie cu caracter religios din lume. A fost construit la jumătatea mileniului V î.e.n. Uimirea arheologilor a fost şi mai mare cînd în stratul al paisprezecelea s-a descoperit fundaţiile unui templu datat la mijlocul mileniului lV î.e.n. avînd forma unei nave dreptunghiulare, împărţită în trei părţi. Acest sistem de construcţie religioasă sun formă de cruce se găseşte în arhitectura bisericilor creştine pe care șmecherii o mai numesc și cruce greacă! Dacă privim crucea de pe fundul vasului descoperit la Gorban vedem că este o cruce cu cele patru braţe egale(pe care nişte şmecheri ne-au furat-o spunînd că s-a născut sub freza lor grecească!) care se găseşte pe sigiliile emeş fiind simbolul cultului creştin etiopian iar în creştinismul catolic si ortodox crucea are un braţ mai lung pe care se sprijină. Asemănarea arată că religia crucii s-a născut la est de Carpaţi, a fost dusă în Ki-en-gi odată cu migrarea emeşilor în această regiune, le-a legănat speranţele timp de 2000 de ani, alţi 1000 de ani a fost religie şi pentru seminţii semite iar iudeii au cunoscut-o în deportarea din Babilon. Pe monezile lor din secolul ll î.e.n. aparea steaua cu cinci colţuri luată de la egipteni aşa cum a fost şi este ca simbol sacru la comuniştii iahvistului, Karl Marx. Emeşii aveau ca simbol pentru zei, steaua sub formă de disc cu sase braţe repartizate la distante egale sau de disc cu sase colturi şi steaua cu şase colţuri(două triunghiuri isoscele suprapuse). Cele trei simboluri se găsesc în steaua noastră cu care se colindă de Crăciun. În Tora se spune că şarpele a ispitit-o pe Eva îndemnînd-o să muşte un măr care era în pomul cunoaşterii, păcat ce nu a fost iertat de Dumnezeu si a urmat alungarea din rai. Dar mărul este un pom caracteristic regiunilor temperate inclusiv României şi nu ţărilor cu climă caldă cum sînt Iraqul sau Israelul dovedind rădăcina mitului. Noi românii păstrăm si în prezent mărul ca pom sacru în colindele de Crăciun: ,,florile dalbe lemn de măr”, alături de brad la căsătorie şi stejar la înmormîntare. Trebuie precizat că religia emeşilor era monoteistă avîndu-l în frunte pe AN (cer, rai, înalt) ca divinitate din care au apărut ceilalţi zei (spirite).

     O asemănare uluitoare cu mitologia emeş si a creştinismului se găseşte în religia incaşilor care are în centrul pe Viracocha ca fiind Creatorul, Stăpînul Soarelui. Acesta a creat din piatră nişte uriaşi pe care i-a trimis printre oamenii primitivi pentru ai civiliza şi ajuta(mitul jidovilor de la noi!). Dar pentru că lumea s-a umplut de răutăţi, acesta i-a nimicit printr-un potop imens si a salvat numai un bărbat si o femeie. Viracocha a coborît pe pământ si a creat oameni din lut care sînt străbunii actualului neam omenesc, tot el fiind părintele dinastiei regale Inca si fondatorul imperiului. Rugăciunile erau adresate unei Sfinte Treimi şi Fiului lui Dumnezeu cel care a murit, a înviat si s-a înălţat la cer fiind aşteptat să vină într-o zi să salveze neamul inca şi să-l mîntuie. Această asemănătoare i-a făcut pe invadatorii spanioli să-i acuze de blasfemie si să se poarte şi mai sălbatic cu ei nimicind orice urmă de cult incas. Ei credeau în reînvierea trupului si în Ziua Învierii tuturor oamenilor.

     Dar la Isaiia s-au mai descoperit două tăbliţe de lut ars cu semne aşezate într-o anumită ordine care sugerează că este o formă de scriere simplă. Numai faptul că aceşti oameni aveau capacitatea de a sintetiza si simboliza ideile, este un fenomen extraordinar iar gîndirea lor nu era a unor primitivi, aşa cum de multe ori privim noi lumile trecute.

     Tărtăria si Isaiia sînt cele două puncte unde s-au descoperit primele forme de scriere din istoria lumii iar noi ne facem că ne plouă în cap cu indo-europeni care ne-ar fi vizitat în jurul anului 2000 î.e.n şi au măturat complet această cultură. Am impresia că există străini(Marija Gimburas) mult mai corecţi în aprecierea trecutului nostru fată de acei românaşi puşi să umble cu şoalda prin istoria neamului. Indo-europenismul este bun doar pentru cei care refuză să accepte realitatea probelor arheologice şi lingvistice sau pentru liftele care vor glorie.

     Dar emegi(limba sumeriană cum au botezat-o specialiştii) are legături si cu limba …engleză!!! Descoperirea este uluitoare dacă ne gîndim că aceste civilizaţii nu s-au întîlnit niciodată pe drumul istoriei. Şi totuşi cuvintele arată că în timpurile străvechi populaţiile respective au vorbit limbi foarte apropiate sau poate au avut o limbă comună. Istoria străveche a insulelor britanice este marcată de perioada megalitică cînd o populaţie necunoscută a înălţat mai multe monumente numite henge. Aceste construcţii realizate în mai multe etape începînd cu primele secole ale mileniului lll î.e.n. şi situate în zone deschise aveau un caracter religios iar după unii cercetători erau si centre de studiere a cerului şi marchează prima manifestare a artei monumentale prin care omul se eliberează de lupta pentru supravieţuire si concepe o construcţie destinată grupului social căruia îi aparţine. Construcţiile în sine arată un nivel evoluat al cunoştinţelor arhitectonice dovedind si existenta unor structuri sociale bine organizate. Numai în insulele britanice există aproximativ 200 de construcţii de tipul henge. Pentru manevrarea blocurilor de piatră de zeci de tone din care sînt realizate aceste monumente, trebuiau să existe comunităţi umane cu zeci de mii de indivizi, bine organizate care să participe efectiv la dislocarea, transportul si ridicarea lespezilor. Aceste comunităţi nu au dispărut din istorie odată cu terminarea monumentelor. Despre constructorii lor nu se stie nimic. Deocamdată!

     La mijlocul mileniului 1 î.e.n. insulele britanice au fost ocupate de triburile celţilor veniţi de pe continent. Nu ştim dacă au dispărut creatorii monumentelor de tip Stonehenge sau dacă au format structuri sociale împreună cu noii veniţi. Celţii au preluat aceste monumente şi le-au dat o nouă viată prin religia lor condusă de druizi. Romanii ocupă insulele britanice la mijlocul secolului 1 e.n. si ţin populaţiile sub sabie pînă la începutul secolului V e.n. cînd le abandonează.

     Am făcut acest scurt istoric să pot pune întrebarea: ce legături au existat între populaţiile care au construit monumentele megalitice din insulele britanice, populaţia carpatică si neamul emes(sumerienii) din Ki-en-gi (Sumer)? Răspunsul este unul năucitor, cele trei populaţii au o rădăcină comună si ea se află în societatea mileniului Vll î.e.n. din ţinutul carpatic unde a fost zămislită ,, prima si singura în Europa…o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare si creatoare de artă”. Iar cele 260(numai atît am scris eu în prezentul studiu dar în realitate sînt aproape 1500) cuvinte din limba engleză care se găsesc în  româna veche si emegi demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Fărîme din limba celor care au construit monumentele megalitice se găsesc chiar si în prezent în limba engleză iar studiul în sine este doar o mică părticică din ceea ce se cere făcut, pentru că trebuie răscolită în profunzime limba engleză veche cu dialectele ei şi limbile galeză, scoţiană si irlandeză.

     Studiind comparativ emegi, limba română veche si engleza, am ajuns la concluzia că ţinutul carpatic a fost o vatră de migrare către alte meleaguri a unor comunităţi umane ce au creat culturi uluitoare acolo unde si-au găsit vremelnicia.  

     Primii au plecat către sud-est, emeşii, pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. stabilindu-se în Ki-en-gi unde au realizat o civilizaţie si o cultură unică în lume. Următorul val de migraţie a fost al albilor(albi: veşmintele albe purtate de acest neam + on: neam, clan) către vest pe la sfîrşitul mileniului lV î.e.n. şi au avut ca punct final insulele britanice unde au realizat arhitectura megalitică preluată mai tîrziu de celţi. A treia mare migraţie a fost către est cu ramificare către nord-est prin nordul Chinei (civilizaţiile Taklamacan din vestul deşertului Gobi şi Karacum din estul Tadjikistanului) si punct final nordul Japoniei prin populaţia ainu(cunoscută în cronicile japoneze şi sub numele de emişi), sud prin rahmanii plecaţi din Moldova şi cunoscuţi ca brahmani în India şi sud-est traversînd subcontinentul indian, Oceanul Pacific si ajungînd pe coasta de vest a Americii de Sud unde au dat naştere civilizaţiei şi culturii inca. O altă migrație masivă a fost în partea a foua a mileniului lV î.e.n. în Egipt!

     În deşertul Taclamakan(partea de nord-vest a deşertului Gobi) s-au descoperit mai multe zeci de mumii ale unei populaţii de origine europeană; un bărbat de 2 m., cu păr roşcat sau şaten deschis îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vişiniu închis, pantaloni albaştri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc un ţesăturile vechi din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe faţă avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizaţie a existat pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămăşite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizaţie cu agricultura bazată pe irigaţii şi un comerţ foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro şi Sumer. Ţineau un fel de evidenţă cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din judeţul Iaşi a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 sfere mici de lut ars. Mai erau şi mici tronuri din lut ars avînd gravate mici semne pe ele.. In prima jumătate a secolului XX, în mai multe centre ale culturii emeş s-au descoperit mici bule din argilă care au în interior mici obiecte din argilă: conuri, piramide, pătrate, cuburi şi s-au emis mai multe ipoteze privind semnificaţia lor; de la o simbolistică religioasă pînă la un sistem simplu de evidenţă şi calcul. Aceste bule sferice provin din perioada Uruk lV(3300 – 3100 î.e.n.) şi preced cu unul sau două secole apariţia scrierii cuneiforme. La Nuzi, în nordul Iraqului, s-a găsit un vas de argilă conţinînd 48 de astfel de obiecte mici, modelate iar pe partea exterioară a vasului era o listă cu scriere cuneiformă care enumera o listă de animale, tot în număr de 48. Cercetătoare Denise Schmandt-Besserat de la Universitatea din Austin (Texas U.S.A), a publicat în anul 1981 o sinteză asupra unui număr de 200 bule sferice şi fragmente de bule cunoscute în revista Technology and Culture. Ea ajunge la concluzia că reprezintă preistoria scrierii şi ele provin din Sumer. În realitate sistemul a fost adus de neamul emeş(sumerieni), pe acest teritoriu cînd au migrat din locurile de baştină, ţinuturile din jurul Carpaţilor. Unele din micile obiecte au fost perforate (conuri, discuri, bile) ceea ce demonstrează că erau înşirate pe sfoară, procedeu găsit şi la o tăbliţă de la Tărtăria. Obiectele găsite în bulele sferice nu erau găurite şi erau imprimate pe exteriorul acesteia. În deşertul Karacum s-a descoperit o ,,civilizaţie a oazelor” care a dăinut cam în aceeaşi perioadă cu civilizaţia din Gobi(Taklamacan) cu o agricultură bazată pe irigaţii şi care făcea comerţ cu oraşele emeş şi acadiene. Principalul centru era Agi Kui.

     În nord-vestul Chinei sînt mentionaţi toharii începînd cu secolul lV î.e.n. populaţie de origine indoeuropeană, înrudită cu sacii/sciţii care la rîndul lor erau înrudiţi cu geţii. Cred că aceştia sînt urmaşii vechilor populaţii care au trăit în mileniile lll şi ll î.e.n. în ţinuturile Taclamakan şi Karacum iar în prezent se găsesc în Turkmenistan, Iran, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan. Dovezile arheologice menţionate demonstrează că în mileniile Vlll – lV î.e.n. pe teritoriile din jurul Carpaţilor, a existat o civilizaţie înfloritoare, cu o religie bine conturată care a fost dezvoltată de grupurile umane ce au migrat în ţinutul dintre Eufrat şi Tigru dar şi alte direcţii (takla: vorbărie, flecăreală, a spune, a conduce, a părăsi  + macan/Magan: civilizaţia de la Mohenjo-Daro).

     Ce catastrofe au năvălit peste comunităţile carpatice, au determinat spargerea lor si răzleţirea în cele trei zări? Pentru lămurirea acestei întrebări trebuie să căutăm în umbrele timpului calea care să ne ducă spre lumină, altfel vom trăi în continuare în sminteala făcătorilor de adevăruri sacrosante. Am făcut acest comentariu de istorie veche să arăt că noi nu sîntem indo-europeni aşa cum ne dau la cap profeţii neamului iar această minciună nu poate să reziste în fata probelor arheologice dar în special al argumentelor lingvistice.

     Si dacă nu sîntem indo-europeni atunci nu sîntem nici latini. Această poveste cu pretenţie de adevăr absolut s-a născut foarte chinuit în mintea reprezentanţilor Scolii Ardelene la sfîrşitul secolului al XVlll-lea dintr-o dorinţă sinceră de identificare a naţiunii române din Ardealul aflat sub ocupaţie austriacă, la  tradiţia veche a istoriei europene. Si pentru că în limba română există cuvinte identice sau asemănătoare fonetic si semantic cu limba latină, ei au considerat că au descoperit strămoşul lingvistic. La aceasta mai trebuie adăugat si suportul naţional deosebit dat românilor de sub stăpînirea austriacă care erau consideraţi ca un popor ieşit de undeva dar fără a se şti cînd şi de unde. Aceste două elemente spaţiu, timp au fost răstălmăcite de tot felul de minţi ciuntite, năimite sau smintite ajungîndu-se la monstruozităţi că am fi de origine slavă, sau urmaşii colonilor romani amestecaţi cu slavi sau că sîntem o populaţie slavă din sudul Dunării care a suferit un proces de latinizare în convieţuirea cu populaţia băştinaşă si i-a venit un dor de ducă mai spre nord, a pîndit cînd Dunărea era îngheţată şi tulio! Asemenea basne(născociri), susţinute de istorici si lingvişti români ne-au făcut la fel de mult rău ca si cotropirea gliei străbune. Perfidia manipulărilor istorice s-a manifestat foarte puternic odată cu constituirea statelor moderne pe principiul naţiunii sau a naţiunilor majoritare, unde teritoriul era împărţit sau răşluit după componenta etnică. Minciuna a găsit un domeniu vast de manifestare în care oricine putea contesta pe oricine sau orice iar adevărurile se stabileau în funcţie de puterea si persuasiunea celui mai tare. Iar noi fiind puşi de soartă, aici la mijloc de drum, ne-am aplecat sub furtuni cînd spre apus cînd spre răsărit, dar niciodată această înclinare nu ne-a adus linişte sau bunăstare.

     Ca să arăt că nu ne-am schimbat limba sub ocupaţia vremelnică, parţială si prădalnică a romanilor aşa cum îţi schimbi straiele, am urmărit să demonstrez că geţii aveau o limbă inconfundabilă dar cu unele cuvinte care se găseau în latină. Această limbă vorbită de ei, noi o păstrăm în limba veche si contemporană într-o măsură uimitoare iar pretinsa latinizare a poporului român s-a realizat în fapt începînd cu a doua jumătate a secolului XlX sub directul control al mafiei cazare şi continuă si astăzi. În susţinerea celor afirmate voi apela la mai multe feluri de probe care au stat si stau si în prezent la îndemîna celor care se ocupă cu studierea originii limbii române.

     Argumente istorice. Ocupaţia romană asupra Geţiei/Daciei a durat aproximativ 150 de ani si a inclus în provinciile controlate de cuceritori doar o parte din teritoriul locuit de neamul geţilor. Aceste zone au avut atît un rol economic cît si un rol strategic pe care romanii l-au luat în considerare mereu la împărţirea teritorială făcută de-a lungul ocupaţiei. Se spune că în această perioadă atît de scurtă, geţii ca nişte sărîntoci si-au lepădat limba precum o boarfă uzată si plini de dragoste pentru cuceritori au mers în castrele lor să ia lecţii de latină iar cei mai grei de căpăţînă(comatii) erau traşi de coamă. Istoria a consemnat că dragostea pe care o purtau geţii cuceritorilor romani s-a măsurat totdeauna numai cu ascuţişul sabiei iar relaţiile lor au fost numai între stăpîn şi slugă. Răscoalele nenumărate ale geţilor ocupaţi şi vizitele de lucru neanunţate ale geţilor liberi prin castrele romane sau peste Dunăre dovedesc că aceşti prădători chiar dacă aveau sub control o parte a gliei străbune nu au învins si dorinţa de neatîrnare a străbunilor noştri, aşa cum ne dăscălesc  unii cu această poveste însăilată pe sub togă despre binefacerile civilizaţiei Romei. Romanii au urmărit să pună mîna în special pe minele de aur si argint din Apuseni care erau vitale pentru acest popor prădător si plin de arogantă. Nicăieri în istorie cuceritorul nu a venit să aducă celor cuceriţi flori, busuioc şi ceva parale, ei au adus, crime, jafuri de tot felul, nenorociri si distrugerea unor sisteme sociale cînd s-a trecut la ocuparea teritoriului. Să ne amintim ce dezmăţ a urmat la Roma după cucerirea Geţiei şi jefuirea ei de tot ce se putea jefui iar noi şi acum nu prididim să ne lăudăm prădătorii, o facem cu ei în orice ocazie, am făcut-o si cu turcii timp de cîteva secole, ne-am mai uitat si în est 45 de ani pînă am ameţit.

     Albanezii au stat sub ocupaţie romană timp de 562 de ani si sub ocupatie bizantină aproape 9 secole şi nu s-au latinizat, nu s-au grecizat ci au rămas un popor căruia nu-i neagă nimeni originea iliră. Mai mult si în prezent ei au două dialecte desi ocuparea lor a fost totală atît sub romani cît si sub bizantini. Istro-românii, o comunitate de cîteva mii de oameni emigrată din Ardeal în secolul XV în Croaţia sau poate o rămăşiţă a vechilor geţi, îşi mai păstrează si în prezent dialectul chiar dacă numărul lor s-a redus la cca 200 persoane. Românii din Ardeal au stat sub ocupaţie maghiară cca 800 de ani şi nu si-au pierdut limba sau obiceiurile aşa cum ar trebui să fie după dogma latinităţii.

     Lipovenii au 300 de ani de cînd trăiesc în mijlocul poporului român dar si-au păstrat cu sfinţenie limba si obiceiurile, la fel este situaţia ţiganilor cu care convieţuim de cca 600 de ani. Cel mai concludent exemplu este al aromânilor care, deşi au un dialect apropiat cu limba noastră, totuşi nu şi-au pierdut identitatea lingvistică si tradiţiile chiar dacă convieţuim de peste 2000 de ani. Prea ne cred unii proşti sau grei de cap!!

     Asemenea argumente nu dau bine deloc la dogma latinităţii, povestea este prea străvezie ca să fie și adevărată. Dar să mergem cu pipăitul chiar în bîrlogul ursului(romanilor) să vedem cum stau lucrurile la ei acasă în ciubota italică. Istoria ne spune că puterea militară a Romei s-a înzdrăvenit după mari opinteli împotriva etruscilor, triburilor samnite, celţilor din nordul peninsulei italice, grecilor din sudul peninsulei, a punilor care au bătut în porţile Romei într-o vizită nepoftită. După ce-au supus toată peninsula la sfîrşitul secolului lll î.e.n. şi nu au mai avut pe cine jefui(acesta era obiectivul oricărui război în antichitate dus pe teritoriul străin) romanii si-au înălţat ochii către răsărit si în urma unor războaie cumplite au ajuns să controleze toată peninsula balcanică pînă la Dunăre. Mă opresc aici pentru că atît ne interesează pe noi. Dacă săndăluţa romană a păşit falnic în toată peninsula italică timp de aproape 700(şapte sute) de ani cît au controlat-o pînă la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 e.n., cum pot explica magiştrii noştri în lingvistică faptul că şi în prezent în Italia se vorbesc 12 dialecte iar în  România(care cuprinde mare parte din fosta Getie) nu există dialecte chiar dacă a fost sub ocupaţie romană numai jumătate din teritoriu timp de 165 de ani.

     Grija prădătorilor fată de cei prădaţi este consemnată de istorie ca un blestem al celor neputincioşi în fata violentei oarbe sau a vicleniei.

     Spaniolii, după ce i-au măcelărit pe incaşi şi celelalte popoare amerindiene le-au mai dat si o mulţime de boli care au făcut ravagii reducînt populaţia la aproape la un sfert într-o sută de ani. Cu tot acest dezastru ei si-au păstrat limba si cultura chiar dacă de atunci trăiesc într-un mediu social străin lor. Popoarele din Africa ce au fost tratate cu o sălbăticie greu de imaginat au reuşit să-si păstreze limba si cultura în ciuda faptului că sistemul social a fost distrus în cea mai mare parte. Să facă geţii excepţie de la această regulă elementară a supravieţuirii în care orice supus încearcă să-si păstreze identitatea si să scape cît mai repede de stăpîn? Nimeni cu mintea întreagă nu poate accepta această tîmpenie. Ei care erau cel mai numeros popor din Europa nu s-au vîndut ca o turmă de oi cohortelor romane iar cel mai bun exemplu este moartea viteazului Diogio/ Decebal după zicerea romană, care a preferat să se sinucidă decît să fie circar la Roma. Dar acest blestem al istoriei ne-a făcut să avem circari printre noi si chiar la noi acasă. Cine nu vrea să gîndească însemnă că nu are cu ce să gîndească şi pentru o asemenea meteahnă nu va fi pus în obezi sau trimis la ocnă.

     Argumente etnografice. Columna lui Traian din Roma ni-i prezintă pe geţi îmbrăcaţi în iţari cu căciulă(cuşmă) si cămaşă lungă pînă aproape de genunchi încinsă cu un brîu. În picioare purtau opinci iar ca arme foloseau arcul cu săgeţi si sabia încovoiată la vîrf. Femeile dace purtau cămaşă lungă peste genunchi cu deschidere la gît si umblau încinse pe mijloc. Imaginea de pe columnă este în fapt imaginea tipică a ţărancei si ţăranului român de la începutul secolului XX. Dar acest port este specific si aromânilor, popor care vorbeşte un dialect apropiat de limba române si pe care istoria l-a consemnat foarte rar. Greu de acceptat ideea că geţii au renunţat la limbă în 150 de ani de ocupaţie străină dar si-au păstrat intact portul timp de 2000 de ani iar în portul lor actual nu se găseşte nici un element din vestimentaţia romanilor!

     Să ne oprim asupra elementelor de vestimentaţie specifice celor două popoare. Femeile romane purtau în picioare: campodes(sandale uşoare pentru drumeţie), coturni(botine scumpe pentru teatru si ceremonial), crepidae(botine de folosinţă curentă), conipodes(pantofi cu vîrf ascuţit), calceus(papuci din piele de căprioară), enemides(pantofi cu vîrf moale), lancia(papuci de casă), laconica(sandale pentru plimbare) muleus(papuci din stofă brodată cu aur), peribarides(încălţăminte numai pentru nobili) saltides(pantofi uşori pentru dans) iar femeile gete purtau opinci sau umblau cu picioarele goale. După cum se vede nu le-am moştenit nimic din vestimentaţie. Si invers să vedem dacă vestimentaţia noastră se găseşte în latină, vom constata: căciulă(pileus), călţun(caliga), cămaşă(subbcula), cojoc(pelliceum), iţari(bracae). Dacă nu le-am preluat portul şi nu le-am asimilat cuvintele ce definesc vestimentaţia atunci cum susţin lingviştii că geţii au renunţat la limba lor şi aşa, într-o sminteală generală s-au trezit vorbind latina pe coclauri. Nici folclorul si nici tradiţiile noastre nu sînt comune cu cele ale latinilor chiar dacă unii bagă în această matriţă tot ce este specific şi ne individualizează de alţii. Dovada vine și de la tradiţia mărţişorului care nu se găseşte în obiceiurile romanilor dar ai noştri latinişti spun că tot de la Rîm se trage şi şnuruleţul cu cele două buburuze. Ei ştiu că în siturile arheologice din România s-au descoperit mărtisoare vechi de 8000 de ani iar tradiţia acestei podoabe de primăvară o au numai românii, bulgarii, aromânii si albanezii, adică cei care cu mii de ani formau marea familie a tracilor după vorba grecilor sau a ariminilor după adevărul tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia. Iar bulgarii au preluat acest obicei de la geţii/mesii cînd s-au aşezat în sudul Dunării în secolul Vl e.n.. Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sînt mult mai vechi decît cotropirea Daciei de către romani şi nu au nimic comun cu limba acestor invadatori. Geţii locuiau în cătune şi sate fiind organizaţi pe şatre iar  romani pripăşiţi pe la noi trăiau în canabae – aşezări de lîngă taberele militare; vici – aşezări rurale unde anexau şi cătunele băştinaşilor şi  pagi – denumirea aşezărilor formate din populaţia autohtonă. După cum se vede nimic comun în sistemul de organizare administrativă nu am păstrat de fa aceşti prădători. Dar de ce avem unele cuvinte comune fonetic si semantic cu limba latină ?

     Argumente lingvistice. Ca să facem lumină în această nebuloasă a originii limbii române trebuie să vedem cine au fost latinii si originea limbii lor. Mitologia romană spune că neamul latinilor ar fi venit în Italia după distrugerea Troiei de către ahei(neam negrec) iar ei sînt urmaşii troienilor. Povestea este încîntătoare numai că nu a avut putere de convingere la istorici pînă a venit un ,,nespecialist” nepoftit pe nume Schliemann, care, după ce și-a otrăvit mintea cu Iliada a spus că războiul Troiei este o realitate istorică. Această afirmaţie trebuia verificată şi dovedită cu probe. Mergînd pe urmele povestirii lui Homer, Schliemann a descoperit ruinele Troiei, a crezut că a descoperit comoara lui Priam şi a confirmat că Iliada trebuie privită ca o sursă de informaţii istorice. Si atunci de ce nu vrem să acceptăm si ideea că latinii ar fi urmaşii troienilor cînd evenimentul este menţionat cu lux de amănunte în Iliada.

     Arheologia ne oferă probe indiscutabile că ţinutul carpatic a fost locuit încă din mileniul XV iar din mileniul Vll există mai multe centre de cultură a căror viată poate fi urmărită o perioadă lungă de timp. În sudul Dunării, în peninsula balcanică şi Grecia probele arheologice dovedesc începînd cu mileniul V, existenta unor populaţii care practicau păstoritul si o formă de agricultură mai simplă. Peste mare, în podişul Anatoliei, cultura de la Çatal Hűyűk a înflorit în aceeaşi perioadă. În mileniul V din Carpaţi pînă în Anatolia existau comunităţi umane care ne-au lăsat dovezi clare ale trecerii lor prin timp. Iar Troia a fost un centru important de tranzit între aceste două orizonturi ale lumii vechi, nordul carpatic si sudul anatolian cu Asia Mică. Troia ca centru urban a fost datat din mileniul lll, a fost distrus de mai multe ori si iar reconstruit pînă l-au făcut cenuşă aheii iar Homer a pus în versuri acest eveniment tragic lăsîndu-l posterităţii. Populaţia acestei zone era un amestec de pelasgi ca vechi locuitori ai Greciei, ionieni(din neamul ilirilor si al tracilor), misi, hititi poate ahei si alte seminţii. Poziţia geografică îi permitea să controleze comerţul dintre nord si sud iar în jur avea un ţinut foarte roditor, renumit pentru creşterea oilor şi cailor. Opulenta si luxul acestei cetăţi a atras poftele aheilor, care trăiau mai mult din jaf si silnicii. După ce au cucerit oraşul cu faimosul ,,cal troian” l-au jefuit si l-au dat pradă focului iar o parte din locuitori s-au salvat plecînd spre alte meleaguri si ajungînd în Italia. Valurile de invadatori – ahei, eolieni si dorieni - care s-au stabilit în Grecia i-au împins pe pelasgi de pe litoral în ţinuturile cele mai grele vieţii, în munţii din nord.

     În ,,perioada obscură” a grecilor(secolele Xll – Vll î.e.n.) nu se mai aminteşte nimic de pelasgi dar aceasta nu înseamnă că ei au dispărut sau au fost asimilaţi de greci. Din comercianţi si pescari, pelasgii au devenit păstori în munţi pe platourile aride si înalte. Pe acest teritoriu, la sfîrşitul secolului V î.e.n. se formează si se consolidează statul macedonean ca o monarhie. Macedonenii(machidonii) vorbeau o limbă diferită de a grecilor si erau priviţi de aceştia ca barbari. Filip, regele Macedonie(359-336 î.e.n.) a organizat statul si armata devenind cea mai mare putere în zonă ceea ce nu-i încînta deloc pe greci. Acesta a cerut să participe la întrecerile olimpice a grecilor din anul 340 î.e.n. dar a fost refuzat pe motiv că este barbar(străin) iar sărbătoarea este numai a grecilor. După doi ani, prin bătălia de la Cheroneea, Filip îi învinge pe greci si supune toate oraşele state. Fiul acestuia, Alexandru Makidon a preluat conducerea statului în anul 336 î.e.n. si a împins graniţele puterii sale pînă în India, fondînd imperiul elenistic după urechea culturnicilor germani din secolul XlX. Capitala regatului macedonean se numea Pela(pel: a fi întuneca, a se murdări, a se plimba, a defila + a: a adăpa vitele, străbun, rădăcină, braţ, armă, neam, clan), adică baştina păstorilor sau rădăcina neamului păstorilor. Pe acelaşi teritoriu al munţilor din nordul Greciei cîteva secole mai tîrziu istoria îi menţionează pe macedoromâni(machidoni) sau aromâni. În limba română veche cuvîntul pelag are semnificaţia de întindere mare de ape, mare, imensitate si se compune din fonemele emegi(limba străbunilor carpatici) pel: a fi întunecat, confuz, a se murdări, a defila, a se plimba + ag: a aranja, loc, parte, faimă, coastă, învechit. Acest cuvînt arată că a existat de-a lungul timpului o legătură strînsă între cei din nordul si sudul Dunării. Cum aceşti pelasgi erau navigatori iar tara lor(Grecia) era înconjurată de ape, cei din nord i-au reţinut fonetic si semantic aşa pentru că vorbeau aceeaşi limbă sau o limbă foarte apropiată. Dar acest cuvînt există si în latină sub forma pelagus ce semnifică întindere mare de ape, mare, largul mării. Deci cele două limbi păstrînd termenul pelag/pelagus într-o formă apropiată dar cu aceeaşi semnificaţie semantică, înseamnă că au o rădăcină comună. Populaţia din sudul Dunării, în mileniile V-l î.e.n. vorbea o limbă apropiată cu cea din nord pentru că pelasgii erau neamuri apropiate cu triburile carpato-dunărene, așa cum este în prezent aromâna si româna. Dar în ţinutul lor de origine - regiunea muntoasă a Macedoniei, există o depresiune cu aspect de cîmpie numită Pelagonia(pelag + on: popor, neam, a locui, rude + ia: tinut, avere, a apăra) iar în NV regiunii există o vale numită Polag iar pe la 1200 exista în această regiune o cetate numită Pelag. Aceste cuvinte arată că neamul pelasgilor nu a dispărut niciodată din sudul Dunării chiar dacă fiecare l-a botezat după timp si nărav. Ei îsi ziceau în epoca feudală armîn(aromîni sau makidoni) iar cei din nordul Dunării îsi spuneau rumîn/rumuni.

     Cuvîntul pater, în latină cu sensul de tată biologic dar şi de seful unei familii formate din mai multe generaţii sau a unui clan se găseşte în eme-gi sub forma patesi si are întelesul de administrator, guvernator. Sensul social al termenului este cel care se îngrijeste de existenta unei comunităţi și de raporturile dintre comunitate și indivizi sau dintre membrii comunităţii. În quichua există termenul de patiri cu semnificaţia de responsabil sătesc ce împarte puii de lama cînd se întorc toamna de la păşunat. Cu aceeaşi semantică limba română are cuvîntul părinţi formă puţin modificată prin inversarea ultimelor silabe. Dar limba noastră are si forma de pater cu sensul de nebun, violent, ţîcnit. Ca să înţelegem semnificaţia acestui cuvînt trebuie să umblăm puţin prin memoria istoriei si să ne amintim de năravurile si apucăturile romanilor. Înnebuniţi după avere si putere, au urmărit în perioada lor de glorie să cucerească lumea pe care o puteau pipăi cu ascuţişul săbiei si aşa nepoftiţi sau arătat si la graniţele Geţiei. După ce au supus sub jugul lor aproape jumătate din teritoriul locuit de geți, au aplicat sistematic un jaf absolut a bogăţiilor inclusiv robirea populaţiei aptă de efort fizic. Zona ocupată de romani arată clar că îi interesa aurul si argintul ce stătea ascuns în pîntecele munţilor Apuseni. Pentru pretenţia lor de civilizatori si apărători ai celor slabi, geţii i-au considerat nebuni pe motiv că ei nu au rîvnit la civilizaţia romană, nu au alergat după aurul si argintul lor iar ocrotirea era numai sclavie. Poate doreau să-i convingă pe geţi că sînt smintiţi de nu-si folosesc bogăţiile atît de trebuincioase Romei pentru măceluri si orgii numite subţire ,,serbări ale victoriei”. Niciodată prădătorii nu au adus fericire celor prădaţi aşa cum au pretins iar noi cunoaştem vicleşugul venit atît din est cît si din vest. Orice nepoftit îşi arată interesul şi intenţiile generoase cînd aveai ceva pe care nu erai dispus să-l cedezi.

     Mai avem noi un cuvinţel pe care foarte mulţi ni-l pun în nas cînd este vorba de originea neamului si a limbii. Zice cronicarul în al său letopiseţ că ,,de la Rîm ne tragem”. Eu cred că de la Rîm ni se trage! În eme-gi (limba străbunilor carpatici) rîm are semnificaţia de străin, duşman, a distruge, ostilitate, rău, necaz. În limba română există verbul a rîma cu sensul a duşmăni, a face rău, a pizmui, a pune la cale o ticăloşie, a batjocori, a umbla cu vicleşuguri. Identitatea semantică şi fonetică nu poate fi pusă in discuţie. Spun profeţii întru adevăruri plăsmuite că acest cuvînt vine din limba slavă si arată chiar capitala imperiului roman. Dar slavii au venit peste noi la cca trei secole după retragerea romană din Geţia. Atît dispreţ arată fată de memoria acestui popor, care după imaginaţia lor bolnavă, şi-a uitat prădătorul ce i-a transformat în robi si le-a luat chiar cenuşa din vatră? Noi i-am păstrat ca duşmani si oameni vicleni puşi numai pe răutăţi si această semnificaţie dăinuie si astăzi în expresia ,,mă rîmi”. De ce nu admitem că slavii au împrumutat din limba noastră acest termen pentru că geţii au intrat în contact cu romanii cu cca 500 de ani înaintea lor si i-au cunoscut foarte bine dar mai ales le-au suportat 150 de ani tirania si violenta însoţită de un jaf fără pereche.

     Grecii numeau poporul de la nordul Dunării, get. În eme-gi există cuvîntul git cu sensul de bărbat, viguros, a conduce, a stăpîni, lung, îndepărtat, vag şi giti(gidi) cu sensul de gînditor, duh, suflet, a medita, a se întrista. În migrarea lor către sud triburile de greci au trecut pe la noi si ne-au găsit aici stăpînind munţii si apele; eram destul de numeroşi si de puternici ca să nu ne sfîrîie călcîile la vederea lor. În cultura greacă, geţii au fost consideraţi ca un popor plin de înţelepciune si cu năravul meditaţiei, de unde ne-a rămas această meteahnă a mioriticului. În limba română avem cuvîntul getbeget (get + be: a fi generos, a dezvălui, a arăta, a merge departe, distantă mare, sau pe + get) cu sensul de neaoş, din moşi strămoşi, străvechi, autentic care te duce cu gîndul la rădăcina străveche a neamului nostru, suntem urmaşii geţilor, adevăraţi, cei din vechime.

     Sînt get!, Sînt get!, Sînt getbeget! În limba română cuvîntul are sensul de continuitate, din moşi strămoşi, de la originea neamului, adică am fost dintotdeauna geţi din moş strămoş! În eme-gi san-git semnifică neamul conducător, neamul care stăpîneşte, originea neamului. În limba engleză există cuvîntul get cu sensul de a coborî din, a deveni, a înţelege, a veni, a călători, a se împăca, a pleca si beget cu sensul de a naşte, a da naştere la, a genera. Să le plesnească mintea şi tot ar întrece puterea de înţelegere a celor cu căpăţinele otrăvite de cultura noastră de vită latină!

     Romanii ne spuneau daci. În eme-gi cuvîntul dag are semnificaţia de locuinţă, cameră, a locui împreună, trai, existentă, adunare, cinste, respect, luminos, strălucitor, foarte vechi. Dacii/geţii locuiau împreună mai multe generaţii ale aceleiaşi familii în case mari construite din lemn sau piatră. Aşa s-a născut spiritul de comunitate şi ajutor reciproc atît de caracteristic poporului emeș, incaşilor si mediului nostru sătesc. Cum traiul troienilor(strămosii latinilor) era asemănător cu al geților pentru că erau popoare înrudite, romanii au reţinut termenul de dac cu sensul de cei care locuiesc împreună, care fac parte dintr-un neam sau o familie şi sînt foarte vechi. Ei îi ştiau pe locuitorii ţinutului carpatic ca strămoşi, neam din care s-a născut si stirpea troienilor cu miticul Tros. În limba română cuvîntul tros are semnificaţia de încălţăminte sărăcăcioasă ce se foloseşte la drum lung sau de către cei nevoiaşi. Mai avem cuvîntul troaş cu sensul de luncă sau vîlcea iar Herodot spune despre cetatea Troia că este aşezată pe o luncă(troas, grecii nu aveau sunetul ş). Aşa ne-au transmis ei! Să mai adaug pe Troi cu nume de familie la români foarte apropiat de numele cetăţii Troia, adică cea clădită de Troi. Grecii îi mai spuneau Ilion(ili: a fi bogat, a fi vestit + on: neam) cu sensul de cetatea cea bogată sau cea vestită.

     Să mai amintesc aici rîul Sargetia unde legenda spune că Diogio(Decebal este interpretarea după urechea romanilor a cuvintelor dage balo – adunarea neamului străbun) ar fi ascuns o comoară fabuloasă. Este un rîu de munte(Strei) ce curge vijelios peste stînci. (sar: pîrîu, a săpa, a goni, a curge, a sări + ge: a zăgăzui + ti: înălţime, pădure + a: apă). În eme-gi cuvintele a, e, i, u, bi, pa, ri, sa, sa, su, tu, ur, za, semnifică apă, a curge, a se revărsa, care se găsesc ca terminaţii la majoritatea covîrşitoare a denumirilor de ape din limba română. Dar să-i mai lăsăm în pace pe latini si să revenim la legătura lingvistică între limba vorbită în Troia si cea vorbită în mileniul ll î.e.n. în nordul Dunării. Rădăcina trebuie căutată în emegi(limba emeşilor care au plecat în mileniul lV din arealul carpato-dunărean) şi care arată că latina este în realitate o ramură firavă a acestei limbi dezvoltată în condiţii diferite fată de limba noastră. După ce au ajuns în peninsula italică troienii (latinii) au intrat în contact cu populaţiile locale suferind influente fonetice si semantice puternice dar mai ales influenta culturii si civilizaţie etrusce.

     Voi da în continuare exemple de cuvinte emegi care se găsesc în română si latină. Primul termen este în emegi, al doilea este în română iar al treilea este în latină, în paranteze voi trece explicatiile necesare:

 

a-a-a(exclamare, uimire); ah-ah-ah(exclamare, uimire); acera-aceră-acer(ager, vioi); ac-ac-acus(ac); adu-adu-addo(a aduce, a pune); aduc-aduc-adduco(a aduce, a trage la sine); agrun-agru-agri(ogor); altar-altar-altare(altar); amaru-amaru-amare(amărăciune, necaz); an-an-annus(perioadă de timp); apa-apa-aqua(apă); ara-ara-aro(a ara); arde-arde-ardeo(a arde, a străluci); aria-aria-area(arie, suprafată întinsă); asud-asud-sudo(a asuda); azil-azil-asylum(azil); aur-aur-aurum(aur);

barbar-barbar-barbarus(străin, sălbatic); bini-bine-bene(bine); bun-bun-bonus(bun); bo-bou-bos(bou);

cad-cad-cado(a cădea); cap-cap-caput(cap); car-car-carrus(car); casa-casa-casa(adăpost); cas-cas-caseus(cas); cela-celar-cela(cămară); ceara-ceara-cera(ceară); cearni-cerni-cerno(a cerne); coc-coc-coqua(a coace); cucu-cucu-cuculus

da-da-do(a da, a ceda); dac-dac-dac(dac); du-du-duco(a duce);

gena-gena-gena(pleoapă); gura-gura-gula(gură); ira-ira-ira(mînie, supărare);

lac-lac-lacus(lac); libir-libir-liber(liber); lip-lip-lippus(lip, mizerie); loc-loc-locus(loc, tinut); lup-lup-lupus(a înfuleca, lup); lut-lut-lutum(lut, argilă);

mina-mînă-manus(mînă); mendala-mentală-mentis(minte, a gîndi); mami-mama-mater(mamă); mur-mur-morum(mură); mur-mur-murus(zid); mut-mut-mutus; 

nas-nas-nasus(nas); nam-neam-natio(neam, natiune); nigru-nigru-nigrum(negru); ningi-ningi-ningit(a ninge); nod-nod-nodus(nod); nora-nora-nurus(noră); nuc-nuc-nucis(nucă, nuc);

o!-o!-oh!(uimire, necaz); ochi-ochi-occulus(ochi); odol-odor-odor(miros); ol-ol-olla(oală); om-om-homo(om); orda-ord-ordo(sir, rînd); os-os-os(os);

pace-pace-paco(pace); pae-paie-palea(paie); palil-palid-pallidus(palid); pana-pană-penna (pană); par-par-palus(par); parta-parte-partis(parte); pila-pila-pila(rotund, ghem); pun-pun-pono(a pune); put-put-puteo(a puţi);

rad-rad-rado(a rade); rara-rara-raro(rar); rapi-răpi-rapio(a răpi); raus-rău-rea(rea, rău); ripa-rîpă-ripa(rîpă); ruga-ruga-rogo(a ruga); ros-ros-russus(rosu);

sacu-sacu-saccus(sac); sar-sar-salio(a sări); salud-salut-saluto(a saluta); sari-sari-sal(sare); saman-samăn-semen(samăn, pereche); samana-samana-semino(a semăna); satu-satu-sat(sat); satur-satur-satur(sătul, săturat); sanggi-sînge-sanguis(sînge); sete-sete-sitis(sete); sangura-singura-singuli(singur); sub-sub-sub(sub);

sug-sug-sugo(a suge); sun-sun-sono(a suna);

sede-sede-sedeo(a sedea); siti-sti-scio(a şti); susur-susur-susurrus(susur);

tac-tac-taceo(a tăcea); taman-taman-tamen(taman); tiamat-tiamăt-timeo(a se teme); tu-tu-tu; tulu-tuli-tuli(a pleca, a purta); tuna-tuna-tono(a tuna); turtur-turtur-turtur(sperios, turturică);

ucid-ucid-occido(a ucide); ud-ud-udus(umed); ulciar-ulcior-urceus(ulcior); unu-unu-unus(unu); urî-urî-uro(ură); ursa-ursa-ursa(ursoaică); urze-urzi-ursi(a urzi); ustura-ustura-ustulo(a arde, a ustura); uz-uz-usus(trebuintă); ulceara-ulcera-ulcero(a fi plin de răni sau bube); zer-zer-serum (zer).

 

     Sînt un total de 115 cuvinte care se găsesc în forme identice sau foarte apropiate în cele trei limbi. Dar noi mai avem comune cu emegi încă 2861 cuvinte ceea ce demonstrează că noi am păstrat mult mai bine cuvintele limbii din mileniile lV-lll î.e.n. care se vorbea în nordul Dunării si pe care au vorbit-o si emeşii timp de 2000 de ani.Dar mai este puternicul proces de grecizare a latinei început în secolul lll î.e.n. – care însă atunci vorbeau koine și nu limba lui Sofocle - și a continuat pînă la începutul secolului lll al erei noastre. În fapt, noi cunoaştem latina clasică, o limbă şlefuită sute de ani de poeţi şi funcţionari dar nu ştim nimic de latina care se vorbea în secolul Vl î.e.n. sau cum vorbea poporul roman această limbă. Un lucru este cert, latina era mai mult o limbă literară şi de administraţie iar fiecare grup etnic din peninsula italică îşi vorbea propriul dialect ceea ce a dus la existenta a 12 dialecte în prezent în Italia. Dacă romanii n-au reuşit acasă la ei să dea o limbă unitară după mai multe sute de ani de control absolut, este o aberaţie afirmaţia că ne-au latinizat pe noi în 150 chiar dacă au ocupat numai jumătate din teritoriul Getiei!

     Un alt argument care contrazice latinitatea noastră este existenţa unui fond lingvistic de aproximativ 1500 cuvinte(studiul nu este terminat) comune limbilor engleză si română. Engleza păstrează si un bogat fond de origine celtă. Acest popor a pătruns pe teritoriul Daciei la mijlocul secolului Vl î.e.n. şi a trăit în înţelegere sau uneori în ciondăneli cu geţii. Din aceste ciondăneli sîngeroase unii celti(gali sau galaţi cum apar pe tăbliţele geţilor) au coborît în secolul lll î.e.n. în sud fondînd în podişul Anatoliei pe malul Mării Negre un stat efemer numit Galatia, alţii au fost asimilaţi sau si-au croit drum către ţinuturile lor de baştină. Dacă ar fi fost o latinizare a geţilor aşa cum se susţine, atunci aceste cuvinte nu aveau ce căuta în limba română, logica nu înghite asemenea prăpăstii. Ca să merg si mai departe cu argumentaţia voi căuta la cea mai vestică ramură a celţilor să găsesc dovezi că nu sîntem urmaşii latinilor. Gaelilor sau irlandezilor cum îi cunoaştem noi, nu le suflă nimeni în ureche că ar fi altceva decît sînt – urmaşii galilor/celtilor, dar limba lor venind din vechea pelasgă păstrează cuvinte comune sau asemănătoare cu limba română si eme-gi. Această idee năstruşnică mi-a venit ascultînd baladele irlandeze de la Eurovision unde am observat inflexiuni ce se găsesc şi în unele melodii populare româneşti. Cum o melodie este păstrată mai uşor dacă este însotiţă de versuri, am considerat că trebuie să mă uit si prin limba irlandeză. Gîndul iscoditor a fost confirmat de realitate, avem aproape 1500 cuvinte comune si cu irlandeza ceea ce dovedeşte că acest neam a trăit pe meleagurile noastre înainte de a ajunge acolo unde s-a statornicit.

 

Cuvinte din limba română ce se găsesc în limba irlandeză şi eme-gi.

 

altar, oltar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac sacrificiile într-un cult religios = altoir: altar = al-tar: a îndepărta prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava.

am: posesie, existentă = am: timp, vreme = am: a fi.

ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă! = ama: ori = ama: cine? pe care? ca şi?

ama: mamă = amaid: femeie caraghioasă = ama: mamă.

an: unitate de măsură pentru timp = an: mare, înalt, foarte important = an: mare, înalt, An Nou, lumină, cer.

angel: înger = aingeal: înger = enger: înălţime, a delimita, de strajă, în spate, în urmă, viitor, a ajuta, a susţine, a sprijini, sfîrsit.

apar: vînzător de apă, sacagiu, corăbier = abar: baltă, a se împotmoli, a se bălăci = abba: lac, mare.

arde: a distruge prin foc, a lumina, a străluci = ard: felinar de noapte, cer = ar-de: a lumina, a radia.

bag: a introduce într-un spaţiu închis, a reţine = baig: sac, pungă, a vîrî în sac, grămadă, a umple = bag: cuşcă, a închide în cuşcă, a apăra de, a vîrî

bal: balot de pînză, balamuc, scandal = ball: marfă, a murdări, a pune în ordine, vagabond, a schilodi = bal: fus, a se roti, a lungi, terminarea unei obligaţii, a dezlănţui un atac.

bală: fiară, monstru = balla: a împiedica, a astupa o gaură, a întări cu ziduri = bala: duşman, inamic, a se revolta, a ataca.

ban: bani, mijloc convenţional de schimb făcut în trecut din aur sau argint = ban: alb, de culoare albă, om de rasă albă = ban: suport, a sprijini, pătimaş.

ban: funcţie administrativă în Oltenia în perioada feudală = ban: ţinut necultivat = ban: a se pleca, a se înclina, a se ploconi.

banda: ceată, fîşie, a lega, a uni = banda: ceată, a lega, a uni, bandaj = banda: grup de tineri, a sprijini.

bară: obstacol din lemn = barra: obstacol = bara: lemn, suport, a lungi, a pune, a întinde, a separa de.

barbar: persoană străină de limba, obiceiurile si locurile în care a apărut,  trezeşte nelinişte si suspiciune = barbartha: barbar = bar-bar: foarte străin.

bardăs: barză, cocostîrc, pasăre migratoare care vine odată cu sosirea primăverii si pleacă la începutul toamnei = bardas: grup, burtă mare = bar-dag: a hoinări, a pribegi departe, a colinda.

barim: măcar, cel puţin, încai = barraim: a întrece, a depăşi, a stabili, a lămuri, a fixa = bar-rim: tinut uscat, secetos, pustiu.

be: prost ca o oaie = be: de nefolosit, fată nemăritată = be: îngînfare, a striga, a tipa, a se afla în treabă.

bertă: ţesătură groasă cu care femeile de la tară îşi acopereau capul si trupul = bearrtha: foarfece, croială, bucată de pînză, tăietură, a micşora = bar-tam: a alege, a examina, a aranja.

bine: plăcut, încîntător, satisfăcător = binn: melodios, plăcut, atrăgător = binni: un rîu plin cu peste, un rîu bogat în peste.

buluc: năvală mare, grămadă, droaie, gloată, în masă, cu grămada, unul peste altul, deodată, îmbulzeală, iute, repede = bollog: pîine neagră, a hoinări = buluc,bulug: a se năpusti, a da junghiuri, a trage, a izbi, a fi nervos, musculos.

bou: mascul taurin castrat = bo: vacă, a intimida = bo: a rage, a mugi, a căra.

bui: a tîsni, a da năvală, a se repezi la = bui: invidios, pizmaş, las, rău = bu(i): a fugi, a da năvală, a alerga împrejur, a alunga cu forta, a captura.

ca: prepoziţie = ca: ce? pe care ? unde ? loc = ca: a tipa, gură.

cap: început, partea din fată a corpului animalelor si păsărilor, partea de sus a corpului uman = cab: bot, figură, mutră, rît, cioc, plisc = cap: locul unde se concentrează gîndurile, a creste atenţia, a lega cu sfoară părul, a încorda nervii, conducător, cel din fruntea familiei.

cabană: adăpost simplu, locuinţă foarte simplă = caban: colibă, bordei = cabar: ciobănaş, strungar, stînă.

cabaz: glumeţ, îndrăzneţ = cabanta: îndrăzneţ, obraznic = caba: a tine pentru sine, a păstra, a umbla cu şiretlicuri, a trage pe sfoară.

căi: a plînge = cai: plîngăreţ, a plînge, a striga = ca(i): a plînge, a se strîmba.

cam: aproximare, nesiguranţă, înclinare către = cam: înşelătorie, înclinare, aplecare, a se îndoi, necinstit = cam: a înţelege, a dori, a cere, a schimba.

cana: vas mic pentru băut lichide = canna: cană = cana: a tulbura, a agita, atent.

canon: chin, necaz, supărare mare, jale = canoin: chin, necaz =  canon,canun: urlet, strigăt puternic.

car: mijloc de transport cu două sau patru roti folosit atît pentru deplasări cît si în lupte = carr: mijloc de transport = car: a sosi la, a trimite,  a călători, a transporta.

cor: rotocol mare de fîn adunat din poloage sau împrăştiat din căpiţe ca să se usuce = cor: învîrtire, rotire, moment, scop = cor,gur: a face o mişcare circulară, a se întoarce, a învîrti la distantă, a transporta, încărcătură, legătură deasupra.

cor: ceată, cerc, horă = cor: gălăgie, a se mişca = cor,gur: cerc, a se învîrti, a se pleca, a înceta, ceată.

cul: aprig, iute = cul: ţintă, a tăia coarnele unui animal =  cul: violent, puternic.

cul: soldat, armată = cul: ariergardă, coada unei coloane de soldaţi = cul: a aduce, a uni, mare, apăsător, puternic, violent.

dam: specie de cerb cu coarnele late, cerb lopătar, mascul = damh: bou, mascul, taur = dam: soţ, bărbat.

dam: sură mică, grajd primitiv, bordei, adăpostul unei familii sărace = damh: asociere, frăţie, aptitudine = dam: soţ şi soţie, cei care îşi duc viata împreună si vor lăsa în urma lor urmaşi.

Dana: prenume feminin = dana: îndrăzneţ, curajos, nume de clan = dana: unitate de măsură pentru distantă, marş.

dar: obiect care se dă unei persoane ca recunoştinţă si respect, pomeni, realizări de excepţie în concepţia creştină, a împărţi, a rupe = dar: direcţie, drum, cale = dar: a împărţi, a rupe, a tăia, a culege, sticlă mică, pahar mic.

dara: greutatea ambalajului sau a recipientului în care se păstrează, cîntăreşte sau se transportă o marfă = dara: inferior, al doilea rînd, moment =  dar-ra: curea, centură, cordon, pînză de legat, a lega, boccea, leac, soluţie pentru o problemă.

dară: a încuviinţa, a accepta, a primi, soluţie = dara: secundă, clipă, moment, a susţine = dara: remediu.

diliman: netot, găgăuţă = dileaim: a risipi, a împrăştia, a dispărea = dilim: găgăuţă, a aduna cu lingura.

doru: dorinţă puternică de a vedea sau a revedea pe cineva sau ceva drag, dorinţa de a face sau a asculta ceva deosebit = doru: trăire sufletească, sfoară de pescuit,  = dor,dur: legătură, datorie, a întări, coardă, fir, şirag, cordonul ombilical.

dubă: puşcărie = dubh: murdar, întunecat, a şterge, a vopsi în negru = dub: a îngrămădi, a picura, a vopsi, a acoperi cu.

dur: tare, puternic, zidărie, întăritură = dur: tare, rezistent, greu de realizat = dur: legătură, zidărie, a întări, a băga.

gagic: iubit, amorez, prieten, amant = gaige: spilcuit, elegant, înfumurat = gagig: bocet, geamăt, plînset, a se jeli, a deplînge, a respinge, a părăsi.

găman: mîncăcios, găucios, lacom = gamal: om prost = gamun: grăunte de chimen, a aduna mîncare.

gir: încredere, nădejde, cinste, omenie = geire: dezgheţat, iscusit, deştept, perspicace, subtil = gir: curat, ordonat, precis.

gobi: a lua, a pune deoparte, a şterpeli = gob: a sta la pîndă, a vorbi de rău, a înhăţa, a batjocori = gobi,gub(i): a opri, a pune deoparte, a descoperi necinstea.

gog: băiat sau tînăr prost, umil, slab de înger = gog: moale, bleg, nătăfleţ = gog,gug: semn, a linguşi.

gui: a vrea, a face, a fi obligat = gui: cerere, rugăciune, chef, a vrea = gu-e: a acoperi, a înveli, a ascunde, a înfăşura.

hudă: casă, locul de unde omul îsi începe ziua = huda: acoperiş, a înveli, cos de sobă = hud(a): adăpost, vizuină, zori.

hulă: blestem, înjurătură, calomnie, ponegrire, bîrfă, defăimare, ocară, dispreţ = hula: a asculta la, a ciuli urechea, a merge după = hul(i): a face rău, a defăima, a strica, a  ruina, a face necazuri, a urî.

im: murdărie, lip, jeg, slim, noroi, tină, glod = im: unt, grăsime, a unge cu unt =  im: argilă, nămol, mîl.

lac: acumulare mare de apă realizată prin îndiguire = lag: căuş, vale, depresiune, văgăună, a săpa = lac,lag: a se umfla în dimensiune, a se îngrămădi, a se aduna.

lagam: mină, galerie sub pămînt protejată cu trunchiuri de copac să nu se prăbuşească = lagaim: a se micşora, a se scurta, a se strînge = lagab: butuc, bloc, grămadă, lespede, dală, trunchi, tulpină.

mamai: mamă, mămică = mamai: mămică = mami: divinitate emes care a zămislit neamul omenesc din lut, a suflat asupra lui si i-a dat viată.

mana: belşug, bunăstare = mana: prevestirea unei bunăstări, augur = mana: pereche, a convieţui, bogăţie, bunăstare.

mangar: bani, parale, avere = mangaire: vînzător ambulant, colportor = ma-ngar: încărcătura de mărfuri dintr-o barcă, avere de bunuri.

mas: popas peste noapte, găzduire peste noapte, odihnă de noapte = mas: coapsă, melancolie, oboseală = mas: jumătate dintr-un întreg, a oferi, a accepta, aşezare.

mur: perete, zid = mur: perete, zid, a înconjura cu ziduri = mur: a înconjura, a încercui, a păzi, a sfărîma.

ol: vas de lut pentru apă sau alte lichide = ol: a bea, un pahar de băutură = ol,ul: vas mare, unitate de măsură de 36 litri, bucurie.

pac: pungă în care se tine tutunul, legătură = paca: a vîrî în sac, pungă = pac,pag: a ocroti, a apăra.

rac: boală gravă a cailor care se manifestă prin umflături în parte inferioară a picioarelor = raca: chin, tortură, suferinţă, a slei de puteri = rac,rag: a prinde rădăcini, rană adîncă, a provoca, a arde, mers legănat, a trage, gîtar, a suferi.

Rîm: denumirea Romei păstrată în limba veche românească, al cărui imperiu a cucerit si distrus statul get = rim: abuz, a minţi, a se întinde = rim: trupă, armată, mulţime, străin, arogant, inamic, a distruge, ostilitate, răutate, necaz, a nenoroci.

roc: soroc, haină scurtă care se poată la tară = roc: obicei, datină, cută, a se încreţi = roc,rug: a înapoia, a restabili ordinea, a plăti din urmă, a accepta.

sacu: obiect confecţionat din piele, in, cînepă sau lînă, în interiorul căruia se pot pune spre păstrare seminţe, boabe, lichide sau bunuri de valoare = sac: sac = sa-cu: legătură, boccea, labă, mînecă.

ta: formă arhaică pentru cuvîntul tată = ta: a exista, a trece pe la, a valora, a face =ta: fire, caracter, a conduce, a apuca, a sprijini, a tine, autoritate, a tine trează mintea, a sfătui, a lovi, a semăna.

tacă: tăcere, persoană care tace si este atentă, a interzice cuiva să vorbească = taca: a purta de grijă, a susţine, a îndura, a tolera, a opri, a amîna, a merge ţanţoş= taca: a tine mintea trează, a opri, a acţiona, a avea încredere în, a aranja, a începe.

tacla: discuţii inutile = tacla: a discuta despre o problemă, a se pune pe treabă = tacalal: a începe, a povesti, a sosi. 

tar: povară, sarcină, veche măsură egală cu 125 ocale, plută din patru table = tar: de-a curmezişul, de-a latul, peste, cruciş, deasupra = tar: a tăia, a executa, a ieşi, a delimita, a stabili, a preciza, a pune capăt la.

tur: spaţiu delimitat, pachet, legătură, sul = tur: scurt, mic, incomplet, inferior, a răspunde la = tur: născut în colibă, ocol de oi, grajd, staul, a repara, a micşora.

ursan: om voinic, plin de forţă = ursan: tînăr voinic si plin de viată = ur-sang: războinic, om tînăr, întîiul, în frunte, viguros, violent.

usuc: grăsimea care iese pe lîna oilor, împreună cu praful formează o substanţă lipicioasă si murdară = usc: ulei, a deveni unsuros, grăsime, a păta cu grăsime = usuc;usug: murdărie, mizerie, femeie în perioada critică.