O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Cînd a fost scrisă Tora

Cunoaşterea îţi dă eliberare,
ignoranţa este sclavie.

 

Oglinda adevărului

 

     Ivriţii, prin teoria profeţiei, şi-au plăsmuit o istorie care urcă la aproape 2000 de ani î.e.n. pe meleagurile Palestinei/Canaanului şi nici nu vor să audă de alte argumente sau dovezi arheologice. Ei ştiu că sînt cel mai vechi popor de pe acele meleaguri, şi chiar cel mai vechi din lume după unele ,,revelaţii” pentru că aşa le-a spus Iahwe prin profeţii lor şi de altceva nu au nevoie. Chiar în cărticelele pe care le proclamă sfinte, tagma proorocilor sau profeţilor a fost de multe ori amuţită cu sabia de către regişorii ce se săturaseră să audă turbarea lor neroadă. Din mulţimea exemplelor existente în aceste scrieri, am să-l dau pe Mica unde găsim spre limpezirea minţii, adevărul despre profeţi la 3,5: ,,Aşa vorbeşte Elohim despre proorocii care rătăcesc poporul, care dacă au de muşcat ceva cu dinţii vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfînt.” Peste tot găseşti în Tora ura şi veninul lui Iahwe asupra neamului omenesc spus de către aceşti profesionişti ai minciunii, meserie ce s-a înstăpînit la ei pentru totdeauna, practicînd-o şi astăzi cu mult zel.

     Dar să ne oprim şi la datele istorice acceptate de toată lumea pe baza confruntării unor informaţii venite din arheologie sau scrierile vechilor egipteni şi hitiţi iar mai tîrziu asirienii, caldeenii şi perşii care au ţinut sub stăpînire aceste ţinuturi.

     Prin tratatul dintre Hatusili ll, regele hitiţilor şi Ramses ll al egiptenilor, încheiat în anul 1282 î.e.n. după bătălia de la Kadeş, Palestina a rămas un teritoriu controlat de puterea faraonilor iar de populaţiile băştinaşe – adică cea ivrită după scrierile lor - nu se aminteşte nimic. După dispariţia imperiului hitit şi decăderea puterii egiptenilor, peste aceste regiuni vin fioroşii asirieni cu regii lor Salmanasar lll(858-824 î.e.n.), Sargon ll(722-705 î.e.n.), Senacherib(705-681 î.e.n.) de la care ne-au rămas mii de texte scrise pe tăbliţe şi nu se pomeneşte nimic nici de ţinutul cunoscut mai tîrziu sub numele de Palestina şi nici de triburile ivriţilor cum pretind ei că îl locuiau. Regele asirian Asarhaddon(681-668 î.e.n.) cucereşte cea mai mare parte a Egiptului şi îl alungă pe faraonul kuşit Taharka(689-664 î.e.n.) obligîndu-i pe egipteni să-i plătească tribut şi iarăşi nici urmă de ivriţii care spun ei că erau pintenul neamului omenesc înfipt în pămîntul ,,sfînt al Canaanului” dăruit lor de către Iahwe. Regele aminteşte în scrierile rămase de la el că a supus Tyrul, Tabal, Arvad în Fenicia, Cilicia, Mana de lîngă lacul Van, dar nici urmă de Iuda fiindcă ea nu exista atunci, peste care a trecut ca un tăvălug. Poate că pricepuţii ivriţi nu erau acasă în Palestina în acele vremuri, fiind plecaţi cu samarul pentru ceva negustorii prin lumi neştiute încă de istorie.

     În anul 612 î.e.n. imperiul asirian se prăbuşeşte sub loviturile caldeenilor aliaţi cu mezii iar regiunea care este pricina căutărilor neostoite iarăşi nu este de găsit în vreun codice al regilor caldeeni Nabupalassar(625-605 î.e.n.) Nabucodonosor (605-562 î.e.n.) şi Nabomide(562-539 î.e.n.). În anul 539 stăpîni ai Palestinei devin perşii care o ţin sub ascultare pînă în anul 331, cînd trece sub controlul macedonenilor. În perioada persană, apare primul document scris în care ivriţii sînt menţionaţi dar în Egipt!!! O scrisoare din anul 417 î.e.n. către guvernatorul Bagaos al Iudeei, din partea ivriţilor stabiliţi în urmă cu 170 de ani în Elephantina după pretențiile profețice din Tora, spune că preoţii egipteni şi populaţia au dat foc templului lor de pe această insulă pentru că jertfeau tauri şi berbeci, considerate animale sfinte de credincioşii băştinaşi. Nici Herodot nu-i aminteşte cînd s-a preumblat prin Fenicia şi Palestina pe la anii 450 î.e.n.

     Dar izvoarele istorice şi arheologice îi aminteşte ca locuitori ai acestei regiuni pe filisteni sub numele de habiru, khabiru sau kabiru începînd cu secolul XVlll î.e.n. în textele venite de la egipteni, de la hitiți din orașul stat Ugarit, din regatul Mitani și din unele informații chiar din Palestina(vezi textul Filisteni/Canaaniți). Pe lîngă datele amintite mai adaug pe faraonul Şeşonk l(950 î.e.n. – 929 î.e.n.) care a făcut război cu acest neam pe la anul 930 î.e.n. sau poate mai înainte cu ceva vreme. Filistenii mai sînt amintiţi în scrierile regelui asirian Asarhaddon(681-669 î.e.n.) şi ca oşteni ceva mai tîrziu alături de egipteni cînd faraonul Necao(609-594 î.e.n.), purta lupte cu regele caldeean Nabucodonosor.

     Hecateu din Abdera, Tracia, care a trăit la curtea regilor lagizi la Alexandria, pe la începutul secolului lll î.e.n. spune că ivriţii erau un trib plin de lepră care a fost alungat cu sabia de la graniţa răsăriteană a Egiptului să nu intre în ţară cu asemenea nenorocire. În Tora, dacă bolile şi remediile lor sînt tratate în cîteva rînduri sau 1-2 paragrafe, lepra este tratată în Numeri în două pagini.

     Am să dau în continuare cîteva din marile gugumănii pe care le-au făcut ei cunoscute antichităţii prin teoria profeţiilor de care au beneficiat numai ei, vînzîndu-le ca adevăruri unice pentru întreaga omenire prin tagma uciganilor Militia Cristi sau iudeo-creștini cum și-au spus mai tîrziu cînd au devenit stăpînii imperiului roman după anul 380.

     1. Cînd au fost scrise Tora şi Talmudul? Ei spun că din cele mai vechi timpuri, din secolul XVlll î.e.n. sau cel tîrziu din secolul X î.e.n. au fost scrise primele texte chiar dacă nu există nici un izvor antic care să confirme pretenţiile, iar ca adevăr supărător pentru mutrele proorocilor și meseriașilor în meșteșugul minciunii, le spun că în acele vremuri ivriții nu cunoșteau tainele scrisului. Cum orice hoţ lasă urme la locul tîlhăriei, aşa au făcut şi ei cînd şi-au plăsmuit scrierile furînd de la unii şi de la alţii cam tot ce au considerat trebuincios pentru făcătura lor.

     Facerea 47,25-27 ne spune cum ivritul Iosif ajuns vizirul Egiptului, i-a ruinat pe toţi egiptenii în timpul unei foamete cumplite iar neamurile lui care veniseră în această ţară, din Canaan bîntuit de foamete, ,,s-au înstărit, au crescut şi s-au înmulţit foarte mult.” Cam aşa au păţit şi românii în partea a doua a secolului XlX cu cazarii/jidanii care au năvălit ca un puhoi de lăcuste iar ruşii chiar mai rău cînd aceeaşi cazari i-au ,,fericit” cu revoluţia bolşevică. Spre a fi învăţătură de minte ce înseamnă puterea lor dobîndită prin Iosif, avertizează Neamurile cu starea în care au ajuns egiptenii: ,,Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înaintea domnului nostru şi vom fi robi ai lui faraon. Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare pînă în ziua de azi, şi după care, a cincia parte din veniturile pămînturilor Egiptului este a lui Faraon; numai pămînturile preoţilor nu sînt ale lui Faraon.” Expresia că legea robiei introdusă de Iosif ,,a rămas în picioare pînă în ziua de azi” i-a făcut pe plăsmuitori să umble cu poalele în cap. Cum recunosc şi ei la 47,19 că egiptenii erau proprietari pe pămînturi iar sclavia a fost introdusă de perşi după ce au ocupat a doua oară Egiptul în anul 395 î.e.n. și s-a generalizat după ce ţara a ajuns sub regii macedoneni, adică secolul lll î.e.n.

     Scriind asemenea realităţi despre Egipt înseamnă că ei cunoşteau sistemul sclavagist introdus de perși și macedoneni în aceste teritorii dar şi istoria mai veche a ţării şi fiindcă îi urau cumplit pe egipteni pentru cultura şi trecutul lor uluitor, le-au pus de o robie ivrită chiar de a fost numai din condei. Deci poveştile au fost însăilate în secolele ll-l î.e.n. Cu neruşinare au numit Egiptul drept ,,ţara robiei” de parcă aceştia i-au prins cu sabia şi i-au pus în lanţuri şi nu au venit singuri ca mercenari ai perşilor şi samsari ai lui Iaho cel întunecat! Iar aceste informaţii sînt apropiate în timp de perioada de început a scrierilor apocaliptice cînd rău i-a pălit turbarea şi doreau să se crăcească peste întreaga lume cu un regat mesianic ce trebuia să aibă capitala numai în Ierusalim şi musai un rege fără abajur la bărbăţie cum cere Iahwe. Un alt indiciu care confirmă această perioadă cînd şi-au scris ei trăsnăile, îl găsim la 2 Regi 9,11 unde Solomon, îi plăteşte regelui Hiram al Tyrului pentru ridicarea templului din Ierusalim, ,,două zeci de cetăţi în ţara Galileei”. Ori galii s-au aşezat în această regiune în anul 271 î.e.n. iar răspîndirea numelui ca ţară a galilor a luat ceva timp în cultura vecinilor şi deci termenul s-a impus cam după 100 sau mai bine de ani. Ne mai spun ei că numeau Egiptul și țara Mițraim adică Mîț: pisică +Ra + im: pămînt moale, reavăn sau plural. Dar în religia faraonilor, îmbălsămarea mîțelor a luat o amploare deosebită în practica religioasă în perioada lor de declin după cucerirea persană din anul 525 î.e.n. iar apogeul a fost în secolele lV-lll î.e.n. după care a urmat ocupația macedoneană. Și iarăși nu se pupă făcătura cu strigătura revelată numai lor!

     Tradiţia mozaică anterioară exilului nu cunoaște nici paradis, nici iad, nici un loc intermediar. După moarte, sufletul omului se ducea în she’ol unde se adunau cu strămoşii lor, adică într-un întuneric absolut stînd toţi chirciţi. Cuvîntul paradis apare numai de trei ori în Cîntarea cîntărilor, Eclesiat şi Nemeia, şi vine din persanul pardes: grădină închisă, parc. Textul Nemeia este scris în secolele ll î.e.n. iar celelalte două sînt din secolul lll al erei noastre, deci povestea este însăilată rău şi se vede prin ea chiar pe întuneric! Crearea iadului nu apare în Facerea care este totuşi un text elaborat tîrziu sub influenţa mitologiei emeş și esene ceea ce spune foarte mult despre ,,omisiunea” şi data recentă a turbatelor ,,revelaţii” şi a întocmirii plăsmuirii de către feciorașii lui Iahwe diriguiți cu îndîrjire de Satana.

      Dar făcătura canonizată la Jamnia în anul 90 mai este demascată şi de Facerea 3,22 unde se povesteşte cum Adam şi Eva mănîncă din mărul cunoaşterii iar Jupînul cel Întunecat din ceruri află şi îi blestemă astfel: ,,Domnul a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul. Să-l împiedecăm dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mîna, să ia şi din pomul vieţii, să mănînce din el şi să trăiască în veci.»” Adică lui Elohim îi era frică să nu devină şi oamenii nemuritori, povestea nemuririi fiind dezvoltată şi limpezită la 6,1-6.

     Textele arată că sînt ticluite după căderea Ierusalimului din anul 70, fiindcă saduceii care administrau statul iudeu şi controlau păstrarea credinţei strămoşeşti, nu recunoşteau nemurirea, învierea, îngerii, sufletul, ori acestea au putut fi impuse ca dogme religioase numai după ce fariseii i-au trecut prin sabie pe saducei în războiul civil din anii 66-70, făcăturile fariseice fiind canonizate prin conclavul de la Jamnia din anul 90.

     Herodot spune că sciții, agatîrșii și tracii se trag din femeia șarpe Echidna. Dar odată cu secolul lV î.e.n. cînd începe falsificarea istoriei și mitologiei popoarelor Europei pentru a ajunge numai grecii moț, spun ei că Zeus i-a doborît pe titani printre ei fiind și Iapet, din care se trage Prometeu și tot neamul omenesc. Cînd ivriții și-au ticluit Tora după acest model, pe ariminul Iapet l-au făcut Iafet care a avut de fii pe Gomer(sciții din nordul Mării Caspice), Magog(Gitia după Talmud și Midrașim și Getia după tăblițele de plumb), Madai(Madai/Midas regele frigienilor), Iaval(Cilicia), Tubal(sciții arameeni din Asia de sud vecini cu Siria), Meșec(în alte părți apare Maș sau Mașa și este Mesia geților din sudul Istrului sau de la vest de Troia), Tiras(geții de pe Nistru) adică tot neamul arimin după scrierile grecilor și romanilor.

     În Noul Testament, Isus este cunoscut ca ,,cel născut în Nazaret” sau ,,Isus din Nazareth” însă Nazareth nu exista ca așezare umană la începutul secolului l al erei noastre. Zona Bunei Vestiri din orașul Nazareth de azi a suferit ample săpături în anii 1955-1965, cercetările fiind conduse de către preotul franciscan Belarmino Bagatti. El a descoperit ceramică datând din epoca bronzului mijlociu(2200 - 1500 î.e.n.) precum şi ceramică, silozuri și rîșnițe de măcinat din epoca fierului(1500 - 586 î.e.n.), arătând nivelul de locuire din Nazaret la acel moment. Cu toate acestea, lipsa dovezilor arheologice de la asirieni, babilonieni, persani, eleniști sau timpurii romane, arată că aşezarea aparent a ajuns la un final brusc către anii 720 î.Hr., când multe oraşe din zona de au fost distruse de asirieni. Dar cetatea Nazaret nu este amintită în sursele antice mozaice mai devreme de secolul al treilea, iar prima menționare apare pe un fragment descoperit în anul 1962 unde este scris cuvîntul N-S-RT(Nasaret) în ivrită, pe un fragment de marmură într-o sinagogă din Cezareea Maritimă, datată pe la anii 300.

     Numele cetății sau satului Nazaret nu este menţionat nici în alte texte precreştine, iar în scrierile canonice ale acestora apare sub diferite forme. În limba koine în care au fost scrise evangheliile, locul pretinsei nașteri a lui Iisus este scris Nazara, cum apare la Matei(4,3) şi Luca(4,6), iar în limba arabă avem Nāṣira. În Coran, creştinii sînt menţionate ca naṣārā, însemnând ,,adepţii unei Nāṣirī” sau ,,cei care-l urmează pe Isus.”

     Nazara apare ca un sat neprecizat în Iudeea, într-un citat al lui Sextus Julius Africanul de pe la anii 200 preluat de către Eusebiu(Istoria Bisericii 1.7.14) fiind în apropierea unei încă neidentificate ,,Cochaba”. Dar în limba română veche cuvîntul cocioabă înseamnă locuință sărăcăcioasă, bordei săpat jumătate în pămînt și poate fi un vechi lăcaș de cult esen din regiune. În acelaşi pasaj scrie Sextus Africanul că rudele lui Isus au păstrat amintirile în familia lor, cu mare grijă. Și Origene pomenește în scrierile sale cuvîntul sub forma Nazara sau Nazaret, iar mai târziu, Eusebiu din Cezareea pe la anul 331 în Onomasticon, de asemenea, folosește Nazara, scriind despre adepții lui Hristos că sînt numiți nazoraean, şi că, în secolele anterioare creștinii au fost numiți nazarineni. Potrivit Evangheliei lui Luca, Nazaret a fost satul de origine al Mariei şi, de asemenea locul unde a apărut Buna Vestire atunci când îngerul Gabriel i-ar fi spus acesteia că va avea pe Isus ca fiul ei.

     În scrierile lor, mandeenii menţionează nasirutha ca un loc unde se merge pentru rugăciune. Dar cuvîntul nasirutha,  după regulile limbii aramaice se scrie N-S-RT, adică așa cum l-au scris și ivriții în limba lor.

     În limba română veche avem cuvîntul năzară cu sensul de vedenie, nălucă, a se întrezări, a vedea de departe, a se arăta vedenii pentru timp scurt, a i se părea adevărat ceva inexistent, a descoperi, a i se arăta, închipuire, viziune, dar toate sensurile din limba română au legătură cu viziunea Mariei privind nașterea lui Iisus. Numai la mandeeni, cuvîntul are un sens apropiat de cel din limba română fiind folosit pentru a desemna un loc sacru unde se fac rugăciuni, adică acolo unde s-a întîmplat o minune vizuală sau o vedenie! Chiar și în arabă cuvîntul nașiri are sensul de minune sau vedenie, însă nimic din cele arătate mai înainte nu se găsesc în ivrită sau koine, unde se pretinde că ar fi curs sau de unde ar fi izvorît toată înțelepciunea cerească. Deci expresia ,,Iisus din Nazara” sau ,,Iisus din Nazaret” trebuie înțeleasă după tipicul iudeo-creștin, ca Iisus din vedenie, sau cel din viziune adică născocitul sau închipuitul, dar mandeenii tocmai asta spuneau despre Iisus Hristos că este o născocire a ivriților pentru a falsifica istoria adevărată a lui Iosius pe care l-au răstignit pe cruce și nu au greșit deloc în ceea ce au scris contestatarii revelațiilor iudaice!

     În aramaică nasoraia sau nazareeni desemna în realitatea vremii secta care avea ca simbol al sacrului șarpele ce reprezenta cunoașterea divină iar în printre acuzele aduse lui Șaul/Pavel de către saducei și farisei se găsește și aceea că era căpetenia acestei secte. Faptele apostolilor: ,,24,1 Au adus înaintea dregătorului plîngerea împotriva lui Pavel. 24,5 Am găsit pe omul acesta care este o ciumă, pune la cale răzvrătiri pentru toţi iudeii de pe tot pămîntul, este mai marele partidei Nazarienilor. 24,6 şi a cercat să spurce chiar şi Templul.” Ori Șaul făcea parte cu adevărat din conducerea Frăției zeloților turbați de la Qumran iar Manuscrisele descoperite în peșterile din acele locuri arată că șarpele era simbolul cunoașterii cerești. Cuvîntul nazarinean mai avea sensul de cel care s-a despărţit şi trăieşte retras, a trăi în înfrînare, cam așa cum se pretindeau ivriții retrași la Qumran și care puneau de o socoteală făcută numai cu sabia, împotriva Neamurilor! Scrierile de Qumran, ne spun că membrii frăției Noului Legămînt, adică turbații zeloți se numeau ,,cei retrași”, ,,cei rămași” sau ,,cei puși deoparte” și tot așa au pus ei deoparte adevărata istorie a antichității otrăvindu-ne mințile cu vedeniile/proorocirile lor sataniste. Deci nașterea lui Iisus în Palestina este o simplă legendă creată ulterior de evangheliști, copiată din vechile tradiții mitraice ale geților.

    Folosind în Făcă-Tora lor numele de refaim(refa + im, care este pluralul) pentru un grup din populațiile ce trăiau în Cannan, jegurile ivrite s-au dat singure de gol cînd și-au ticluit monstruoasa scriitură prin care au urmărit să se pună moțul neamului omenesc, iar pe noi să ne scoată în afara istoriei. În secolele ll-l î.e.n. ivriții erau vorbitori de limbă koine(un amestec al dialectului atenian și limba getă) iar majoritatea covîrșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivrită, atunci traducîndu-și ei textele sacre în limba adoptată – koine – ce le devenise limbă liturgică. Intrînd sub ocupație romană în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învățat limba noilor stăpîni, așa explicîndu-se și denumirea latină Refa a munților Carpați apărută în Fără-Tora lor satanistă prin populația refaim ajunsă în Palestina și plecată din Dio Getia prin secolele XVlll î.e.n.

     În Levitucul, sau a treia carte a lui Moşe, adică scrisă chiar de fondatorul acestui cult satanist al falusului cum pretind ei, pe cînd ivriţii încă purtau puchi la ochi cît roata carului, găsim negru pe alb un minciunoi îngrozitor la 27,2-3: ,,Cînd se vor face juruinţe lui Iahwe, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai lui Elohim după preţuirea ta. Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci pînă la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul sfîntului lăcaş.” Dar urmele scornelii sînt chiar mai vechi pentru că le găsim în Facerea 23,15 unde pribeagul Avraam le cere hitiților, loc de îngropăciune pentru Sarah care a murit spunînd că le va plăti 400 de sicli de argint însă hititul Efron îi răspunde: ,,Omule, ascultă-mă! O bucată de pămînt de patru sute de sicli de argint, ce este aceasta între mine și tine? Îngroapă-ți dar moarta!” Să ne lăsați jeguri criminale să judecăm și noi fiindcă nu vrem să mai ducem jugul revelațiilor sataniste și a jegoașei ,,înțelepciuni” ivrite ieșită toată din ,,legămîntul” Talpei Iadului.  Ori primele monede ivrite – siclul – au fost bătute în timpul regatului macabeilor, după anii 140 î.e.n. şi aveau ca simbol al sacrului steaua cu cinci colţuri, identică cu cea a bolşevicilor cazari, iar pe unele apare menora cu trei brațe!!! Deci înţeleptul Moşe și strămoșul lui părintesc întru legămînt, ori a fost o născocire a rabinilor, ori era şi el contemporan cu esenii din partea a doua a secolului ll î.e.n. cînd neamul ivrit s-a îmbolnăvit rău de revelaţie şi nu s-a mai lecuit niciodată! Și tot așa stă adevărul istoric cu ,,sfîntul lăcaș” al mozaicilor adică templul lui Șlomo/Solomon din Ierusalim!

     Rabi Akiba(50-137 e.n.) spune într-una din scrierile sale: ,,Toate comorile înţelepciunii au fost predate prinţului comorilor înţelepciunii Segansagael – Saoshyacant este Mîntuitorul la avestici de unde l-au luat  - şi toate au fost deschise în faţa lui Moşe pe muntele Sinai, astfel încît în timpul celor patruzeci de zile petrecute de el acolo, el a fost iniţiat în toate cele şaptezeci de aspecte ale celor şaptezeci de limbi’’. Dar în Ieșirea  31,18 avem altă variantă a făcăturii care spune: ,,Cînd a isprăvit Adonai de vorbit cu Moșe pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră scrise cu degetul lui Elohim.” și 34,11: ,,Adonai a zis lui Moșe: «Taie două table din piatră cu cele dintîi și eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintîi și pe care le-ai sfărîmat»”.

     Să ne oprim din zăpăceală și să ne lămurim după minticica noastră; rabi Akiba a fost un iluminat al mozaismului și iudaismului de la sfîrșitul secolului l și prima parte a secolului ll al erei noastre, fiind considerat ca unul dintre cei 7 înțelepți ai lor. Cum zicerile lui nu au fost smintite de nici o vorbă strîmbă, adică vreo împotrivire, înseamnă că textul Torei a ajuns așa cum îl cunoaștem noi azi, foarte tîrziu după moartea înțeleptului(numit de ei și Tanna, cuvînt care la noi înseamnă ceață, negură, din nori), fiindcă ucenicii lui nu ar fi înghițit o asemenea ,,impietate” și, pe cale de consecință și logică neaoșă, făcătura s-a făcut după ce grecii și ceata lui Ucigă-l Toaca de la Mediolanum condusă de Ambrozie au ajuns stăpînii imperiului roman în anul 381 cînd au impus prin foc și sabie iudeo-satanismul ca religie unică. Cum rabbi Akiba a rămas mare profet la acest cin, iar zicerea lui contrazice în esența ei Tora fără ca cineva să pretindă că profetul era beat, rămîne cum am zis și am dovedit chiar cu scrisorelele lor drăcești; totul este făcătură dar meșteșugită după anul 381!!!

     Toate aceste informaţii coincid cu perioada cînd ivriţii au început să bată cîmpii cu revelaţiile lor deocheate şi monstruoase de care se fereau toţi, scriind fel de fel de trăsnăi și vedenii adică nebunii curate în numita literatură apocaliptică, dar după cinci secole grecii şi romanii le-au găsit de soi pentru a sluji unei făcături drăceşti.

     2. Cîţi ivriţi au ieşit din Egipt? Este o altă minciună pe care au invocat-o de multe ori în plăsmuirile ulterioare pentru a justifica istoria revelat-scornitoare a ivriţilor. În Facerea 46,27 spun că: ,,Toate sufletele din familia lui Iacov care au venit în Egipt, erau în număr de şaptezeci.” În Ieşirea 2,1 se spune că mama lui Moşe era fiica lui Levi şi deci nepoata lui Iacov. Iar Moşe i-a scos pe ivriţi ,,din ţara robiei” cînd era un om matur, ceea ce arată că şederea lor în Egipt a fost de 30-50 de ani. În trei generaţii cei şaptezeci de ivriţi nu puteau să ajungă mai mult de 1000 de persoane chiar dacă se ţineau numai de puit iar bolile îi lăsa în uitare. La Ieşirea 12,37 scriu ei că au plecat din Egipt un puhoi de aproape şase sute de mii de oameni afară de copii. Şi pentru că nu puteau să se prăsească chiar mai rău decît şoarecii, au lungit perioada de şedere în Egipt la patru sute treizeci de ani cum zic ei la 12,40. În Numeri(1,47), Iahwe îi cere lui Moşe, după ce a ajuns cu tot cioporul în Sinai să-i facă o numărătoare, dar numai pentru bărbaţii de la 20 de ani în sus în stare să poarte arme şi a găsit o urdie de şase sute trei mii cinci sute cinzeci. Aici nu au fost incluşi cei douăzeci şi două de mii de leviţi din aceeaşi categorie de vîrstă. La acest puhoi de 625550 de luptători ivriţi care erau chiar mai mulţi decît firele de nisip ale deşertului, trebuie să mai adăugăm femeile şi copii iar neamul lui Israel, plesnit din condei ajungea cam la 4 milioane, fiind groaza lumii de numeros ce era! În Judecătorii, puhoiul de norod ivrit care ieşise din Egipt şi umblase auirea prin deşert 40 de ani, după care s-a îndreptat spre Canaan pentru a cuceri aceste teritorii, se mai împuţinase pentru că la 2,2 găsim zicerea: ,,Toate seminţiile lui Israel au venit la adunarea poporului lui Iahwe; erau patru sute de mii de pedestraşi care scotea sabia.” Dacă la aceştia adăugăm femeile, copiii şi bătrînii iarăşi numărul lor ajunge cam la 3 milioane de suflete ce au năvălit ca lăcustele peste băştinaşi. După ce spun ei că au cucerit o parte din aceste teritorii iar unii băştinaşi i-au primit de nevoie să locuiască printre ei şi trecînd ceva ani şi-au ales chiar un rege în persoana lui Saul. Dar filistenilor nu le-au plăcut mutrele ivriţilor pripăşiţi prin toriştea lor şi au venit cu sabie să le ceară socoteală de ce umblă creanga într-o ţară care nu le aparţine. Saul care a fost uns ,,împăratul” ivriţilor, le-a ieşit înainte cu o oaste de 600 de oameni(1 Samuel 13,15) dar au fost bătuţi măr iar căpetenia veneticilor a fost ucisă de către băştinaşi după numai doi ani de împărăţire. Spun ofuscaţi ivriţi că oştirea lor nu era înarmată decît cu ghioage, prăştii şi bărbi cu care să-i amăgească pe neînduplecaţii filisteni. N-a ţinut! Numai Saul şi fiul său aveau săbii şi suliţe din fier, iar situaţia se datorează faptului că filistenii au interzis ivriţilor să cunoască acest meşteşug(1 Samuel 13,19-22). Informaţiile dovedesc un fapt istoric pe care ivriţii l-au falsificat cu mare meşteşugire; în Canaan, la începutul secolului X î.e.n. ei erau o populaţie de 2000-4000 de suflete împrăştiată în tot ţinutul şi sub ascultarea filistenilor care aveau mici structuri organizatorice supuse Egiptului sau asirienilor mai tîrziu. Faptul că ei trebuiau să vină să-şi ascută uneltele agricole din fier la filisteni, plasează acţiunea în secolele X-lX î.e.n. cînd epoca bronzului se cam încheiase în această regiune. Dar mai arată că toată organizarea lor socială era a unor cete de semisălbatici puşi numai pe jaf şi ciomăgeală iar cultura lor se oprea la mulsul oilor şi a ţapilor şi închegatul laptelui. Apare fireasca întrebare: unde a dispărut acel popor războinic de 400000 de săbii care a intrat în Canaan în urmă cu c]teva zeci de ani şi a băgat spaima în toată lumea, sau povestea este încă o ,,revelaţie” a scornitorilor ivriţi pentru a-i pofti pe proşti la ascultări nesăbuite?

     După moartea lui Saul, David preia conducerea ivriţilor şi se mută cu tot neamul lui la Ierusalim iar cînd aduce chivotul de la Ierihon în acest oraş, poporul lui Israel era în număr de treizeci de mii(2 Samuel 6,1) Şi asta în prima parte a secolului X î.e.n. cum se poate citi chiar în scrierile lor mincinoase. Dar şi cifra de mai sus o consider umflată în pene pentru că atunci cînd s-a constituit Frăţia lui Israel pe la anii 410 î.e.n. ei erau în număr de patruzeci şi două de mii trei sute şaizeci de strînşi grămadă şi trecuţi la catastiful Satanei pe care nu l-a văzut încă nimeni dintre Neamuri(Neemia 7,66). Mai contrazice mărimea urdiei cu care a venit la Ierusalim căpetenia David(în ivrită numele înseamnă căpetenie militară), informaţiile despre armata lui Saul care nu era în stare să aibă săbii şi suliţe de fier. Or fi toate golăniile revelate numai lor, dar consider că a venit timpul să ne lipsească cu aceste făcături oribile pentru că avem şi noi cap să gîndim. Cînd îţi toarnă în obraz asemenea minciuni, singura soluţie ca să scapi de obrăznicia lor este să pui mîna pe par.

     Aşa cum şi-au învîrtit numărul de la 4 milioane ieşiţi din Egipt, la 30000 după numai cîteva zeci de ani, tot aşa ne-au băgat nouă, mioriticilor carpatini pe gît uciderea celor 400000 de mozaici în Transnistria iar Guvernul şi Parladementul României nu şi-a pus întrebarea cît de mult mint aceste lepre – ştiind sigur că mint – ci au aprobat într-un cor de trădători aplaudaci, tîmpiţi şi tîlhari, infamia la adresa adevărului. Un principiu elementar de drept spune că orice acuză trebuie dovedită, numai acuzele mozaicilor nu trebuie dovedite pentru că ele sînt revelate şi constituie adevăruri divine. Dar la noi minciuna a ajuns divină iar de vină sînt găştile de lepre care îi conduc pe români ca vitele la cîrd şi din cînd în cînd mai trec turma pe la muls sau jupuit pe viu. După pofte şi nevoi ei jonglează cu informaţiile şi aşa cum observase Origene încă din întunericurile iudeo-creştinismului satanist, multe afirmaţii sînt absurde sau contrare celui mai elementar bun simţ. Filon spune că la începutul secolului l al erei noastre, numai în Egipt erau un milion de mozaici iar J. Flavius nu se lasă mai jos şi susţine că numai în Ierusalim în anul 70, romanii au măcelărit un milion o sută de mii de persoane cînd au cucerit oraşul. La ei minciuna a ajuns nu numai cel mai veridic adevăr dar şi cea mai puternică armă cu care luptă împotriva goimilor cap de lut.

     Textul ebraic al Torei spune că din Egipt au ieşit 600 de eleph, cuvînt care înseamnă clan/cap de familie, unitate militară şi mii. Deşi în trei generaţii este neverosimil ca o populaţie să crească de 10 ori – Moşe era strănepotul lui Iacov – să acceptăm povestea aşa chiar dacă suferă de deochi. Din cei 70 de urmaşi ai lui Iacov, fii şi nepoţi, peste 50 de ani ei au ajuns la 600 de capi de familie care se întorceau din Egipt în Canaan şi dacă acceptăm cam 5 membri de familie, iese un număr de 3000 de suflete. Realitatea cifrelor este confirmată de starea ivriţilor din timpul domniei lui Saul cînd a reuşit să adune o oaste de 600 de oameni pentru războiul cu filistenii, text care din neglijenţă nu a fost ,,periat” prea mult de către pricepuţii în revelaţii.

     Cum în faţa grecilor şi romanilor, ivriţii care au început să sufere rău de boala revelaţiilor pe care noi o ştim de făcătură, nu puteau veni cu un ciopor de 2000 de pîrliţi tăiaţi la abajur, fudulindu-se că ei sînt rădăcina neamului omenesc, au falsificat sensul cuvîntului eleph în mii(Ieşirea 12,37). Dar pentru că în acele vremuri sabia era singurul adevăr iar grecii şi romanii aveau cu ce se lăuda, fecioraşii lui Iahwe pentru a arăta că au fost şi viteji nevoie mare, au mai falsificat odată sensul real al cuvîntului eleph interpretîndu-l ca unitate militară de 1000 de oşteni(Numeri 1,47). Cu această uriaşă armată născută din scorneli şi condei drăcesc au purcel ei la ,,cucerirea” istoriei şi a lumii!!! Pe acest fals au născocit robirea Egiptului de către Iosif şi jefuirea ţării de ivriţi care doreau să plece cu aleluia şi înfrîngerea armatei egiptene. Tot pe această minciună a fost născocită şi cucerirea unei părţi a Canaanului de cele 400000 de săbii ivrite conduse de viteazul Ioşua. Şi după ce şi-au împărăţit neamul în baştina filistenilor, şi-au pus de o regalitate şi chiar un imperiu pe timpul lui David pînă al Eufrat iar urmaşul direct, Solomon ar fi clădit un templu ce a uimit lumea, dar şi alte halucinaţii care le-au trecut prin proorocie.

     În nebunia lor, aceşti păduchioşi se doreau a fi stăpînii lumii aşa cum scriu în Ieşirea 23,27 ,,Voi trimite groaza mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge, şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta.” Mai dau un citat cu această idee, care se găseşte aproape în fiecare pagină a scrierilor lor. Deuteronon 11,23-24 ,,Elohim va izgoni dinaintea voastră pe toate aceste neamuri, şi vă veţi face stăpîni pe toate aceste neamuri care sînt mai mari şi mai puternice decît voi. Orice loc pe care va călca talpa piciorului votru, va fi al vostru.” Pe această minciună criminală şi-au arogat ei dreptul sacru de a conduce şi jefui lumea în lung şi-n lat în numele lui Iahwe, adică al Satanei.

     3. Moşe a primit atît tablele cît şi cartea legii.  Povestea este rău încîlcită pentru că chiar ei au vrut să fie aşa. În Ieşirea 24, Iahwe îi spune lui Moşe că îi va da pentru luminarea poporului îndărătnic, ,,nişte table de piatră cu Legea şi poruncile pe care le-a scris pentru învăţătura lor(12).” Dar la 24,4 spune că ,,Moise a scris toate cuvintele lu Elohim. Apoi s-a sculat dis de dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui.” Cum erau toţi cam uituci şi cam zevzeci pentru că nu comunicau prin internet, dăm la 35,28 peste o altă situaţie: ,,Moşe a stat acolo cu Elohim patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mîncat deloc pîine şi n-a băut deloc apă. Şi Elohim a scris pe table cuvintele legămîntului, cele zece porunci.” Vedem că prima dată, drăguţul de Iahwe îi spune lui Moşe că le dă ivriţilor atît tablele cît şi Legea spre a le fi călăuză, dar chematul cum se întoarce la tribul lui, se şi apucă de scris şi într-o noapte dă gata Legea pe care o prezintă poporului. Se mai urcă odată pe muntele Sinai unde stă cu Elohim patruzeci de zile şi nopţi pentru a scrie cele zece porunci pe tablele de piatră. Şi să le fi scris în filigran tot nu aveau nevoie de atîta timp sau poate erau analfabeţi amîndoi –sigur ivriţii sufereau de acest păcat al ignoranţei – şi rău i-au trecut sudorile pînă au buchisit ei nişte semne pe piatră spre a le prezenta poporenilor ceva mîzgălitură. De atîta dragoste pe care ivriţii o purtau tablelor de piatră, acestea au dispărut nu după multă vreme împreună cu chivotul care le adăpostea. Apoi Moşe ,,A luat cartea legămîntului şi a citit-o în faţa poporului…Moşe a luat sîngele şi a stropit poporul zicînd: «Iată sîngele legămîntului pe care l-a făcut Elohim cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte».” Geţii, emeşii şi egiptenii aveau ca simbol al comuniunii dintre credincioşi şi divinitate, pîinea şi apa vieţii. Numai aztecii mai aveau un ritual asemănător prin cruzime, dar au fost condamnaţi ca satanişti de către catolicii spanioli care s-au ,,străduit” să-i civilizeze numai prin foc și sabie. Atît de scurtă le era memoria catolicilor că nu ştiau ce scrie chiar în textele sfinte venite toate dintr-un cult satanist al falusului?

     În scrierile profeţilor Ieremia, Ezechiel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Estera, Moşe nu este amintit deloc!

     Daniel îl aminteşte o singură dată cînd vorbeşte de cartea adevărului a lui Moşe care nu poate avea nici o legătură cu Tora, la fel şi Maleahi. Isaia în toată profeţia lui îl aminteşte indirect pe Moşe de două ori! Este greu de acceptat că profetul care a adus ivriţilor cartea legămîntului şi tablele cu cele 10 porunci, a intrat într-un nor de uitare totală la cei care se serveau de scrierile lui, sau altceva pute rău prin acele locuri şi nu trebuie să se ştie.

     Dar și minciuna are niște limite pe care dacă le întreci, atunci ori o iei peste bot ori ajungi o tîrîtură. Numai ivriții sprijiniți fără nici o reținere de greci și italici, au făcut din minciună și viclenie cea mai bănoasă afacere. Zic ei despre profetul întunericului Moșe în Ieșirea  la 31,18: ,,Cînd a isprăvit Adonai de vorbit cu Moșe pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră scrise cu degetul lui Elohim.” și 34,11: ,,Adonai a zis lui Moșe: «Taie două table din piatră cu cele dintîi și eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintîi și pe care le-ai sfărîmat»”. Însă în scrierrile lui Rabi Akiba(50-137 e.n.) amintit mai înainte spune spre iluminarea goimilor cap de lut, fiindcă cei din ceata lui Ucigă-l Toaca nu aveau nevoie decît de legămînt: ,,Toate comorile înţelepciunii au fost predate prinţului comorilor înţelepciunii Segansagael – Saoshyacant este Mîntuitorul la avestici de unde l-au luat  - şi toate au fost deschise în faţa lui Moşe pe muntele Sinai, astfel încît în timpul celor patruzeci de zile petrecute de el acolo, el a fost iniţiat în toate cele şaptezeci de aspecte ale celor şaptezeci de limbi”. Adică să ne lămurim și noi chiar mai mult decît vreau ei, Moșe nu a primit nimic de la Întunecimea Sa Iahwe, ci de la prințul înțelepciunilor întunericului din străfunduri Segansagael, iar ce scrie în Fără-Tora livrată goimilor sînt minciuni bucălate și tare late, dar născocite toate după secolului ll al erei noastre.

     4. Puterea regatului/imperiului lui David. Snoava este ticluită tot pe seama celor 400000 de săbii care au cucerit Canaanul conduse de viteazul Ioşua. Ca vrednic urmaş, David – în ebraică înseamnă comandant de oşti – supune neamurile siriene, arabe şi îşi înfige sabia victorioasă pe malurile Eufratului. Pe cît erau ei de fricoşi în faţa filistenilor de fugeau fără să-şi vadă călcîiele cînd Saul se lupta cu aceştia, viteazul David a ajuns stăpînul unei mari părţi din lumea antică. Povestea ar avea haz dacă am privi-o numai ca… poveste! Dar ea are pretenţia unui adevăr istoric de netăgăduit şi acela suflat în mare taină prin miracolul revelaţiei ce i-a bîntuit pe ei destul de des, dîndu-le mintea în turbare. Cum la ei pofticioşi de putere răsăreau oricînd, lăsîndu-se cu o trădare şi David a avut acest ,,privilegiu” cu fiul său Absalom care pleacă cu cîţiva tineri la Hebron călare pe măgari şi acolo uneltesc cum să fie stăpîni peste casa lui Israel. David, deşi bătrîn, aflînd de mişelie fuge desculţ din Ierusalim şi după ce merge ceva drum pe jos, un slujitor îi iese în cale cu doi măgari înşeuaţi pentru a-i fi pribegia mai uşor de parcurs. Adică împăratul care culca la pământ într-o bătălie zeci de mii de oşteni şi distrugea mii de care de luptă cu faimoasa lui oştire, a ajuns acum la bătrîneţe, să fugă desculţ fiind miluit de un slujitor cu un măgar pentru călătorie. Jalnică imagine şi de necrezut prin absurditatea ei, pentru că cei care au scris asemenea prostii aveau în spate autoritatea absolută a funcţiei de rabini şi cine îi contrazicea, însemna că huleşte şi era ucis cu pietre

     Astăzi niște îndrăciți arheologi ai Torei din Israel, dorind să dovedească unicele adevăruri ce colcăie în Făcă-Tora lor, s-au apucat să sape după scriptură să găsească palatul regelui de coada oii, David cel viteaz. Și tot săpînd ei după punct și virgulă cum zice la scriptură, numai hopa și minunea, urmele unor locuințe, dar nu de palate ci de colibe sau case foarte sărăcăcioase însă de la sfîrșitul secolului Vl î.e.n. adică de pe cînd au intrat sub stăpînirea persană, după care au început să se gudure pe lîngă noii stăpîni, unii ajungînd după mijlocul secolului V mercenarii acestora și chiar considerîndu-se ei stăpîni peste egipteni și filisteni.

     5. Templu lui Solomon şi stîlpii lui. În această acţiune de falsificare totală a istoriei, prezentînd-o ca pe o minune divină şi toată isprăvită numai cum porunceşte Iahwe, intră şi povestea templului construit de Solomon în Ierusalim cu ajutorul meşterilor fenicienidin Tyr. Deşi în Tora, templul este prezentat ca una dintre cele mai strălucitoare şi mai frumoase construcţii ale vremii, din ea nu s-a găsit o piatră care să corespundă cu descrierea făcută în texte. Dar în sud-vestul Siriei, în localitatea Ain-Dara – în apropierea izvoarelor Iordanului, sînt ruinele unui templu din secolul V î.e.n. Descrierea din Tora a templului lui Solomon, seamănă foarte bine cu multe  imagini ale acestor ruine.

     Mai apar şi alte informaţii dubioase în legătură cu această construcţie. În 1 Regi 7,21 aflăm că templul avea doi stîlpi în pridvor aşezaţi la dreapta şi la stînga. Pe monedele turnate în anul 134 e.n. în timpul răscoalei lui Simon Bar-Kochba care se proclamase rege al regatului Iuda, templu apare cu patru stîlpi la intrare şi nu este nici o greşeală de turnare în metal ci de turnare în minciuna din Tora. Şi tot aici mint ei că templul avea trei caturi, dar pe monede apare cu un singur cat. Vor spune că reconstrucţia făcută nu era identică cu originalul dar nici noi nu mai trebuie să acceptăm ca origini ale cunoaşterii şi religiei crucii, asemenea gugumănii. Pe monezile bătute în anul 132 î.e.n. templul apare cu doi stîlpi iar pe revers este un vas numit Arca Alianţei ori el este Vasul Cunoaşterii din scrierile trismegiste fiind identic cu Vasul Cunoaşterii de pe plăcuţa descoperită la Romula şi turnată înaintea cuceririi romane.

     Cu privire la refacerea acestei construcţii, pretinsă a fi distrusă de caldeeni în anul 580 î.e.n. Ezra spune în proorocire, că, după ce Cirus ll(557-530 î.e.n.) a cucerit Babilonul, le-a dat voie ivriţilor să se întoarcă în Iudeea, îndemnîndu-i să refacă templul construit de Solomon, restituindu-le şi obiectele de cult jefuite de Nabucodonosor. Spun ei că acest privilegiu l-au primit în primul an de domnie a lui Cirus şi pe deasupra o scrisoare de împuternicire care zice: ,,Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pămîntului şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda... Ori unde locuiesc rămăşiţele din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lîngă daruri de bunăvoie pentru casa lui Elohim care este la Ierusalim!” Cred că din text mai lipseşte porunca prin care netăiaţii împrejur trebuiau să le dea ivriţilor şi o pupătură în dos să afle gustul ,,adevăratei credinţe”. Minciuna este o golănie cumplită, la fel ca toate celelalte prin care ei şi-au plăsmuit pretinsa istorie. La Ierusalim au făcut ei un templu dar pe la anii 400 î.e.n. cît priveşte zapisul regelui regilor, cred că au avut ca model pentru plăsmuire, următoarea scrisoare în sumeriană, dată din porunca lui Cirus după cucerirea Babilonului în anul 539 î.e.n. După ce se laudă că a cucerit ţara Gutilor şi cea locuită de Manda, mai scrie: ,,Cît priveşte regiunile Aşur şi Sura, Agade şi Eşnuna, oraşele Zamban, Me-Turnu, Der, ca şi ţinutul Guţilor, tuturor acestor cetăţi sacre situate pe cealaltă parte a rîului Tigru, ale căror temple căzuseră în ruină de multă vreme, le-am redat chipurile zeilor aflate acolo şi am statornicit pentru aceste chipuri de zei temple permanente. De asemenea, eu adunat-am pe toţi locuitorii lor de mai înainte şi le-am dat înapoi sălaşurile… Fie ca zeii pe care i-am repus la loc în cetăţile lor sfinte să ceară lui Bel şi lui Nebo să-mi hărăzească o viaţă lungă şi fie ca ei să mă înfăţişeze lui Marduk… Pe toţi aceşti zei eu i-am aşezat într-un loc paşnic şi m-am străduit să le repar lăcaşele lor.”

     Nu se vede în scrisoare nici pomeneală de Ierusalim sau Iuda, deci ivriţii nu aveau la acea dată nici o trecere în faţa stăpînilor persani iar pretinsul lor regat nu exista decît în minţile bolnave de invidie şi ură împotriva celor mai vrednici decît ei. Mai este de făcut o remarcă plină de semnificaţie, nici un profet în lălăiala lor nu aminteşte clădirea templului aşa cum o descriu cu atîta încîntare în 1 Regi, text elaborat în primele secolele ale erei noastre și nu era recunoscut ca text sacru pînă la canonizarea de la Jamnia, după ce i-au trecut pe saducei prin sabie care se opuneau falsificării scrierilor vechi mozaice!!!

     Tot la acest rege de coada oii pus în basmele iudeilor și care stăpînea întreg Canaanul cu mînă de fier și ,,toiagul de domnie dintre picioare” (Facerea 49,10 ) mai găsim o altă făcătură ce trebuie nimicită. Spun ei plini de fală că ,,Numele îngerilor au fost aduse de iudei de la Babilon” atunci cînd s-au întors din vechiul loc al robiei acasă în Iudeea pe la anii 440-380 î.e.n., cum găsim mărturia în tratatul R’ash hashshanah, I,2 a Talmudului de la Ierusalim. Însă masa pentru jertfe din pretinsul templu al lui Șlomo/Solomon avea cu vrea 500 de ani la colțuri heruvimi și serafimi din aur, adică îngeri, cum găsim la Împărați(Regi) 6, 23 ,,În locul prea sfînt a făcut doi heruvimi de lemn de măslin sălbatic înalți de zece coți”, deci povestea faimosului templu este chiar numai o poveste. Au uitat să precizeze dacă îngerii din Babilon au fost cumpărați sau furați cum a făcut soția lui Iacov cu dumnezeii arameilor, adică statuetele de cult cînd au fugit din cetatea lui Nahor din Aram cum mărturisesc prin revelație hoția în  Facerea 31,19: ,,Pe cînd Laban se dusese să-și tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său și Iacov a înșelat pe Laban Arameul căci nu s-a înștiințat de fuga sa”.. 31, 30: ,,Dar acum odată ce ai plecat pentru că te topești de dor după casa tatălui tău, de ce mi-ai furat Dumnezeii mei?” Acest citat ne mai dezvăluie încă un fals făcut privind identitatea de neam a ivriților. Scriind că Iacov s-a dus în ținutul Aram la rudele neamului lui Avraam să-și caute soață, înseamnă că erau și ei de neam arameu, adică aramei sau arameeni cum scrie Strabon în Geografiaîși spuneau sciții ca neam. Ivriții s-au făcut aramei în Făcă-Tora lor, adică neam de sciți, ca să se bucure de favorurile noilor stăpîni, perșii rude apropiate ale sciților, care cuceriseră chiar și Egiptul în anul 525 î.e.n. sau poate este vorba de a doua cotropirea de către perși a acestei țări în anul 341 î.e.n. Și prin aceste dovezi arăt că tot ce pretind ei ca vedenii primite de la Iahwe, sînt numai minciuni și golănii care te înădușă cînd le citești, iar turbarea cazarilor care pretind că sînt cei mai semiți dintre semiți este un fals cum dovedește citatul de mai sus!

     6.Mitul facerii lumii.  Inclus în Tora și preluat de iudeo-creștini în Vechiul și Noul Legămînt este luat cu toptanul din cultura şi religia emeşilor/sumerienilor cînd o parte a teocraţiei iudeilor a ajuns datorită vitregiilor istoriei, deportată în Babilon la anul 580 î.e.n. dar asta numai după zisa lor fiindcă istoria spune altceva. Dumnezeul unic şi universal, acorporal şi atemporal, facerea lumii, facerea omului şi a femeii, alungarea din rai, Noe, potopul, renaşterea neamului omenesc, primirea tablelor de legi divine pentru ca pămîntenii să se poată guverna cu dreptate, toate sînt scrise pe tăbliţele de lut ale emeşilor, dar cu 2000 de ani înaintea şmecheriei ivrite. Nimeni nu ar îndrăzni să spună că aceste legende au fost luate de emeşi de la iudei dar toţi care au scris despre religia iudeilor sau a creştinilor mint cu neruşinare spunînd că acestea au fost creaţia poporului ales. Includerea acestor mituri în scrierile sacre mozaice s-a făcut foarte tîrziu pentru că nu aveau nici o legătură cu istoria lor sau cu sistemul lor de valori spirituale. În scrierea esenilor intitulată Apocriful Genezei găsim informaţii foarte diferite despre acest mit faţă de textele sacre ale iudeilor şi începe cu Enoh, omul iubit de Dumnezeu ce trăieşte în raiul numit Parwaim, Metuşalah este fiul acestuia şi locuieşte pe pământ împreună cu odrasla sa Lamech şi nora Batenoş. Cei doi căsătoriţi Lamech şi Batenoş au un copil pe care îl numesc Noe. Acesta ajunge la maturitate şi Dumnezeu îi spune că va da peste pământ un mare potop de apă pentru că lumea s-a înrăit iar el trebuie să-şi construiască o arcă ca să se salveze împreună cu neamul său. După trecerea potopului el începe să lucreze pămîntul cu fii săi – pe care nu-i aminteşte – cultivînd şi viţă-de-vie. O legendă asemănătoare este şi în mitologia noastră. După ce aduce mulţumiri lui Dumnezeu împreună cu toţi urmaşii săi, Noe împarte ţinuturi pentru fii lui şi începe cu Gomer(sciţii) care primeşte spre miază-noapte pînă la fluviul Tina/Don şi dincolo de el lui Magog(geţii). În scrierea esenilor primele popoare din istorie sînt sciţii şi geţii aşa cum îi găsim în informaţiile mitologice şi la vechii greci iar mitologia noastră spune că Noe era român. Vine povestea cu Abraham care spune că merge către miazăzi/sud pînă ajunge la Hebron unde stă doi ani apoi pleacă în Egipt datorită unei foamete cumplite ce a apărut în regiune, de unde se întoarce după zece ani. Are o discuţie cu Dumnezeu care îi hărăzeşte un ţinut întins ce cuprinde Palestina şi peninsula Arabia pînă la delta Nilului.

     7. Naşterea lui Abraham în oraşul Ur.  Povestea este susţinută de mulţi profesionişti ai minciunii atunci cînd nu vreau să spună adevărul, prostindu-i pe cei care nu gîndesc. În Facerea avem această informaţie pe care precupeţii de vorbe o învîrt cu atîta meşteşug: ,,11,26 La vîrsta de şaptezeci de ani Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. 11,31 Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Serai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Haldea, ca să meargă în ţara Canaan, şi au venit pînă al Haran şi s-au aşezat acolo. 12,1 Domnul zisese lui Avram: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta”. Chiar dacă Avram s-a născut în oraşul Ur din vechiul Sumer, neamul lui era în Haran în nordul Siriei iar casa tatălui său era tot în acest oraş. Ei au ajuns în Ur împreună cu turmele de oi şi capre pentru a fi păşunate în zone mai bune, dar obîrşia era oraşul Haran unde s-au şi întors după o perioadă de timp. Spune textul că au plecat din Haldea, o denumire stîlcită pentru Caldeea, ţinut de la vărsarea fluviilor Tigru şi Eufrat în mare şi care denumire apare în documentele asiriene în secolul X î.e.n. iar iudeii l-au cunoscut pe acesta şi nu Sumer dovedind că erau un popor recent in istoria locurilor respective. Avram vine în Canaan ca străin nu ca stăpîn pentru că ţinutul era locuit de hitiţi, filisteni şi alte neamuri, iar la scurt timp pleacă în Egipt cu toată familia sa, pentru că izbucneşte o foamete. Cînd ajunge în delta Nilului numită în texte Goşen, cere soţiei Sarah să spună slujbaşilor faraonului că este sora lui: ,,12,14 Cînd a ajuns Avram în Egipt, egiptenii au văzut că ne-vasta lui era foarte frumoasă. 12.15 Slujbaşii cei mai de frunte au văzut-o şi ei, şi au lăudat-o la Faraon, şi femeia a fost adusă în casa lui Faraon”. Peste faraonul din Tanis vin multe necazuri şi află de minciuna lui Avram care ar fi rădăcina răului, îl mustră pentru necinste, îi dă soţia înapoi cu toate averile dobîndite şi dregători ca să îl scoată din Egipt. Informaţia o găsim şi în Apocriful Genezei coloana XlX, 24: ,,veniră trei dintre dregătorii Egipetului, al faraonului din Tanis, cu privire la cuvintele mele şi cu privire la nevasta mea”.

     Ca să înţelegem plăsmuirea trebuie să mergem în istoria acestei ţări foarte cunoscută şi care nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Capitala Egiptului a fost la Teba în sud, pînă după domnia faraonului Ramses lll(1198-1166 î.e.n.), au urmat o serie de 8 faraoni în perioada 1166-1085 î.e.n. care au trebuit să facă faţă unor grave probleme sociale, răscoale, invazia popoarelor Mării, revolte ale soldaţilor şi atacurile libienilor. Către sfîrşitul acestei perioade statul a fost împărţit în două regate, unul a menţinut vechea capitală Teba în sud, iar cel din nord şi-a stabilit capitala la Tanis în delta Nilului. Dinastia XXl(Smendes Herihor 1085-1054, Psusennes l 1054-1009, Pinedjem Amenofis 1009-1000) este fondatoarea oraşului din mijlocul deltei Nilului unde s-au construit palate şi temple din piatră dar şi morminte regale. Ambele texte amintind că Avram a fost cercetat de dregătorii faraonului din Tanis înseamnă că el a venit în Egipt după anul 1085 cînd a avut loc divizarea efectivă a statului în două regate. Această realitate istorică infirmă şi gugumănia că Avram s-ar fi născut în Urul Sumerului, adică cu aproape 2000 de ani mai devreme! Tot la acest capitol al absurdităţilor istorice trebuie amintit că după întoarcerea din Egipt, Avram face război împotriva mai multor ,,împăraţi” de coada oii şi ajunge pînă la împărăţia huriţilor de la ,,marginea deşertului” iar după ce soţia îi moare el cumpără loc de mormînt de la hititul Efron. Ori aceste popoare intră în istorie odată cu imperiul hitit în secolul XVll î.e.n. şi nu după făcătura unor plăsmuitori iar evenimentele la care fac referire textele sînt după destrămarea acestui imperiu la mijlocul secolului Xll î.e.n. Mai amintesc şi informaţia că împăratul Amrafel din Sinear îl face rob pe Lot dar acesta va fi eliberat de către fratele lui Avram şi ceata de luptători care îl însoţea. Luptele s-au purtat undeva la nord de Marea Moartă iar textul spune că ţinutul Sinear este o regiune muntoasă la stînga Damascului. S-a spus totdeauna că acest Sinear este de fapt regiunea Sumer de la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Piersic pentru că numai aşa se poate dezvolta minciuna. În cosmogonia budistă muntele central al lumii este Sumeru în sanscrită şi Sineru în pali, termenii aratînd un munte şi un ţinut din jurul lui aşa cum era şi a ,,împăratului” Amrafel de pe lîngă Damasc. Cum neamul brahmanilor şi filistenii avea aceeaşi origine ca şi emeşii în munţii Carpaţi iar religiile lor venerau nişte divinităţi ale înălţimilor, termenul arătînd originea acestor culturi, akadienii l-au preluat folosindu-l pentru a desemna teritoriul locuit numai de emeşi arătînd că au venit acolo de undeva din munţi. În mitologia emeş avem duhul Sumugan/Sumukan – regele munţilor – care era o divinitate a cîmpiilor cu vegetaţie şi protector al turmelor de animale domestice sau sălbatice ce se hrănesc pe aceste locuri. În ambii termeni sume/sumu sensul este de marea putere a divinităţilor de pe înălţimi iar ru şi gan/kan înseamnă a îndruma, a conduce, stăpînire.

     8. Ieşirea din Egipt. Aşa cum este înfăţişată în scrierile sacre ale iudeilor şi creştinilor nu poate fi dovedită istoric şi orice om cu mintea acasă nu înghite asemenea snoavă ca adevăr de necontestat. După ce Avram închide ochii, urmaşii săi mai fac o şedere în Egipt care este şi conţinutul textului biblic. Iosif nepotul lui Avram este vîndut de fraţii săi către ismaieliţi de unde ajunge la un nobil egiptean. Îşi face stare în noua ţară ajungînd administratorul Egiptului şi îşi cheamă tatăl Iacov precum şi fraţii care i-au făcut acest rău. ,,1,1 Iată numele fiilor lui Israel intraţi în Egipt; au intrat cu Iacov fiecare cu familia lui: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Beniamin, Dan, Neftali, Gad şi Aşer. 1,5 Sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau şaptezeci de toate. 1,6 Iosif a murit şi toţi fraţii lui şi toată vîrsta aceea de oameni. 1,7 Fii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei. 1,11 Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses ca să slujească de hambare lui Faraon”. Dacă a treia generaţie a lui Avram erau şaptezeci de bărbaţi cînd au ajuns în Egipt nimeni nu poate accepta că după încă trei generaţii cînd s-a născut Moise, acest grup s-a înmulţit atît de mult încît ei au speriat populaţia locală şi pe faraon. Adică erau după zisa noastră cîtă frunză şi iarbă iar după realităţile din ţara lui Hapi, cîtă trestie şi papirus. Ei nu puteau fi mai mult de 500-2000 de persoane în cea mai optimistă variantă, adunaţi de la cel cu ţîţa în gură pînă la cel cu barba sură pentru că, după ce părăsesc această ţară şi petrec ceva vreme în deşert, se îndreaptă către Palestina dar se opresc la marginea ei fiindcă erau prea puţini să o poată cuceri. Te întrebi firesc: unde a dispărut acest puhoi uman sau a fost doar o mare minciună a unor neruşinaţi? Cum iudeii erau un popor de păstori, mînuirea armelor cerea o pregătire specială iar textele spun că ei se ocupau cu reparaţia unor edificii egiptene, spiritul belicos al acestora sau o pretinsă ură a localnicilor nu pot fi invocate ca argumente istorice pentru declanşarea unei represiuni. Poate că urmaşii lui Avram care s-au întors în Egipt în partea a doua a secolului Xl î.e.n. au participat şi ei ca alţi prădători la tulburările care măcinau regatul fiind alungaţi din ţară cu sabia. Informaţii din Tora vin să confirme această ipoteză la Ieşirea 3,21 care spune: ,,Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea egiptenilor; şi cînd veţi pleca, nu veţi pleca cu mîinile goale. 3,22 Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur şi haine pe care le veţi pune pe fii şi fiicele voastre. Şi veţi jefui astfel pe egipteni”. În continuare la 13,17 vedem şi cum au reuşit ivriţii să-i jefuiască pe egipteni: „…Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din Egipt”. În situaţia de criză în care se afla Egiptul, iudeii veniţi în ţară străină se pare că au dat o mînă de ajutor răsculaţilor sau prădătorilor şi nu au dorit să părăsească aceste meleaguri cu mîna goală. Că au făcut şi ei parte din ceata urzitorilor de rele şi a prădătorilor o spune chiar textul lor canonic ce se pretinde că a ieşit de sub peana divină a lui Iahwe cel milostiv şi drept. Te îngrozesc astfel de dreptăţi şi judecăţi divine. După ce şi-au făcut plinul, au luat-o spre deşert acolo unde egiptenii nu doreau să se plimbe în căutarea unora care se pricepeau mai bine la nelegiuiri. Au adăstat în acest mediu atît de ostil timp de 40 de ani, împreună cu salvatorul lor Moşe, încercînd să se cureţe de păcate Astfel purificaţi s-au îndreptat ciopor către ţara fără stăpîn pe care le-o hărăzise Dumnezeul lor, Canaan unde găsim la capitolul amintit mai sus, paragraful 23,28 cu următoarele: ,,Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta, şi voi izgoni dinaintea ta pe heviţi, hetiţi şi cananiţi. 23,29 Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să nu ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de cîmp. 23,30 Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, pînă vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpînirea ţării”. Palestina nu reprezenta nici 10% din populaţia Egiptului iar dacă iudeii s-au aşezat la pîndă şi prăsit în sudul extrem, astfel ca atunci cînd vor fi suficient de mulţi să-i poată ataca pe băştinaşi şi să le jefuiască casa şi ţara, atunci ei nu puteau fi niciodată un pericol pentru egipteni fiindcă erau prea puţini. Atît de puţini că puteau fi nimiciţi de fiarele cîmpului cum se scrie la scriptură! Ca să ne luminăm în această întunecime născocită de minţi ticăloase şi tiranice, vin tot la scriitura lor – Tora – pe care o consideră sfîntă şi pun un tras din Deuteronom 7,7 ce spune că Iahwe i-a ales pentru că erau cel mai prăpădit şi mai mic popor popor din lume: „Nu doar pentru că aţi întrece la număr pe toate celelalte popoare s-a alipit Elohim de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele”. La acea vreme primii lor regi Saul şi David au domnit după istoria scrisă de ei, la începutul secolului X î.e.n. la Ierihon în sudul Iudeei apoi la Hebron. În Samuel 6,1 ne spun şi cît de mulţi erau sub regele lor David: ,,David a strîns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel, în număr de treizeci de mii de oameni”. Dar mai fac o greşeală în plăsmuirea lor spunînd că egiptenii i-au ţinut ca robi, ori cercetările recente au dovedit că acest popor nu folosea munca sclavilor la ridicarea edificiilor publice ci numai munca ţăranilor şi meseriaşilor. În textul arătat mai sus, ei pretind de la femeile egiptenilor obiecte de aur şi argint precum şi haine ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată un rob. Cum egiptenii de rînd aveau în proprietate obiectele de preţ este exclusă starea de robie pe care o invocă iudeii în scrierile lor. Dacă regatul Egiptului a fost îngenuncheat de una sau două mii de păstori iudei iar această minciună are pretenţii de adevăr istoric şi divin atunci trebuie să acceptăm şi următoarea poveste ca veridică. Într-o zi, unui pui de antilopă urcîndu-i-se sîngele la cap şi ieşindu-i în cale un leu l-a alergat pînă l-a scos din savană pe Marele Rege fugărindu-l în deşert unde a murit de umilinţă şi foame. O altă mare gogoaşă legată de acest eveniment este despărţirea Mării Roşii pentru a trece poporul iudeu. În realitate această mare a fost unită de Marea Mediterană în secolul XlX prin construirea Canalului de Suez pe o distanţă de cîteva zeci de kilometri care în antichitate era deşert. În timpul domniei faraonului Menes pe la anul 3200 î.e.n. Marea Roşie a fost unită cu Marea Mediterană printr-un braţ al Nilului şi un mare canal construit de acesta. La mijlocul distanţei dintre cele două mări exista un mare lac - Ballah - unde au fost dirijate apele braţului Nilului pentru a face posibilă comunicarea cu Marea Roşie şi tot pe el se ajungea în Marea Mediterană. Cînd iudeii au ajuns în Egipt acest lac mai exista dar era mai mult o imensă mlaştină plină de stuf(Marea de Stuf -,,yam suf” din textul canonic mozaic şi Apocriful Genezei) iar canalul era umplut cu nisip. Iudeii spun că au robit din greu la construcţiile din cetăţile Pitom şi Ramses. Primul oraş este situat în apropierea lacului amintit pe vechiul braţ navigabil la marginea de sud a Deltei Nilului iar al doilea în partea de nord a Deltei în apropiere de Mediterana. Cum fuga sau ieşirea iudeilor putea fi făcută numai către răsărit, ei aveau în faţă stufăriile din Delta Nilului în nord sau a lacului din faţa oraşului Pitom în sudul deltei iar după depăşirea lor se întindea pînă în zare… deşertul, Marea Roşie fiind la cîteva zeci de kilometri la sud! Plăsmuirea a fost făcută de fariseii din Alexandria care au tradus Tora în limba greacă în primele secole ale erei creştine şi au introdus povestea despărţirii Mării Roşii de către Iahwe şi salvarea de sub sabia egiptenilor pentru a dovedi tuturor că numai ei iudeii sînt poporul ales de divinitatea întunericului să conducă lumea în numele fiorosului Iahwe. Grecii şi romanii nu i-au luat în seamă cu această nebunie! Dar istoria mai cunoaşte şi alte informaţii privind pribegia iudeilor în Egipt, venite din scrierile vechilor greci şi chiar a egiptenilor consemnate mai tîrziu dar care se referă la acest eveniment. Manethon, preot egiptean ce a trăit în secolul lV-lll î.e.n este autorul unei valoroase istorii a Egiptului care a circulat în antichitatea greco-romană fiind acceptată şi de egiptologii moderni, afirmă că iudeii au fost izgoniţi din Egipt, pentru că ,,acest trib de leproşi” a fost obligat la muncă pentru faraonul Amenofis dar s-au răsculat. Singurul faraon cu numele Amenofis Pinedjem care a avut capitala la Tanis a domnit la anii 1009-1000 î.e.n. Mai precizez că Tora a fost canonizată începîns cu secolul ll î.e.n şi s-a sfîrşit în secolului ll e.n. aşa că ei nu au fost împiedicaţi de nimeni să scrie în propria ogradă orice minune care suna bine în struna ,,poporului ales de Iahwe” chiar dacă în realitate era o mare minciună!

     9. Goliat din Gat. În Samuel 17 Războiul cu Filistenii avem descrierea uriaşului Goliat din Gat de 3,2 m. înălţime care a fost omorît de o piatră ce l-a nimerit în cap, aruncată din praştia lui David, viitorul rege al iudeilor. Textul descrie armura filisteanului astfel: ,,Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi în greutate de cinci mii de sicli de aramă. Avea nişte turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri. Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut şi fierul suliţei cîntărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui”. Dar descrierea armurii filisteanului seamănă foarte bine cu a hopliţilor greci din secolul Vl-V î.e.n. Îl mai contrazice pe plăsmuitor, imaginile săpate din ordinul faraonului Şeşonk l(950 î.e.n. – 929 î.e.n.) care a avut o campanie în nordul Iudeei împotriva aceloraşi filisteni. Ei sînt prezentaţi purtînd pe cap un fel de bentiţă/coroniţă cu pene, corpul era acoperit de o platoşă uşoară din piele, purtau un scut rotund şi mic iar ca armă de atac foloseau o sabie ce se îngustează către vîrf. Armura lui Goliat descrisă în text l-ar fi făcut să moară de căldură înaintea de a fi lovit cu piatra în frunte, aşa cum au păţit cavalerii europeni la Nicopole în confruntarea cu turcii din anul 1397. Dar acest Goliat din Gat a ajuns un fel de ,,ciuca bătăilor” pentru belicoşii iudei fiindcă la Samuel 21,19 este din nou ucis acelaşi Goliat din Gat, de data aceasta de către Elhanan sub domnia de bătrîneţe a lui David. Cum le trecea ivriţilor pe sub nas vreo bîzoiae plină de scandal, aceştia se şi înfăţişau la porţile Gatului şi îl poftea pe Goliat pentru o mardeală pe cinste! Asta nu aduce a revelaţie luminoasă ci a minciună golănoasă! Informaţii privind armamentul hopliţilor greci din secolele Vl-V î.e.n. dovedesc fără putinţă de tăgadă că marea plăsmuire s-a clocit începînd cu secolul V î.e.n. şi mai precis după războaiele grecilor cu imperiul persan. În armata persană erau mulţi mercenari greci care luptau cu armamentul lor tradiţional iar ivriţii deşi erau liberi să vină la baştina lor zălogită de întunecatul Iahwe, preferau să trăiască şi să-şi cîştige pîinea robiei printre Neamuri în oraşele persane. Aici i-au văzut ei pe hopliţii greci şi le-au rămas în minte ca oşteanul de neînvins, pe care l-a trimis la cele veşnice cu o piatră isteţul lor David. Iar povestea a fost ticluită după ce Nemeea şi-a propus să rescrie tot mentalul colectiv şi tradiţiile ivriţilor în făgaşul clocelilor lui drăceşti de stăpîni şi preoţi ai neamului omenesc.

     10. Jefuirea templului din Ierusalim. În Regi 5,1 Zidirea Templului găsim informaţii despre primul lăcaş de cult al iudeilor construit de Solomon pe la anul 950 î.e.n. Pereţii sînt plini de basoreliefuri, iar altarul era străjuit de doi heruvimi, faptă considerată o blasfemie după Ieşirea 20,4 care cuprinde porunca a treia a lui Iahwe ,,Să nu-ţi faci chip cioplit nici o înfăţişare a lucrurilor care sînt sus în ceruri sau jos pe pămînt, sau în apele mai jos decît pămîntul”. Pereţii au fost acoperiţi cu aur la fel toate obiectele de cult erau din aur şi spun ei că au fost jefuite după moartea lui Solomon de către faraonul Şeşonk l cînd a făcut război cu filistenii pe la anul 930 î.e.n. sau poate mai înainte cu ceva ani. Dar aceleaşi obiecte de cult ale lui Solomon mai sînt prădate odată în anul 586 î.e.n. de către Nabucodonosor cînd cucereşte Ierusalimul şi îl duce în Babilon pe regele Ioaichin împreună cu fruntaşii iudeilor. Povestea nu se leagă deloc, ori templul nu a prea existat ori prădătorii nu au fost meseriaşi. La fel este situaţia chivotului Legii – principalul obiect al cultului mozaic – construit de Moise, adus de David la Ierusalim, pus în Templu de către Solomon şi dispărut fără urmă după moartea acestuia. Ili, marele preot la geţilor sau Învăţătorul din Evanghelia esenilor, crucificat în anul 30, care cunoştea bine Tora, le-a spus iudeilor că ei trăiesc după învăţăturile lui Moise nu după Legea lui Iahwe, deci povestea cu tablele de legi şi   chivotul încă nu erau născocite pentru uzul Neamurilor după cum dovedesc scrierile esenilor.

     11. Copierea unor texte din alte culturi. Dau în continuare pasajul următor din Avesta. ,,Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta din cer semnul Fiului Omului, toate seminţiile pămîntului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii săi cu trîmbiţa răsunătoare, ei vor aduna pe aleşii lui din cele patru vînturi, de la o margine a cerului pînă la cealaltă. Adevărul vă spun că nu va trece neamul acesta pînă se vor întîmpla toate aceste lucruri. …Şi voi fiţi gata…Ferice de robul acela pe care stăpînul îl va găsi credincios şi înţelept; a cărei soartă va fi soarta făţarnicilor, acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”. Dacă textul va fi comparat cu Evanghelia după Matei 24,29-46 vom vedea că sînt copiate rînduri şi paragrafe fără nici o supărare chiar dacă hoţia ori plagiatul se vrea revelaţie! La fel stau lucrurile şi cu Apocalipsa lui Ioan cel hoţoman care a copiat cu grămada din Cartea esenă a revelaţiilor dar se burzuluieşte cu obrăznicie că toată scriitura este revelaţie după ce a fost el înălţat la ceruri. Oare de ce nimeni pe pământ nu v-a recunoscut această înălţare pînă ce grecii şi italicii în anul 381, prin sabie şi pîrjol au impus popoarelor imperiului făcătura iahvistă.

12. J. Flavius scrie în Antichități iudaice că saduceii nu recunoșteau nemurirea, îngerii și judecata de apoi și interziceau sub aspră pedeapsă orice reprezentare din ceruri sau de pe pămînt, respectînd preceptele vechi de a nu-ți face chip cioplit. Dar cînd descriu tartorii în Făcă-Tora templul pretins zidit de ȘLOMO, spun că altarul Talpei Iadului avea la capete heruvimi și alte dihănii, de unde se vede că toată scriitura, adică făcătura este după ce i-au tras în sabie pe saducei în timpul războiului civil din 66-70 al erei noastre.

     Gravele contradicţii şi absurdităţi din scrierile mozaicilor au fost comentate de unii gînditori încă de la sfîrşitul secolului XlX, cu toată opoziţia bisericii.

     La începutul anului 1888 apărea la Paris, cartea Primele civilizaţii ale Orientului de opt sute de pagini, scrisă de Gustave le Bon după o documentare de 15 ani prin şantierele arheologice din Orient care abia atunci dezvăluiau faţa necunoscută a acestei regiuni. Lucrarea a stîrnit foarte mari supărări în rîndurile Frăţiei lui Israel din Franţa, pentru că autorul nu numai că nu amintea de ivriţi ca singurii ziditori ai vechii civilizaţii creştine şi mari civilizatori ai Orientului, dar îi reduce la o pegră a istoriei care n-a făcut decît rău pe unde şi-au tîrît existenţa gregară. Gîlceava dintre mozaici şi Gustave le Bon a apărut în Revista ştiinţifică din Paris în lunile septembrie – noiembrie a anului 1888.

     Scrie le Bon despre ivriţi: ,, Mozaicii nu au avut nici arte, nici ştiinţe, nici industrie şi nici alte elemente care constituie o civilizaţie. Nu şi-au adus niciodată nici cea mai mică contribuţie la edificarea cunoştinţelor omeneşti. Niciodată nu au depăşit acea stare de semi-barbarie a popoarelor care nu au istorie. Dacă în cele din urmă au avut oraşe, motivul a fost acela că, în mijlocul unor vecini ajunşi la un grad de evoluţie superior, condiţiile de existenţă le-au impus necesitatea acestora. Dar iudeii erau profund incapabili să-şi construiască singuri oraşele, templele, palatele, iar în perioada de apogeu a puterii lor, sub domnia lui Solomon, au fost obligaţi să-şi aducă arhitecţi din străinătate, muncitorii şi meşteşugarii care nu aveau nici o emulaţie în sînul poporului lui Israel… Toate cunoştinţele lor se mărgineau la creşterea animalelor, cultivarea pămîntului şi mai ales traficul de mărfuri. De altfel, prosperitatea lor n-a durat decît o clipă. Intoleranţa şi instinctele lor rapace i-au făcut să devină insuportabili pentru toţi vecinii, iar aceştia din urmă i-au coborît cu uşurinţă la rangul de servitute. De altfel, iudeii au trăi în permanent în cea mai înspăimîntătoare anarhie, iar trista lor istorie nu este decît înşiruirea unor orori de tot felul: prizonieri tăiaţi în bucăţi de vii sau fripţi în cuptoare, regine aruncate cîinilor să le mănînce, populaţiile unor localităţi întregi masacrate, inclusiv, femeile, bătrînii şi copiii. Nici chiar asirienii n-au demonstrat vreodată o mai mare ferocitate.’’

     Spune le Bon despre Vechiul și Noul Legămînt că au fost citite de milioane şi milioane de oameni şi ,,fiecare a interpretat-o după bunul său plac fără a-i descoperi însă sensul real”. Afirmaţia lui nu numai că este corectă, dar te uimeşte curajul argumentaţiei şi dorinţa de a înfrunta dogmatismul şi fanatismul mozaicilor şi al iudeo-creştinilor pentru demascarea minciunii şi hoţiei făcută în urmă cu aproape 2000 de ani pe care francezul o intuia. ,,Fără îndoială, un asemenea fenomen de imaginaţie deformată, nu se va mai repeta niciodată, pe o scară atît de amplă, în istoria omenirii. Paginile în care generaţii după generaţii de oameni au ştiut să găsească cele mai sublime învăţături morale nu sînt decît descrieri a dezmăţurilor şi masacrelor care constituie adevărata istorie a iudeilor. Vicleşugurile lui Iacob, incestul fiicelor lui Lot, adulterul lui David, prostituarea în locuri sfinte, execuţiile nemiloase şi toate cronicile nesemnificative ale unui popor barbar le propovăduiesc de două mii de ani popoarele creştineA fost necesar un miraculos proces de imaginaţie din partea naţiunilor ariene pentru a-şi recunoaşte Dumnezeul universal şi binevoitor în trăsăturile întunecatului şi ferocelui Iahwe, idolul obscur al obscurului trib beni-Israel, cel care pretinde mereu sacrificii, holocausturi, carne friptă şi sînge… Incestul cu sora, cu propria mamă, relaţiile intime ale bărbaţilor între ei şi ale femeilor între ele, bestialitatea sub toate formele, acestea erau păcatele cele mai uzuale ale rasei israelite, căreia Tacitus i-a remarcat nesăţioasa senzualitate’’.

     Te întrebi cu uimire de ce asemenea informaţii sînt cu atîta grijă dosite sau ocultate pentru că nu dau bine la putoarea ,,poporului ales”! Şi iarăşi francezul intuieşte corect rolul jucat de biserica iudeo-creştină la începuturilor ei în răspîndirea scrierilor mozaice. ,,Istoricii iudei, care au scris cu mult timp după consumarea acestor evenimente, exagerîndu-le în proporţie considerabilă, le-au amplificat chiar mai puţin decît avea să o facă Biserica creştină’’. Oricine gîndeşte cu propria minte, îşi dă seama că fără impunerea iudeo-creştinismului ca religie de stat în imperiul roman la anul 381, mozaismul avea soarta tuturor celorlalte culte antice, adică ar fi dispărut.

     Despre societatea modernă care încerca să scape din chingile dogmaticii religioase le Bon spune: ,,Omul modern este încă apăsat de povara unei eredităţi foarte grele. De aproape două mii de ani, influenţele ereditare au închis sufletele Occidentului în tipare care încep să crape, dar sînt încă foarte trainice. Trecutul a lăsat în spiritul nostru amprente pe deasupra cărora valurile timpului vor trebui să treacă în repetate rînduri, pe parcursul secolelor, pentru a le şterge’’. Cînd le Bon şi-a scris cartea, culturnici occidentali admiteau istoria greacă, istoria romană şi istoria iudeilor ca temelie a istoriei europene. Nici în prezent situaţia nu este schimbată fundamental, şi chiar dacă azi pretenţiile mozaicilor sînt privite ca o glumă de majoritatea istoricilor, mai sînt unii care scriu istorii revelate.

     Despre ideile din Noul Legămînt scrie: ,,Marea concepţie a carităţii universale şi pesimismul sumbru care au stat la baza concepţiei lui Iisus, la fel cum stătuseră la baza doctrinei lui Budha cu cinci sute de ani în urmă, nu aveau nimic semit. Asemenea principii nu puteau fi concepute de micul popor iudeu, intolerant, egoist, vanitos şi feroce”. Şi aici bunul simţ şi cultura l-au ajutat pe le Bon să tragă concluzia corectă cu privire la conceptele lui Iisus, iar astăzi sînt zeci de studii care au dovedit că textele nu numai că sînt ,,inspirate” din scrierile esenilor, dar sînt copiate şi bucăţi din ele.

     Lui le Bon îi răspunde profesorul mozaic Félix Hément printr-un articol publicat la 20 octombrie în aceeaşi revistă, unde neagă toate afirmaţiile acestuia, urcîndu-şi neamul ca model de moralitate, bunătate şi civilizaţie pentru ,,misiunea de a iniţia lumea în legea morală.” Şi astăzi toţi lătrătorii stipendiaţi ai mozaicilor spun aceleaşi tîmpenii. În lucrarea Cabala apărută la Geneva în anul 1972 şi scrisă de A. Şafran, fostul rabin şef al Românie, la pagina 12 găsim zicerea: ,,Fiecare om în parte şi fiecare popor ca colectivitate, este îndatorat să menţină legătura cu Dumnezeu. Această sarcină revine în primul rînd lui Israel. Căci acest popor este partea Adonai; Iacob este partea moştenirii sale, afirmă Tora. El se află în centrul lumii, este inima naţiunilor. Prin existenţa sa el realizează planul pe care Elohim la prevăzut în clipa creaţiei”. Că ei au un plan împreună cu Iahwe privind stăpînirea lumii, este o informaţie pe care o poate înţelege oricine, dar de ce să fin toţi robii lor şi să le acceptăm această otravă!

     Le Bon îi răspunde profesorului mozaic, printr-un articol din 10 noiembrie 1888 apărut în aceeaşi publicaţie din care dau cîteva citate. ,,Nici un popor nu a lăsat moştenire, de altfel, o carte care să conţină povestiri atît de obscene ca acelea care se găsesc pe fiecare pagină a Bibliei. Putem parcurge toate celelalte cărţi religioase ale lumii, cum ar fi Vedele, Avesta, scrierile budhiste, Coranul, etc., fără a mai găsi nicăieri aşa ceva. Majoritatea acestor cărţi sînt cu mult anterioare Bibliei, şi totuşi conţin precepte de o moralitate cu mult superioară celei a cărţii iudeilor… Domnul Hément, asemenea tuturor coreligionarilor săi de altfel, îşi face o ideii destul de aparte cu privire la rolul iudeilor, cînd ne asigură că istoria israeliţilor este în realitate istoria omenirii. Dacă domul Hément doreşte să-şi dea osteneala de a citi cartea din care a criticat un extras, dumnealui va vedea că istoria, aşa cum se degajă din cercetările arheologice moderne, diferă considerabil de ceea ce a putut învăţa el din manualele elementare pe care continuă să le redacteze colegii lui şi care se folosesc în învăţămînt. Numai în aceste cărţi infantile(cu adevărat dezonorante pentru profesorii de la Universitatea noastră) mai vedem istoria lumii începînd cu aceea a israeliţilor, cînd cu mii de ani înaintea lor înfloreau, pe malurile Nilului şi pe cîmpiile din Chaldeea, imperii puternice şi civilizaţii strălucitoare.’’ Cum le Bon nu ştia ce se ascunde sub această acţiune de maculare a memoriei colective, istoriei şi culturii goimilor, voi da în continuare cîteva citate din Protocoalele Înţelepţilor Sionului, noul lor program de luptă împotriva Neamurilor, aprobat în Congresul francmasoneriei din anul 1897 ţinut la Basel, cu care începea Noul Veac al Răzbunării Mozaice. Capitolul XVl ,,Cu scopul de a nimici toate forţele colective în afară de ale noastre, vom desfiinţa Universităţile, prima etapă a colectivismului şi vom întemeia altele, într-un nou spirit. Conducătorii şi profesorii lor vor fi pregătiţi în taină pentru munca lor, prin programe de acţiuni secrete şi amănunţite, de la care nu se vor putea abate întru nimic. Vor fi numiţi cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi în întregime dependenţi de guvernămîntVom şterge din amintirea oamenilor toate faptele vremurilor apuse, care nu ne sînt plăcute, nepăstrînd decît pe acelea care zugrăvesc greşelile guvernelor creştineSistemul înăbuşirii gîndirii e deja în vigoare, în aşa numitul învăţămînt prin imagini, care are menirea de a transforma pe oameni în animale blînde, care nu cugetă ci aşteaptă reprezentarea în imagini a lucrurilor pentru a le înţelege… În Franţa, unul din cei mai buni agenţi ai noştri, Bourgeois, a proclamat deja noul program de educaţie prin imagini”. Dacă Hément nu era chiar cel mai bun falsificator, nu înseamnă că nu-şi făcea treaba cu osîrdie mozaică. Mai zică cineva că Protocoalele sînt scorneala ohranei ţariste care se ocupa în amănunt de scrierile lui le Bon. Francezul a observat fenomenul ce îl îngrozea dar nu ştia cum s-a născut şi cum se manifestă pentru că nu făcea parte din masoneria mozaică, privilegiu de care se bucurau profesorii mozaici de la Universitatea din Paris pe care îi acuza de ticăloşii. El constata doar efectele manipulării istoriei în defavoarea poporului francez. Nouă, astăzi, aceeaşi mozaici, prin cozile lor de topor din codrul mioritic, ne aplică un program asemănător de falsificare a istoriei făcut numai pe banii noştri şi în favoarea lor! Ca să dovedesc faptul că şi astăzi se sumeţesc cu conspiraţia împotriva neamului omenesc, mai dau un citat din Cabala scrisă de A. Şafran, unde la pagina 14 ni se întunecă mintea de atîta lumină mozaică. ,,În felul acesta fiecare membru a lui Israel ia parte la funcţia cosmică a întregului popor. Tora a fost prevăzută înainte de crearea lumii; ea înglobează atît constituirea lumii cît şi constituirea lui Israel. Dacă Tora n-ar fi existat, lumea n-ar mai fi fost creată: dacă Israel n-ar fi fost, lumea n-ar fi dăinuit. Lumea a fost concepută pentru ca Tora să fie înfăptuită de geniul omenesc în totalitatea lui. Şi dacă aceasta n-o aplică încă, Tora este încredinţată celui mai vîrstnic din marea familie omenească, lui Israel; fraţii săi îi vor urma exemplul. Tora şi Israel sînt chiar condiţiile creaţiei, scopul acesteia este înscris în Tora şi se exprimă prin Israel. Poporul acesta trebuie să înfăptuiască o sarcină mai mult decît universală: o sarcină cosmică. În calitate de lege cosmică, Tora conţine, pînă şi în literele şi accentele sale, însăşi forţele care domnesc asupra lumii naturii şi principiile care guvernează viaţa morală a fiecărui israelit şi care sînt destinate oricărui om şi tuturor popoarelor.” Dacă ar fi zurba unui individ de la balamuc, am arăta condescendenţă, dar urătura este a unuia dintre cei mai mari specialişti ,,în ştiinţele Torei” şi înfocat luptător pentru victoria finală a lui Israel asupra neamului omenesc!

     Revin la gîlceava lui le Bon cu profesorii mozaici de la Universitatea din Paris unde Hément îl acuză de fanatism anti-religios, pentru că atunci încă nu apăruse moda mozaicului semit. Acum dacă faci aceleaşi afirmaţii eşti acuzat de antisemitism, fascism, naţionalism, antiholocaustism şi antipupincurism.

Le Bon îi aminteşte profesorului mozaic faptul că şi prin alte ogrăzi s-a observat că sub tufe de bălării apărute din senin, s-au încuibat şărpării sataniste dar veghetorii nu au stat cu mîinile în sîn şi au zăpsit mişelia. ,,Dacă nişte naţiuni atît de civilizate ca ruşii şi germanii îi înlătură cu grijă din funcţiile publice şi din armată şi fac tot posibilul pentru a se debarasa de ei, cauzele nu sînt credinţele lor ci sentimentele particulare cu privire la rasă…. Israelitul nutreşte contra creştinului o ură neabătută, pe deplin justificată de altfel de repulsia pe care o stîrneşte de aproape două mii de ani. Prin forţa sa de asociere, el formează un stat în stat şi, în puţinele ţări unde nu este tratat ca un străin, va ajunge să asimileze cea mai mare parte a puterii şi a avuţiei publice’’.

     Acest crez al lor l-au afirmat în public, tartorii Cremieux şi Montefiore în Apelul lor din anul 1860 prin care cereau mozaicilor să pornească ultimul asalt împotriva creştinilor şi să-i sufoce pe toţi prin puterea Frăţiei lui Israel şi a lui Iahwe. El a fost dezvoltat în Protocoale şi în ideologia bolşevică, toate urzelile fiind numai din rădăcină mozaică. Cînd defilezi cu Satana te numeşti numai satanist şi nu salvatorul umanităţii!

 

 

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN