O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Creștinismul arimin - Secțiunea 2

     Ca dovadă a înfloriri ariminismului/mitraismului la Roma în timpul împăratului Nero, sînt informaţiile venite chiar de la un duşman al acestui cult, Saul, care ajungînd de nevoie în capitala imperiului roman pentru a fi judecat de cezar, scrie plin de supărare despre unii iudei şi greci, ce îi deveniseră prieteni de maimuţăreli deşarte, în Epistola lui Pavel către romani la 1,23 că: ,,au schimbat slava lui Iahwe nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare”. Dar descrierea icoanei de către ofuscatul fanatic ivrit este a unei plăci votive mitraice care era aşezată pe altarul de cult din incinta mitreumului cum s-au găsit în unele situri arheologice, iar aceasta dovedeşte că religia geţilor avea în anul 61 al erei noastre la Roma atît lăcaşe de cult cît şi adepţi, unii chiar dintre turbăcioșii iudei care s-au cam săturat de cotizări la templu, de întuneric şi întunecimi, dîndu-se și ei ca mulți alții din imperiul roman, mai spre lumină din lumina geţilor. Cinste lor!

     Descoperind de ce ,,mişelii şi trădări” faţă de Iahwe sînt în stare unii tăiaţi împrejur cît şi grecii cu minţile aburite de aiurelile fariseului Saul, autorul ars la rînză scrie la 1,25 că: ,,au schimbat în minciună adevărul lui Elohim şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci.’’ O asemenea atitudine o găsim după vreo 330 de ani şi la întunecatul iudeo-cretin Augustin care îşi îndemna turma să se roage creatorului ceresc şi nu soarelui ca păgînii, de parcă ar fi pe pământ alţi păgîni decît slujitorii Satanei cu toţi uciganii lui!

     La cîtă făcătură au făcut ivriţii, l-au întrecut chiar şi pe Făcătorul lor!

     Plutarh(46-126) aminteşte în scrierile sale despre cultul mitraic ce îşi făcuse apariţia în peisajul religios destul de cosmopolit al Romei dar prima inscripţie închinată acestei divinităţi datează sigur din perioada Flavilor(69-96). Trupele împăratului Vespasian(69-79) practicau acest cult la Carnuntum(Petronell în Austria) pe Istru în Panonia Superioară, provincie locuită de geţi şi care a ajuns sub stăpînire romană în anul 9 î.e.n. În anul 71 sau 72 în acest oraş a fost trimisă legio XV Apollinaris care a construit pe malul Istrului –apă sfîntă la geţi – o peşteră semicirculară ca lăcaş de cult pentru Mitra, unde s-a descoperit o inscripţie votivă închinată lui Sol Invictus(neînvins) de un soldat numit Barbarus – Străinul. În latină cuvîntul sol are sensul de  soare şi figurat de om strălucitor, adică cel născut din fulger sau lumină aşa cum este legenda lui Mitra. Pentru că latinii neavînd un cuvînt pentru conceptul religios ,,fiul luminii”, au folosit ceva asemănător din teologia lor.

     În anul 28 al erei noastre a fost ocupată de către trupele romane şi Moesia, iar în anul 106 a fost ocupat de către romani o treime din regatul geţilor cu capitala la Sarmisetuza. Ori geţii erau la acea dată, cel mai numeros popor al Europei antice iar mulţi dintre ei au fost înrolaţi cu forţa în armata romană cum ne lasă mărturie şi scrierea lui Arrianus, amintită mai înainte. Plecînd de la baştina mioritică ei şi-au dus în bejenia militară şi religia strămoşească aşa cum o arată atît de limpede tăbliţele de plumb dar şi unii autori antici. Însă fel de fel de tîrîturi fără neam şi ţară, ne spun că religia mitraică a fost adusă pe meleagurile noastre din Capadochia, din Persia din Sulavesela numai nu unde s-au descoperit cele mai multe inscripţii – o treime din totalul acestora au fost găsite în ţinuturile locuite de geţi – Panonia, Moesia şi Dacia. Mai amintesc pentru vechimea cultului în imperiu, un grup de marmură închinat lui Mitra de către un sclav al lui T. Claudius Livianus ce a fost prefect pretorian în anul 102.

     Traian, după ce a răzbit pe geţii cei nemuritori în războiul din anul 106, a scris pe soclul statuii sale aşezată pe Columnă – terminată în mai 113 – o zicere care spune: ,,Senatus Populusque Romanus, imperatori Caesari Divi Nervae fillio Nervae Traiano Augusta Germanico, Dacico, Pontifici Maximo, tribunicia potestate XlV , imperatori Vl, consului Vl”. Şi în română tălmăcirea sună aşa: ,,Senatul şi Poporul roman, Împăratului Caezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, învingătorul Marelui Preot, avînd pentru a patrusprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei.”. Nici un împărat roman nu s-a lăudat că a învins vreun mare preot iar dacă el a făcut-o însemnă că Marele Preot din Sarmisetuza avea o organizaţie întinsă mult în afara statului get şi el a distrus-o în totalitate. Dar înainte de a înţelege de ce hispanicul Traian se lăuda că a învins un mare preot să explic funcţia de pontifex maximus în imperiul roman.

     Marele preot la romani - pontifex maximus – era şeful colegiului de pontifi şi cea mai importantă personalitate sacerdotală în statul roman, ales în această funcţie pe viaţă. Titulatura a fost preluată în anul 12 î.e.n. de către Augustus şi deţinută apoi de toţi împăraţii pînă în anul 383 cînd ultimul deţinător, împăratul get Graţian a fost asasinat la ordinele episcopului iudeo-creştin de Milano, Ambrosie, iar funcţia a revenit acestuia. Prin această funcţie, împăratul controla toate cultele din imperiu şi nimeni nu putea să scoată din pălărie în public vreo trăsnaie zurlie ce avea pretenții de revelații, fără edictul lui pontifex maximus. În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Legea era se pare, valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii pentru că fanaticii farisei împreună cu leprele lor iudeo-creştine îşi arătau obrăznicia în public. Nici un cult nu era recunoscut în imperiu şi nu puteau funcţiona fără această autorizaţie specială din partea împăratului care era şi marele preot.

     Roma avea separat organizat un colegiu numit pontifices – pontifi, cel mai important colegiu sacerdotal, format iniţial din 3, 9 apoi 15 preoţi, în frunte cu un pontifex maximus. Pontifii aveau ca îndatoriri, supravegherea cultelor oficiale şi private şi de aici vine supărarea lui Tertulian pe la anul 200 că iudeo-creştinii erau ţinuţi în îngrădirea cultului privat chiar dacă alţii mint că erau peste tot crăcănaţi în imperiul roman şi pînă la marginile pămîntului.

     Distrugînd Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza, Traian a vrut să arate tuturor şi posterităţii că zeii Romei au fost mai puternici decît cei ai geţilor şi astfel i-a învins, iar el ca mare preot al acestor zei este cel mai puternic din lume. Aceasta este explicaţia textului cu pontefex maximus de pe soclul columnei pe care istoricii români îl țin ciudat, îl fac uitat, ferindu-se de el să nu dea în sminteală!

     Amintesc faptul că scapeţul ivrit, rabinul Apolo care s-a făcut stăpîn pe centrul de l-a Qumran pe la anul 26, şi-a luat titlul tot de ,,Mare Preot” chiar dacă tartorul religios de unde venea el, se numea Rabin şef, prin această diversiune urmărind să-şi subordoneze toate locurile unde locuiau esenii, numai că ticăloşia nu i-a reuşit.

     Acum înţelegem şi unul din motivele necunoscute de istorie, de ce Traian a vrut să distrugă statul get. Fiind mare iubitor de mozaici, el a primit bani foarte mulţi de la aceştia după ce le-a acordat cetăţenia romană, astfel ca împreună, unii cu sabia şi alţi cu punga, să distrugă şi religia geţilor. La plăsmuirea pe care au pus-o la cale ivriţii de a se impune ca religie majoritară în imperiul roman, ei trebuiau să distrugă religia geţilor ce era deja răspîndită în multe regiuni ale statului şi chiar la Roma. Iar ceea ce a făcut Traian după cotropirea Geţiei, dovedeşte din plin această idee. În anul 112 acelaşi împărat a dat un edict prin care interzicea creştinismul spun plăsmuitorii de istorii iudeo-sataniste, dar acum ştim că era vorba de religia crucii sau creștinismul arimin care era de fapt religia geţilor de la strămoşul lor Părintele Eno şi nu cum mint de 1600 de ani secăturile ce trăiesc numai din negoţul cu vorbe!! Că edictul nu se referea nici la mozaici şi nici la turbăcioşii lor schismatici zeloţii farisei sau iudeo-creştini, o dovedesc informaţiile pe care le voi da în continuare să mai facem un strop de lumină în întunecimile Satanei.

     Ioannes Malalas(491-578) a scris o Chronografie, un fel de istorie universală care este o sursă de informaţii foarte interesantă pentru acest subiect unde la Xl ne lasă mărturia: ,,Pe cînd Traian se afla în Siria, în Antiohia, şi se ocupa de afacerile statului, a primit o scrisoare de la Tiberian, prefectul Palestinei, concepută în termenii următori: Neînvinsului Caesar, Preadivinului Împărat Traian. Însărcinarea ta de a pedepsi pe galatienii care mi se prezintă ca creştini, am adus-o întru cît mă priveşte la îndeplinire. Dar ei vin de la sine la tortură şi la moarte şi cu toate îndemnurile şi ameninţările mele, spre a-i abate de a mi se preda, n-am izbutit pînă acum. De aceea Maiestatea Ta neînvinsă, să hotărască în această privinţă. Traian, a dat ordin lui Tiberian şi celorlalţi prefecţi, ca pe viitor să se abţină de a ucide pe creştini. Astfel pentru cîtva timp creştinii putură să răsufle în linişte.” Ori înscrisul istoric din jurul anului 110, desfiinţează minciuna ivritului Saul scrisă în Faptele apostolilor la 11,26, şi care pretinde că primii creştini au fost numai iudeii tăiaţi împrejur din cetatea Antiohia.

     Să ne uităm în istorie cine erau aceşti creştini din Galatia ca să înţelegem pe unde şi cum s-a făcut falsul. Tăbliţa 11 turnată pe la mijlocul secolului lV î.e.n. ne spune că un geţişor de soi din acela pios, s-a dus în ceva vizite preacucernice la veseloşii gali ce locuiau printre şatrele geţilor în acele vremuri din Geţia şi Mesia. Şi spune el că a avut trecere chiar la rigă pe care l-a binecuvîntat ,,cu vin şi pîine strămoşească şi l-a numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare”. În anul 275 î.e.n. mustăria geţilor cu galii cei veseli s-a înăcrit rău şi a dat în fiert, astfel că zburdalnicii au putut fi potoliţi numai cu sabia şi poftiţi să-şi mute şatrele dincolo de Dardanele. Prietenia s-a spart şi galii au trecut în Asia Mică unde au format statul Galatia iar mai la sud în Palestina au pus de o Galilee în anul 271 î.e.n.. În anul 63 î.e.n. Galatia devine regat clientelar Romei, iar în anul 29 î.e.n. romanii transformă micul teritoriu în provincie alipindu-l Siriei, dar populaţia de gali a rămas pe loc. Tăbliţa 54 ne spune că Noe împreună cu ceata lui de geţi, după ce au luat trupul lui Ili din groapa de la marginea Ierusalimului, au plecat în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de ,,galii cei roşcaţi” veniţi în mare mulţime în frunte cu preotul Bofio care l-au jelit amarnic pe martirizatul get. Aceste informaţii arată că populaţia galică şi-a păstrat religia crucii pe care o preluaseră de la geţi în urmă cu peste 400 de ani iar Tiberian cînd scrie despre creştinii galatieni din fostul regat Galatia, îi scoate în lumina istoriei pe galii ce au trecut la religia geţilor cînd locuiau în Geţia şi Mesia. Nici urmă de tăiaţii împrejur, adică de turbaţii şi fanaticii farisei care îşi ziceau zeloţi şi nu creştini.

     În aceeaşi perioadă cînd edictul lui Traian trimitea cu miile sau zecile de mii la moarte pe adepţii religiei crucii practicată de geţi dar şi de alte neamuri, Pliniu cel Tînăr(61-114) care a fost un apropiat al lui Tacit iar între anii 111-113 a ocupat funcția de guvernator al Bitiniei, scrie despre adepţii lui Iisus/creştini: ,,Şi molima acestei superstiţii s-a răspîndit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare… Templele erau aproape părăsite, ceremoniile solemne multă vreme întrerupte… Obişnuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu”. Reţinem zicerea latinului că adepţii religiei crucii se întîlneau în zori cam aşa cum spune Filon despre eseni, că se rugau la răsăritul soarelui, ceremonial identic şi în mitraism. Mai reţinem că aceste populaţii, care nu aparţineau etnic ivriţilor şi deci nici cultului mozaic cocoțat atunci pe cai mari în cvadriga împăratului Traian, trăiau nu numai în oraşe dar şi la sate, părăsindu-şi templele și nu templul din Ierusalim, arătînd că fenomenul era vechi şi a dus la prăbuşirea vechilor culte. Ştim din tăbliţa 60 că religia geţilor pe la anul 30, după asasinarea lui Ili de către ivriţi, era deja răspîndită la sciţi şi traci. După moartea lui Ili nişte preoţi cam mişei s-au pus cu zurba şi nu mai slujeau comunitatea religioasă astfel ca fiecare să devină OM iar dage balo din Sarmisetuza a trebuit să intervină energic. Dar ţinutul Bitiniei despre care scrie Pliniu cel Tînăr, era o regiune locuită de traci, situată între Galatia şi Tracia, teritorii unde sigur se practica religia crucii aşa cum dovedesc informaţiile de pe tăbliţele de plumb coroborate cu cele venite din antichitate şi menţionate mai sus, ca dovezi de netăgăduit în desluşirea adevărului despre religia strămoşească.

     Şi tot de la acest autor care publică în anul 108 a Vlll-a carte de scrisori, găsim zapisul 4 către Caninius. ,,Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea: şi pe deasupra despre sărbătorirea, a două triumfuri, unul pentru prima oară pînă atunci asupra unui popor neînfrînt, celălalt – pentru ultima oară. O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti”. Ei, aici iarăşi v-am găbjit rău șleahtă de mişei. Spune latinul că atît ei cît şi grecoteii aveau mari probleme în scrierea numelor geţilor şi a locurilor unde hălăduiau aceştia, ori năpîrcile româneşti obişnuite să afle gustul culturii lingîndu-i pe alţii în dos, spun că numai numele transmise de scrierile grecilor şi romanilor sînt corecte şi folosesc acest argument tembel pentru a dovedi că ,,tăbliţele sînt false”!

     Dar mai are textul în ascunziş o zicere năstruşnică şi dacă nu eşti cu toate acasă nu-i poţi da de meşteşug sau beteşug. Pliniu spune despre regele get Diogio, după tăblițe dar pe care el nu îl numește deși îl știe, sau Decebal după făcătura lui Dio Casius, că ,,izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă; nu-şi pierde deloc nădejdea” şi textul este ori un nonsens pentru că morţii nu mai au nădejde, ori cineva a umblat prin el cînd l-a copiat şi a scos ceva supărător pentru iudeo-creştini şi făcăturile lor criminale. Eu înclin către a doua cale şi cred că, falsificatorul copist a scot din scrierea latinului, numele adevărat al regelui și jurămîntul Frăţiei Celui Ales care cerea întregului neam get să-i alunge pe cotropitori şi să elibereze Ţara Sfîntă. Iar istoria ne arată că timp de 150 de ani, geţii din est, împreună cu goţii şi cu sprijinul celor ocupaţi, au luptat pînă au reuşit să-i răstoarne pe romani peste Dunăre şi să-şi elibereze glia cotropită. Numai că în acele vremuri strămoşii noştri geţi se ţinea tot de sfinte juruinţe, dar astăzi printre urmaşii lor, sînt foarte mulţi care se ţin numai de îndrăcite trădări.

     Sfîntul Isidor de Sevilla(560-636), prelat spaniol pe care nu îl putem bănui de şuguieli mioritice, spune după 300 de ani trecuţi de la aceste fapte, că geţii din nordul Istrului amestecaţi cu goţii, bastarni şi alte seminţii germanice au distrus şi robit imperiul roman să fie spre luminare şi întunecaţilor noştri: ,,Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Şi eu cer tuturor istoricilor şi lingviştilor români să primească jugul getic al adevărului triumfător şi din partea mea cîte o poacă!

     Unii culturnici occidentali spun că răspîndirea mitraismului în Germania s-a făcut prin intermediul trupelor de la Dunăre, atunci cînd legiunea a opta, care a fost transferată din Moesia în Germania Superioară în anul 70 a practicat mai întîi acolo religia ce în curînd avea să devină predominantă în ţara aceea. Pentru a justifica apariţia mitraismului la Istru, ei spun că după ocuparea Moesiei, regiunea geţilor de la sudul Istrului la est de munţii Balcani, în anul 29, aici au fost colonizate puhoaie de capadocieni, frigieni, cilicieni şi bitini, toţi mari iubitori de Mitra. Adică într-un teritoriu care îl pui într-un căuş de palmă, mulţimi de soldăţoi venetici, în loc să se ocupe de meşteşugul armelor s-au apucat de a cloci o religie care şi astăzi uimeşte prin profunzimea şi umanismul ei şi cum erau uluitor de inteligenţi, le-a ieşit jucărica. Dar tot ei spun că în Asia Mică de unde a fost adusă soldăţimea, nu s-a descoperit din săpături nici un templu consacrat lui Mitra iar inscripţiile care menţionează numele său sînt, pînă acum, rare şi nesemnificative. Iarăşi nu se leagă minciunile! Şi s-au mai ţinut ei de un fals, spunînd că în imperiul roman, Mitra se numea Sol Invictus – Soarele Neînvins, deşi toate datele arată că Mitra nu avea nici o legătură cu astrul zilei, iar expresia latină a fost tradusă tendenţios, pentru că ea înseamnă ,,omul strălucitor” sau mai corect ,,fiul luminii” aşa cum se numeau şi esenii din Palestina şi Egipt pe care nişte canalii i-au tăiat împrejur prin minciună.

     În Comagene, provincie romană din anul 17 al erei noastre, pe Eufrat la graniţa cu imperiul persan, în orăşelul Doliche, se sărbătorea pe o culme de deal, o divinitate solară care, chiar mult mai înainte era venerată pe crestele munţilor. Se considera că ea inventase folosirea fierului şi a fost adusă în regiune de către un trib de făurari numiţi kabiri veniţi din nord. Dar cabirii erau populaţia getică din Asia Mică pe care Zamolxe o trecuse pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. la religia crucii practicată de Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza. Divinitatea era reprezentată la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul. Asta spune şi legenda lui Mitra despre sacrificarea taurului ceresc. Pe iconiţele geţilor chiar aşa apare Mitra dar călare pe un cal, imagine specifică regiunilor pontice şi nord-dunărene. O inscripţie greacă vorbeşte despre ,,tronurile celeste” unde divinitatea primeşte sufletele fidelilor săi, şi nu-mi rămîne decît să vă zic: iu și iu și iarăși iu! Nemurire neică şi teozofie mioritică, chiar mai mult decît încape în tărtăcuţele voastre! În imperiul roman această divinitate supremă din Doliche era numită Jupiter Caelus(cer, înălţme) sau Jupiter Dolichenus iar templele lui erau totdeauna alături de cele ale lui Mitra, adică cultul mitraic dar practicat de capadocieni. La greci Mitra, asimilat lui Phaeton, era privit ca autorul conflagraţiei finale. Fiecare, după limba şi înţelegerea lui se ruga însă unei divinităţi cereşti unice. Asta da cultură de minte pestriţă!

     Cazarii înveninaţi pînă în vîrful frezei împotriva noastră şi care revendică în surdină pentru ei de pe la 1860 plaiurile mioritice, spun că aici s-au revărsat puhoaie de soldăţoi ivriţi ce îl pupau în bot numai pe Iahwe. Iar latriniştii spun că după exterminarea geţilor de către romani adică şi de soldăţoii ivriţi şi nu cazari chiar dacă ambele popoare practică mozaismul, ţinutul a fost repopulat cu urdii aduse din tot imperiul roman, ce au chezăşuit prin sămînţa lor, formarea poporului român cîteva secole mai tîrziu. Îţi vine să pui mîna pe par cînd citeşti asemenea mişelii spuse la adresa neamului nostru şi cu care ţucalii ne tîrtăie/înjură în draci.

     Religia mitraică s-a extins în Germania nu numai în ţinuturile ocupate de romani dar şi în teritoriilor ubilor şi batavilor răspîndindu-se ca o epidemie acolo unde poposeau armatele imperiale formate în mare parte din soldaţi arimini. Dar acelaşi fenomen se întîlneşte în Galia secolului ll şi mai ales lll. Un soldat al legiunii Vlll a dedicat o placă votivă descoperită la Geneva şi închinată lui Deo Invicto. În Marea Britanie monumentele închinate lui Mitra se află în fostele garnizoane romane sau în apropierea acestora dovedind că a fost adus de armată şi venerat mai mult de soldaţi, dar sigur el era instalat bine pe la mijlocul secolului ll. Şi în nordul Africii s-au descoperit monumente mitraice, însă mai puţine ca în regiunile din nordul Mediteranei şi mai ales din regiunile locuite de geţi. Misterele lui Mitra s-au celebrat numai între graniţele imperiului roman iar cultul a apărut după cucerirea provinciilor geţilor Panonia în anul 9 î.e.n. şi Moesia în anul 29  e.n. şi nicăieri în afara acestuia.

     Modelul de construcţie al unui mitreum a fost preluat de către biserica catolică şi el se compunea dintr-un pridvor, un pronaos care avea pe laterale bănci, naos unde exista altarul de cult deschis la care se ajungea pe nişte scări, pe lateralele acestuia erau locurile ocupate de cor. Peste tot în imperiul roman, în nordul Africii, în Spania, în Galia, Germania şi Britania, în provinciile din partea de est, s-au format asociaţii oficiale ale clerului şi enoriaşilor acestei religii ce a cuprins fără sabie şi pîrjol orice persoană doritoare să-şi caute singură mîntuirea.

     Încă înainte de anul 181 cînd Commodus a impus mitraismul ca religie oficială de stat a împăratului, acest cult era deja bine instalat la Roma chiar în rîndurile aristocraţiei. Dar pînă să ajungă atît de sus în imperiu, mitraismul a fost la început religia sclavilor duşi din Dacia de către armatele lui Traian şi a populaţiei sărace. Sub domnia Flaviilor s-au descoperit primele texte scrise închinate lui Mitra iar sub domnia Antoninilor(138-180), oamenii de litere şi filozofii au început să se intereseze de această religie care cuprinsese mare parte a populaţiei imperiului roman. Lucian glumeşte pe seama ceremonialului mitraic iar Celsus în Calea adevărului scrisă în anul 177 arată că cei care încercau să facă tămbălău cu iudeo-creştinismul lor erau nişte impostori care şi-au permis să preia în mare parte acest cult şi să spună că s-a născut din mozaism, tot aşa cum Filon din Alexandria spunea că toată filozofia greacă este născută din înţelepciunile lui Moşe. Tertulian s-a obrăznicit la culme şi pe anul 200 a scris că mitraismul era erezie creştină! Cu aceasta, sataniştii ce vînau puterea în imperiul roman şi-au arătat o parte din hidoşenia lor.

     Cam în aceeaşi perioadă, scriitorul Pallas a dedicat o carte mitraismului în secolul ll iar Porfir îl citează pe Eubulus care a trăit în secolul lll şi a scris Cercetări mitraice. Toate au fost nimicite pentru a se şterge orice urmă a religiei geţilor care a fost religie oficială în imperiul roman timp de 200 ani pînă ce iudeo-sataniştii au interzis-o în anul 381, punînd peste ea marea plăsmuire a fariseilor.

     Lampridius în scrierea Commodus 9, închinată împăratului ce a domnit la Roma timp de 12 ani(180-192), spune că acesta era iniţiat în mistere mitraice şi a preluat-o ca religia lui oficială de la început, poziţie păstrată pînă la interzicerea ei din anul 381. În noiembrie 308 Diocleţian şi Maximian, care au abdicat din funcţiile de împăraţi pentru a se forma a doua tetrarhie, au o întîlnire solemnă la Carnuntum pe Istru şi îi ridică lui Mitra un lăcaş de cult ca ,,protectorul imperiului lor”.

     La noi s-au descoperit piese arheologice închinate cultului ceresc al ,,fiului luminii” pe care l-au numit fie Deus Aeternus, fie Mitra sau după limba fiecărui donator, în localităţile Apulum, Ulpia Triana Sarmisetuza, Micia, Ampelum, Tibiscum, Germisara, Sighişoara. Adoratorii priveau această făptură de lumină, ca fiu născut din fulgerul Creatorul şi îl numeau ion pe limba strămoşească şi eon sau aion cum i-au spus grecii ce se ţineau că toate vin de la ei. Divinitatea reprezenta o întrupare a lumii şi a timpului etern, entitate imuabilă care garantează veşnicia şi durata misterelor. Aeternus sau deus Aeternus este atestat epigrafic numai odată cu începutul secolului ll erei noastre cînd în cetăţile Babarului din Carpaţi, solomonarii geţi s-au întrupat din lumina Marii Creaţii, au scris mulţime de cărţi pline de înţelepciune pe care le răspîndeau în tot imperiul roman inclusiv în Palestina sataniştilor mozaici şi de aici s-a născut cea mai oarbă şi mai turbată ură a ivriţilor împotriva neamului get care dăinuie și în pezent. De aceea religia geţilor se numea mitraism, adică a înţelepţilor iar grecii cînd au furat-o şi au ,,grecizat-o” i-au spus gnosticism, adică a cunoaşterii, dar după năravul lor de hoţomani.

     M. J. Vermaseren în Mithraic Studies ll remarcă prezenţa şi alăturarea Soarelui şi Lunii pe majoritatea reprezentărilor mitraice şi care subliniază ideea de eternitate, una din trăsăturile divine ale lui Mithra. Cine are ochi de văzut să privească tăbliţa 53 şi iconiţele! În Occident se discută că şi tăbliţele de aur -  lamelae aureae – care aparţineau sectelor orfice ar avea legături cu mitraismul. Ba bine că nu drăguţilor, sau poate reuşiţi să le faceţi şi pe acestea revelaţii mozaice! Ce era orfismul, decît religia geţilor practicată de geţii din Tracia şi pe care nişte greci prea ţîfnoşi în fudulia lor, au ,,împrumutat-o” prin secolul Vl î.e.n. pentru ceva meditaţii vîrtoase şi aşa s-au îndrăgostit de ea încît au zis că-i chiar a lor!

     Deus Aeternus din latină este fără echivalent atît în inscripţiile greceşti cît şi cele siriene sau palmiriene. În provinciile din nordul Africii unde trupele de geţi au ajuns la mijlocul secolului ll, divinitatea apare scrisă deo Aeterno sau deo magno Aeterno, adică aşa cum apar divinităţile scrise pe tăbliţele de plumb cu prefixul deo sau dio. Una din dedicaţiile din Dacia este făcută de către Betulo Galato, un urmaş al galilor care au plecat de aici pe la anul 275 î.e.n. În unele dedicaţii Aeterenus este însoţit de Jupiter optimus maximus sau apare alături de Junona şi angeli(deo Aeterno et Junoni et angelis) fiind inscripţie cu sens unic în epigrafia romană şi din Dacia. Vedem prin dovada acestor probe arheologie, şi care sînt confirmate de tăbliţele de plumb, că în Geţia în secolul ll al erei noastre există mărturii scrise ale unui cult religios cu o divinitate unică şi care este Creaţia de început a luminii, însoţită de îngeri. Despre îngeri vorbesc mai multe tăbliţe dar şi scrierile esenilor, care, toate au fost săvîrşite înainte de anul 26, însă vechimea religiei este indiscutabil mult mai mare. Ori în acele vremuri iudeo-sataniştii nici nu ştiau bine ce se bolboroseşte în closetul lui Iahwe de care ei se simt aşa de legaţi ca viermele de hoit! Mai menţionez epigrafele de la Viminacium în Moesia Superioară către Dis Angelis şi cea de la Ostia I(ovi) O(ptimo) M(aximo) angelo Heliopolitano. Cuvîntul heliopolitano este din româna veche, compus însă de un grec astfel: helio: soare + polei: îngeri, făpturi cereşti cu chip de lumină, zîne + tană: ceaţă, boare, iar sensul este de făpturi de lumină cu chip invizibil sau nevăzut

     Deus Aeternus este o putere eternă, omnipotentă, incognoscibilă, avînd lăcaşul dincolo de sfera stelelor. El comunica cu muritorii prin intermediul îngerilor. De mai avem ceva strîmbături la minte, atunci le putem îndrepta cu scrierile esenilor sau ale lui Eno. Grecii, după ce au cotit-o ,,greceşte” cu şiretlicul numit gnosticism, au schimbat calea şi caii, născocindu-l pe Theos Hypsistos, divinitate care are multe elemente comune cu deus Aeternus şi cu cultul lui Sabazios. Şi ivriţii din Palmira, de religie mozaică dar care călcau mai mult prin şanţ decît pe la templu, se rugau acestui Hypsistos fără ca Întunecimea Sa să-i fi trăsnit cu vreo belea. Dar Jupîn Hypsistos în buna tradiție greacă și ivrită, avea un ,,pește” sau ,,legămînt” după zicerile mozaice pus peste tot la vedere și cinstit cu mare fervoare în temple!

     O inscripţie de pe la anul 175 din oraşul italian Venusia este închinată lui Ilio Mitra scris cu litere greceşti spun ei, dar eu spun că este o dedicaţie scrisă de un getbeget către Mîntuitorul lui cum apare pe mai multe tăbliţe; Ili, Ilo sau Ilio. Ce mai, de atîta apăraie ne vom da cu tesla-n… cap! Placa votivă a fost plătită de către Sagaris, un nume latinizat al lui şăgar sau şagariu cu sensul de glumeţul.

     Cea mai veche rugăciune adresată lui Mitra apare în imperiul roman în perioada Flaviilor(69-96), iar religia geţilor se va răspîndi în tot imperiul în ceva mai mult de 100 de ani. În jurul anul 148 trupele romane din Germania practicau acest cult unde s-a descoperit inscripţia Soli Invicto Mithrae. Alături de trupele recrutate dintre locuitorii  provinciilor ocupate de romani dar comandate de către romani erau şi trupele auxiliare formate şi conduse în totalitate din străini care îşi foloseau cu libertate totală limba şi religia.

     Cele mai multe mărturii ale religiei mitraice sînt în fostele regiuni locuite de geţi, realitate recunoscută de toate căpăţânele specializate în plăsmuiri dar care o explică pe după deget, pe după colţ sau deloc. Către est de Carnuntum, în centrul Panoniei s-a descoperit o inscripţie votivă adresată Patriae Genetrici(Patria Mamă, sau Născătoare), de nu va fi fost adusă aici de la Ierusalim, de vreun strîmbăcios de istorii şi plin de revelaţii prin părţile dorsale!

     Mitraismul a ajuns la Roma un cult cunoscut, răspîndit şi acceptat de societatea romană în timpul împăratului Hadrian(117-138). Cultul lui Mithra a fost răspîndit în Africa la Constantine în Algeria unde s-a descoperit o peşteră artificială în care se oficiau ritualurile religioase, dar situaţia este asemănătoare peste tot acolo unde trupele imperiale aveau garnizoane.

     Asociaţiile mitraice se numeau Cultires Solis invicti Mithrae iar împăratul Marcus Aurelius(161-180) a acordat acestui cult imunităţi civile chiar înainte de a deveni cult oficial al împăratului, însă cu satanismul mozaic nu dorea să se întovărăşească nimeni deşi plăsmuitorii lui au scris că Iahwe avea bătături la bot de cîte pupăciuni primise de la toţi muritorii. Începînd cu domnia fiului acestui împărat – Commodus(180-192) – religia mitraică îşi avea preotul în palatul auguştilor. De acum nimic nu a mai deranjat religia geţilor în existenţa imperiului roman pînă în anul 379 cînd grecii şi italicii şi-au impus la conducerea imperiului tîrîtura hispanică Teodosius cu care se începe holocaustul împotriva acestei religii. O inscripţie găsită la Buda în Ungaria pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mitra, aşa ca să le dea în bot latiniştilor şi amintind de strămoşul ancestral al neamului get Moş Arimin dar și de originea lui curat getă! Tot ca Deus Arimanius apare Mitra şi la Roma iar menţionarea este făcută de marele preot al cultului mitraic, adică să ne fie spre învăţătură de minte la cei cu tărtăcuţele dogite, Mitra era Dumnezeul neamului arimin şi nu al ivriţilor, pîrliților, învîrtiţilor sau afurisiţilor!

     Soarele ca divinitate cu capul înconjurat de raze, apare începînd cu monedele împăratului Commodus după anul 180 şi continuă la Constantius ll în anul 361, pînă la moartea lui Valens din anul 378.

     În timpul dinastiei Severilor, la Roma se instalase religia lui Mitra pe care pretinşii specialişti l-au interpretat ca un cult al Soarelui, celelalte divinităţi nefiind decît ipostaze ale acestuia. Ariminul din Tracia, Septimius Severus care ajunge împărat în martie 193, proclamat de trupele de ausoni de la Dunărea de Jos impune acest cult la Roma chiar dacă toată oligarhia de purpurele sughiţa amarnic. Nici pe timpul invaziei lui Hanibal nu suferiseră sărăcuţii asemenea umilire. În anul 203 Septimius Severus, a organizat sărbători pentru aniversarea celor 10 ani de domnie la care iudeo-cretinii nu au servit petrecerea, deşi îi invitase pe năzuroşi să pună şi ei, acolo, o tămîie la altarul Înţeleptului(Mitra) din a cărui învăţătură ciuguleau vîrtos nemernicii dar strigau că este erezie aşa cum ne-a lăsat mărturie învrăjmășitul  Tertulian. Pentru purtarea lor ușuratică și obraznică, împăratul a dat un decret să-i scuture bine, pe unii cu vorba, pe alţii cu sabia pînă s-au dat la brazdă. Şi Caracalla (211-217), fiul lui Severus, a fost mare preot al cultului mitraic, adică creştinismul arimin sau ariminismului după logica adevărului, aşa cum a fost tatăl lui şi împăratul de neam latin Commodus.

     Heliogabal(218-222), ajunge împărat la vîrsta de 14 ani fiind un paravan pentru bunica şi mama sa care conduceau în realitate imperiul. Fiind investit ca preot al unui cult solar ce îl practica în oraşul de baştină Emessa el i-a construit un templul pe colina Palatinului şi s-a pus pe rugi şi pe extravaganţe. Prezenţa în templu şi-o făcea alături de un leu, o maimuţă sau un şarpe, slujba făcînd-o numai în siriacă iar în timp a devenit tot mai apropiat de cultul fariseilor fanatici şi ai celor dintre Neamuri ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care i-au ciripit visătorului că a venit vremea ca el să impună în imperiu o religie unică. Şi dacă s-o învrednici, să răspîndească cu sabia acest cult satanist pe întreg pămîntul, pînă unde bate vîntul, dar rău a băgat-o pe mînecă iar din poveste a ieşit o nimică sîngeroasă. Populaţia Romei cînd s-a văzut ameninţată de o iudaizare făcută cu sabia iar masculicii erau batjocoriţi cu pierderea abajurului bărbăţiei, fiind chemaţi toţi să se pupe numai cu Iahwe, în anul 222 s-au răsculat şi le-au făcut de petrecanie împăratului Heliogabal şi mamei acestuia Iulia Soemia, iar corpurile le-au fost aruncate în Tibru. Dar atît mozaicii cît şi iudeo-creştinii au fost luaţi rău la rost, episcopul Calixt împreună cu preoţi Calepodius şi Asclepiades au fost umflaţi şi ucişi imediat iar cadavrele tîrîte pe străzile Romei. Cu practicanţii cultului crucii – gnostici, montanişti, marcioni, creştinii arimini - consideraţi eretici de către jegurile iudeo-creştine, răsculaţii cetății nu au avut a se socoti. Suspectă realitate pentru plăsmuitorii de istorii! Acest împărat şi-a păstrat cultul lui asiatic pentru oful inimii scoţînd din palatul auguştilor cultul lui Mitra sau creştinismul arimin, dar a fost  în continuare cinstit ca apărător al imperiului cum arată moneda de mai josemisă în timpul lui. Pe una din fețe apare carul solar tras de cei patru cai avînd inscripția SANT DEO SOLI adică Sfîntul Soare îndumnezeit, iar sub cai scrie Elagabal. Alături am pus un zodiac din timpul aceluiași împărat. Spre dreapta, lîngă zodiac este o monedă a regelui Macedoniei Filip(359-336 î.e.n.) unde apare carul solar dar tras numai de doi cai dovedind arheologic faptul că ariminii de la sudul Istrului aveau o religie asemănătoare cu cei din nord în acele vremuri. Sub cai scrie cu alfabet get FILIPPOI, la fel ca pe tăblița 16 descoperită la Sinaia, iar încapăt este un car solar descoperit în anul 1902 în localitatea  în localitatea Trundholm din Danemarca fiind din epoca bronzului(2400-900 î.e.n.) prin aceste dovezi arheologice se dovedește că religia geților se practica de la Marea Baltică pînă la Marea Mediterană încă din mileniul ll î.e.n. fără revelații, incantații și conspirații ivrite și apoi grecești și italice, rezistînd în mitologie pînă în zilele noastre! Mai multe legende neaoș mioritice spun că Sfîntul Ili(III pe tăblițele geților dar și la emeși era Salvatorul neamului omenesc, Mîntuitorul, Strălucitorul din ceruri), un personaj foarte ciudat în firele mentalului colectiv, a primit de la Sîntu/Dumnezeu un car cu doi sau patru cai și un bici de foc cu care să alerge dracii prin ceruri și cum îi prinde, pe loc îi plesnește cu para focului gîrbaciului, iar întuencații se fac scrum. Dovezile arheologice de mai jos chiar asta arată, dar nouă cele trei neamuri blestemate ne-au făcut scrum istoria și cultura identitară de nu mai știm pe unde ne este curu.

     O monedă de bronz emisă de Alexandru Sever(222-235), care l-a urmat la domnie pe Heliogabal, are pe avers bustul împăratului cu coroană de lauri pe cap iar pe revers Mitra urcat pe cal ce aleargă spre dreapta purtînd costumaţia specifică geţilor şi ţăranilor români şi pe care toţi specialiştii o numesc oriental-frigiană, orienta-i-ar moartea către frigăruia lui Iahwe. În faţa calului este un altar, iar la dreapta un copac al cărui crengi se întind pînă deasupra călăreţului. Dovada numismatică arată că religia geţilor a revenit în palatul imperial, fiind cultul oficial al împăratului care îndeplinea şi funcţia de pontifex maximus. Atît mozaicii cît şi iudeo-creştinii în timpul lui Heliogabal dar şi mai înainte, s-au infiltrat în toate structurile de putere din aparatul statului, pîndind momentul prielnic pentru a-l înhăţa şi încăleca spre gloria şi veşnica lor nemurire. Ajuns împărat la 13 ani şi fiind un copil, imperiul a fost condus de mama sa Iulia Mamaea care a redat senatului multe din prerogativele luate de Septimius Severus prin Consiliul principelui.

     Strecurarea şărpăriei iahviste şi a celei iudeo-creştine în cercurile de putere ale imperiului, nu a plăcut deloc soldăţimii getice şi a generalilor din acest neam care conduceau mare parte din armată. Chiar Dio Casius, trăitor prin acele vremuri, scrie despre cei mazîliţi sau trecuţi prin sabie de către Domiţian, că erau pătrunşi de ,,ateism şi obiceiuri mozaice” iar situaţia era asemănătoare şi în timpul lui dar mult mai gravă. Împăratul Alexandru Severus este asasinat în primăvara anului 235 împreună cu mama sa cînd se aflau în pregătirea unei campanie pe Rin iar împărat este proclamat de către armată generalul trac Maximin. Ştiind cît venin şi cîtă viclenie zace prin toate cotloanele Romei şi prin minţile jinduitorilor de putere, Maximin nu se duce să-şi preia scaunul imperial şi să fie aclamat de senat ci le trimite numai răvaşe pentru a desface cît mai larg pungile iar aurul şi argintul să vină în vistieria armatei, astfel va tăia chiar el cu sabia baierele. Pentru că erau foarte mulţi care foşcăiau prin puterea imperiului, a hotărît să bage sabia fără cruţare în şărpăria ce se înmulţise şi devenise foarte periculoasă chiar la adresa împăratului.

     Pe episcopul Romei care diriguia sărpăria iudeo-creştină, Pontianus(230-235), l-a trimis la muncă silnică în minele din Sardinia să se mai răcorească sfărîmînd bolovanii cu ciocanul. Pe mulţi alţii i-a trimis chiar în sabie pentru că doreau să pună mîna pe putere, dar numai prin bani şi şiretlicuri, mituind liotele de senatori.

     În această atitudine a cîntărit foarte mult şi originea împăratului care arăta pe faţă dispreţ senatului roman, pentru că nu mai avea bărbaţi capabili să pună mîna pe sabie şi să facă fapte demne de asemenea oameni. Au înghiţit ei ce au înghiţit aceste sarmale cu nisip dar pînă la urmă le-a plesnit orgoliul rău şi au dat într-o răzmeriţă declarîndu-l pe vajnicul trac, ca duşman al poporului roman, povestea sfîrşindu-se urît pentru acesta. Iordanes în Getica, falsificînd adevărul spune la paragraful 83: ,,El, (Maximun Tracul), după ce a domnit trei ani, în timp ce urmărea cu armatele pe creştini şi-a pierdut totodată imperiul şi viaţa.” Daţi dracului iudeo-creştinii, erau furnicar în imperiul roman de nu puteai să te mişti să faci semnul crucii de atîta înghesuială! Doar cîţiva ani mai tîrziu, acest puhoi de nestăvilit de creştini ai lui Iordanes, se vor dovedi a fi zece sau două zeci de mii de zurbagii vicleniţi.

     Prima monedă are pe o față chipul lui Maximin Tracul cu coroana de raze a lui Mitra, iar pe cealaltă față este o construcție ce are deasupra un copil cu mîinile întinse. Inscripția este următoarea: OUL NON ANGEA LEON și trebuie înțeleasă ca ,,oul nou/nașterea nouă a îngerilor puternici. În mitraism leones era a treia etapă a inițierii, dar uneori Mitra apare cu cap de leu. Pe moneda a doua Maximin apare cu coronița de lauri ca împărat roman, iar pe cealaltă față în jurul unei clădiri este scris:  OULP IANO NAG GI ILEON. Vechii greci spuneau cîntecelor închinate lui Zabelo/Apolo ,,peon” iar muntelui Ceahlău în scrierile lui Gh. Asachi este numit Pion, adică unul din munții sfinți ai geților. Inscripția trebuie grupată astfel: OUL PIAN ON(a aduna) AGGI(aci) ILE(III, Mîntuitorul) ON(neam), și tălmăcită sună așa: aici Mîntuitorul și neamul său, s-au adunat pe Muntele Sfînt(Cetatea Zidirii).

     După asasinarea lui Maximin, este recunoscut de senat ca împărat copilul de 13 ani Gordian lll(238-244) care, în calitatea lui de conducător al imperiului roman, a redat senatului toate privilegiile pierdute pe timpul lui Septimius Severus iar conducerea efectivă a fost asigurată de către şeful pretorienilor. Religia geţilor rămâne în palatul imperial drept cult oficial al împăratului. La răzmeriţa împotriva lui Maximin Tracul, un rol important a jucat bănetul ivrit iar ei se aşteptau să fie răsplătiţi pe cinste, adică mozaismul şi schisma numită iudeo-creştinism să ajungă religie oficială şi chiar unică în imperiu. Dar viclenii senatori au zis că s-au cîrdăşit împreună doar pentru a trece hopul ,,trac” şi de acuma înainte, trag nădejde să nu le mai scape jucărica imperială din mînă. Întunecaţii ivriţii au rămas cu ochii beliţi, constatînd că au fost traşi pe sfoară în această tărăşenie, dar s-au chitit ei şi au aranjat o nouă afacere prin care să le scoată pe nas romanilor, tot vicleşugul. Le-au pus acestora de o criză economică cu care i-au adus aproape la ruină. Mari sume de bani ale cămătarilor mozaici, care dominau finanţele imperiului fiind şi principalii colectori de impozite, s-au scurs discret către Orient înfiripîndu-se o nouă alianţă, a ivriţilor cu verişorii lor arabi. Baierele pungii fiind tot mai strunite la Roma, cheagul şi-a luat zborul uşurel, fîl, fîl, fîl către Petra dar mai ales Palmyra unde erau colonii puternice de mozaici.

     Un medalion turnat după asasinarea împăratului Gordian lll, are pe avers bustul acestuia purtînd pe cap o coroană cu raze. Pe margine piesei este scris următorul text: AST.K.M. ANTONIOS GORDIANOS SEB pe care ,,specialiştii” l-au tălmăcit că ar fi o medalie emisă la Tarsus în Cilicia fără a preciza sensul inscripţiilor. De o parte şi de alta a capului împăratului apare litera P. Textul a fost scris atît pe avers cît şi pe revers în limba română aşa cum o vorbeau strămoşii noştri geţi în secolul lll şi trebuie citit astfel ast(ruc): a înmormînta, a acoperi; k(abir): entităţile cereşti din religia geţilor care aduceau protecţia şi îi ajutau pe oameni să găsească drumul  mîntuire; M(ithra): divinitatea supremă, Înţeleptul sau Creatorul, seb(şiba în română): cumpănă, cumpănire. Gordianus Antonius. Textul are următoarea tălmăcire: după moarte va fi cîntărit/judecat de către cabirul Mitra. Părintele Patriei. În această religie Mitra îndeplinea şi rolul de călăuzitor şi judecător al sufletelor decedaţilor iar împăratul era chiar marele lui preot.

     Pe revers este reprezentat Mitra sacrificaînd taurul, îmbrăcat în costumul specific geţilor şi purtînd pe cap tot o coroană cu raze ca a împăratului cu următorul text: TARSO(tarză: atitudine, chemare) I(a merge, a alerga) MITRO POLE(polei: fiinţe supranaturale din mitologia românească, un fel de zîne sau îngeri) OS(puternic, viguros), iar în interior M. KABIR cu litere R/P lipită de botul taurului. Tălmăcirea zice aşa: chemarea puternică a îngerilor lui Mitra. Mitra cabirul. Cele două cuvinte care desemnează principalele construcţii religioase în creştinismul ortodox – mitropolie şi mănăstire – sînt cuvinte vechi româneşti aşa cum dovedeşte acest text şi cel de la eseni, pentru monasterion.

     Pe iconiţele geţilor descoperite la noi, călăreţul get/cabirul sau Mitra este chiar Vindecătorul şi Ispăşitorul. Eleniştii nu foloseau litera C – se citeşte în text S – dar era folosită de geţi de sute de ani aşa cum arată tăbliţele descoperite la Sinaia. Nu foloseau nici S din AST, semn specific numai alfabetului get. Gordian lll s-a născut în anul 225 şi a fost numit cezar de către împăraţii Pupienus şi Balbinus în anul 238 dar conducerea imperiului o exercită socrul său Timesitheus, seful pretorilor între anii 241-243 şi apoi de Filip Arabul care îl asasinează în apropiere de Eufrat în timpul campaniei împotriva regelui sasanid Shapur l. Textul medalionului, nu poate fi interpretat în limba greacă fiindcă atunci nu se mai vorbea ci ei foloseau numai koine, sau latină cum o bîlbîie unii specialişti. El poate fi înțeles numai în limba getă în care se oficia slujba acestui cult aşa cum spune şi senatorul roman Firmicus Maternus pe la anul 350.

     Inscripţii închinate lui Mithra nu s-au găsit deloc în Egipt, Siria sau Asiria, ci numai lui Deus Aeternus. Cam tot din vremea supărării ivriţilor pe senatorii romani, dăinuie şi despărţirea pe faţă a mozaicilor de frăţiorii lor întru întunecimi, iudeo-creştinii care, zburătăciţi puţin şi infiltraţi în societatea avută a Romei, au început să tragă sforile pentru vremea lor şi turta Satanei. Locul lui Gordian lll este luat chiar de către asasinul Filip Arabul ce se face foarte flexibil în faţa senatului şi arată înţelegere pentru schisma iudeo-creştină care se dorea cît mai sus în ierarhia puterii imperiale. Nu sînt informaţii dacă acest împărat a mai păstrat drept cult oficial religia geţilor, dar şi-a sfîrşit domnia de sabie numai după 5 ani, cînd a fost ucis în luptă de către senatorul get, generalul Decius. Însă în imperiu religia creștinilor arimini era la mare cinste cum arată chiar moneda de mai jos. Dar ea prezintă și gustul împăratului pentru cultul satanist al mozaicilor așa cum se vede din analiza persoanei din fața bustului împăratului care are o podoabă identică cu a Satanei descoperită în sudul Israelului. În partea dreaptă în culoare gri este o monedă bătută în provincia Dacia. Dar învățînd ceva din pățania lui Heliogabal, el a lăsat în continuare în imperiul ca religie principală creștinismul arimin așa cum dovedește șarpele divin de pe cealaltă față a monedei. Vedem că șarpele are o înfășurare identică cu mucenicii sau măcinicii de azi ai românilor, cu funda făcută din șnurul de mărțișor și asemănător cu simbolul Fiului Omului descoperit la Vinča. Textul din jurul șarpelui este MITRO II TOIEG(sau TOMEO: cel patru puncte cardinale sau crucea). Cuvîntul de sub șarpe este scris intenționat cu litera M într-u fel aparte care poate fi citită și IE, iar ultimul semn poate fi citit atît G, dar și O, din alfabetul religios get. Sensul este: ,,toiagul Mîntuitorului Mitra” sau ,,Mîntuitorul Mitra pe întreg Pămîntul”.

     Decius(249-251) a ajuns împărat datorită trupelor de geţi de la Istru, după ce ani buni a fost senator în senatul Romei şi apoi prefect, iar din această poziţie el a cunoscut toate vicleşugurile ce se puneau la cale de diferite clici pentru a controla imperiul. Decis să nu se lase prizonierul sau păpuşa acestor găşti de lichele, getul Decius, convins fiind că toţi iudeo-creştinii erau periculoşi din punct de vedere politic, pentru că reuşiseră să se strecoare în cercurile cele mai înalte ale puterii şi doreau să conducă imperiul, a dat un decret prin care îi obliga pe toţi supuşii imperiului să se prezinte în faţa unei comisii formate din cinci membri şi să aducă o ofrandă zeilor, pentru ca, în felul aceasta să-şi dovedească ataşamentul faţă de cultul oficial de stat, religia lui Mitra. Urmau să primească un certificat imperial în acest sens numit libellus. Majoritatea celor care au fost chemaţi la mărturisire, au respectat dorinţa împăratului dar unii s-au arătat habotnici şi au plătit cu viaţa fiind ucişi episcopii de Antiohia şi Ierusalim precum şi cel de Roma iar cîteva mii de creştini au fost trimişi la muncă silnică, informaţia ajutîndu-ne să apreciem clar asupra numărului real al celor ce îşi spuneau iudeo-creştini.

     După moartea lui Decius nu mai avem informaţii dacă creştinismul arimin a mai fost cult oficial pentru împăraţii romani Trebonianus Gallus(251-253), şi Valerian(253-260) împreună cu fiul său Gallienus(253-268).

     În august 257, împăratul Valerianus, avînd informaţii că Frăţia iudeo-creştină pune stăpînire pe bunurile statului, emite un decret de persecuţie a episcopilor, preoţilor şi diaconilor; obligîndu-i pe aceştia să recunoască divinităţile oficiale imperiale – religia geţilor sau cultul mitraic cum îi spun mincinoşii – iar cultul pe care îl practică, să se maimuţărească cu el doar în particular. În prima parte a anului 258 împăratul Valerianus le mai dă un edict iudeo-cretinilor prin care le cere să şază blînd, altfel îi îmblînzeşte el cu sabia. În anul următor Valerianus cade prizonier la perşi şi moare după un an iar fiul său Gallienus, abrogă în anul 260 edictele tatălui şi restituie bunurile confiscate ajungînd la înţelegere cu iudeo-creştinii într-un imperiu prăbuşit economic şi rămas doar 10%  din ce a lăsat Septimius Severus ca moştenire senatorilor Romei cu numai 45 de ani în urmă!

     În toamna sau iarna anului 257 geţii din provinciile Panonia, Dacia şi Moesia se răscoală împotriva stăpînirii romane, Ingenuus, conducătorul rebelilor luînd titlul de imperator. În primăvara lui 258, armatele romane îi înfrîng pe răsculaţi şi urmează o represiune cruntă care îi înfurie pe numeroşii arimini din armată, hotărîţi să nu mai participe la măceluri. În fruntea acestor nemulţumiţi se pune guvernatorul provinciilor, getul Regalianus chiar în vara anului 258, şi cu toate silinţele lui Gallienus, el rămîne ,,imperator” peste Panonia, Dacia, Moesia, Tracia, Iliria, Dalmaţia, Macedonia, Dardania pînă în anul 268 cînd este asasinat de hicleniţi trimişi de împăratul de la Roma, dar teritoriul lui va fi stăpînit de soţie încă doi ani, apoi provincia Dacia va reintra în componenţa imperiului get de la nord de Istru iar restul ţinuturilor în imperiul roman de neam get. El bate monedă şi apare cu chipul lui purtînd pe cap o coroană de raze specifică protectorului său ceresc Mitra, avînd inscripţia IMP. C.P.C. REGALIANUS, dorind să arate că atît el cît şi neamul său erau sub protecţia Fiului Strălucitor sau Fiului Omului ceresc.

     În anul 268 Gallienus este asasinat de generalul get Claudius, care este proclamat împărat de trupele de geţi ce le comanda, dar preferă să conducă imperiul din Sirmium, oraş situat în provincia Illyricum la cîteva zeci de kilometri sud de Istru. Oraşul astăzi se numeşte Mitroviţa şi este în sud-estul Serbiei. Chiar numele sîrb al aşezării arată că el a fost un centru puternic al cultului lui Mitra(Mitra + viţă: neam, rădăcină) iar sîrbii cînd au venit în secolul Vl, au preluat de la băştinaşii geţi/valahi această denumire. Claudius moare de ciumă în vara anului 270 în Sirmium şi ajunge împărat, getul Aurelianus care a fost comandantul cavaleriei lui Gallienus.

      Pe monezile lui Aurelianus după anul 270, Soarele este reprezentat ca divinitate supremă şi deci religioasă a întregului imperiu roman, după ce unii dintre împăraţii nearimini cam umblaseră cu şopîrcăieli în perioada ,,anarhiei militare” pe seama creştinismului arimin. În această perioadă Mitra devine principalul cult al soldaţilor şi se impune la Roma cu mare fervoare. Istoricii spun că Aurelian a introdus în imperiul roman cultul lui Sol Invictus ori expresia este întîlnită prima dată prin anii 70-72 pe o placă votivă descoperită la Carnuntum, unul dintre marile centre ale religiei geţilor, deci nimic nou sub soare, poate neruşinarea de a minţi cu adevărul în faţă. Pricepuţii în plăsmuiri au legat aceste texte şi restabilirea cultului lui Mitra drept cult oficial al împăratului de cultul lui Jupiter pe care l-au slujit romanii pînă în anul 181 cînd a fost înlocuit cu mitraismul de către împăratul Commodus. Ideea este greşită pentru că el nu introduce un cult nou şi nu reformează unul vechi iar personificarea soarelui ca divinitate era la latini Febus-Apolo, deci confuzia este exclusă. O inscripţie în limba latină găsită în Moesia spune: Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius şi care a fost interpretată greşit ca adresată lui Jupiter, cel mai bun părinte născut din stîncă pentru că în mitologia romană Iove nu avea nici o legătură cu naşterea din stîncă. Doar Mitra era omul strălucitor sau Fiul luminii care s-a născut dintr-un fulger al Creatorului ce a lovit o stîncă. Realitatea din inscripţie este foarte clară iar adevărul nu poate fi ascuns la nesfîrşit.

     Împăratul s-a născut la Sirmium, localitate la sudul Dunării pe actualul teritoriu al Serbiei, într-o familie modestă de geţi. Mama lui era preotesă într-un templu închinat cultului lui Mitra iar el considera că a fost apărat de pericole de acest Tată Ceresc şi ajutat să devină împărat. La Roma construieşte un mare lăcaş de cult pentru Sol Invictus sau Domini imperii romani. Sărbătoarea avea loc la 25 decembrie iar romanii au botezat-o, plăcîndu-le, Natalis Soli Invicti, adică ziua de naştere a fiului luminii sau omului strălucitor, dar cei care se ţin numai de suceli îi spun ,,soarele neînvins” la fel cum aveau şi geţii sărbătoarea Crăciunului la aceeaşi dată! Sărbătoarea sublinia renaşterea luminii adică, creşterea zilei faţă de noapte sau o înnoire prin purificare. Francezii spun sărbătorii Crăciunului Noel, şi nu Natalis Soli Invicti cum ar trebui să zică orice catolic. Cuvîntul francez îşi are originea în vechiul cult mitraic pe care galii l-au practicat cu mare tragere de inimă şi vine de la cuvîntul românesc noi cu sensul de apă neîncepută pentru agheasmă, a se înnoi, sau noială: înnoire, renaştere. Dacă mitraismul nu era oficiat în româna veche sau limba getă nu aveau cum să ajungă la francezi aceste cuvinte care sînt astăzi printre fundamentele cultului iudeo-creştin.

     Cultul lui Sol Invictus nu poate fi confundat nici cu vechiul cult solar, divinitate de origine sabină care se ţinea la 9 august. Imaginea lui Mitra era a unui tînăr cu cap înconjurat de raze solare care mîna pe cer carul său tras de 4 cai. Această imagine se găseşte pe iconiţele geţilor I 1, unde se vede numai capul în colţul stînga sus iar pe I 9 şi 10 divinitatea cu capul înconjurat de raze mînă carul tras de cei 4 bidivii. Se credea că zeul solar ştie toate cele ascunse şi are puterea de a vedea toate şi pentru aceasta i s-a cerut păzirea monumentelor publice. Mai apare şi sub numele de Sol Oriens, arătînd partea geografică răsăriteană a imperiului roman unde el era adorat cu mare fervoare şi de unde a venit la Roma. De aceea getul Regalianus care s-a proclamat conducător al neamului său şi-a pus pe monedă divinitatea supremă cu legenda Oriens aug(ustus), adică sfîntul sau veneratul din răsărit şi nu tîmpeniile tălmăcite de specialiştii în plăsmuiri. Cultul are legătură cu supărarea lui Lactanţiu şi situaţia politică din răsăritul imperiului roman cînd împăraţii geţi au urmărit să desfiinţeze imperiul roman transformîndu-l într-un imperiu universal bazat pe o conducere colectivă şi electivă nu pe una personală, ereditară şi de ordin divin. Iar de la conducerea lui Aurelian la cea a lui Galeriu sînt numai 30 de ani aşa că trebuie să căutăm această divinitate în credinţele ,,adoratoare a divinităţilor munţilor” cum spunea Lactanţiu. Aceşti înrăiţi erau geţii cu duhurile lor sălăşluite pe crestele munţilor avînd ca lăcaş sacru vîrful Omu şi imaginea misterioasă a capului de get cu cuşma specifică. Geţii aveau pe Zabelo ca duh al luminii şi al creaţiei lumii din lumină iar pe tăbliţa 57 se spune despre sufletul lui Ili că se va duce să locuiască în cetatea luminii la unicul Zabelo.

     O legendă românească spune că Maica Precistă a născut pe o piatră ,,fiul din piatră, Misterul Misterelor” cu referire clară la religia lui Mitra păstrată în mentalul colectiv al neamului mioritic. Alta, venind cu o variantă a creaţiei divine spune cum este săvîrşit misterul pietrei care-l ascunde pe Dumnezeu şi care este salvat de sfinţi prin lungi rugăciuni citite din cărţi. După trei zile şi trei nopţi ,,Stîlp de piatră în patru crapă, Iată Dumnezeu că scapă”. Cam aşa stau amintirile străvechi în memoria timpului luat ca rezervor de informaţii. Religia geţilor avea pe fiul luminii sau al Omului ca element fundamental al sistemului de valori spirituale iar acesta nu a fost tradus identic în latină pentru că nu aveau un sinonim şi atunci s-a folosit sintagma Jupiter ca zeu al luminii şi cel mai bun părinte care iese din stîncă. Să mai amintesc aici că şi goţii se considerau născuţi din zeul/duhul Pămîntului(adică din piatră) şi Fiul Omului.

     Iudeo-cretinii care au tot stat la pîndă, poate, poate le fac de petrecanie înrăiţilor geţi, au încercat să se burzuluiască împotriva mitraismului în timpul lui Aurelian, dar au fost repede aduşi la ascultare şi la locul lor de cult privat. În anul 272 împăratul get Aurelian reuşeşte, în urma a două sîngeroase bătălii, să învingă armatele imperiale palmyrote şi să cucerească capitala, desfiinţînd statul creat de arabi şi mozaici ce-şi doreau să pună de o frăţie veşnică. Vajnicul get moare asasinat în Bizanţ cînd pregătea o nouă păruială cu perşii. Oligarhia romană, săturată de atîta zarvă arimină la urechile ei, proclamă împărat pe senatorul Tacitus care nu rezistă decît 11 luni pentru că este asasinat de către soldaţi cînd se afla în campanie împotriva goţilor ce au năvălit în Asia Mică.

     Împăratul Probus(276-282) de neam get ajunge la această demnitate datorită proclamării trupelor de la Istru pe care le comanda, reuşeşte să restabilească finanţele imperiului să întărească graniţele peste care prădătorii treceau în bună voie, mişunînd ca muştele la hoit. Pe mulţi i-a liniştit cu fierul, pe alţii cu banii căutînd să poată dispune de bani şi oameni pentru apărarea statului. Ariminismul sau creştinismul arimin se răspîndeşte tot mai mult în imperiu, datorită noii structuri de putere care era formată din militari şi funcţionari, în mare parte veniţi din rîndul neamului get. Timp de doi ani conducerea imperiului este în mîinile generalilor gali Carus şi a fiilor săi Carinus şi Numerianus care sînt asasinaţi pe rînd de soldaţii lor şi în vara anului 284 ajunge împărat getul Diocleţian, arimin din provincia Dalmaţia, asociindu-şi pe tovarăşul de arme Maximianus. Puterea geţilor este absolută în imperiu, religia lor – creştinismul arimin sau ariminismul/mitraismul – devine religie majoritară în imperiu iar limba getă sau rumună a cărui nume, liftelor le este greaţă să-l pronunţe, este limba de circulaţie în imperiu. Oricît au fost de înverşunaţi falsificatorii satanismului iudeo-creştin, totuşi mai avem destule informaţii ca să ne rescriem adevărata istorie şi să ieşim din starea de îndobitocire în care ne-au adus vînzătorii de neam şi ţară. Capitala imperiului roman de neam get este adusă la Nicomedia, oraş în Bitinia tracilor.

     La 23 februarie 303, palatul lui Diocleţian din Nicomedia este dat pradă focului, împăratul îi torturează pe slujitori pentru a afla adevărul dar după cîteva zile a izbucnit un nou incendiu. ,,Oameni în negru” cu mult venin în rînză, au încercat să-i cresteze şoricul lui Diocleţian dar împăratului nu i-a plăcut deloc trebuşoara şi a strigat din toţi rărunchii: Gărzi! Iar acestea au apărut ca nişte năluci salvîndu-l pe getul speriat rău de şiş. Dar gruparea a dat concomitent şi foc palatului aşa că în Nicomedia la acea dată, s-a putut ,,lua lumină” de la kilometri. După această grozăvie, cezarul Galerius, get născut la Romula – Teleorman, care era coîmpărat, a tras cu urechea şi a auzit zumzăială parşivă din cloaca iudeo-creştinilor care se mîndreau cu isprava lor şi că data viitoare o vor face şi mai lată. Pe dat’ i-a acuzat pe întunecaţi de ceva incendieri chiar sub nasul împăratului iar Diocleţian dă un prim decret prin care sînt distruse toate bisericile iudeo-creştinilor iar cărţile acestor nelegiuiţi sînt arse. Fără a le lăsa loc de scăpare întunecaţilor, Galeriu a pornit să-i caute cu sabia pe ,,oamenii în negru – iudeo-creştinii sau militia cristi” prin tot oraşul Nicomedia, apoi prin Bitinia, prin toată regiunea şi a poruncit să fie scotociţi cu mare sîrg în Alexandria unde era marea şărpărie. Tot aici – uite ce coincidenţă – era şi şărpăria iahvistă(după datină, toţi umblau îmbrăcaţi în negru şi erau mai întunecaţi decît întunericul) Acţiunea ,,oamenilor în negru” s-a vrut o răzbunare pentru ce suferiseră ei de la getul Aurelian care trecuse prin foc şi sabie şărpăria ce au clocit-o la Palmyra cînd visau la imperiul universal şi stăpînirea lumii iar pre mulţi i-a spintecat să le iasă aburii de mărire şi veninul iahvist. Tot el a distrus Didascalia din Palestina unde se cloceau numai ouă de basilisc, punînd în sabie şi şărpăria din Alexandria care se bucura de mare preţuire în ochii Zenobiei.

     Este prima dată în istoria noii structuri statale cînd un cult religios şi acela privat, pune la cale un atentat împotriva împăratului dar şi împotriva religiei oficiale din imperiu pe care o practica majoritatea populaţiei, împăratul Diocleţian îndeplinind şi funcţia de pontifex maximus.

     Culturnicii occidentali, scărpinîndu-se mai mult în dos decît în cap pentru a descoperi ceva înţelepciune, spun că numai turbarea lui Galerius şi fanatismul său păgîn şi orb, legat de un tradiţionalism exacerbat şi sălbatic – fără a preciza, cine, ce şi cum? - l-au făcut pe Diocleţian să pornească represiunile împotriva nevinovaţilor satanişti iudeo-cretini. Asemenea comentarii sînt specifice jegurilor îndrăcite, care nu s-au mulţumit cu falsificarea istoriei dar au ucis zeci şi sute de mii de preoţi şi credincioşi ai religiei geţilor atunci cînd ei au dat lovitura de stat în anul 380. Acest model de gîndire caracteristic mozaismului şi ideologiilor fanatice ieşite din el, se găseşte în tot, în ideologia bolşevicilor cazari ce ne-au fost stăpîni direcţi timp de peste 20 ani. Nu poporul român avea dreptul să se conducă şi să-şi diriguiască ţara şi neamul, ci tîrîturile cazarilor/jidanilor bolşevici, aduşi de ruşi, dar cea mai mare parte pripăşiţi printre români, nu mai mult de 70-80 de ani. Asta urmăreau şi aceste grupări criminale ale sataniştilor iudeo-creştini care doreau să se facă stăpîni pe imperiul roman de neam get, pentru a instaura cultul minciunii, al urii şi al sclaviei veşnice, unde numai ei să fie, tot veşnici stăpîni!

     A venit timpul ca şi noi să ne luminăm la minte şi la suflet şi să spunem: bună dimineaţa Sfinte Soare, neamul rumun a ieşit din Întunericul Satanei!

     Diocleţian a mai emis trei decrete în anii următori împotriva iudeo-creştinilor iar cei care s-au opus au fost exilaţi sau condamnaţi la închisoare sau moarte. În urma acestor întîmplări, mulţi s-au dezis de iudeo-creştinism. În concepţia vechilor religii, albul, culoare pe care o purta clerul get, aparţinea binelui şi luminii iar negrul aparţinea răului şi întunericului şi ,,oamenilor în negru” care au pus stăpînire pe imperiul roman după anul 380.

     ,,Oamenii în negru” au fost o grupare ocultă înveşmîntată numai în negru, care se opunea adevăratei ştiinţe divine a cunoaşterii, încercînd să impună prin orice mijloace mozaismul şi erezia fariseilor numită de ei iudeo-creştinism ca religie unică, dorind să pună mîna pe conducerea imperiului roman pentru a-şi duce la îndeplinire acest plan criminal. Erau un fel de serviciu secret sau poliţie secretă constituită în Palestina după ce s-a format Frăţia lui Israel în secolul lV î.e.n., dar răspîndită peste tot pe unde existau comunităţi însemnate de mozaici şi răspundea numai în faţa rabinului şef. Iudeo-creştinii cînd au făcut înţelegerea cu Satana, pentru a-şi mări şi extinde puterea, şi-au înfiinţat o asemenea structură ce a participat la multe acţiuni criminale iar indicaţiile preţioase le primeau numai de la episcopul Alexandriei și mai tîrziu, al Romei.

     La 15 august 1534, această societate ocultă a ieşit la lumină prin Societas Jesu sau iezuiţii cum îi cunoaşte lumea mai bine şi care avea ca scop declarat extinderea catolicismului în toată lumea prin orice mijloace chiar şi minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul şi crima erau sfinte dacă le slujeau interesele. Şi bolşevismul ieşit tot din mozaism şi-a propus acelaşi scop ,,nobil” de a stăpîni lumea şi de va rămîne numai un sfert din populaţia pămîntului. Mijloacele de ,,convingere” a celor trei societăţi secrete sînt identice pentru că toate au devenit, după zisa lui Clement din Alexandria: verus Israel, adică verus Satanel după cunoaşterea noastră!

     În Alexandria în acele vremuri, era cea mai mare comunitate mozaică din imperiul roman condus de geţi dar şi o comunitate iudeo-creştină importantă, de aceea s-au unit ei în gând şi faptă şi au venit la Nicomedia să îi facă o comedie împăratului Diocleţian. Dar ei aveau precedente, chiar ,,strălucitoare” în această direcţie şi amintesc incendierea bibliotecii din Alexandria în anul 47 î.e.n. pe care unii istorici o pun în seama trupelor romane. Să analizăm acest fapt pentru a înţelege năravul şi crima din umbra istoriei falsificate. În gîlceava care izbucnise între Cleopatra şi fratele ei pentru conducerea Egiptului, Cezar intervine cu ceva soldaţi de partea femeii mai mult pentru a evita un război între cei doi fraţi decît să facă el o cucerire militară. Cînd încăierările erau în toi pe străzile oraşului, biblioteca oraşului a fost incendiată şi au ars zeci de mii de manuscrise unice în lume care ne puteau da foarte multe informații despre antichitatea egipteană, dar și a celorlalte popoare cu care ei au avut legături timp de peste 3000 de ani!

     Biblioteca a fost constituită de regele macedonean Ptolomeu Filadelful la începutul secolului lll î.e.n. propunîndu-şi să prezinte lumii antice, cultura egipteană, cea greacă dar şi alte culturi adunate împreună, din care lipsea sigur cultura mozaică pentru că aceasta nu exista. În acest lăcaș sfînt al gîndirii umane au fost adunate cu mare acribie aproximativ 700000 de manuscrise ce cuprindeau cam tot ce se cunoștea atunci și demn de ținut minte în Asia, nordul Africii și Europa! Macedonenii care conduceau Egiptul şi au fondat biblioteca nu aveau interes să facă o asemenea faptă criminală. Grecii nu puteau face ticăloșia pentru că biblioteca era tocmai un centru de cultură iubit de ei. Pe romani nu îi prea ardea la tălpi cultura şi nu aveau interes să distrugă oraşul cu o asemenea comoară pentru că regatul era subordonat Romei. Mai rămîn în discuţie ivriţii mozaici, care, au fost adevăraţii autori ai distrugerii bibliotecii.

     Deşi se stabiliseră în oraş, intrînd mai mult pe furiş în cursul secolul lll î.e.n. după redeschiderea canalului care lega Marea Roșie de Marea Mediterană, unde şi-au făcut un cartier izolat de restul populaţiilor, ei urau de moarte pe toţi netăiaţii împrejur aşa cum o dovedesc fără dubiu scrierile lor îndrăcit de ,,sfinte”, o parte din manuscrisele de la Qumran şi Protocoalele înţelepţilor Sionului. Şi nu de puţine ori, au pornit răzmeriţe împotriva macedonenilor, grecilor şi a egiptenilor chiar în timpul Filadelfului. În secolul l î.e.n., în acest oraş au pus la clocit visul de mărire şi stăpînire asupra lumii prin intermediul mozaismului şi fariseismului şi a plăsmuirilor numite Tora şi Talmud.

     Cum minciunile lor privind revelarea scrierilor primite de la Iahwe au fost demascate de preotul egiptean Manethon, dar sigur şi de alţii despre care nu mai avem informaţii, iar această bibliotecă devenise cel mai mare duşman al lor prin adevărurile conţinute în manuscrise, ei au prins prilejul să ,,scape” de groaza demascării şi a umilirii pentru pretinsele revelaţii. Îi mai acuză în această direcţia acţiunea de iudaizare a culturii greceşti şi a întregii culturi din Orient care a început în prima partea a secolului ll î.e.n. şi a durat trei secole, unde ei pretindeau că toate cîte le-au trecut prin cap grecilor, au fost luate din scrierile lui Moşe!

     Motivul principal al incendierii bibliotecii din Alexandria a fost nu numai rolul ei de izvor al unei cunoaşteri fabuloase a antichităţii şi mitologiei foarte vechi din care ivriţii lipseau cu desăvîrşire, dar şi argumentul infailibil pentru greci cînd îi combăteau pe mozaicii care se îmbolnăviseră atît de rău de năravul revelaţiilor, adică a minciunilor gogonate încît a dat turbarea în ei prin fanatismul zeloţilor.

     O altă dovadă a acuzaţiei privind incendierea bibliotecii de către ivriţi este mărturia despre situaţia creată de Origene cînd şi-a propus să traducă în greacă Tora şi să o compare cu celelalte tălmăciri existente, într-un amplu studiu numit Hexapla. Pentru că Origene făcea această treabă în Cezareea Palestinei şi deci ivriţii ştiau ce gînduri are tălmaciul, odată le-a sărit rău ţandăra pe la anul 231 şi au început să se oţoiască la acesta că nu vrea să prindă în studiul său şi faimoasa traducere a lor din secolul lV-lll î.e.n. numită Septuaginta, despre care renumitul cărturar nu avea nici o dovadă a existenţei și ca bun iudeo-creștin nu auzise de o asemenea scriere nici cînd dormea și nici cînd era treaz. Ofuscaţii ivriţi i-au adus ei dovada pretinsei tălmăciri, prezentîndu-i cîteva fragmente de manuscrise, cu urme de ardere, pe care, pretindeau ei că le-au salvat cînd a ars biblioteca din Alexandria în anul î.e.n. 47 şi  trebuia neapărat să le studieze şi să le includă în lucrarea lui. Am să-i întreb pe acești netrebnici plini de ură și venin împotriva tuturor cum stă scris la Tora: ce căutau ivriții în biblioteca înghițită de flăcări? Sigur vreo scînteie a iluminării!

     Păi drăguţilor dacă murea lumea după făcătura voastră, de ce era scris numai un singur exemplar într-un timp de aproape 500 de ani şi acela păstrat în bibliotecă şi nu se folosea ca text liturgic copiat în zeci și sute de cărţi în toate cuiburile voastre de întunecaţi farisei din care să se adape toţi cei negri în cerul gurii sau cu păr pe creier? Prin această obrăznicia ei recunosc explicit că erau în bibliotecă cînd aceasta a fost dată pradă focului. Fiind o construcţie masivă cu ziduri din piatră, nu putea fi incendiată decît din interior unde existau obiecte din lemn atît în acoperiş cît şi mobilier, dar mai erau sutele de mii de papirusuri care puteau arde ca benzina, iar mînuţa lor milostivă şi-a făcut treaba pentru Iahwe aşa cum i-a fost dorinţa! Dacă ivriţii care trebăluiau cu focul prin biblioteca din Alexandria erau îmbrăcaţi în negru sau numai întunecat, nu mai are aşa mare relevanţă, însă istoria trebuie să judece aceste informaţii năucitoare! Acest lăcaș al spiritualității omenești antice s-a mai refăcut în parte după prăpăd dar a venit blestematul an 640 cu arabii cuceritori ai Egiptului care au distrus-o pentru totdeauna din ordinul califului Omar. Acesta justifica ordinul de nimicire a tezaurului cultural al vechilor civilizații, astfel: ,,Dacă toate aceste cărți sînt conforme cu învățătura din Coran, sînt complet inutile. Dacă susțin altceva decât învățăturile din Coran, sînt vătămătoare și periculoase. În ambele cazuri, cărțile se cuvin nimicite.” Întocmai așa au procedat iudeo-creștinii cu scrierile teologice și filozofice ale geților de nu a mai rămas urmă în istorie despre ele!

     Pentru a le dovedi ivriților ura ancestrală împotriva neamului omenesc, amintesc pe satanistul lor Hegesip, strecurat în şărpăria iudeo-cretină şi care, pe la anul 165 propune confiscarea şi distrugerea tuturor manuscriselor ce nu serveau sau contraziceau făcătura lor drăcească. La fel au procedat cînd au dat lovitura de stat în imperiul rus şi apoi s-au răspîndit prin bolşevism şi peste noi după anul 1944; au interzis prin ucaz și apoi au distrus toate scrierile dinainte astfel ca cei ocupați să nu știe decît ,,adevărurile” lor criminale revelate de sub talpa iadului!

     Istoricul francez Jacques Bergier în lucrarea Le livres maudits, Paris 1927, la pagina 19, folosindu-se de informaţiile scrise în mai multe texte antice, spune că biblioteca din Alexandria a fost incendiată în anul 47 î.e.n. de ,,oamenii în negru.’’ Ori miliţia secretă a rabinilor umbla îmbrăcată numai în negru, iar iudeo-creştinii sau Militia Cristi care se născuse în aceeaşi şărpărie iahvistă, aveau veşmintele tot negre iar cei care au vrut să-l ucidă pe Diocletian erau toţi ,,oameni în negru”, adică membrii acestei organizaţii criminale vechi de peste 2000 de ani.

     Prin distrugerea bibliotecii, ivriţii au urmărit să dispară principala sursă scrisă ce le demasca minciunile şi plăsmuirile lor cu pretenţii de revelaţii divine, pentru că manuscrisele din bibliotecă arătau o altă realitate unde ei nu erau nici cît punctul sau virgula. Şi sataniştii iudeo-creştini au procedat la fel cu sute de mii de manuscrise ale cultului creştinismului arimin, arzîndu-le pentru a nu mai exista dovezile monstruozităţii şi ticăloşiei fără margini, pentru că sfînt, sfînt, sfînt şi revelat este numai ce iese de sub peană mozaică! Ardă-v-ar flăcările iadului pe unde vă ies revelațiile voastre drăcești.

     Alt motiv al incendierii bibliotecii din Alexandria, a fost acela că macedonenii şi grecii practicau religia egiptenilor chiar în forma ei originară dar se fereau de mozaism ca de lepră. Disputa dintre greci şi mozaici a apărut după anul 176 î.e.n. cînd rabinii şefi Oneas şi Menelas i-au prezentat lui Antioh lV, regele macedonean al Siriei, textul pretinselor revelaţii şi planul lor de crăcănare universală. Acest text – doar amintit ca informaţie istorică – se poate presupune că ar fi fost pretinsa lor Septuaginta –care, după răbufnirea fanatismului mozaic şi scoaterea saduceilor în afara istoriei, a fost rescris după noile lor planuri şi prezentat ca revelaţie grecilor şi romanilor. Făcătura a fost canonizată în anul 90 al erei noastre prin conclavul rabinilor ţinut la Jamnia. Aceste informaţii despre ,,oamenii în negru” ar trebui să dea de gîndit tuturor celor ce nu vreau să se lase îndobitociţi de fel de fel de lepre şi tîrîturi cu pretenţii de genii, oameni providenţiali sau profeţi, toţi născuţi din făcătura unor grupări criminale pentru a domina societatea cum se întîmplă şi azi!

     În noiembrie a anului 307 Diocleţian, Galeriu şi Licinius s-au întîlnit la Carnuntum şi s-au închinat împreună la lăcaşul lui Mitra fautori imperii sui, lăcaş extins de ei peste unul construit la începutul secolului ll. Împăraţii au dorit să aducă o dovadă publică a credinţei lor în religia mitraică sau creştinismul arimin, în oraşul sfînt consacrat acestui cult.

     La 29 octombrie 312 împăratul Constantin cel Mare ordonă armatei sale ca semnul crucii să fie pus pe steagurile militare cum îl aveau geţii din secolul ll î.e.n. aşa cum arată tăbliţele de plumb, dosite încă la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Dar semnul crucii îl purtau pe scuturi şi soldaţii persani pe care Tertulian nu a apucat să-i acuze de erezie, înleşătorie şi ceva cîrdăşeli cu Satana.

     În anul 313 se acordă libertatea cultelor în imperiu de către împăraţii Constantin şi Licinius prin edictul de la Milano care însă nu poate fi dovedit, iar povestea are iz de poveste pentru că nu a fost susţinută decît tîrziu de către iudeo-creştini.

     În anul 321 împăratul get Constantin cel Mare introduce în imperiul roman sărbătoarea Duminica ,,dies solis: soare, fiinţă strălucitoare” ca zi obligatorie de odihnă, fiind o sărbătoare arimină sau mithraică cum ar trebui să spună înveninaţii latini sau făcătorii de istorii îndrăcite şi sataniste. Duminica peste care patrona Fiul Omului sau Fiul Luminii, Mitra şi Sfîntul Soarele era zi sfîntă în cultul arimin şi nici un membru al acestei religii nu lucra. Dar ariminismul era cultul împăratului şi religia oficială a imperiului roman, deci sărbătoarea zilei de odihnă duminica s-a impus de la sine ca un firesc pentru armată şi funcţionărime.

     Catolicii au făcut din acest împărat, părintele politic al creştinismului ori este o mare minciună toată făcătura papistaşilor şi a înfierbîntaţilor grecotei ortodocşi. Ei pun în seama împăratului convocarea unui sinod ecumenic la Niceea în Tracia în anul 325, unde s-au discutat probleme de teologie iudeo-creştină şi condamnarea arianismului, care stîrnise şi tulburase multe minţi printre adevăraţii apărători ai lui Iahwe. Afirmaţia poate fi adevărată dar nu pentru cei care au colportat minciuna timp de peste 1670 de ani. Împăratul care era şi pontifex maximus, avea în prerogativele sale vegherea bunei desfăşurări a cultelor oficiale şi private.

     Dacă ei pretind că a fost condamnat arianismul, ca erezie iudeo-creştină, atunci ei au mers cu pîra la împărat şi l-au implorat pe acesta să-i taie craca lui Arie şi astfel să-l reducă la tăcere pe cîrîitorul de vorbe necuviincioase.

     Arie a fost un preot de origine libiană, uns la Alexandria, dar pentru că tot băga strîmbe în dreapta credinţă a lui Iahwe, cei mai mari ca el l-au expulzat din frăţie apoi reprimit şi iar expulzat prin conciliul de la Ierusalim din anul 335, după care moare la scurt timp. Amestecul împăratului Constantin cel Mare în această poveste este numai unul administrativ datorită funcţiei pe care o avea şi nu unul teologic aşa cum susţin iudeo-creştinii prin minciunile lor. Şi tot la acest conciliu ecumenic participă şi episcopul Teofil al goţilor spun mincinoşii, dar el era în realitate al geţilor. La acea dată goţii nu erau arieni pentru că Wulfila – pretinsul episcop care i-a trecut pe aceştia la arianism, o altă făcătură a iudeo-creştinilor – avea numai 14 ani şi nu se luase de mînă cu minciuna.

     Dar adunarea fiind ecumenică, înseamnă că erau de faţă toţi reprezentanţii cultelor oficiale şi particulare din imperiu. Deci episcopul Teofil nu putea fi decît trimisul geţilor nord-dunăreni ca împuternicit al creştinismului arimin iar zicerile făcătorilor de adevăruri sfinte trebuie să le punem la zidul infamiei.

     Filozoful grec Iamblichos, care a trăit în timpul împăratului Constantin şi a murit în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie despre Zamolxe că după ce ,,s-a întors între geţi şi le-a dat legi scrise”, astfel îndreptîndu-le moravurile şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor. Dar înţelepciunea lui teozofică era gustată cu mare plăcere de galaţi, tribali şi alte neamuri care îl considerau drept fiul lor. Grecul nu vorbeşte decît de teozofia lui Zamolxe care era atunci religie oficială în imperiul roman oricît s-au ofusca leprele iudeo-sataniste.

     Iulian Apostatul(361-363) nepotul lui Constantin cel Mare a fost un adept înflăcărat al acestei religii după ce a ajuns împărat şi spune despre unchiul său în scrierea Cezarii la p. 38: ,,Cît despre Constantin care nu găsea printre zei un model pentru comportarea sa, descoperind nu departe de el Slăbiciunea, s-a grăbit să i se alăture. Aceasta l-a primit cu tandreţe, l-a strîns în braţe, l-a înveşmîntat şi l-a împodobit în culori strălucitoare, apoi l-a condus la Desfrîu. Astfel prinţul a putut să-l găsească pe IU care bîntuia prin acele locuri şi striga oricărui nou venit: «Orice seducător, orice ucigaş, orice om lovit de blestem şi de ocară să vină cu încredere. Scăldîndu-l cu apa pe care o vedeţi, îl voi purifica imediat, şi dacă va cădea din nou în acelaşi păcat, cînd se va bate cu pumnul în piept, îşi va lovi capul, îi voi permite să redevină pur». Fermecat de această întîlnire, Constantin şi-a scos copiii în afara adunării zeilor. Dar, au fost hăituiţi, atît el, cît şi ei, de demonii răzbunării, nu numai din cauza ateismului lor, ci şi pentru a ispăşi sîngele rudelor lor, pînă cînd Zeus, din consideraţie pentru Claudius şi pentru Constantius, le-au permis să-şi tragă sufletul”. Iulian scrie ca un scriitor grec neoplatonician şi supărarea lui pe Constantin este determinată de faptele acestuia; uciderea celei de-a doua soţii împreună cu fiul acesteia Crispus iar despre împăratul Constantius ll(337-361), pentru că şi-a ucis propriul tată pe Constantin, pe fratele mai mare şi pe tatăl lui Iulian care era fratele vitreg al lui Constantin, fapte care l-au determinat pe acesta din urmă să treacă la religia grecilor – neoplatonism, dar ajuns împărat a revenit la religia geţilor în virtutea funcţiei de pontifex maximus. Aceste fapte atît de cumplite, petrecute în timpul lui Constantin şi a lui Constantius nu mai sînt pomenite de istorie pentru că nu dau bine la făcătura iudeo-creştină.

     Pe tăbliţele de plumb, Mîntuitorul este scris şi prin cuvîntul IO iar în scrierile gnostice din Egipt spun că a doua fiinţă de lumină din teologia şi teozofia lor este IAO, sau IOU cum este scris personajul în Evanghelia egiptenilor. Fel de fel de răzgîiaţi, a căror minte fierbea mai rău decît o erupţie vulcanică, s-au apucat să scormonească din IU, pe un anume Iisus pe care îl ştiau după o zicere tembelă şi ticăloasă. Personajul ceresc IU din scrierea lui Iulian este IO sau IU din scrierile geţilor cum apare pe tăbliţele de plumb dar el este scris şi pe statueta descoperită la Cîrna din judeţul Dolj, veche de prin secolul Xll î.e.n. Nu pentru toţi românii, istoria a ajuns baba-oarba lepădăturilor! Textul mai dovedeşte că împăratul Constantin cel Mare nu s-a pupat vreodată cu Iahwe nici cît a fost în putere şi nici cînd l-a îndemnat moartea pe ultimul drum cum spun unii păduchi de vorbe spurcate.

     Chiar scrierea lui Iulian zice că împăratul a murit asasinat de mîna fiului său, deci nu aveau cum să-l păduchiască pe Iahwe în lungi şi găunoase dizertaţii, pentru că neamul său discuta mai bine cu sabia.

     Un medalion turnat de Constantius pe la anii 356 are pe o parte barca solară pe care stă împăratul pe un scaun simplu. În faţa lui, sus în partea stîngă este îngerul păzitor cu roata vieţii. Ori aceste simboluri, aparţin numai culturii geţilor aşa cum dovedesc tăbliţele de plumb şi resturile de ceramică venite din mileniul lV î.e.n. Pe monezile împăraţilor geţi care au condus imperiul roman de neam get, începînd cu împăratul Constantin cel Mare, fiii şi nepoţii acestuia, toţi poartă capul legat cu o bentiţă care are fixată pe frunte piatra clarvăzătoare arimaspă, arătînd că deţineau şi funcţia de pontifex maximus în religia imperiului geţilor. Aceeaşi bentiţă o poartă Zamolxe şi Ili ca mari preoţi ai Frăţiei Celui Ales dar şi Sîntu aşa cum a fost el zugrăvit prin mileniul lV î.e.n. în lăcaşul de cult de la Şinca Mare. Şi aceste informaţii dau în vileag mişelia iudeo-sataniştilor, indiferent din ce neam şi cultură vin, dar şi pe istoricii români şi străini care ne tot sluţesc minţile cu făcăturile şi neghiobiile lor sacrosancte.

     Şi tot lui Constantin cel Mare îi leagă la cap, construirea bisericii pe mormîntul lui Iisus la anul 335, edificiu care a fost distrus de sarazini în anul 614. După cîţiva ani construcţia a fost refăcută din ruine dar la dimensiuni mai mici. În anul 1009, califul Hakem, bolnav mintal a ordonat dărîmarea bisericii creştine fiind distrusă şi peştera-mormînt clădită de împăratul Constantin. Califii care i-au urmat nebunului au fost mai toleranţi şi au refăcut biserica ce a fost sfinţită în anul 1048. După cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi măcelărirea populaţiei indiferent de credinţă în anul 1099, s-a impus refacerea bisericii care a fost terminată în anul 1149, zidire ce este şi astăzi în picioare.

     Povestea are ceva dubios pe ici pe acolo prin părţile esenţiale! Iudeii nu îşi înmormîntau decedaţii în peşteri, dar cultul lui Mitra se ţinea cu adevărat în peşteri sau construcţii care imitau peşterile iar tăbliţa lui boero Bisto care ne povesteşte moartea acestuia, are chiar imaginea unei peşteri unde apar îngerul păzitor şi capul de taur, Mitra fiind şi călăuza sufletelor morţilor. Deci este vorba de o construcţie a creştinismului arimin pe care iudeo-sataniştii au confiscat-o după anul 381 şi modificat-o pentru lălăiala lor otrăvitoare, aşa cum au făcut cu sute sau mii de asemenea lăcaşe de cult.

     Constantin cum nu era iudeo-creştin, nu avea de ce să facă lăcaşe de cult pentru Iahwe, fiindcă aceştia erau numai împotriva împăratului şi a puterii imperiale pe care o rîvneau pentru ei şi tartorii lor întunecaţi şi înveninaţi. Iar Mîntuitorul lui Constantin cel Mare – IU cum spune Iulian sau IO, IOU, IU cum apare pe tăbliţe şi la gnostici – era Fiul Omului şi nu avea nici o legătură cu mozaicii sau crima de asasinat a acestora asupra lui Ili, marele preot al geţilor şi a Frăţiei Celui Ales. Iarăşi nu şi-au ales bine drumul mincinoşii iudeo-creştini.

     Monedă care arată că împăratul Constantin cel Mare purta pe cap bentița cu piatra clarvăzătoare iar ca simbol al sacrului apare curcea cu brațele egale specifică religiei geților de peste 4000 de ani! Moneda în verde ne arată pe Constantin ca împărat cu coroana de lauri iar pe revers apare șarpele înțelepciunii cerești, tot așa cum era cu vreo 70 de ani și la împăratul Filip Arabul, totem specific numai religiei geților!

     Auxentius Durostorensis, a fost episcop arian şi a trăit în secolul lV, fiind elevul lui Wulfila(311-381) ne-a lăsat o scrisoare Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae unde ne povesteşte ce a păţit acesta cînd era episcop în Dacia şi a predicat goţilor. Fapta se petrece de la anul 341 pînă la 348 cînd geţii şi goţii, săturîndu-se de balivernele şi smintelile acestuia, prea şăgalnicul vorbăreţ a fost luat cu reteveiul şi îndemnat peste Istru: ,,Şi bîntuind acolo cu furie persecuţia, după pătimirea glorioasă a mai multor slujitori şi slujitoare ale lui Cristos şi după împlinirea a şapte ani de episcopat, pomenitul bărbat, preasfîntul şi preafericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pămîntul Romaniei, a fost primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire pînă astăzi.” Textul dovedeşte că geţilor nu le plăcea să vină nişte mincinoşi să le spună cum se face brînza, pentru că ei cunoşteau foarte bine ce le poate mintea.

     Iordanes care a fost episcop iudeo-creştin, scrie pe la anii 550 în Getica la paragraful 132: ,,Şi fiindcă atunci împăratul Valens(anul 376) răpit de perfidia arienilor, închisese toate bisericile din părţile noastre, a trimis la ei predicatori din partea sa care au turnat veninul perfidiei în sufletul celor care veniseră neştiutori şi fără pregătirea necesară. Astfel şi vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă arieni decît creştini.” Să ne dumirim puţin şi cu aceste scrieri care spun numai ce le convin şi lasă adevărul în întuneric. Dacă religia geţilor a fost numită multă vreme în imperiul roman de neam latin, mitraism, după începutul secolului lV, ea apare tot mai des în scrierile plăsmuitorilor cu numele de arianism iar pe credincioşi îi numeşte arieni, adică adepţii ereziei lui Arie apărută pe la anii 314 în Alexandria, ori ei practicau ariminismul adică religia lui Deus Ariminus cum se găseşte pe mai multe monumente vechi. Mari canalii au fost şi numai din minciună au trăit pînă în ziua de astăzi.

     Te uimeşte la episcopul iudeo-creştin Iordanes, afirmaţia că arienii nu ar fi creştini, însă au această calitate geţii şi preoţii lor cum arată în alt capitol; ori îi stătea mişelului prea rău minciuna în gît ori îi crăpase obrazul de atîta neruşinare.

     Comunităţile mitraice nu erau doar frăţii unite prin legături spirituale; erau de asemenea asociaţii avînd o existenţă juridică şi se bucurau de dreptul de proprietate. Pentru administrarea afacerilor lor şi îngrijirea intereselor lumeşti comunităţile angajau funcţionari, care nu trebuie confundaţi nici cu iniţiaţii şi nici cu preoţii. Comunitatea era pentru iniţiaţi o largă familie unde fiecare se cunoştea şi ajuta pe fiecare, principiu dezvoltat la eseni.

     Nu există nici cea mai mică urmă că această religie universalistă ar fi avut erezii cît timp ea a fost cult oficial în imperiul roman din anii 182 pînă în 381.

      Dacă ne uităm în borşul iudeo-creştinilor, vedem că fiecare neam care aveau ceva stîrlici la minte se apuca de o religie a înţelepciunii dar trasă de păr tot din cea a geţilor pentru că din mozaism nu iese decît satanism. În multe locuri mitreumul se învecina cu dolichenumul. Mithra a fost totdeauna invocat ca garant al cuvîntului dat ce asigura realizarea strictă a angajamentelor luate. Fidelitatea absolută faţă de jurămînt trebuia să fie una din virtuţile principale ale acestui cult. Se cinstea astfel loialismul şi ascultarea, trăsături apropiate de onoarea modernă. Alături de respectul pentru autoritate se predica fraternitatea.

     Iudeii exaltau minciuna, viclenia, lăcomia, turnătoria, hoţia şi crima puse pentru cuprinderea întregului pământ în ghearele lui Iahwe.

     Iniţiaţii mitraici se considerau ca toţi fiii aceluiaşi Tată Ceresc şi trebuiau să se iubească veşnic cu o afecţiune sinceră. Se ajungea cu dragostea pentru aproapele pînă la acea caritate universală predicată atît de neaoş în filozofie şi creştinism. Împăratul Iulian, şi-a propus să reformeze imperiul pe acest ideal, dar timpul nu l-a lăsat, poate nu ne-am fi zbătut acum în acest mîl otrăvitor.

     Ca să înţelegem ce ,,fraternitate” arată scrisorelele mozaicilor şi deci ale iudeo-creştinilor satanişti, dau cîteva bucăţi din Isaia, unde numai ivriţii au dreptul la viaţă iar ceilalţi nu pot fi decît robii lor! 60,4 ,,Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte; toţi se strîng şi vin spre tine.” 60,5 ,,Cînd vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, şi îţi va bate inima şi se va lărgi, căci bogăţiile mării se vor întoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine.” 60,7 ,,Vei suge laptele Neamurilor, vei suge ţîţa împăraţilor…” 61,6 ,,…veţi mînca bogăţiile Neamurilor şi vă veţi făli cu fala lor.” 60,12 ,,Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji, vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite.” Așa arată adevărata față a mozaismului!

     Lumea prin fariseism sau iudeo-cretinism trebuia transformată într-un uriaş lagăr sau ghetou unde portărei şi stăpîni sînt numai ivriţii iar Neamurile, slugile lor preasupuse şi cine nu vrea să înţeleagă porunca Întunecimii sale, repede va fi pus pe năsălie. Iar această stăpînire se va realiza prin viclenie şi crimă! Şi chiar aşa s-a întîmplat cu iudeo-creştinismul şi mai tîrziu cu bolşevismul cazar. Textul ne mai spune că hoţia la mozaici era nu numai o datorie sacră şi o cinstire deosebită adusă tartorului Iahwe, dar şi o cale vrednică de urmat pentru a ajunge stăpîni. Ei au dreptul să fure nu numai bunurile materiale ci şi cele spirituale şi ,,vă veţi făli cu fala lor”, astfel tîlhăria şi viclenia sînt fundamentele moralei lor. Aici sînt ,,sfintele lor învăţături” şi morala satanistă de la care nu s-au dezis o cît de mică santimă!

     Dacă iudeo-creştinismul pînă la mijlocul secolului lll a fost legat de coloniile mozaice, nescoţîndu-şi nasul în afara cetăţilor cum amarnic se plîngea și îndrăcitul Tertulian, creștinismul arimin, ariminismul sau mitraismul s-a dezvoltat în tot imperiul roman atît în oraşe cît şi în mediul rural fără a face deosebire de neam sau religia precedentă. Furtişagul făcut de iudeo-creştini în dauna religiei geţilor a fost atît de evident încît chiar începînd cu secolul ll filozofii greci făceau paralele între cele două religii, considertînd că iudeo-creştinii nu fac decît să copie ritualurile şi credinţele religiei crucii sau ,,religia lui Zamolxe” născută în Carpaţi. Dar întunecaţii nu s-au dat bătuţi şi au scris mari tratate explicînd mitraismul ca o erezie ieșită din closetul lor, încondeind-o ca făcătură satanistă.

     Frăţia iudeo-creştină s-a format avînd la origine o asociaţie secretă, desprinsă din sinagogă şi separată în timp de aceasta. Termenul de ,,biserică” este folosit în mod fals şi tendenţios pentru că atunci această frăţie nu era recunoscută oficial, nu avea lăcaşe de cult, ei ţinîndu-şi ritualurile pînă la începutul secolului lV în case particulare şi nu aveau o doctrină a lor tot aşa cum nu o au nici astăzi! Să-i căutăm puţin pe aceşti întunecaţi cu nemerniciile lor numite istorii revelate şi adevărate. Ei folosesc astăzi cuvîntul ,,revelate” pentru toate născocirile, dar citirea corectă a textului, unde scrie ,,vedenii”, ar fi îndemnat pe mulţi să se ducă la balamuc!

     Suetoniu(75-160), în scrierea Vieţile Cezarilor, Doisprezece cezari ne lasă date preţioase şi veridice despre istoria iudeo-creştinismului spunînd că împăratul Tiberius(14-37) a deportat neamul iudeilor în zone cu climat aspru ,,iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta, pe cei care aveau un cult similar, i-a izgonit din Roma”. Şi împăratul Claudius(41-54) îi izgoneşte pe aceşti schismatici iudei care se răzvrăteau continuu la instigarea unui individ ce îşi spunea Chrestos(om bun), de nu va fi cumva un fals făcut tîrziu, pentru că manuscrisul istoricului latin este din secolul Xl. Nero(54-68) i-a trimis la supliciu pe aceşti iudei schismatici pe care lumea îi numea creştini, pentru zarva ce o făceau cînd li se punea sub freză de o revelaţie. Despre Vespasian spune că a avut de înfruntat revolta iudeilor care urmăreau să pună mîna pe imperiul roman pentru a unge un împărat de-al lor, fiindcă aşa le șoptise la urechile tembele, întunecatul Iahwe. Domitian are şi el necazuri cu cei care s-au dat în ,,obiceiuri mozaice” din sînul oligarhiei romane şi chiar din familia sa, pentru care a dat sentinţe foarte aspre. Împăratul Nerva alungă şi el din Roma pe mai mulţi tăiaţi împrejur inclusiv pe tartorul lor numit mult mai tîrziu ,,episcop” pentru că făceau mereu tulburări şi urmăreau să se urce pe greabănul imperiului.

     Scrierea lui Suetoniu întocmită pe la mijlocul secolului ll este foarte clară, el comentează comportamentul scandalos şi revoltător al unei secte desprinsă din mozaism, pe care noi o ştim din alte surse că se numea fariseism iar turbarea lor cea mare a extremiştilor se numea zelotism. Nu se vede, nu se aude şi nu se miroase încă fantoma întunecată şi înveninată a iudeo-creştinismului, se pare că oul de basilisc din care trebuia să iasă încă nu îl clocise Satana destul! În anul 139, în timpul domniei împăratului Antonius Pius(138-161) pretorul Romei îi expulzează din oraş pe iudeii care îşi revendicau niscai împărăţii chiar la urechea romanilor. Înfierbîntaţilor le mai rămăsese ceva gând belicos din vremea revoltei iudeilor condusă în Palestina de Bar-Kochba, înfrîntă în anul 135.

     Mai amintesc iudeo-creştinii că şi împăratul Marcus Aurelius(151-180), îi condamnă pe ,,creştini” pentru tulburările care le fac în imperiu. Ori împăratul avea o mare belea chiar în propria familie cu fiica sa Antonia Minor, din căsătoria cu Octavia şi care era descrisă de un istoric contemporan ,,ca fiind complet elenizată şi iudaizată.” Să fie clar pentru toată lumea, cei din perioada cînd se pretinde că s-a născut iudeo-creştinismul, anii 50-200, au văzut în acest cult o erezie mozaică şi au spus-o în zeci de texte, ori creştinismul ca teologie şi teozofie nu are nimic, dar absolut nimic cu mozaismul! Chiar Clement din Alexandria unul dintre părinţeii iudeo-creştinismului scria pe la anii 195 despre ideologia în care credea că este ,,verus Israel”, dar mai tîrziu toţi episcopii au considerat-o drept erezie la începutul secolului V! Este nevoie de alte dovezi mai convingătoare? Ce să mai spunem ce au pățit scrierile lui Origene, părinte al lor chiar mai mult decît Clement, care au fost considerate eretice și arse în totalitate după ce sataniltii au devenit stăpînii imperiului roman!

     Numai ibericul Traian(98-117) a fost cel care le-a suflat în borş, i-a scărpinat între coarne, le-a dat cetăţenia romană în anul 98 şi a distrus statul get aşa cum doreau toţi întunecaţii iar religia neamului arimin, a adevăraţilor creştini, a interzis-o în imperiul roman prin edictul din anul 112. Şi acum să arăt unul din cazurile cum au falsificat istoria, jegurile vrednice numai de dispreţ şi veşnică hulă.

     Sfîntul întunecat Augustin(354-430) care a trecut la iudeo-creştinism în anul 387, şi a scris mulţime de cărţi pentru a slăvi făcătura mozaică, în Cronica ll,31 reproduce textul lui B. Sulpicius Severus(365-425) cu privire la Apocalipsa lui Ioan şi faptele povestite de Suetoniu. ,,În urmă Domiţian a persecutat apoi pe creştini (istoricul Suetoniu spune că cei mazîliţi şi condamnaţi de împărat erau romani care practicau ,,obiceiuri mozaice”), în care vreme a surghiunit pe apostolul şi evanghelistul Ioan în insula Pathmos, unde printr-o revelaţie misterioasă a scris cartea sfîntă a Apocalipsului, socotită de multă lume ca o nebunie şi ca o împietate. Nu după multă vreme a fost a treia prigoană a creştinilor sub Traian”. Apocalipsa plăsmuitorului din Pathmos a fost acceptată drept scriere sacră în cultul iudeo-creştin în Conciliul de la Cartagena ţinut în anul 419 chiar dacă era o ,,nebunie şi o impietate”. La fel spunea Origene cu vreo 180  mai devreme despre multe părţi din Tora şi Talmud, pentru că în realitate acesta este iudeo-creştinimsul, un cult satanist al falusului unde minciuna, viclenia, lăcomia, nebunia, teroarea, crima, monstruozitățile, dezmățul drăcesc, bestialitățile şi tot ce este josnic în mintea unor canalii, au devenit repere unice de moralitatea şi înţelepciune!

     Faptul că Augustin reproduce acest text mă face să cred că el nu punea nici un temei pe făcătura lui Ioan sau că scrierea care i se atribuie este o plăsmuire intercalată în cartea sa de către cei ce au falsificat istoria popoarelor europene pentru a urca drept moţ acest cult plin de ură şi venin împotriva neamului omenesc.

     Dar Tiberian şi Pliniu cel Tînăr arată în scrierile lor că cei pe care îi numeau ei creştini nu erau iudei ci veneau din neamul galatilor şi a galilor, populaţii ce practicau de peste patru sute de ani religia geţilor, adică religia crucii. Deci Traian după spusa colaboratorilor lui, s-a răfuit cu religie geţilor – creştinismul arimin – şi nu s-a atins de mozaici sau schismaticii farisei ori de turbaţii zeloţi, toţi tăiaţi împrejur şi cu venin împotriva neamului omenesc pînă în vîrful frezei aşa cum ne dezvăluie scrisorelele lor de la Qumran şi care le-au fost program de luptă şi meditație adîncă timp de două milenii.

     Cît priveşte caracterizarea Apocalispei, zicerea este valabilă pentru toate scrierile mozaicilor pe care le-au dăruit goimilor cap de lut. La fel şi zicerile lui Saul erau luate de nebunii chiar de către iudeii din vremea lui, iar romanii şi grecii îl considerau un şarlatan plin de viclenie cînd bătea el cîmpii şi coclaurile cu vînturile revelaţiilor şi alte răsuflări puturoase.

     După 250 de ani, toate aceste urdori şi nebunii au devenit adevăruri sacre iar dacă le contraziceai, erai trimis repede, repede la ultima judecată a tartorului Iahwe cel Întunecat. Acesta este verus Israel!

     Toţi papii pînă în secolul X se rădeau pe creştetul capului precum făceau mozaicii cînd se duceau la templu pentru mărturisirea păcatelor şi aveau săracii ce mărturisi pentru că în întunecimile lor se întîmplau multe grozăvii.

     În timpul lui Sixtus l(115-125) apar primele divergenţe dogmatice şi de subordonare dintre frăţia iudeo-creştină din Roma şi cea din Asia. Gnosticii se manifestă mai puternic la Roma iar după moartea lui, vine aici şi Valentin, născut în Egipt, care a adunat un număr mare de adepţi în cei peste douăzeci de ani cît a stat în oraş. Pius l(140-155), episcopul Romei, îi primeşte pe ereticii mozaici – ebionţi şi farisei – în frăţia lui convertindu-i şi botezîndu-i, dovedind că nu se prea trăgeau din ,,verus Israel” ci din altă parte, dar dacă ar fi spus adevărul ar fi comis cel mai mare păcat şi ar fi rămas fără iubirea, dar mai ales bănetul lui Iahwe. Episcopul Iustin a înfiinţat la Roma o şcoală pentru apărarea tradiţiei iudeo-apostolice la lumina zilei, iar în întuneric îşi consolidează militia Cristi pregătindu-se pentru momentul cînd ei vor ajunge să pună mîna pe imperiul roman. 

     Iudeo-creştinii s-au organizat după desprinderea de mozaici pe la mijlocul secolului ll, într-o Militia Christi înveşmîntaţi numai în negru fiind cunoscuţi în epocă sub numele de ,,oamenii în negru” şi care, după impunerea plăsmuirii lor în imperiul roman ca religie de stat în anul 380, au devastat toate monumentele de cult ale religiei geţilor, au distrus toate scrierile omorînd zeci de mii de preoţi ce au refuzat convertirea. Și bolșevicii cazari, după ce le-a reușit lovitura de stat din octombrie 1917 dată împotriva popoarelor din fostul imperiu rus, și-au tras tot o miliție, care nu se mai numea cristi, însă ieșită tot de sub patrafirul lui Ucigă-l Toaca!

     Despre acest uriaş holocaust nu se interesează nimeni şi nu s-a scris un cuvinţel, fie el cît de pirpiriu. Dacă nu ne putem imagina ce grozăvii au făcut miliţiile iudeo-creştine, atunci sigur avem încă viu în memorie ce au făcut miliţiile bolşevicilor cazari numite şi comuniste, conduse de Cominfern – ambele ideologii venind din aceeaşi cloacă satanistă – mozaismul. Mozaismul și iudeo-creștinismul sînt instrument și cult al urii și terorii, controlînd absolut mentalul colectiv și individual prin frică și îndobitocire. 

     Că adevărul despre iudeo-creştinism şi religia geţilor s-a cunoscut în antichitate, o dovedesc chiar scrierile unor apologeţi ai minciunii şi ai religiei pretinse revelate lotrilor mozaici şi predată la cheie, altor tîlhari la fel de odioşi. Şi în acele vremuri cînd se clocea marea făcătură a fariseilor au existat unii contestatari ce nu vroiau să înghită vicleniile şi falsurile plăsmuite în şcoala din Alexandria.

     Un sfînt de-al lor, Iustin care a mai ajuns şi martir, ne lasă înainte de anul 150 două scrieri Apologia şi Dialogul cu evreii, unde spune ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi”, adică de geţii din nordul Istrului şi a Mării Negre cum erau ei numiţi în alte texte din vremurile respective. Ce simplu era adevărul atunci despre creştinism, ivriţii încă nu renunţaseră la planul lor de a stăpîni imperiul roman prin mozaismul fariseic şi turbăciunea zeloţilor iar liftele nemozaice încă nu-şi frecaseră puchii de la ochi să scoată muştele la plimbare în afara cetăţilor.

     Şi episcopul Meliton al Asiei pe la anii 175 spune ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Această sentinţă de condamnare a făcăturilor iudeo-creştinismului şi tot potopul lui de revelaţii, minciuni, sminteli, grozăvii şi inepţii se găseşte în Istoria bisericească scrisă de Eusebiu din Cezareea după anul 330. Cele două mărturii confirmă scrierile lui Tiberian şi Pliniu cel Tînăr despre persecuţia creştinilor – galatieni şi traci bitini – ca urmare a edictului dat de Traian în anul 112 şi nicidecum iudei care era chiar iubiţi în imperiu datorită grosimii deosebite a purcoaielor de aur şi arginţi zăngănitori şi foarte iubiţi de senatori şi oligarhia romană. Cam în aceeaşi perioadă cu episcopul Meliton, filozoful grec Celsus, care a trăit la Alexandria şi cunoştea foarte bine mozaismul şi fariseismul, numit mai tîrziu de unii ,,iudeo-creştinism”, le-a combătut cu multă vigoare şi argumente în lucrarea Alethes Logos/Calea Adevărului scrisă la anii 178. El spune despre scrierile acestor două culte că sînt pline de falsuri, de inepţii, de lucruri absurde, de grozăvii şi masacre înspăimîntătoare pentru orice religie iar iudeo-creştinismul nu este decît o erezie mozaică. Acest adevăr năucitor este ascuns cu mare furie de către toţi apologeţii celor două culte să nu iasă la lumină fiindcă i-ar distruge pe întunecaţi. Despre teologia creştină spune că este o hoţie făcută în dauna religiei lui Zamolxe al geţilor pe care iudeii au prelucrat-o după mintea lor!

     Filozoful şi sofistul grec Lucian(125-190) din Samosata, considerat ,,Voltaire al antichităţii clasice” în lucrarea Istoria adevărată dă mai multe informaţii despre religia geţilor şi menţionează că învăţătura lui Zamolxe despre nemurirea sufletului dovedeşte cultura minunată a acestui neam. Dar leprele mioritice de astăzi spun că geţii, înaintea venirii romanilor erau nişte sălbătăciuni ce aveau o limbă formată din onomatopeele hî şi îhi iar restul vocabularului se completa cu mişcări de ghioagă şi urlete de fiară. Religia geţilor este lăudată şi de Clement din Alexandria pe la 193 iar ceva timp mai tîrziu o face şi Tertulian. Origene, alt apologet şi mincinos al iudeo-creştinismului scrie pe la începutul secolului lll că ,,învăţăturile lui Zamolxe la geţi au multe elemente asemănătoare cu mozaismul iudeilor”! Tare de tot obrăznicia spurcatului, ar merita cîteva peste bot! Dar făcînd aceste afirmații uimitoare, el în fapt dezvăluie că iudaizarea scrierilor geților și implicit a religiei acestora de către oculta Militia Cristi era o treabă în plin ,,proces creator” al hoției, fiindcă în prezent și cu microscopul dacă te boldești în textele mozaice nu vei mai vedea așa idei cum scrie el. Dar afirmațiile lui Origene sînt dovedite de unele manuscrise descoperite la Qumran și în Arhiva Secretă a Vaticanului, care arată că Saul și cei din ceata lui umblau prin sinagogi cu scrierea esenă Evanghelia păcii dar și altele!

     După Celsus, şi Porphyrios(235-305), în scrierea Contra Christianos arată cu degetul asupra acestui cult plin de ură şi violenţă ce urmărea să instaureze ca unice adevăruri, scrierile lui Moşe drept singură sursă de adevăr uman şi divin. El demonstrează inconsecvenţele evangheliilor, şubrezenia discursurilor lui Iisus, autoritatea textelor este demolată cu argumente ştiinţifice, fiind dovedit caracterul apocrif al acestora. Dar soarta cărţii a fost, ca a tuturor celor ce au demascat această uriaşă escrocherie iudaică, interzisă şi arsă pe rug în anul 448 din porunca împăratului Teodosie ll al imperiului roman de răsărit.

     Iamblichos, matematician şi filozof grec, ce a murit pe la anul 330 spune că religia geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire şi de către goţi. Iar asta înainte de pretinsa creştinare a lor prin arianism făcută de Wulfila pe la anii 341-348. Adevărul este recunoscut chiar de patriarhul Constantinopolului în anul 398, Ioan Chrisostomus care converteşte mulţi goţi la iudeo-creştinism dar căpetenia lor mai de seamă împreună cu neamul său, ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe”, dovedind că religia geţilor era încă un cult practicat de multe neamuri.

     Scrisoarea episcopului arian de Durostorum, Auxentius, fost elev al lui Wulfila, este inclusă în scrierea episcopului arian Maximinus, intitulată Dissertatio Maximini contra Ambrosium. Deci exista un cler şi o biserică ariană zic leprele, dar arimină după lumina adevărului, recunoscută de împăraţii romani iar Valens a fost şi el de religie ,,ariană” şi i-a pedepsit cu mult năduf nimicind pe iudeo-creştini distrugînd multe biserici. Dar arienii din scrierile născocitorilor iudeo-cretini, nu puteau fi cei după schisma lui Arie(256-336), pentru că ea a fost interzisă în anul 325. Deci aceşti ,,arieni’’ nu sînt după învățăturile episcopului alexandrin, ci aşa cum a scris patriarhul Constantinopolului Ioan Chrisostomus erau ,,fidelii credinţei lui Zamolxe”. Împăratul Iulian zis Apostatul a dat şi el cu sabia în sataniştii iudeo-creştini cînd au început să se obrăznicească iar unul din consilierii lui era Cesarion, fratele lui Grigore Teologul.

     Şi Întunecimea Sa, S. Aurelius Augustinus(354-430) zis şi sfîntul Augustin, în scrierea De civitate Dei, plîngîndu-le de milă iudeo-creştinilor persecutaţi, zice: ,,Dar în zilele noastre, Valens, fratele lui Valentinian, fiind arian, n-a lovit oare, în regiunile din Orient, biserica noastră catolică cu o mare prigoană? Căci cum adică, o biserică în plină creştere şi înflorire poţi să o consideri că în unele părţi suferă prigonire din partea regilor, iar în alte părţi nu suferă?’’ Textul în substratul lui conţine informaţii uluitoare pentru istoria religiei creştinismului arimin. Aici găsim recunoaşterea explicită din partea iudeo-creştinilor că imperiul roman avea un cult oficial pe care ei îl numeau arianism sau ,,religia lui Zamolxe” după alte surse.

     Fălosul iudeo-cretinism abia îşi scotea nasul în public ,,în plină creştere şi înflorire” numai că florile lui erau toate otrăvitoare şi nu le iubea decît Satana așa cum o dovedesc imaginile de mai înainte. Împăraţii romani de neam get ca mari preoţi ai imperiului, puteau interzice orice cult care se obrăznicea pe seama celorlalte sau se ţinea numai de mişelii aşa cum făceau iudeo-creştinii pînă au pus mîna pe conducerea statului.

     Nici în regatul get de la nordul Istrului în acele vremuri, iudeo-cretinii nu aveau trecere mai mare pentru că regele Atanaric, i-a persecutat, arzîndu-l pe Nicetas şi înecînd în rîul Buzău 27 de prozeliţi, dar informaţia vine tot din partea lor şi trebuie privită cu rezerve, fiindcă la martiraje născocite au fost mari meşteri.

     Oare cîtă zoaie şi otravă trebuie să mai înghiţim de la profesioniştii minciunii pînă vom accepta şi adevărata istoriei a neamului nostru străbun? Dar informaţia ne mai dezvăluie şi faptul că geţii nord-dunăreni pe la anul 400 nu erau doritori de a se pupa cu întunecatul Iahwe şi cu lepădăturile lui dintre Neamuri care s-au strîns cioată în Militia Cristi şi Ucigă-i Toaca, iar povestea cu sfîntul Andrei este numai o snoavă de-a lor!  

     Paulus Orosius, preot spaniol a terminat în anul 420 la îndemnul Sfîntului Augustin, o istorie universală pentru preamărirea(mai corect este falsificarea adevărului) iudeo-creştinismului Historiarum adversum paganos unde la l,16 găsim informaţii despre religia strămoşilor noştri geţi care îi mai numeau şi goţi pentru că începuse procesul de falsificare a istoriei acestora. Cetele de prădători geto-goţi, după ce devastează Roma şi o trec prin foc şi sabie, se odihnesc ceva ani în sudul Galiei, apoi se năpustesc mai amarnici decît crivăţul peste Pirinei, băgînd groaza în toţi iudeo-creştinii. ,,Şi totuşi oarba păgînătate, cu toate că nu vede că acestea s-au petrecut prin virtutea romană, nu crede şi nu se linişteşte că acestea au fost dobîndite prin credinţa romanilor.” Încă un prelat iudeo-creştin care spune despre geţii ajunşi în Spania că practicau altă religie considerîndu-i ,,păgîni.” Mai face pe grozavul şi spune că toate realizările din imperiu s-au făcut numai prin virtutea şi credinţa romanilor. Ori geţii ştiau că ei au condus imperiul în ultimii 200 de ani şi tot ei au fost cei care şi-au vărsat sîngele acolo unde erau greul mai mare iar credinţa majorităţii cetățenilor din imperiu era religia geţilor, adică ariminismul sau mitraismul pe care ei lucrau de zor să îl ascundă istoriei.

     Tertulian dar şi alţi apologeţi ai iudeo-creştinismului considerau ca şi Origene pe adepţii acestui cult drept verus(adevărat) Israel care l-au recunoscut pe Mesia cel vestit de vechile texte ale iudeilor, deși acolo scrie că salvatorul ivriților se numește Șilo, iar religia lor era moştenitoarea de necontestat a iahwismului şi putea să se revendice de la aceeaşi antichitate a scrierilor sacre mozaice. Clar ca lumina zilei pentru oricine își folosește creierii ca să gîndească! Pentru noi cei de astăzi, cunoscători ai cumplitelor adevăruri, pretenţiile lui Tertulian şi ai celorlalţi apologeţi satanişti, zicerea ar suna: verus Belial.

     Această confiscare a religiei geţilor, a continuat şi în secolele următoare pentru că pe la sfîrşitul secolului lV găsim la un scriitor creştin anonim din Siria cum sărbătoarea Crăciunului specifică acestui cult, a ajuns în biserica latină. ,,Obiceiul păgînilor era de a sărbători în ziua de 25 decembrie naşterea Soarelui(latinii îl sărbătoreau la 5 ianuarie), iar în timpul serbărilor aprindeau lumini. La aceste festivităţi şi sărbători participau şi creştinii. De aceea, cînd părinţii Bisericii au observat creştinii manifestînd înclinaţii spre aceste festivităţi, au hotărît că în această zi trebuie sărbătorită Naşterea Domnului”. Ce să mai spui despre nevinovăţia hoţului, era dreptul lor de a fura şi minţi pentru că cinstita faţă bisericească nu vrea să ne spună ce păgîni practicau această sărbătoare.

     Chiar şi un secol mai tîrziu Papa Leon cel Mare(440-461) a dat o epistolă pastorală în care scria: ,,Sînt printre noi din cei care consideră că sărbătoarea trebuie ţinută nu atît din cauza naşterii lui Cristos, cît din motivul răsăritului unui nou soare”. O recunoaştere mai clară nici că se poate, biserica a urmărit să deturneze sensul sărbătorii din religia geţilor în scopul ei chiar dacă a păstrat data şi ritualul religios. Să nu-i uităm niciodată pe făcătorii de rele şi nemernicii!