O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Dovezile autenticității tăblițelor secțiunea 2

     Mato Gezino sau Vezina cum l-a scris Dio Cassius, a fost conducătorul geţilor în anii 60 e.n. – 89 e.n., trebuind să facă faţă unor atacuri repetate ale romanilor care urmăreau să-i cotropească Țara Sfîntă pentru a-i supune neamul la jaful atît de drag acestor prădători. Din acele vremuri ne-au venit tăbliţele 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69 și 70, care povestesc despre viața, nevoile și faptele neamului nostru străbun atît în vreme de liniște cît și de mare zbucium în războiul cu cohortele romane conduse de Fusco (Fuscus după numele lui de latin). În anul 85 se dau primele lupte dintre armata romană condusă de căpetenia gărzii pretoriene Cornelius Fuscus şi armata geţilor condusă de Gezino şi basileul Diogio. Pentru apărarea Dio Getia se cheamă la oaste toți cei ce știu a păli vîrtos cu fierul (T 65), adică și poporul scris pe tăblițe ,,gloto armosa” sau oastea Țării așa cum vor avea românii și în perioada feudală. Geţii sînt înfrînţi şi plătesc un preţ foarte mare pentru răscumpărarea nobililor căzuţi prizonieri la romani. Basileul (comandantul oștirii) Diogio are şi el parte de această soartă ingrată. Vinovat de nenorocire este găsit românul Sandu Pantelo care a adus-o pe tavă romanilor după cum spune conducătorul Gezino. Matei a fost şi el judecat pentru că în toiul luptei l-a părăsit pe Diogio care a ajuns prizonier la Fuscus. Aceste evenimente le avem povestite atît de Suetoniu (69-130 e.n.) care a fost contemporanul lor, scriindu-le către sfîrșitul vieții, informațiile lui confirmînd în tot sau în cea mai mare parte ce spun tăblițele noastre, dar și Dio Cassius (163-229) care a pus multă minciună în ceea ce a scris despre strămoșii noștri geți ce nu se lăsau mîngîiați cu sabia de către romani.
     Zice Suetoniu, comentînd războiul romanilor conduşi de împăratul Domitian împotriva geţilor în scrierea Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, iar în Cartea a opta găsim la paragraful 6 următoarele: A întreprins mai multe expediţii, parte din voinţa lui, parte din necesitate: din voinţa lui împotriva caţilor, iar din necesitate una împotriva sarmaţilor care masacraseră o legiune cu comandantul ei; împotriva dacilor a dus două campanii, prima după înfrîngerea consulului Appius Sabinus, a doua după cea a lui Cornelius Fuscus, prefectul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă. A celebrat două triumfuri asupra caţilor şi asupra dacilor, după biruințe şi înfrîngeri alternative; după victoria asupra sarmaţilor s-a limitat numai să-i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”. El precizează că Appius Sabinus a fost învins de daci, iar Cornelius Fuscus i-a biruit pe strămoșii noștri. În urma victoriilor asupra sarmaților și dacilor, Domiţian a primit două triumfuri din partea senatului. După tăblițele noastre și scrierea lui Suetoniu, pacea încheiată de geţi cu romanii a fost negociată de către dage balo numai cu Fuscus (T 68) iar o delegaţie a geţilor a fost trimisă într-adevăr la Roma (T 70) pentru a se consemna încheierea războiului. Tăbliţa 69 arată frămîntările prin care trecea neamul get datorită condiţiilor grele impuse de Fuscus pentru încheierea războiului. Iar tăbliţa 66 spune că au căzut în mîinile romanilor mulţi dintre nobilii adunării neamului care au fost răscumpăraţi cu bani strînşi şi de la populaţia țării. Tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia şi textul lui Suetoniu arată fără putinţă de tăgadă că acestea sînt autentice, iar Dio Cassius a minţit cînd a scris despre evenimente, el fiind nepotul lui Dion Chrysostomus sau Dion din Pisa care a fost mazîlit de către Domitian pentru ceva gînduri hiclene. Numai nebunii sau secăturile se sumeţesc şi spun că Domiţian care participase la luptele de la Dunăre, nu ştia cine era conducătorul geților cu care a încheiat pacea în Panonia şi ,,i-a dat diadema de rege”!     
     Pentru a-l denigra pe împăratul Domitian, Dio Cassius (155-240) în Istoria romană, scrie că Fuscus a fost scurtat de cap de către geți, iar învingătorul acestora ar fi fost Tettius Iulianus care nu există însă în scrierea lui Suetoniu. Pacea dintre romani și geți se încheie în cetatea Panonia, delegația geților fiind condusă de către ,,nobilul Diegis” cum scrie Dio Cassius, care este Diogio de pe tăblițe. 

     Diogio ajunge mato în anul 89 e.n.  și conduce neamul geților pînă în anul 106 e.n. cînd se sinucide după înfrîngerea armatei sale în războiul cu romanii. Aflîndu-se în cetatea Panonia, trimis de Gezino pentru încheierea păcii cu romanii lui Domitian, acasă un poftitor de mărire Pantelo Goe, a convins  dage balo că Diogio odată dus în gura lupului nu are cum să se mai întoarcă înapoi fiindcă dihania stă foarte bine cu dantura şi cum Țara trebuie să aibă un conducător, se oferă el să o slujească. Cînd Diogio s-a întors din afacerile lui cu romanii şi a constatat mişelia, rău s-a supărat (tăbliţa 71) pe Pantelo Goe, făptuitorul mîrșăviei şi amarnic l-a pedepsit.   
      În istoria noastră adevărată există niște informații foarte ciudate privind vizita unui general chinez la Sarmisetuza pe timpul lui mato Diogio, care se găsesc la ei în scrieri din secolul ll. Au scris ei că în anul 97 al erei noastre, generalul Ban Chao Shan a traversat munții Tian și Pamir, cu o armată de 70000 de oameni pornind într-o campanie împotriva triburilor Xiongnu care se țineau numai de jafuri pe seama chinezilor. El și-a continuat marșul spre vest dar în scop comercial ajungînd pînă la Marea Caspică apoi s-a îndreptat spre Parția. Pentru a cerceta lumea nevăzută de la soare-apune, a trimis solie pe generalul Gan Ying în regatul Daqin, pe care toți culturnicii pricepuți ai celor din vest – la noi este mucles – spun că este imperiul roman. Eu cred că este Getia sau Dacia (Dacin după zisa chinezilor) cum îi spuneau în acele vremuri romanii, mare parte din greci și, după ei cam toți locuitorii imperiului.
     Despre locuitorii țării Daqin/Dacin spun cronicile chinezilor că sînt înalți și cinstiți, caracteristică pe care o amintește și Herodot despre geți, că sînt cei mai cinstiți și mai viteji oameni cunoscuți. Țara este condusă de o căpetenie, aleasă care nu domnește pe viață, ci poate fi schimbată dacă semnele divine o cer. Cronicile nu ne mai spun cine ungea pe ,,rege” dar pe tăblițe aflăm că el era ales de dage balo și confirmat de ede în frunte cu Ili. Pe lîngă ,,rege”, cum l-au numit ei pe conducătorul geților, era un grup de 36 de căpetenii militare care se sfătuiau în treburile țării. Acest consiliu militar este numit pe tăblițe soto balo sau soții șarpelui de lumină, simbol ce l-au pus cu mare drag și pe steagul lor. Numărul sacru de 36 apare pe T 43 sub forma unor bumbișori așezați simbolizînd o lună din calendarul religios, unde săptămînile erau de 9 zile. Tot aici cronicile amintesc de un departament al arhivelor, adică ceea ce s-a descoperit la Sinaia, comoara numită ,,tăblițele de plumb”, iar ostașii lui Ucigă-l Toaca au zis că românii nu trebuie să-și cunoască Adevărata Istorie, făcîndu-le pe cele mai multe dispărute, cîteva sute după mărturiile celor de la Institutul de Arheologie din București care le-au văzut în perioada interbelică, iar cele rămase stau numai sub lacăt și vorbă de hulă!  
     Tăblița 72 ne spune că după primul război cu romanii, capitala Sarmisetuzo este supravegheată şi încercuită de legiunile romane şi cavaleria nubiană. Basileul Duro este împuternicit de dage balo să  încerce mituirea africanilor cu sume cît mai mari astfel ca armata să se poată reface. Apoi să se ducă  solie și la neamurile mai îndepărtate ale Persiei, mato Diogio cerînd ajutor regelui Pacorus ll (90-105) al parților care i-a atacat pe romani în Orient. El a avut relații cu geții lui Diogio prin Callidromus trimis ca reprezentant oficial cu daruri, un grec luat captiv într-una din incursiunile din sudul Istrului.
    Confirmarea corectitudinii informațiilor de pe tăblița 68, privind locul unde se afla Dabo Geto Sarmisetuzo, o avem din lucrarea lui Dio Cassius, Historia Romana (LXVlll,14,1): ,,Capitala dacilor se spală în rîul Sargetia”. Vechea capitală se afla la confluenţa Streiului cu Rîul Mare şi Galbena, care puteau asigura apa populației din cetate. În lucrarea amintită, la LXVIII,32,3, autorul scrie că la ambele campanii romane împotriva geților, au participat și călăreții mauri (nubieni) conduși de Lusius. Scrierea lui Dio Cassius dovedește că informațiile de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sînt autentice, iar felul meu de a le citi este cel corect chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască acest adevăr fiindcă ar răsturna toată cultura noastră și mare parte din istoria Europei! 
     După cotropirea Geției, romanii au jefuit o avere uriașă pentru acele vremuri pe care însă istoricii români o consideră pură fantezie. Lydus (Ioan Laurentius), care a trăit în secolul Vl a scris cartea Despre magistraturile romanilor, citîndu-l pe Criton, medicul lui Traian în toate războaiele, ce a scris despre acestea în cartea Getica astăzi dispărută, ne lămureşte despre dimensiunile jafului făcut de ,,civilizatorii romani”: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor, a dobîndit romanilor 5000000 libre de aur, îndoite de argint, o mulţime de bogăţii şi bunuri de mare preţ, mulţime de arme şi cirezi de vite şi 500000 de bărbaţi foarte războinici cu armele lor” adăugînd: ,,Acestea le povesteşte Criton care a fost de faţă la război”! O libră avea 0,327 kg, aurul jefuit fiind de 1635000 kg sau 1635 tone, iar argintul a fost de 3270 tone luate de romani din Dio Geţia. Asemenea cantităţi, greu de imaginat şi astăzi nu puteau fi adunate în cîteva zeci de ani ci numai în multe sute ţinînd seamă de metodele de exploatare a aurului din acele vremuri. Ca să aduni respectivele cantităţi în cîteva sute de ani – poate cinci sau şapte – înseamnă că statul geţilor nu a fost subjugat în această perioadă de nimeni altfel nu ar fi scăpat fabuloasa comoară de ghearele prădătorilor. De aceea perșii au căutat drumul spre Dabo Geto Sarmisetuzo și cu lumînarea, numai să vază cum arăta aurul și argintul dosit după ziduri.
     Faima acestor bogăţii era vie chiar şi pe timpul hunilor pentru că se vorbea mereu de ea. Poate că romanul Criton a mai înflorit puţin cantităţile dar un lucru este sigur, comorile au fost atît de mari încît au uluit pe toţi din acele vremuri dar şi pe cei de astăzi care le consideră simple poveşti antice!   
     A urmat la Roma un dezmăţ de 123 de zile şi asta a fost numai începutul. De asemenea, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (cam prețul cîtorva sclavi). Iar pentru ridicarea columnei, a mutat un deal, în locul acestuia construind monumentul triumfului roman asupra geților, alături înălțînd edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.
     Dio Cassius în Istoria romană, la LXVIII, 10-15 scrie despre comoară astfel: ,,... Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau sub rîul Sargeţia, din apropierea capitalei sale. Căci (Decebal) abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala – aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, (Decebal) pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.” Nemernicul nu a dat în vileag chiar toate comorile ascunse fiindcă în această zonă s-au mai descoperit două de către iobagii care cărau pietriş şi pescarii români veniţi de pe Mureş; în anul 1543 s-au găsit 42.000 de cosoni (0,084 grame/buc. = 3528 kg), iar în anul 1552 au mai fost descoperiți 500.000 de cosoni (42.000 kg), acestea fiind menţionate de Martin Hochmeister (1767-1837) și Gheorghe Șincai.

     Despre familia geților, avem numai vorbe de hulă din partea unor greci scriind că practicau poligamia cumpărîndu-și soațele cu care se împerecheau pe unde apucau, că le-a crăpat obrazul subțirilor greci care stăteau tot la ,,un pește” știut de noi azi ca pederastie și scuipau cu mult năduf în cinstea altora fiindcă erau ,,barbari”.   
     Tăblița 50 ne-a lăsat de mărturie o altă realitate socială scriind că Diogio a fost trimis la bastarni de către boero Biseto să-i aducă o soață pe cinste și să o roage cu smerenie. Deci nici nu o cumpăra de la tîrgul de sclavi sau din bordelul atît de drag grecilor, iar femeia avea statut de soție nu de vită în harem sau în ocolul femeiesc fiindcă ei nu știau ce este harem. Pe altarul din stînga imaginii este aşezat un miel ca simbol al bunăstării şi purităţii, obicei ce se păstrează şi astăzi în comuna Borşa din Maramureş. Aici mireasa şi mirele au în faţă pe masa de nuntă cîte un miel din aluat copt avînd forma identică cu cel de pe tăbliţă. În partea dreaptă a imaginii se vede un cap de cal, totem specific religiei strămoșești care proteja familia de gînduri rele şi necazuri, obicei păstrat prin unele sate din Moldova pînă mai ieri. Și iarăși le arăt leprelor ciomagul pentru atîtea falsuri băgate în istoria noastră, pe cînd tăblițele de plumb ne mai dezvăluie încă o mică parte din adevărata noastră cultură identitară.        
      Poetul latin Quintus Horatius Flacus (65-8 î.e.n.) în Carmine laudă castitatea femeilor gete, virtuţile care le îndeamnă să fie credincioase soţilor şi legăturile strînse ale căsătoriei, precum şi neliniştea romanilor faţă de vitejia şi curajul strămoşilor noştri: ,,numquid de Dacis audisti – ce se mai aude despre daci”! Şi fără a fi mituit cu ceva arginți, laudă moravurile acestui neam deosebit prin versurile: ,,Nec dodata regit virum, Coniux nec nitido fidit adultero…” Bărbatul, chiar dacă îi va dărui un palat regal, niciodată, nu va corupe credinţa şi strălucirea soţiei”. La romani se trăia într-un dezmăţ absolut şi nimeni nu se ruşina de asemenea morală, iar la greci femeile aveau un statul apropiat de al sclavilor, bărbații ținîndu-se numai în clinciuri ,,pescărești” sau ,,bărbătești”, dar noi o știm astăzi de pederastie!
     Tăbliţa de plumb 67 turnată pe la anii 80 ai erei noastre, spune cum stricăcioșii Ion şi Enea au siluit o călugăriţă, iar pentru necugetata înfierbîntare s-au ales cu zilele împuţinate, informaţia confirmînd întocmai versurile poetului latin scrise cu peste 100 de ani mai devreme. Dar ea este și dovada minciunilor grecilor care au spus că geții erau cei mai destrăbălați din lume, avînd pînă la 30 de soții, iar ce venea pe lîngă acest cîrd femeiesc, nu făcea supărare nimănui! Tot în dovedirea monogamiei geţilor este şi tăbliţa 27 care spune că fata zisă Marica copila Sofiei, s-a măritat cu Diogiso, schimbîndu-și straiele, obicei păstrat și astăzi în multe sate ale românilor.  
     Dar instituția căsătoriei la strămoșii noștri avea o semnificație sacră și nicidecum samsarlîcul mîrșav despre care au scris grecii vrute și nevrute, fiindcă scrierile orfice spun că era o uniune spirituală, iar cuvîntul dat devenea lege, omul fiind considerat un microunivers care poartă în el întreg universul. Cerul, spun scrierile orfice, este primul născut din Negură, împreună cu Pămîntul, dar care sînt imagini inefabile ale vizibilului Cer și Pămînt pe care trăiesc oamenii. Unirea celor două energii nevăzute dau prima ,,căsătorie” și prima familie ca ziditoare de noi lumi, iar filozoful Proclus scrie în Comentariu la Timaios fila 293: ,,«Căsnicia» este speficică acestui ordin(adică religii), fiindcă Orfeu numește Pămîntul prima mireasă, și prima căsnicie, unirea sa cu Cerul.” Să nu mai îndrăzniți întunecaților a ne batjocori pentru dreptul nostru de a gîndi și a ne întoarce cu fața spre adevărata religie a strămoșilor geți și cultura noastră identitară. Și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, acest ritual sacru al cu-nuniei cu ființele de lumină venite din ceruri este amintit atunci cînd Zalomxe îi spovedește pe cabirii din insula Samos, iar Pitagora rîde de ritualul săvîrșit. Înțeleptul get i-o taie țîfnosului priceput în toate cum l-au făcut din pană fudulii eleni, spunînd că Zoin le-a dat cununa miresei, adică înțelepciunea cerească, atunci cînd sfînta cruce a apărut în vîrf de munte!  

      Însă religia geților este adevărata religie a crucii, fiindcă iudeo-creștinismul care se pretinde că se trage din mozaism precum pielea de pe șarpe primăvara, avea ca sfinta sfintelor, sfîntul prepuț și legămîntul Talpei Iadului tușinat și arătos că pe unii îi umple de groază, iar pe alții de încîntare! Atît Justin Martirul pe la anii 150 cît și episcopul iudeo-cretin Meliton din Sardes pe la anii 170 susțin că filozofia creștină a venit de la barbari în imperiul roman încă de pe timpul lui Octavianus Augustus, dar nimeni nu a vrut să știe cine sînt acești ,,barbari” cu gîndirea atît de subțire.  
     Tăbliţa 1 turnată pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. este prima atestare materială a legendei naşterii Mîntuitorului care se va numi mai tîrziu Sarmis în teozofia geților, el dînd și numele capitalei. Scena se repetă pe tăblița 3 cînd Zamolxe a ajuns în insula Samos și i-a trecut pe cabiri la religia sfintei cruci, nu sfîntului prepuț fiindcă scorneala încă nu ieșise de sub tușinătură. Această scenă a fost șterpelită de către iudeo-creștini numind-o ca nașterea născocitului lor Iehoșua și rebotezat de către greci și italici la începuturile aiurelilor ca Iisus Cristos, deși există dovezi arheologice ,,mitraice” care arată că numai ei au folosit expresia ,,crestos” și ,,cristes” cum scrie pe o amuletă orfică sau gnostică, adevăr istoric ce confirmă afirmațiile preaiubiților iudeo-creștini Justin Martirul și Meliton din Sardes! 
       Unor greci plăcîndu-le povestea nord-istrenilor, l-au luat pe Sarmis după mintea și gura lor, zicîndu-i Fanes sau Phanes dar cu aceleași trăsături ca la strămoșii noștri, iar în imperiul roman s-a numit Mitra, adică cel cu bonetă sau căciula aplecată în față, specifică portului neamului geților după figura Omului din Bucegi, ea fiind purtată și de unii geți din Tracia. În această scenă cu șopronul cu o vită și copilul care ridică mîinile în sus, deasupra se vede ,,Iisus” așa cum îl știu toți din icoanele creștine, dar lucrarea este cu 2000 de ani înainte ca această păcăleală iudeo-greco-italică să ajungă religie oficială în imperiul roman impusă cu foc și sabie în anul 381.
     Filozoful neoplatonician Proclus care a trăit în secolul V ne spune în lucrarea Timaeos despre viaţa noastră că lumea pămîntească privită ca o cale obligatorie de parcurs pentru înălţarea sufletului nu este şi obligatorie în universul material al existenţei omului. Ori dorinţa înţeleptului este de a părăsi această cîmpie a nefericirii grăbindu-se să ajungă la cîmpia de adevăr. Dacă nu poate ajunge la ea, aripile sale frînte îl prăvălesc într-un trup pămîntesc unde va fi lipsit de fericirea veşnică. În cîmpia adevărului hrana este inteligenţa şi bunătatea divină. Cam aşa gîndea şi nefericitul get Tomşa, polojenie lăsată pe tăbliţa 7, care, fiind bolnav, îşi aştepta sfîrşitul în camera lui dorind să ajungă OM şi să fie dus în ţinutul iubirii lui Zamolxe. Cu cîtă pricepere au vopsit unii cioara, spunînd că este porumbel! În scrierile orfice ale subțirilor eleniști elitiști Phanes este numit atît ,,Manifestatorul” cît și ,,Viețuitorul însuși” sau ,,Ziditorul”. În cerurile de deasupra pămîntului este o parte numită ,,Cîmpiile Adevărului” care pe tăblițele de plumb apar sub numele de Dabo Gio sau ,,ținutul lui Zamolxe” unde se odihneau sufletele virtuoșilor și ai celor iubitori de Țară Sfîntă, adică hoție și minciună iudeo-cretină că-ți sar doagele de la scăfîrlie. Dar toate aceste date și idei adunate cu țîrîita de pe unde s-a putut, ne mai arată că tăblițele noastre sînt autentice, iar minciuna este tot minciună, fie ea oricît de sulemenită, menită sau pospăită pentru oștirea întunericului!    
     Prima menționare scrisă a Mîntuitorului sau Salvatorului Neamului Omenesc o găsim pe un vas descoperit la Vinča, datat pentru perioada 5700 – 4500 î.e.n. unde apare un mic text cu următoarele litere: guliuiii, cu semne identice sau asemănătoare celor de pe tăblițele de plumb. Înșiruirea de litere se poate despărți astfel pentru interesul adevărului și a istoriei neamului carpatin: GULIU III, unde verbul guliu din acele timpuri fără istorie s-a păstrat în limba română veche sub forma guliai care înseamnă a gusta, a înghiți, a degusta, a ospăta cu cumpătare, praznic, deci sensuri legate de o masă ritualică sau comună determinată de un anumit eveniment deosebit. Iar III pe tăblițele de plumb are sensul de Mîntuitorul, Salvatorul sau Fiul Omului, fiind scris și IOI, II, IO, IU, sau Sarmis care a dat și numele capitalei Neamului Scoborîtor din Zei. Imaginea care arată nașterea lui Sarmis de pe T 1 și 3, maica  lui primește de la Sîntu și un toiag cu care pruncul năzdrăvan să păstorească şi să călăuzească lumea. În templele egiptene, ca şi în cultura carpatină de unde s-au răzleţit urdiile pe malurile Nilului, toiagul era simbolul puterii divine cunoscută prin înţelepciune, fiind reprezentat de un șarpe care stă drept în coadă iar capul lui este capătul toiagului. Hermes din scrierile trismegiste ,,de trei ori mare”, adică era împuternicitul cu cele trei trepte de inițiere divină după înțelegerea de astăzi. În eme-gi cuvîntul gu-la înseamnă a înghiți, cupă largă, cel mai mare fiu, iar noi românii de astăzi avem cuvîntul Gulea ca nume de familie, dar nimeni nu ar avea curajul să spună că este vechi de peste 7000 de ani!
     Și aceste informații venite din negura timpului ne arată că tăblițele de la Sinaia sînt autentice, iar informațiile rezultate din citirea lor în sistemul propus de mine este cel corect fiindcă numai așa se pot face legături incredibile între religia geților, cultura noastră populară și informațiile adunate din negura timpului dar care privesc spațiul carpatic.  
     Strămoșii noștri aveau conceptul Raiului ceresc, găsit pe tăblițe ca ,,ținutul lui Zamolxe”, fiindcă acolo puteai ajunge numai după ce se desăvîrșeau ca OM, adică deveneai înțelept că nu te mai durea capul cînd auzeai și ceva ciudat. Tăblițele sînt turnate tocmai de marele înțelept get unde găsim date și fapte petrecute cînd acesta a ajuns în insula Samos unde i-a trecut pe cabiri la religia Sfinte Cruci a Mîntuitorului, apoi șederea în Egipt unde a avut numai necazuri din partea pișicherului Pitagora, care nu era de neam grec, cum ne mint ei astăzi. Alte informații veridice despre Zamolxe, scris de greci și  Abaris le găsim în Viaţa lui Pitagora Viaţa lui Plotin, lucrare ce aparține lui Porphyrios care a trăit în secolul lll al erei noastre. Amintindu-l pe Diosophanes, spune despre înțeleptul get că a fost sclavul lui Pitagora care ajungînd în mîinile piraţilor, i-au tatuat pe frunte anumite semne. Fiind obligat să plece din Samos, stăpînul și-a luat și ,,sclavul” care şi-a legat fruntea cu o bentiţă din pricina semnelor ce le avea. Este singura consemnare din surse antice că Zamolxe purta pe frunte o bentiţă aşa cum apare şi pe tăbliţa 4 dar asta nu pentru că l-au tatuat piraţii cum explică Porphyrios, ci pentru că el era mare preot – aba sau edia mai tîrziu – iar această podoabă era simbolul arimasp al cununiei cu religia crucii și a înțelepciunii lui Sîntu fiind şi conducător al cultului, deci iarăși avem o dovadă că tăblițele sînt autentice, iar metoda mea de citire este cea corectă! 

     Deși pe tăblițe sînt numite mai multe divinități din religia geților, din surse grecești sau romane sînt amintiți numai Mithra și Apollo. Dar dacă îi luăm pe pungași la scuturat cum trebuie, găsim tot la ei că jupînul din Olimp, Zeus la acuzativ se scria Dia, la genitiv Dios și Dii la dativ, iar filozoful Platon foloseşte în scrierile sale cuvintele cînd Zina cînd Dia referitor la aceeași divinitate. Dar tăbliţele de plumb ne-au transmis peste timp apelativul dio numai pentru cele şapte divinităţi ale creaţiei de început din panteonul religiei crucii așa cum la emeși era dingir, iar Dia a fost o divinitate getă dusă de ausoni în peninsula italică fiind cinstită mai mult decît Jupiter de către agricultori. Dii erau geții din sudul Istrului în ținutul Mesiei (Bulgaria de astăzi), iar Vidinul s-a numit pînă la mijlocul secolului XlX, Diu. Tot în mitologia noastră, Zîna este o fiinţă divină care protejează şi ajută omul în peregrinarea lui pe pământ, dar sînt şi zîne rele, iar Zina era duhul bun ce locuia în Peștera Muierii din munții Parîng și aducea fertilitatea femeilor sterpe dar făcea și multe alte minuni, precum și numele Maicii Pămînt în unele tradiții populare. Şi evangheliile gnostice spun că printre primele fiinţe divine create de Ennoia şi Propator la începutul începuturilor a fost Logosul și Zoe/Viaţa. Zoe de la gnostici apare identic pe tăbliţe dar la ei mai este scris şi Zoin, formă identică fonetic şi semantic cu cea de pe tăbliţa 11. În Cartea despre Dumnezeu şi despre îngeri varianta slavonă la capitolul 30, se spune cînd s-au zidit lumile, cerurile şi luminile, pe al cincilea cerc de lumină a fost aşezat Zoues ca duh al vieţii renăscută din moarte. Noi avem vara sărbătoarea Sînziene, care vine din cuvintele Sin ca duh al naşterii şi regenerării naturii precum şi a neamului omenesc sau sfînt după vorbirea veche şi Zien, duhul protector al căsniciei, fertilităţii, vegetaţiei şi al sănătăţii mentale la geţi. În onomastica noastră avem prenumele Sînzien pentru băieţi şi Sînziana pentru fete! Puteți să ridicați rîtul și să mai strigați că tăblițele sînt falsuri în fața acestor dovezi copleșitoare care arată și orbilor că ele sînt autentice, dar fel de fel de stîrpituri au interes că fim numai robi și viermi pe plaiurile carpatine, iar altora să le salte prepuțul inimii de cîtă veselie au adunat și cîtă hoție au făcut împotriva noastră!

     Pe mai multe tăblițe de plumb apar îngeri cu roata vieții în mînă sau singuri, iar aceasta este unul dintre motivele pentru care nemernicii au strigat că sînt false fiindcă noțiunea de îngeri ar fi apărut odată cu religia sfîntului prepuț și al legămîntului Talpei Iadului. Dar pe tăblițele de lut ale emeșilor sînt menționați îngerii încă de la începutul mileniului lll î.e.n., iar în templele egiptene ei sînt desenați din secolul Xlll î.e.n., deci nimic cu făcătura sataniștilor ivriți îmbolnăviți de ură și vedenii adică puhoi de minciuni și golănii. Ca să le potolesc răgetele de fiare turbate, le mai amintesc faptul că pe unele monezi bătute în Macedonia pe la anii 410 î.e.n. apar cabirii însoțiți de un înger care zboară deasupra cailor, iar pe una a regelui Lisimah cu inscripția Basileos Lisimahoi riga ține în palmă un înger. Ce plăsmuitor ar fi îndrăznit să pună pe niște falsuri mai mulți îngeri, luînd în răspăr religia sfîntului prepuț? Prea ne cred leprele proști de dăm în gropi ziua în amiaza mare! Dar această realitate arheologică și teologică, dovedește că tăblițele de plumb sînt autentice, iar false sînt vedeniile, revelațiile și golăniile leprelor care plesnesc de ură în fața Adevărului!   

     Tăblița 12 ne-a lăsat mărturie cum într-o dispută religioasă, un preot get l-a învins pe cel gal chiar în fața regelui acestuia. Drept pentru care l-a botezat cu vin și pîine strămoșească, adică pîine sfințită numită astăzi nafura sau anafură, dar practica este identică astăzi în iudeo-creștinism. Oare de ce? După ce geții au stricat prietenia cu galii pe la anii 279 î.e.n. îndemnîndu-i să plece de pe plaiurile lor, aceștia s-au stabilit în Asia Mică întemeind regatul Galatia, iar în anul 271 o parte dintre ei s-au așezat în nordul Palestinei, în regiunea Galileea. Și tot aici arheologii au dat peste primele ,,biserici creștine” zidite în secolul ll al erei noastre care aveau deasupra ușii de la intrare, cioplită în zid crucea cu brațele egale, înscrisă în cerc, simbol specific religiei geților și nu ivriților, fiindcă aceștia aveau sfîntul prepuț și legămîntul Talpei Iadului pe care îl purtau unii la gît, îl puneau pe pereții lăcașelor de cult, iar conducătorii lor religioși purtau salbe formate din 12 bucăți din asemenea scîrbavnice legămînte! Și aceste informații pe care le-am găsit pe tăblița 12, dovedesc că ele sînt autentice! 

     Tăblița 25 ne-a lăsat informații despre năvala macedonenilor pe la anii 280 î.e.n. asupra Dio Geta condusă de Dromio sau Dromixto, dar scris de greci ca Dromichete. Acesta văzîndu-i pe nepoftiții musafiri că sînt neam rău și jinduiesc la ce nu a fost a lor niciodată, a chemat pentru apărarea gliei străbune pe toți cei ce știau a păli meserie cu fierul, așteptînd falanga lui Lisimah la un mal rîpos și nisipos unde i-a hăcuit cu pricepere. Și spune viteazul mato că ,, Zărind pe cer (deasupra capului) că Mîntuitorul ne-a dat două cruci, am plecat la neamul meu şi am chemat toate rudele noastre să vadă minunea întîmplată. Cei adunaţi au lăudat cu înţelepciune minunea ce strălucea. Cenuşa (moaştele) sfîntului Salvator/Mîntuitor al geţilor ne-a însoţit şi ne-a ajutat să-i oprim pe aceşti răi, să cadă prinşi. Le-am dat la gioale şi i-am trimis spre judecare lui Dromioxto”. Povestea de pe tăblița de plumb a fost preluată de  iudeo-cretini prin Eusebiu de Cezarea și Lactanțiu care au scris că în bătălia de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Iehoshua, cerîndu-i să pună pe steagurile armatei sale crucea fiindcă numai așa va birui. Pentru cîtă neobrăzare arată, să-i trăsnesc în moalele tigvei și cu ceva adevăr. Pe unele monezi ale împăratului get Constantin cel Mare este scrisă legenda SOLI INVICTOS, care înseamnă Soarele Neînvins fiind un epitet pentru Mitra, iar textul sparge goarna plăsmuitorilor cu făcăturile lor ce pretind că i-ar fi scărpinat între coarne atît pe Ucigă-l Toaca cît și pe Satana, fiindcă aceasta dovedește că împăratul nu s-a simțit chemat să dea un pup sub coada lui Iahweh al sataniștilor iudei, ci a rămas mitraic pînă la moarte. Nici un falsificator nu ar fi îndrăznit să pună la îndoială atît de grav cele sfinte ale întunecaților iudeo-cretini ieșite toate numai de sub sfîntul preput. Ori dovada numismatică vine în fața istoriei și arată că tăblițele sînt autentice, iar informațiile transmise sînt adevărate!     
                     
     În drăcească lor scriitură intitulată Faptele apostolilor, autorul ei Saul sau Paul (Pavel) după urechile goilor cap de lut, la 18,24 găsim informații care ne lămuresc cum iudeii au urmărit cu mare ură trecerea la religia iudeilor a comunităţii esenilor de la Qumran în care s-a strecurat și el. Situația scandaloasă în care se aflau adepții religiei crucii de la Qumran, sau a ,,filozofiei creștine” cum ne-a lăsat mărturie episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes, i-a determinat pe geţii din Sarmisetuza să-l trimită pe Ili pentru apărarea Frăției Celui Ales. Tăbliţa 52 povesteşte aceste fapte istorice, textul fiind însoţit de simboluri sacre. ,,Călătoria geţilor în cetatea oamenilor duşmănoşi cu vorbire sacadată. A fi lîngă cineva gras nu înseamnă că eşti perechea marii lui burţi. Ili să iei şi să semeni în strat cu mare grijă aşa cum sfînta falangă (oastea de îngeri) scoate la lumină adevărata credinţă din întuneric iar miezul de nucă este scos din coajă. Eu trag nădejde că micile făpturi din ceruri vor arăta grija lor de mamă. Să-ţi întăreşti casa ta – comunitate religioasă – cu gabenul împotriva celor care vor să o fure şi să o distrugă aruncînd cu valuri de zoi în ea. Eu, Luminatul Mîntuitor, cu gîndul am spus geţilor: zeama aramaică este o înşelătorie pentru că au răsădit pe Apolo să vă fie însoţitor”. Iar ultima propoziție de pe tăblița de plumb este confirmată de scriitura iudeo-cretină Evanghelia după Matei 15,13, fiind pusă în gura aceluiaşi personaj pe care aveau să-l asasineze peste puţin timp: ,,Drept răspuns El le-a zis: «Orice răsad pe care nu L-a sădit Tatăl meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină.»”. Dar tot în scrierea lor Faptele apostolilor la 21,38, găsim menționarea rabinului fariseu Apolo venit din Alexandria care pune la cale împreună cu rabinii din Ierusalim asasinarea lui Ili. Cînd Saul este arestat de căpitanul gărzii templului din Ierusalim şi dus pentru judecată, acesta îl întreabă pe inculpat: ,,Nu cumva eşti egipteanul acela care s-a răsculat acum în urmă, şi a dus în pustie pe cei patru mii de tîlhari?” Deci chiar din sursele celor mai mari mincinoși ai lumii, ne vine confirmarea autenticității tăblițelor noastre de plumb și a informațiilor pe care le-au transmis ele peste timp neamului rumun!

    Cît timp a fost în Palestina împreună cu ceata de geți pentru a încerca să împiedice confiscarea frăției de la Qumran, Ili marele preot al geților s-a confruntat continuu cu dușmănia iudeilor care de multe ori la batjocorit, sau rănit ori lovit, cerîndu-i moartea prin răstignire. În tăblița 53 găsim aceste fapte și date atît de grave ale istoriei noastre neștiute sau falsificate ce ne povestesc grozăviile ivriţilor împotriva celui care a îndrăznit să-i înfrunte în fanatismul lor religios, aducîndu-i getului și moartea. După ce a fost răstignit și aruncat într-o rîpă de la marginea Ierusalimului așa cum era obiceiul pentru oricare străin, soții lui, cu permisiunea autorităților romane, l-au adus la Sarmisetuzo. În textul tăbliței este amintită cetatea ,,dabo Sieri gios” adică capitala din sud a provinciei romane Siriei care este orașul Antiohia zidit în partea a doua a secolului lll î.e.n. de regele seleucid Antioh cel Mare (242-187 î.e.n.) în sudul provinciei pe litoralul de est a Mării Mediterane. Aici trupul uscat al marelui preot Ili a fost pus pe scenă unde au venit grămadă de gali să-i cinstească martirajul suferit pentru religia crucii!
Tăbliţa 57 ne-a lăsat informaţii că religia crucii a geţilor avea trecere nu numai la galii din Siria cum spune textul de mai sus dar şi la sarmaţii şi sciţii din est: ,,Cu zoile de la spălatul vaselor rituale să se purceadă la drum şi să se dea vecinilor sciţi. În patria lor să se facă seara o slujbă religioasă. Neamurile sciţilor şi sarmaţilor să plece însoţite repede de dicoe, credinciosul în sfînta cruce”.
     Informaţiile de pe tăblițe dovedesc răspîndirea extraordinară care o avea religia geţilor la acea vreme cum zice și Meliton din Sardes și respectul acestor popoare în valorile spirituale pe care nişte lifte criminale le-au învîrtit că ar fi ieşit din preaplinul lor întunecat de sfînta înţelepciune a fărădelegii.

     În stînga este o monedă bătută de împăratul roman Domitian(81-96) stînd pe globul pămîntesc, iar în juru-i sînt mai multe cruci cu brațele egale, fiindcă era în relații bune cu cultul mitraic cum l-au botezat culturnicii de o para chioară, în realitate fiind religia geților. Spre dreapta este o monedă bătută de Irod l (37-4 î.e.n.) care are în interiorul literei Ω crucea cu brațele egale, la fel ca la împăratul roman. Legenda este: HPΩΔΩΥ ΒΑCΙΛΕΩC, avînd înțelesul de conducătorul Irod nu regele cum traduc afurisiții. Dar sare în ochi folosirea semnului C pentru consoana S, care se folosea așa numai în scrierea geților cum ne dovedesc tăblițele de plumb. Mozaicii spun că și-au păstrat cultul satanist al falusului venit de la Moșe, iar după dovada arheologică înseamnă că Irod și toată șleahta lui de întunecați practicau mitrasimul sau religia geților. În partea dreaptă este tot o monedă a regelui clientelar Romei care are pe o parte imprimat lucarna cu focul sacru mitraic, alături de cheile raiului (litera L) și crucea cu roata vieții în capătul de sus. Pe cealaltă parte este muntele sfînt așezat pe o masă din care iese coloana de lumină ce are în capăt crucea nordului (X), numită de iudeo-creștini crucea sf. Andrei. Pe laterale se vede Pomul Vieții sau Pomul Cunoașterii. Ori toate acestea sînt simboluri ale religiei geților care erau folosite și în mitraism. Să înțelegem că Irod l care deținea și funcția de mare rabin a practicat împreună cu ceata lui din Iudeea religia geților? Întrebarea își găsește un răspuns prin moneda de mai jos care aparține aceluiași personaj istoric unde vedem crucea nordului (în stînga) sau Crucea Mare care se făcea pe fruntea și mîna dreaptă a celor ce intra în Frăția Celui Ales, iar în mijloc scaunul cu trei picioare specific numai geților pe care este așezat un pește ca ofrandă, flancat pe cele două laterale de Pomul Vieții și sub el este un șarpe cu capul îndreptat spre dreapta. În capătul din dreapta este un detaliu de pe o statuetă din bronz înaltă de 13 cm. descoperită la Turda, aflată acum la Muzeul de Istorie din Cluj, iar în partea stîngă a acestea este o cruce cu braţele egale şi sub ea un cerc, simbolul sorţii din religia strămoșească.

     Ori dovezile arheologice de mai înainte nu sînt vedenii sinaite, adică sataniste, ci numai realități istorice și teologice ascunse cu mare furie de cultura Europei să nu arunce la lada de gunoi a istoriei făcătura falic-satanistă numită iudeo-creștinism cu tot cortegiul ei de orori și monstruozități. Și aceste probe arată că religia geților este în fapt religia crucii sau filozofia creștină, iar tăblițele de plumb care ne-au adus peste timp informațiile de mai înainte sînt dovedite ca autentice!
 
     Mai găsim și alte dovezi ale furtului de identitate practicat atît de mozaici cît și de ticăloșii iudeo-creștini chiar în evangheliile lor, iar cele scrise de Marcu şi Matei au fost ticluite după distrugerea Ierusalimului în anul 70, Luca punîndu-se ,,pe treabă” cam pe la anul 100 sau ceva mai devreme. La Matei, Luca şi Ioan, Iisus apare în istorie ca un bărbat la treizeci de ani dar Luca introduce în mitologia creştină naşterea în iesle şi descrie fidel imaginea de pe tăbliţa 3 imprimată de Zamolxe în insula Samos pe la 540 î.e.n. Există o mică diferenţă, pe tăbliţă sînt doi măgăruşi aşa cum apare la Matei cînd povesteşte intrarea Mîntuitorului în Ierusalim: 21,2 ,,şi le-a zis: Duceţi-vă în satul dinaintea voastră, în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”, iar Luca spune că a intrat în Ierusalim călare pe un asin. Nici un plăsmuitor iudeo-cretin nu ar fi îndrăznit pe la anii 1875 să contrazică scriitura mozaicilor și pe cale de consecință tăblițele sînt dovedite ca autentice chiar de făcătura lor!  

     În Evangheliei lui Ioan, la 1,32 găsim încă o confirmare a autenticității tăblițelor noastre de plumb: ,,Am văzut Duhul pogorîndu-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El”. Pe tăblițele 1 şi 3 unde este prezentată legenda nașterii lui Sarmis sau al Mîntuitorului geților aşa cum au văzut-o strămoşii noştri pe la 1600 î.e.n sau cum a imortalizat-o Zamolxe în insula Samos pe la 540 î.e.n. în colţul stînga sus este un porumbel sau şoim divin cu aripile desfăcute care zboară spre înălţimi, iar pe tăbliţa 7, pe acoperişul triunghiular al Porţii Veşniciei apare pasărea cu aripile desfăcute. Cum această imagine nu se găseşte în religia ivriților, înseamnă că Ioan a cunoscut direct o parte din scrierile religioase ale geţilor dar şi imaginile ce le însoţeau pe care le-a trecut cu toptanul în făcătura lui.

     Urmele adevărului istoric le mai găsim și în scrierile talmudice din secolul l sau ll care spun numai pentru luminarea lor, despre Ili sau Iisous astfel: ,,Ieshu practica vrăjitoria și uimea pe Israel” (B. San-hendrin 43,a, amintit de Mircea Eliade în Istoria ideilor și credințelor religioase, vol. ll, pag. 305 ediția 1992.) Chiar scrisoarea lui Lentulus spune despre iudeii pizmași că umblau peste tot cu pîra, acuzîndu-l pe Ili de cîte în lună și pe pămînt, inclusiv că ar cloci ceva împotriva împăratului! Expresia  ,,uimea pe Israel” arată tocmai ura și înveninarea ce o purtau rabinii și fariseii din Iudeea marelui preot al geților adeptul unei religii opuse mozaismului. Dar numele de Ieshu cum scrie în aramaică este un acronim venit de la expresia ,,Yemach shemo uv'zichrono” care înseamnă literar, fie ca memoria și numele lui să fie șters”, însă mai are sensurile de eretic, spurcat sau păgîn. Ori acești termeni nu puteau niciodată încondeia pe un mozaic fie el și o leacă eretic, fiindcă aduceau o jignire groaznică întregului neam ivrit și atunci înseamnă că se referă la unul dintre Neamuri fiindcă numai ele se bucurau de asemenea ,,complimente” din partea mozaicilor. Și iarăși tăblițele fiind autentice, ne dezvăluie o parte din istoria noastră falsificată și furată de aceste neamuri blestemate! 

     Ili, căpetenia Frăției Celui Ales din Sarmisetuzo, ar fi strigat în timpul răstignirii: ,,Eli, Eli lama sabactani” tradus greşit de către îndrăciții iudeo-cretini prin expresia ,,Dumnezeul meu de ce mă părăseşti!” În emegi cuvîntul ili însemnă strălucitor, judecător, mîntuitor; cuvîntul lama are sensul de înger păzitor la emeși care este identic şi la geţi; cuvîntul sabaş în româna veche arată felul cum se prezintă fizic cineva, purtare; tani are sensul de ceaţă, pîclă, care se răceşte. Tălmăcirea corectă este: Mîntuitorule, îngerul meu salvator de ce laşi ca trupul meu să fie cuprins de moarte (să se răcească)? După moarte, trupul i-a fost coborît de pe lemn (Faptele Apostolilor 5,29-30) nu de pe cruce și aruncat ca oricărui străin, într-o rîpă plină cu natră, în afara porți cetății Ierusalim unde a avut loc execuția, aşa cum găsim scris pe tăbliţa 56 ,,Cel care a ţinut Calea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea vieţii (luminii). Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit (pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o surpătură de mal cu nitră”. Descrierea de pe tăbliță o găsim asemănător în Evanghelia după Matei la 27,32-37, dar și în Epistola luiPavel către iudei care aminteşte de locul martirajului lui Ili la 13,12: ,,De aceea şi Iisus ca să sfinţească norodul cu însăşi sîngele Său, a pătimit dincolo de poartă”, adică hoţie şi făcătură toată făcută din vedenie dar ţinută ca har divin. Grozăvia acestei crime este menționată și în manuscrisul descoperit la Qumran și intitulat Documentul sadochit, unde la capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi, spun despre conducătorul casei Pelag, că a fost crucificat fiindcă a pîngărit templul mozaicilor, iar prin sîngele lui s-a făcut purificare prin ispășirea sacrilegiului după căpățînele lor. Ambele izvoare confirmă faptul că Ili a fost victima unui act de sacrificiu ritualic al rabinilor mozaici închinat lui Iahweh și Satanei, astfel ca prin sîngele său să fie ,,curățat” templul de ,,pîngărirea” adusă de Marele Preot al geților. Dar scrierile arătate mai înainte dovedesc în fața Adevărului că tăblițele sînt autentice, iar informațiile de pe ele sînt veridice și ne prezintă o parte din adevărata noastră istorie!  
     O altă sursă care confirmă autenticitatea informațiile de pe tăbliţele strămoșilor noștri dar şi a celor din scrisoarea menţionată mai înainte, este o traducere a lucrării lui J. Flavius Istoria războiul iudeilor împotriva romanilor în limba rusă, făcută în secolele Xl-Xll şi care ne dă alte date despre moartea lui Iisus decît cele din evanghelii, dar foarte asemănătoare cu conţinutul tăbliţelor de plumb dovedind faptul că tălmăcitorii s-au folosit de unele scrieri religioase apocrife care sînt autentice. ,,Şi a poruncit (Pilat) să fie adus în faţa sa făcătorul de minuni. Punînd să fie cercetat a recunoscut că acesta era un binefăcător şi nu un răufăcător sau răzvrătit sau unul din cei care vrea să ia puterea şi i-a dat drumul. Şi într-adevăr i-a vindecat soţia ce îi era pe moarte. Şi s-a îndepărtat la locul său obişnuit şi faptele sale obişnuite pe care le făcea. Cărturarii, otrăviţi de invidie, i-au dat lui Pilat 30 de talanţi pentru a-l omorî. Iar acesta luînd banii, lăsă voinţei lor executarea acestei mişelii. Aceştia îl prinseră şi îl răstigniră împotriva Legii părinţilor lor… Unii susţin acum că a fost înviat, alţii că a fost furat de prieteni. Cine are dreptate nu ştiu”. Tăbliţele chiar asta spun despre soarta lui Ili, că iudeii l-au ucis din ura fără margine împotriva a tot ce nu ieşea de sub freza lor, iar fapta este confirmată şi de J. Flavius. Tăbliţele 54 şi 55 spun cum Noe împreună cu ceata lui au luat trupul lui Ili pe care l-au pus la poarta cetăţii, după ce au plătit o taxă autorităţilor romane şi l-au adus în Geţia, trecînd prin Sira și Grecia, informația fiind confirmată de tălmăcirea rusă a scrierii lui J. Flavius.    

     Pe tăblița 56 ne sînt scrise date și fapte despre ritualul incinerării practicat de geți, unde mortul era înfășurat într-o pînză roșie de in sau cînepă. Aici găsim cîteva idei care uimesc pe toți cei cu capul pe umeri: ,,Zabelio l-a sacrificat pe Ili Mielul său... Neamul românilor s-a însoţit deseori în sotişă... Cel care a ţinut Calea/Legea Dreaptă s-a dus să locuiască în cetatea luminii. Neamul murdar din cetatea Sionului i-a luat inima. Acest neam l-a alergat, l-a bătut şi l-a chinuit (pus pe două lemne îmbinate) aruncîndu-l într-o rîpă de mal cu nitră... Sfînta cruce se va întinde peste Siria. Sfînta cruce va străluci peste galii roşcovani. La ei românii au alergat şi s-au refugiat, aşa i-au însoţit îndureraţi într-un loc neted unde au pus puiul de căprioară pe o ladă mare cu speteze. Ştergîndu-şi transpiraţia, priveau la minunea înfăşurată în sulul de pînză ce a suferit (s-a chinuit) puternic... Neamul oierilor a fost lăsat să aibă această minune... Să luăm aminte că micul get va merge să locuiască la unicul Zabelio din cetatea geţilor români şi bastarnilor”. Găsim amintit pe această tăbliță Mielul care va fi la mare cinste în iudeo-creștinism pînă în secolul Vll și scrierea strămoșească intitulată Calea/Legea Dreaptă sau Biblia bessica, așa ca să le fie înveninarea și supărarea deplină. Textul ne mai arată că vechiul mit al Neamului Scoborîtor din Zei ce locuia din străvechime în jurul Carpaților, s-a perpetuat în timp fiind conștienți că ei geții din primul secol al erei noastre erau purtătorii filozofiei creștine așa cum a scris episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes despre această ideologie ce se răspîndise în imperiul roman încă din timpul lui Octavianus Augustus (27 î.e.n. - 14 e.n.)!
     După incinerarea Marelui Martir al Neamului Get, cenușa a fost pusă în senic şi dusă cu alai în cetate de către Dapisieo. ,,Neamul sarmaţilor care a participat alături de sciți la procesiunea de încinerare au adus și ei cinstirea cuvenită, împingînd de la spate caii lor suri, jos într-o rîpă.” Carianul Herodot a scris în Istorii lV,71, despre regii neamurilor sciților (din care făceau parte și sarmații) că alături de aceștia erau înmormînați o concubină, un rîndaș, un crainic și mai mulți cai sugrumați. Informațiile de pe tăblița de plumb a strămoșilor noștri sînt confirmate de obiceiul sarmaților amintit de Herodot și pe cale de consecință, tăblițele sînt autenitce iar felul de citire al meu este cel corect!   

     Într-o altă sursă venită din antichitate, manuscrisul descoperit la Qumran intitulat Manualul de disciplină, în partea numită Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, găsim rugăciunea de intrare în Frăţie și jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. În antichitate numai geții au scris pe tăblițe de plumb, obiceiul fiind amintit atît de scrierile trismegiste ale egiptenilor, cît și de Edda goților. Dar în același manuscris la 2 ll, 2/19 constatăm cum Ili este batjocorit şi umilit de către iudei aşa cum spun şi tăbliţele geţilor descoperite la Sinaia. ,,Pentru cei ce predică calea cea rea, nu sînt decît un om de ceartă şi pricină; însă pentru cei ce văd Calea Dreaptă sînt întruchiparea păcii.... Este uluitor că informaţiile descoperite în manuscrisele de la Qumran cu privire la Ili se găsesc pe tăbliţe de plumb ale strămoşilor noştri pe care nişte lifte criminale pline de venin le consideră falsuri. Despre iudeii din acele vremuri, geţii au scris pe tăbliţa 52 că erau un neam de leneşi cu vorbire sacadată sau bolborosită care urmăreau prin rabinul fariseu alexandrin Apolo, să distrugă Frăţia Celui Ales din cetatea sau ţinutul Sionului. Ca să le amintesc și grecilor despre limba ce o vorbeau prin acele vremuri ale secolului l al erei noastre, vin cu cuvîntul lor filocalia care înseamnă iubirea de învățătura divină. Ei spun că este un cuvînt compus din filos cu înțelesul de iubire și kalos care înseamnă frumos. Dar ei vorbeau atunci koine care era un amestec de getă și dialectul atic la care trebuie adăugate și alte influențe. Cuvîntul Calia este în fapt un alt nume pentru Biblia geților, care însemna drumul de urmat în viață după învățătura divină, iar kalo însemna în vechea limbă getă sau rumună chiar frumos! În completarea celor de mai sus am să dau o altă zicere de-a noastră ce spune că sub acest pămînt se află lumea cealaltă unde locuiesc o seamă de oameni ce se numesc rohmani, rahmani sau rugmani. Ei sînt nişte oameni ca noi românii, dar ceva mai mici la făptură şi la stat. Aşa-s ca şi copii. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul Oii. Şi cred şi ei în Cristos şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciunul şi nici cînd e Paştile”. Adică eram creștini de la începuturile Zidirii Neamului Omenesc prin Fiul Oii sau Miel aici în jurul Carpaților, iar această ideologie, numită ,,filozofie creștină” s-a răspîndit în imperiul roman încă din primii ani ai secolului l al erei noastre.

      Pentru a înțelege ura ce ne-o poartă de peste 1500 de ani șărpăria de la Vatican și ce adevăruri ascund cu atîta furie, dau un pasaj din scrisoarea lui Pilat să le stea în nas acestor secături, dar nu numai lor. Acesta dovedește atît pentru orbi cît și pentru surzi că personajul pe care ei l-au plăsmuit numindu-l Iehoshua, Ieshu sau grecizat Iisus, este în adevărul istoric și nu cel ,,revelat” în făcăturile lor, un bărbat care nu aparține rasei semite din care pretind ivriții că s-ar trage: ,,Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam (în apropiere de Ierusalim) am văzut acolo mare mulțime de oameni, din nou în mijlocul ei era un tînăr. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puțin mă așteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el și ascultătorii lui. El părea a fi cam de 30 de ani. N-am văzut în viața mea o privire atît de senină și de dulce, un contrast izbitor între el și ascultătorii lui, cu bărbile lor negre și fețele încruntate.” Ori tăbliţele 54 şi 57 confirmă întocmai aceste fapte atît de veridice și violente dovedind că scrisoarea este o copie cu informații autentice, pe care însă biserica creștină refuză să le recunoască, fiindcă ar răsturna toată făcătura iudeo-satanistă. Documentul a fost descoperit în anul 1970 în arhivele din Liverpool, fiind atribuit lui Pilat, prefectul roman al Iudeei în anii 26-36, care era adresatăîmpăratului Tiberiu. Și acest înscris considerat apocrif, dar veridic istoric, dovedește autenticitatea tăblițelor de plumb și a informațiilor pe care le conțin. 

     Dar și manuscrisele descoperite la Qumran, centrul esen sau al religiei geților din Palestina, ne dezvăluie această realitate ocultată cu mare viclenie și ferocitate de frățiile iudeo-creștine. În textul intitulat Cartea esenă a Învățătorului Iubirii avem informații asemănătoare cu cele din scrisoarea pretorului Pilat privind întîlnirile lui Ili/Iosius cu iudeii pe malul unei ape însă în aceeași regiune: ,,Învățătorul mergea pe malul rîului, acolo unde se adunase mulțimea dornică de a-I asculta cuvintele... Și Învățătorul le-a zis: «S-a spus strămoșilor voștri să nu rîvnească la nimic din ceea ce aparține vecinului și acum eu vă spun vouă să nu doriți nimic din ceea ce nu este în puterea vostră, pentru că numai ceea ce este în voi vă aparține; iar ceea ce este în afara voastră aparține altuia»”. Deci Învățătorul nu aparținea neamului ivrit cum limpede se înțelege din felul de adresare al acestuia către iudei. Iar tăblițele care ne vorbesc despre plecarea marelui preot al geților Ili, în dabo Sion, prin manuscrisul descoperit la Qumran se dovedesc a fi autentice, iar informațiile veridice!  

      După Lazăr Şăineanu în lucrarea Basmele Românilor, 1895, iniţierea solomonarilor se făcea într-un loc sub pământ numit Şolomanţă sau Solomonărie, unde se învăţau toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturii, toate formulele magice, farmecele şi vrăjitoriile (solomoniile). La instruire nu se primeau decît zece ucenici, care după 7 ani de învăţătură, se alegea unul dintre ei iar acela devenea solomonar. După alte legende româneşti din ceata de zece învăţăcei, deveneau solomonari 7 sau 9 care puteau încăleca balaurul ce varsă foc pe nări şi să zboare cu el prin ceruri. Tradiţia îi consideră pe aceşti oameni sfinţi pentru faptele lor bune sau vînduţi Dracului atunci cînd aduc grindina peste semănături. ,,În timpul celor 7 ani de şcoală ei învăţau toată învăţătura de pe lumea asta, apoi se duc într-o peşteră depărtată din Orient – lîngă Ierusalim (cum am găsit precizat în lucrarea Elenei Niculiță-Voronca Datinile și credințele poporului român, Saeculum, București 1998, filele 157 și 161) – unde stau la o masă de piatră, pînă scriu toată învăţătura din lume, într-o carte”, cum arată T. Gherman în Meteorologie populară, Blaj, 1928. Tăblițele de plumb 52, 53, 54, 55, 56, 57 și 58 tocmai acest fapt istoric povestesc, plecarea în Palestina a marelui preot al geților Ili (era și conducătorul Frăției Celui Ales din Sarmisetuzo) împreună cu ceata de carpatini, pentru a se înfrunta cu iudeii care urmăreau confiscarea centrelor esene și transformarea lor în cuiburi ale fanatismului iudaic.          
     Afirmaţia este uluitoare în contextul informaţiilor de pe tăbliţele amintite şi a celor venite din manuscrisele descoperite la Qumran în anul 1947. În acest centru religios al esenilor – adică geţilor veniţi din Carpaţi ce răspîndeau religia crucii în Orient şi Palestina – unde se duceau învăţaţii solomonari, săpăturile arheologice au descoperit printre ruinele construcţiilor, o cameră mare în mijloc cu o mare masă de piatră pe care se scria, iar în pereţi erau nişe pentru pus manuscrisele. Zecile de manuscrise descoperite în acest loc din care, pentru multe au fost recuperate doar mici fragmente, arată că informaţia din tradiţia noastră populară este corectă şi trebuie judecată ca o dovadă  istorică foarte importantă, iar pe cale de consecință, tăblițele sînt autentice.  

     Unele legende de-ale noastre spun despre străbunii gețibegeți că au primit semnele alfabetului de la urieși pe o stîncă mare undeva într-o peșteră. Desigur cum istoria noastră este a unor barbari, iar numai cei ce se pricep la pederastie știu ce este cultura străluce, mișeii ne-au falsificat și acest episod al existenție noastre multimilenare în jurul Carpaților. Însă avem arheologia de partea adevărului care chiar a găsit stînca cu pricina în peștera Gaura Chindiei unde sînt scrise cu ocru cîteva zeci de semne din mileniile XV-Xl î.e.n., iar cea mai mare parte dintre ele se găsesc folosite și pe tăblițele de plumb ale geților! Dacă coroborăm aceste informații cu cele scrise de romanul Cato cel Bătrîn că geții își cîntau eroii în versuri scrise chiar înaintea întemeierii Romei (753 î.e.n.), atunci trebuie să înțelegem că informațiile aduse de legendele noastre sînt adevărate, iar tăblițele descoperite la Sinaia sînt autentice chiar dacă fiarele rag către cele patru zări că ar fi false!  

     În localitatea Lepenski Vir de pe malul sîrbesc al Dunării s-au făcut săpături începînd cu anul 1965, iar după anul 1971 locul a fost acoperit de apele barajului de la Porțile de Fier. Au fost găsite aici mai multe așezări suprapuse sau învecinate, iar 136 de construcții aveau mai multe altare de cult în interiorul acestora. Arheologii spus că așezarea a fost întemeiată pe la sfîrșitul mileniului Vlll î.e.n. iar construcțiile și ceramica sînt din perioada 6500 î.e.n. - 5500 î.e.n. Populația băștinașă era înrudită cu cea de la Tărtăria și Turdaș de pe valea Mureșului și Vinča de pe Dunăre. Printre alte obiecte de cult, s-a descoperit un ou din calcar, sculptat pe exterior cu un fel de șerpi vopsiți în roșu, partea de sub ei rămînînd galbenă. Pe un alt ou din lut ars – fotografia de mai jos – sînt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se găsesc printre semnnele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, iar 3 reprezintă Pomul Vieții cu mici modificări unele față de altele.

    Din cele 25 de semne de pe acest ou care se găsesc și pe tăblițele de plumb ale geților despre care viperele atotștiutoare șuieră că sînt falsuri, numai două vor apărea după 6 milenii și în alfabetul grec, dovadă indubitabilă că ei au luat alfabetul de la pelasgi și apoi i-au împroșcat numai cu minciuni pînă i-au scos din istorie cum le este felul și năravul atît de apreciat de toată cultura europeană clocită în secolul XlX, zic ei și al luminaților, dar pentru noi este numai al întunecaților de toate felurile și de toate neamurile. Și aceste dovezi arheologice arată în fața istoriei că tăblițele de plumb găsite la Sinaia sîtn autentice, iar informațiile de pe ele, adevărate!    
     În anul 2013 s-a descoperit în satul Hîndresti, comuna Oțeleni din judeţul Iaşi pe un cîmp unde apar mereu vestigii ale preistoriei, două tăblițe din gresie de mărimea unei cutii de chibrituri care au fost catalogate pentru perioadele Cucuteni A și B, adică pentru anii 5500-3500 î.e.n. fiindcă între cele două locuri – Cucuteni și Hîndești – ca vechi dovezi de civilizație la est de Carpați, este o distanță cam de 40 kilometri. Semnele de pe cele două tăblițe din piatră sînt identice cu cele din scrierea geților de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia! Din 16 semne pe care le au tăblițele de piatră – cîte opt de fiecare – 3 (fulgerul Tatălui ceresc, șarpele cunoașterii și oul ceresc sau universul) sînt simboluri care reprezintă concepte teozofice, iar 13 sînt litere cu valoare fonetică ce se regăsesc după patru mii de ani pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, dovedind autenticitatea acestora. În tabelul de mai jos, rîndul de sus sînt semnele de pe tăblițele descoperite la Hîndrești, iar cel de jos arată unele semne folosite pe tăblițele de plumb găsite la Sinaia. Semnul Î scris pe tăblițele de piatră de la Hîndrești, se găsește și pe cele de plumb ale geților, dar scris cu 4000 de ani mai tîrziu, fiind folosit de români pînă în anul 1863 cînd aflabetul chirilic românesc a fost interzis prin lege de A. I. Cuza, fiind înlocuit cu cel latin. Cum semnele din alfabetul chirilic se găsesc în cea mai mare parte în alfabetele geților, aceasta dovedește că tăblițele sînt autentice, iar informațiile de pe ele veridice.

     În anul 2003 au fost descoperite în ruinele vechiului oraş palestinean Ashkelon, resturile a 19 vase sparte cu unele semne pe ele dovedind prin acestea că băştinaşii ştiau cel puţin a citi, fiind datate pentru secolele Xlll-Xl î.e.n. Unul dintre ele este făcut din pămîntul acelor locuri, arătînd că palestinenii ştiau şi a scrie, iar acesta este unul dintre elementele definitorii ale vechilor culturi, sigur folosind-o de ceva timp. Resturile ceramice au fost scoase de arheologi de sub molozul unei clădiri care s-a dărîmat pe la anii 1000-900 î.e.n., adică în vremurile cînd faraonul Şeşonk le cerea socoteală palestinenilor pentru unele supărări încă neştiute.

     Cele 9 semne de pe ciobul din fotografia de mai sus se găsesc în forme asemănătoare și pe unele tăblițe de plumb găsite la Sinaia, dar mi-a atras atenția semnul din capătul din dreapta rîndului care este identic cu unul de pe T 17 turnată pe la 320 î.e.n. care povestește pierderea de către Bazorio a conducerii Dio Getia, datorită uneltirii unor pofticioși de mărire deșartă. Nu am citit acest semn și nici celelalte din legenda medalionului, însă uimește existența lui în cele două culturi, dar la o distanță în timp de peste 800 de ani, iar în spațiu de peste 1500 km. Și aceste dovezi arheologice arată că tăblițele descoperite la Sinaia sînt autentice, iar informațiile transmise de ele sînt adevărate!  

     Asemănarea semnelor folosite de geți pe tăblițele de plumb cu alfabetele din Italia și sudul Galiei (secolele Vlll-Vl î.e.n.), cu alfabetele din vechea Iberie (secolele Xll î.e.n.) Palestina (secolul Xlll î.e.n.) și Biblos (secolul XV î.e.n.), peninsula arabică (secolul Xll î.e.n.), Mohenjo-Daro (secolul XXll î.e.n.), nordul Africii (secolele XV-lll î.e.n.) și cele din Siberia (secolul V e.n.) arată vasta arie de răspîndire a scrisului din bazinul inferior al Dunării către cele patru zări odată cu migrațiile cetelor de ausoni arimini care își căutau alte locuri de popas sau de odihnă de neam și țară. Dar ele mai arată că tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sînt autentice fiindcă numai tîrîturile mai pot mîrîi că îndrăcitul falsificator știut numai de ei, a stat și clocit la foc mocnit peste 350 de semne (cca 100 nu am reușit să le citesc) avînd el niște vedenii cum că se vor descoperi peste mări și țări semne asemănătoare sau identice cu ale lui, așa ca să le dea dureri de cap istoricilor și lingviștilor români! A venit vremea ca neamul românesc să iasă din minciuna latinismului, a indo-germanismului, a antichității clasice greco-romane și iudeo-cretinismului fiindcă ne-au adus toate numai nenorociri și umilințe fără seamăn.

     Pe internet am găsit două monezi ale împăratului roman de neam get Septimius Severus (193-211) ce uimesc prin valoarea lor excepțională cu privire la istoria și cultura strămoșilor noștri geți fiindcă ele sînt bătute la peste 100 de ani de la pretinsa nimicire a geților de către legionarii Romei și dovedesc în fața istoriei că tăblițele de plumb sînt autentice, iar latinizarea este o uriașă minciună.

     Prima din stînga are chipul împăratului cu inscripția DIUO SEVERO, adică dio sau îngerul veghetor din religia geților, iar cei mai mulți ar crede că este o greșeală a meseriașului care a bătut moneda. Dar realitatea acelor timpuri era alta decît cea susținută de cultura europeană astăzi, fiindcă legenda este scrisă cu litere latine dar după regula limbii rumune fiindcă este vorba de un mesaj religios al creștinismului arimin sau ,,religia lui Mitra (încușmatul)” cum era ea cunoscută în imperiul roman. Pe fața a doua a monezii găsim chiar explicația situației religioase prezentate care spune că împăratul a fost ,,CONSECRATIO”, adică era inițiat în filozofia și teologia acestei religii. Se vede un altar cu o cruce înscrisă într-un pătrat, iar deasupra arde focul sacru avînd în dreapta un șarpe ridicat, iar în stînga este caduceul mitraic și nu legămîntul Talpei Iadului! Ca să dovedesc adevărul istoric am mai pus o monedă unde numele împăratului este scris după regulile limbii latine: SEVERUS PIUS AUG. iar pe fața a doua avem FORTUNA REDUX. În acele vremuri orice cult care se manifesta în public, indiferent dacă era cel al împăratului sau altul de drept public, trebuia să aibă un edict care să-i permită asemenea acțiuni și putea primi subvenții de la stat. Dar mai erau și cultele private care nu aveau dreptul să se manifeste în public și nu primeau subvenții din banii imperiului. În acele vremuri iudeo-creștinismul era numai un cult ascuns de ochii celorlalți fără a avea edict de la împărații Romei fiindcă ei și-au propus să preia conducerea imperiului prin foc și sabie fiind în stare de orice ticăloșie cum au dovedit faptele mai tîrziu.

     Moneda de mai sus este tot a lui Severus, avînd o legendă scrisă chiar cu alfabet get dar de o formă aparte, nemaiîntîlnită undeva și avînd un conținut religios unde împăratul este recunoscut ca șef sau tată al taților cum era ierarhia în creștinismul arimin sau mitraism, ori arianism cum i-au falsificat numele stîrpiturile iudeo-cretine după anul 380 cînd l-au interzis prin edictul lui Teodosiu. Numismații spun că  moneda este bătută în Laodicea, oraș situat în vestul Asiei Mici, sau provincia romană Frigia!  
     Voi discuta în continuare cele două texte de pe fețele monedei fiindcă au o importanță deosebită asupra istoriei și culturii noastre strămoșești, fiind scrise la peste 100 de ani de la cotropirea Getiei.

     Pe fața 1 avem următoarea zicere după alfabet latin: IGI (igi: ochi, înfățișare, a vedea) KAT (cata: a căuta) SEO (sîi: a fi, a exista) DORO (doru, chemare nemărturisită) OI (mare, uimitor) și adus pentru zilele noastre ar fi: caută cu ochii că există un mare dor. Pe fața 2 a monezii avem textul adus în alfabet latin astfel: AI (a avea) MARC (marca: figurat, a ilustra, a dovedi, a supraveghea) E(a fi) T (semn folosit pe T 7 și 35 pentru Tatăl Ceresc sau Ziditorul) I (i: a merge, a alerga) PATOS (însuflețire, avînt) TO (tu) G (get). Adus pentru azi, tălmăcirea ar fi așa: ai dovada că ești Tatăl taților(era cel mai înalt titlu în mitraism similar cu cel de pontifex maximus) și aleargă cu înflăcărarea ta getică. În acest text apar consoanele S din cuvîntul ,,patos” și T (cum este scris în getă) care nu sînt specifice scrierii grecilor, dar le găsim la Lepenski Vir în mileniul Vll î.e.n. și cu această valoare fonetică pe numeroase tăblițe de plumb ce au fost descoperite în urmă cu peste 150 de ani la Sinaia. Adică la 100 de ani după cotropirea parțială a Dio Getia și ,,civilizarea” acesteia de către romani numai prin sabie, foc, jaf, sclavie și crime, geții își foloseau alfabetul propriu chiar pe monezile împăratului imperiului, fără ca nimeni să strănute pucioasă fiindcă atunci Talpa Iadului, Satana și tot tineretul drăcesc nu aveau nici un cuibar printre Neamuri, ținîndu-se numai la locuri dosnice și ticăloase.    
     Sare în ochi și șoimul ceresc de pe moneda împăratului roman de neam get care ține în cioc soarta sau roata vieții împreună cu toiagul de cîrmuire, iar pe kosonii bătuți cu peste 200 de ani mai devreme în Dio Getia de către strămoșii mei geți, simbolurile existenței omului pe pămînt și a diriguirii celor văzute și nevăzute sînt ținute de aceeași pasăre mitică în cele două gheare. La iudei și iudeo-cretini ,,legămîntul” și sfîntul prepuț sînt la vadere așa cum ne arată istoria la Kuntillet Ajrud și cele cu sfîntul Priapus al înluminaților greci! Cine nu crede aceste adevăruri, îl îndemn să caute pe internet atît în text cît și la ,,imagini” expresiile: ,,god Priapus” și ,,saint Priapus”, iar ce va citi și vedea acolo, cred că îl va lecui pe vecie de vedeniile sinaite, Pentateuh, evanghelii, sfînta scriptură și alte asemenea golănii sataniste! Prea ne credeți tîmpiți, otrepe criminale și monstruoase!

     În stînga avem o piatră dintr-un lăcaș de cult al geților din secolul V î.e.n. situat în apropiere de satul Svestari, județul Razgrad în nord-estul Bulgariei. Peste ruinele acestei construcții, în secolul XVll s-a ridicat o clădire a cultului musulman, iar fotografia prezintă o piatră din vechea clădire încorporată în zidul actual unde vedem un cerc ce are în interior un alt cerc mai mic din care ies șapte raze care se sprijină cu vîrful pe primul cerc. Înspre dreapta sînt două obiecte de cult realizate din bronz, iar arheologii bulgari spun că vin din secolele Vll-lX ale erei noastre fiind dovada creștinării bulgarilor la anii 867. Piesele au fost descoperite în anul 1961 în localitatea Pliska, prima capitală a țaratului bulgarilor, mic oraș situat astăzi în nord-estul Bulgariei, la cca 30 km sud de vechiul lăcaș de cult al geților. Dar simbolurile celor trei obiecte nu au nici o legătură cu iudeo-creștinismul fiindcă ar fi trebuit să fie crucea care era principalul simbol, alături de sfîntul prepuț și ,,legămîntul” Talpei Iadului. Ele însă reprezintă unul din simbolurile-concept al religiei geților care aveau ca veghetori cerești șapte dio, deo sau diu, ce urmăreau ca rînduiala Tatălui Ceresc să fie respectată de către întreg neamul omenesc ce iubea sfînta cruce și Legea. Această treabă era îndeplinită pe pămînt de Fiul Omului, Mîntuitorul sau Sarmis al geților scris ca III, II, IU, Ili, iar în cercul din mijloc cuvîntul IYI (y se citea la geți atît I cît și U) înseamnă chiar Salvatorul sau Mîntuitorul, deci obiectele din bronz cît și basorelieful din piatră sînt dovezi că în Mesia se practica religia Neamului Scoborîtor din Zei încă din secolul V î.e.n., iar slavii cînd au tăbărît cu tot celetul lor în sudul Istrului pe la 590 și-au însușit de la băștinașii geți cultul religios dovedit cu probele arheologice menționate unde apar mai multe semne din alfabetul geților. Dar la fel se poate ca aceste obiecte de cult au aparținut vlahilor (românilor) din sudul Istrului fiindcă nici un semn de pe ele nu se găsește în alfabetul glagolitic apărut la bulgari în anul 867.    
     Pentru supărarea arheologilor bulgari și tuturor celor ce strigă de ceva vreme că tracii ar fi strămoșii lor preindo-europeni și dovedirea că situația este cea arătată de mine mai sus, îl aduc de martor pe episcopul Ohridei, grecul Theophylactus (sec. Xl) care spurcă cu mult venit și ură, religia bulgarilor veniți din Sciția în imperiul bizantin la anul 680 – adică nordul Istrului, fiindcă aceasta era situația geografică de atunci a ținutului Sciția – care aveau ca dogmă religioasă o ,,nebunie scitică”. Zice el în lucrarea Istoria celor XV martiri, cui se rugau acești rătăciți de sfîntul prepuț și oiștea Talpei Iadului, ca să știm și noi astăzi ce gusturi aveau unii: ,,După ce s-au retras ombrii – barbari meridionali – un alt neam de oameni blestemaţi şi foarte fioroşi, aşa-numiţii bulgari din părţile Sciţiei, trecînd peste fluviul Istru, ca o mare pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat peste noi. Aceştia nu cunoşteau nici numele lui Cristos, ci, de o nebunie scitică, se închinau soarelui, lunii şi celorlalte stele …ei înşişi fiind robii ticăloşiei şi duşmani ai adevăratului Dumenzeu”. Acesta este adevărul istoric și cu el trebuie să-i plesnim pe toți cei ce se țin ,,civilizatori” ai Europei și lumii pînă ne vor recunoaște Adevărata Istorie chiar dacă îi vom supăra pînă la înălbăstrire! Semnele de pe obiectele de bronz se găsesc în formă identică sau apropiată în alfabetele folosite de geți pe tăblițele de plumb, deci alfabetul chirilic(născocit pe la anii 869 de Chiril și Metodiu) este numai o adaptare pentru vorbirea slavilor și bulgarilor a unei părți foarte mici (șase semne!) din semnele folosite de geți pe tăblițele de plumb, restul fiind munca lor în folosul minciunii! Toate cele arătate mai sus dovedesc faptul că tăblițele sînt autentice, iar informațiile de pe ele veridice!   
     Ca să scot adevărul la lumină și să arăt că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, dau mai jos un tabel unde fiecare se poate dumiri de ticăloșia monstruoasă ce colcăie în capetele istoricilor și lingviștilor români. Cu litere negre sînt trecute 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic pînă pe la anii 1870. În anul 1862 A. I. Cuza a dat un decret prin care acesta urma să fie înlocuit cu cel latin, fiind folosit și un alfabet de tranziție în perioada respectivă! 
     Cu litere roșii sînt 38 din semnele de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc. Jegurile de la Cacademia Română spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril și Metodiu la anul 867 cînd bulgarii au trecut la iudeo-creștinism. Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari isteți și cel folosit de români nu există legături evidente dacă vrei să respecți adevărul istoric și nu cel revelat unor nemernici plătiți ca să mintă cu nerușinare. Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roșii cu steluțe în partea dreaptă) au aceeași valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani, așa ca falsul pretins de pricepuții lingiviști români, să fie o artă carpatină dusă dincolo de perfecțiune! Trebuie să avem în vedere că aceste tăblițe au fost turnate începînd cu partea a doua a secolului Vl î.e.n., pînă în vara anului 106, în locuri diferite și de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

     Mai jos este alfabetul glagolitic născocit de Chiril și Metodiu la anul 867, format din 41 de semne din care numai 6 (cele încadrate în chenar roșu) sînt comune cu alfabetul folosit de geți pe tăblițele de plumb, iar dintre acestea numai 4 apar și în alfabetul chirilic românesc. Legîndu-se de amintitele aparențe nesemnificative, tocmai pe acest considerent susțin detractorii că tăblițele sînt false, deși oricine vede și pe întuneric cît de mare este minciuna. Este adevărat că literele de pe tăblițe seamănă cu alfabetul chirilic dar cel românesc și nu cel glagolitic din care, după cum mint toți, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave. Aceste tabele dovedesc cît de mult minte Academia Română și ce tîrîturi sînt lingviștii și celelalte lepre-otrepe care ne-au falsificat atît de îngrozitor originea limbii române și a culturii identitare, implicit a istoriei. În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave își au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-Vlll, iar slavii, inclusiv rușii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum afurisea vîrtos lepra iudeo-cretină de Ohrida. Dacă aceste dovezi infailibile ale continuității românilor din falnicii geți în spațiul carpatic s-ar fi impus în cultura Europei prin scriere și implicit prin cultură, atunci ticăloșii nu mai puteau spune despre români că au migrat în nordul Dunării în secolele Vll-X, de nu se știe unde și nu se știe cînd, aici fiind băștinași de drept în acele timpuri misterioșii cazari neanderthalieni sau arieni semiți!

     În Carpații de Curbură, pe coastele muntelui Istriţa în localitatea Pietroasa s-a descoperit de niște țărani ai locului, în anul 1838 un tezaur foarte important pentru istoria noastră, numit de specialiștii în plăsmuiri ,,Cloșca cu puii de aur” ce conţinea şi un colan (tăiat mai tîrziu în patru bucăţi) cu inscripţia GLIE I (i: a alerga, a goni) IO RINE (a rîni: a curăţa bălegarul din grajd sau coteţ) I GEG (jeg, murdărie, spurcăciune, om rău), dar scris cu ,,rune”! Și în prezent acest text nu este înţeles, dar încă din anul 1843 arheologul italian Micali remarca asemănarea dintre literele de pe colanul găsit în România şi unele litere din alfabetul cretan liniar B folosit în secolele XV î.e.n. şi cel ionian care apare cîteva secole mai tîrziu. Pe dată istoricii germani au sărit ca arși pretinzînd că strămoșii lor goții, în ,,a doua patrie” din jurul Carpaților, s-au lăsat de pălit vîrtos cu sabia și de meseria jafului, apucîndu-se cuvioșii de orfevrărie, golănie care mai bîntuie și astăzi capetele unor aiuriți. Dacă privim cu atenție piesele și coroborăm informațiile cu cele venite din legendele noastre ,,din bătrîni” atunci ajungem la concluzia firească și adevărată că respectiva comoară a fost făurită de strămoşii noştri geţi înainte ca Zamolxe să ceară renunţarea la folosirea aurului adică pe la anii 540-530 î.e.n. după ce s-a întors din Egipt. Zicerea de mai sus sună așa pentru urechile de astăzi: ,,Eu voi merge prin glie să rînesc şi să alung jegul”, adică să cureţe ţara de răi şi de rele. Iar ,,runele” cu care a fost scrisă porunca apărătorului de glie strămoșească sînt în fapt unele din semnele ce vor apărea și pe tăblițele de plumb, dar forma lor geometrică vine de la faptul că ,,meseriașul” a trebuit să scrie cu o dăltiță mică pe o suprafaț rotundă și atunci singura posibilitate de a da formă literelor, a fost cea geometrică de îmbinare a unor linii drepte în diferite unghiuri de unde unii le-au găsit drept rune.

     În stînga este reproducerea galvano-plastică făcută pentru Muzeul din Berlin în anul 1855 după bucata din colan găsită la Pietroasa. În dreapta sînt semnele copiate ca să vază oricine cît sînt de runice și unde mai apar ele pe plaiurile carpatine. Mai jos am pus semnele folosite pentru crestarea lemnelor care le îmbinau pentru formarea plutelor pe rîul Bistrița din Carpații de Răsărit la anul 1880 plutașii acelor locuri. Vedem că toate semnele de pe bucata de colan se găsesc după cca 2600 de ani folosite de țăranii din estul Carpaților, dovedind prin asta continuitatea noastră de neam pe aceste plaiuri, dar și năravul de a scrie pe o perioadă de timp de peste 2600 de ani și deci autenticitatea tăblițelor de plumb, chiar dacă fel de fel de otrepe ne scuipă în obraz că am fi neam de corcitură venit din sudul Dunării în secolele Vll-X care nu prea avem legături cu cetele de păstori (dacii după zisa lor) venite din Tracia în nordul Istrului în secolele lV-lll î.e.n.

     Pentru a dovedi legătura peste timp a semnelor de pe bucata de colan din tezaurul de la Pietroasa cu tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și cu runele unor popoare din nordul Europei, am întocmit tabelul următor care să fie de pildă atît mincinoșilor de la noi sau de aiurea, dar și învățătură de minte celor ce încă mai cred că adevărata noastră istorie și cultură identitară va fi scoasă la lumină!

1. rune folosite de vikingi începînd cu mijlocul secolului ll al erei noastre pînă pe la anii 800.
2. rune folosite de norvegieni în secolele lX-XVl. 
3. rune folosite de danezi în secolele lV-X.
4. rune folosite de suedezi și norvegieni în secolele lV-X.
5. semne folosite de plutașii de pe rîul Bistrița din estul Carpaților pentru crestarea lemnelor ce formau plutele cu care coborau din munți pînă la Galați. Aceste semne au fost adunate de Th. Burada și puse în lucrarea Despre crestăturile plutașilor pe cherestele, publicată la Iași în anul 1880.
6. semne folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.
     Dar să încercăm a înțelege cum istoria a dus semnele de pe plaiurile carpatine în peninsula scandinavă în vremurile uitate de istorie. Goții au fost în estul neamului get încă din secolul l al erei noastre, ei fiind scriși pe tăblițe ca iazigi fiindcă îi știau iubitori ai Pomului cunoașterii care la ei era frasinul Yggdrasil, strămoșii noștri numind copacul iezig cum se mai păstrează și astăzi cuvîntul în dialectul istro-român. După legendele nordicilor, divinitatea lor Odin căutînd înțelepciunea deplină și înțelegerea vieții și a morții, a postit fără apă și alimente fiind agățat de frasinul Yggdrasil timp de nouă zile și nopți. Din această experiență chinuitoare a venit cunoașterea runelor, pe care le-a dăruit poporului de navigatori și căutători de meleaguri neumblate și neștiute. Una din legendele lor din Edda Nouă prezintă descendenţa dinastiei regale din Odin, pe care Snorri îl socotește un personaj istoric, fiind mare cuceritor şi vrăjitor, venit de la ţărmurii Mării Negre în Scandinavia, unde cunoaşterea tainelor runelor şi a magiei i-au dat puterea de a deveni stăpîn şi cîrmuitor peste întregul ţinut.
     Runele sînt un alfabet dar și simboluri independente așa cum geții aveau simbolurile-concept, reprezentînd energiile universului și cunoașterea prin introspecție ce ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine și lumea din jur. Semnele au apărut la nordici în secolul lV al erei noastre fiind scrise pe pietrele care se așezau în memoria celor morți în călătoriile sau năvălirile către sud, vest sau alte direcții unde i-a mînat curiozitatea, continuînd să fie folosite pînă în secolul Xll. Cele mai multe sînt în Scandinavia, dar ele apar și în Anglia, Danemarca și Islanda. Pe aceste pietre funerare cu texte despre morți, uneori s-a scris și țara sau locul unde și-au găsit sfîrșitul fiind amintite Grecia, Italia, Rusia, Ucraina, Anglia, dar și alte destinații ajungînd pînă la musulmani.

     Este greu pentru mințile noastre zăpăcite cu atîtea minciuni despre istoria spațiului carpatic, să înțelegem scrierea textului pe trupul unuia sau a doi șerpi care țin între ei o cruce ori este înfășurată cu trupul unuia singur. Dar dacă avem în minte faptul istoric cunoscut de unii că acești nordici și-au creat mare parte din mitologie atunci cînd s-au plimbat cîteva sute de ani prin centrul și sudul Europei de est, ajungînd pînă în Asia Mică, Grecia și Italia, atunci înțelegem această asociere ciudată între șarpe, ca animal al diavolului după făcătura iudeo-creștinilor și cruce. Explicația vine din religia geților unde șarpele era simbolul cunoașterii și al regenerării spirituale prin înțelegerea legilor divine.
     Însă mai avem o explicație istorică ce nu a fost încă rumegată de neamul mioritic să nu o ia rău pe arătură de atîta făcătură băgată cu parul în capetele lui.    
     În partea de sud a Suediei există provincia Gotaland, care în unele scrieri vechi de prin secolele Vll, unele părți din ea erau numite Țara Gheților (Land of Geats) unde locuiau geții sau geatas. Spun pricepuții lor că acest popor ar fi venit în peninsulă din nordul Germaniei și eu le dau dreptate, doar nu puteau pretinde că au venit din lună sau din ceruri odată cu Odin. Dar după Edda Nouă, Odin divinitatea lor principală a venit din nordul Mării Negre, teritoriu locuit atunci de geți, deci el a ajuns la nordici împreună cu o parte din neamul lui care s-a așezat în sudul peninsulei. Numele lor este amintit atît de toponime cît și de unele hidronime, dovadă indubitabilă că atunci erau destui ce s-au împrăștiat care încotro. Cei care s-au așezat în Danemarca și-au spus ,,daci” ca o amintire a provinciei romane Dacia pe unde ei s-au plimbat peste 300 de ani. Era firesc și pentru cei ce istoria i-a păstrat după o engleză veche numai de ei știută cum se pronunța, să fie numiți ,,geți” fiindcă și-au purtat pașii tot peste 300 de ani în Țara Sfîntă Getia! Cunoscînd scrierea din baștina carpatină, acești neastîmpărați ai istoriei le-au dat și nordicilor taina runelor să-și aline oful și necazul.
     În scrierea engleză Beowulf din secolul Vlll și saga nordice numele mai multor conducători ai acestor ținuturi sînt menționați ca ,,regi getiș”, găsindu-se și în Liber Monstrorum (catalog englez cu miniaturi din secolele Vll-Vlll) unde este menționat un ,,Rex Getarum”. Dau spre luminare un vers din scrierea Beowulf ca să știm pe unde ne sînt împrăștiate filele istoriei noastre carpatine. ,,Waes sio swat swaðu Sweona si Geata” care tradus spune: ,,Nu a fost ceartă și luptă între suedezi și geți”! Precizez că Geta a fost numele unui împărat roman de neam get; Apollo al grecilor cînd pleca să colonizeze ceva teritorii cu eleni, ei îl numeau Arhigeta; la sazonii divinitatea principală se numea Geta, iar edonii din Tracia îl aveau pe Getas ca înger păzitor. Numele a ajuns și în Egiptul predinastic sub forma stîlpului geți, și epitet pentru Pitah care era numit ,,Domnul Getu”, dar l-a purtat și pir-o Getu. Neamul get din Gotaland în străvechime avea o adunare populară a tuturor oamenilor liberi care puteau mînui arme, cum era dage balo în Dio Getia în vremurile uitate de timp. 
     Să amintesc faptul istoric arătat de tăblițe că după cotropirea unei părți din Dio Getia de către legionarii Romei, geții din estul Carpaților împreună cu goții care stăpîneau la est de Nipru, au format împreună Imperiul Amal despre care nu se scrie un cuvînt în istoria noastră. Această structură statală a fost pintenul din coasta cotropitorilor romani care i-a spart timp de peste 150 de ani pînă cînd s-au retras în sudul Dunării, iar cei din nord și-au format un stat ce va dăinui pînă la invazia hunilor din anii 382. În acele timpuri și goții s-au mai dat cu ,,lumea” învățînd scrierea de la strămoșii noștri geți pe care au dus-o acasă la ei în nordul Europei, mai ales după ce hunii pe la mijlocul secolului lll al erei noastre au început să-i calce pe germanici numai cu sabia. 
     Faptele istorice amintite pînă aici care abia se pot întrezări din umbra timpului, sînt confirmate de belgianul Bonaventura Vulcanius ce a scris în anul 1597, în latină, lucrarea De literis et lingua Getarum sive Gothorum (Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor) tipărită la Bruxelles, fiind publicată parţial în revista Getica tom 1, nr. 5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde voi da citatul ce ne interersează.  Această scriere a ajuns și la Academia Română pe la anii 1900 dar fiindcă ea contrazicea în totalitatea atît dogma latinismului cît și cea a tracismului, nu s-a vorbit deloc să nu știm cine am fost și de ce astăzi sîntem așa cum sîntem. Multă minciună și ticăloșie ne-a fost dat să îndurăm de la această instituție care a fost înființată parcă pentru a ne face numai rău, chiar dacă ea susține că a făcut bine neamului românesc în cei peste 150 de existență. Și citatul lui Vulcanius: ,,Rămîne ca eu să adaug cîteva consideraţii despre limba getică, despre care aproape că nu se găsesc nimic arătat în monumentele literare, chiar dacă Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în a sa Istorie a goţilor şi suconilor ne-a arătat literele getice, ale căror forme de deosebită mărime mărturiseşte că stau la goţi sculptate în peşteri şi morminte, pe pietre care, fie înainte de potop, fie puţin după aceea, au fost ridicate de puterea giganţilor, aşa încît, poate cu mult înainte de născocirea literelor latine şi înainte de a fi ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului şi pe pământ roman cu Evandru, după ce au fost alungaţi băştinaşii şi înainte de a fi învăţat pe acest neam înapoiat obiceiurile şi scrierea, geţii şi-au avut literele lor... Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti, cu care au avut şi limba amestecată”.  În faţa unor asemenea dovezi istorice, nu mai există loc de prea multe comentarii...


     După înfrîngerea geților din anul 106 de către romani, o parte din pătura nobililor împreună cu clerul care au scăpat de urgia civilizatei Rome, s-au retras la est de Carpaţi şi au constituit un nou stat get, cunoscut de unii ca imperiul sau regatul Amal, despre care istoricii români nu vor să audă, să nu le plesnească rînza de atîta venin. În lucrarea geografică a lui Ptolomeu întocmită în prima jumătate a secolului ll, numită Tabula Peutingeriana, geţii din estul lanţului carpatic sînt scriși prin cuvîntul dagae – citit dage – inexistent în latină şi greacă! Însă el este scris de mai multe ori în formă identică pe ,,falsificatele” tăbliţe de plumb cu sensul de adunare, asociaţie, frăţie, fiind organul de conducere colectivă a neamului get. Preoţii sarabi din neamul besilor, care aveau un cuvînt greu de spus în alegerea lui mato s-au refugiat şi ei în sud-estul Carpaţilor în ținutul ce le va păstra numele sub forma Bessarabia, reorganizînd Frăţia Celui Ales pentru a lupta cu izbîndă în alungarea cotropitorului roman.     

     Prin lucrarea mea Dicționarul nemuririi limbii strămoșești am dovedit că limba românilor de astăzi vine din limba ce o vorbeau locuitorii din ținuturile carpatine în mileniul lV î.e.n. iar prin ,,alfabetul chirilic românesc” este lămurit faptul că el își are rădăcinile pentru majoritatea covîrșitoare dintre semne, în alfabetul folosit de geți pe tăblițele de plumb, dar scrise cu cca 2500 de ani în urmă. Acestea dovedesc în fața istoriei că noi și numai noi românii de astăzi putem spune cu mîndrie că avem o vechime în spațiul carpatic de peste 6000 de ani, iar de peste 2500 de ani scriem și folosim în mare măsură aceleași semne în forme identice sau asemănătoare. ,,Alfabetul chirilic românesc” arată în fața istoriei că tăblițele de plumb sînt autentice, iar Dicționarul nemuririi limbii strămoșești dovedește că este corect felul meu de a citi aceste tăblițe ale strămoșilor noștri, falnicii geți. Cele două izvoare - lingvistice și epigrafice – arătate de mine aici, au dovedit că tăblițele de plumb găsite la Sinaia sînt autentice, chiar dacă unele sînt copii după cele de aur, iar informațiile de pe ele sînt adevărate.

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN