O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Fariseism și iudeo-creștinism - Secțiunea 1

 

FARISEISM ȘI IUDEO-CREȘTINISM

 

     Ca să înţelegem ce s-a întîmplat în ţinuturile din Galileea, Samaria, Gaza şi Iudeea la începutul secolului l al erei noastre cînd un grup de mişei ivriţi au pretins că i-a pălit rău revelaţiile lui Iahwe prin părţile cele moi, trebuie să privim istoria acestor regiuni în urmă cu mai multe secole dar şi sistemul de organizare socială a acestui neam din Iudeea ce practica cu mare turbare cultul lui Moşe – mozaismul, în această perioadă.

     Pe la sfîrşitul secolului V î.e.n. – unele informaţii arată chiar începutul secolului lV î.e.n. – un grup de mozaici dintre cei deportaţi în 586 î.e.n., după pretențiile lor dar nedovedite istoric, se întorc din oraşele persane pentru a se stabili în Iudeea, teritoriu ce făcea parte din imperiul persan. Deşi dreptul de întoarcere în Iudeea, ivriţii de la Cirus cel Mare chiar de la urcarea acestuia pe tron în anul 557 î.e.n.(Ezra 1,1..10), iar după ocuparea Babilonului în anul 539 î.e.n. de către perşi, devenind liberi după prăbușirea imperiu asirian puteau să se întoarcă la baştină, mulţi au iubit ,,robia străină” mai mult decît libertatea din propria patrie şi aşa sărmanii au stat de izbelişte la poftele atîtor urîcioşi. Asta nu prea sună a robie babiloniană care a durat 70 de anişori de chin şi prigoniri cum meşteşugit ne cîntă ei! Menţionez că regii asirieni îi obligau pe cuceriţi să le venereze zeii – statuile lui Aşur şi Astarte. Ivriţii nu au pomenit în scrierile lor niciodată de asemenea practici ale foștilor stăpîni pe lîngă care ei se gudurau cu mare rîvnă şi nici de birurile plătite cotropitorilor, dovadă că nu prea erau un neam cu memorie colectivă prin locurile Palestinei în timpul invaziei asiriene, adică nu reprezentau aproape nimic în raport cu celelalte populații.

     Mozaismul sau iahwismul belicos cum îl cunoaştem noi goimii cap de lut, din făcăturile lor Tora şi Talmud, nu a fost religia lor de la începutul existenţei neamului ivrit, pentru că în scrierea Ieremia, care prezintă fuga iudeilor în Egipt la Patros din anul 590 î.e.n., din faţa oştirilor caldeene îi reproşează profetului Ieremia la 44,17: ,,Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pîine şi ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nici o nenorocire! 44,18 Dar de cînd am încetat să aducem, tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete. 44,19 De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?” Adică să ne dumirim mai mult de o leacă şi să judecăm așezat dupre glagoria noastră mioritică: ivriţii în vremea cînd nu erau turbăcioşi, şi nu se îmbolnăviseră săracii de rapănul revelaţiilor şi damblaua vedeniilor, aveau cam aceleaşi comportamente sociale ca ceilalţi oameni din jurul lor. Iar pentru oful de la lingurea se lecuiau cu o împărăteasă a cerului, adică divinitatea Iaho din religia egiptenilor, pe care grecii faraoni au încondeiat-o Isis, după năravul lor de a greciza tot ce ieșea de sub penișoara sau pana dracului! Dar textul ne mai dă o informație uluitoare, Iahwe cel turbat și de frigărui plăcut mirositoare înnebunit a apărut după începutul secolului Vl î.e.n. fiindcă textul spune explicit că ei se rugau împărătesei cerurilor Yaho și nu întunecatului Yahwe pe care l-au născocit fioroșii rabini mai tîrziu pentru a-i îngrozi pe pîrliții ivriți.

     Deşi erau un grup etnic foarte mic – cam 20000 de suflete – practicau mai multe culte luate de la filisteni, egipteni, asirieni sau vecinii și rudele lor arabii, şi nu strănutau pucioasă şi nici nu doreau să distrugă întreg neamul omenesc! Dacă părinţii lor, căpeteniile lor şi ,,împăraţii lor de coada oii” se rugau şi aduceau jertfă ,,împărătesei cerului’’ înseamnă că în Ierusalim nu prea exista faimosul templu al lui Solomon, pentru că nu avea cine să-l frecventeze şi mai ales nu avea cine să finanțeze un cler atît de fanatic şi de costisitor în apucăturile lui!!!

     Cînd s-a întors grupul deportat în Babilon şi a constatat că ivriţii rămaşi în Iudeea – majoritatea populaţiei - s-au cam dat în căsătorii şi înţelegeri cu Neamurile, rău s-au întunecat luminaţii rabini trecînd la măsuri care vor genera mai tîrziu fanatismul mozaic şi iudaic de pe urma căruia şi astăzi ţi se ridică părul pe cap de groază.

     Rabinul Ezra le cere tuturor ,,vinovaţilor” să-şi trimită soţiile şi copiii pe care i-au avut cu acestea, înapoi la Neamuri iar cei care refuză nu vor mai fi consideraţi de aceeaşi religie cu ei. Le mai cere ivriţilor să facă un nou legămînt al ,,fiilor robiei” iar cei care vor refuza îşi vor pierde averea şi vor fi alungaţi din neamul lor(Ezra 10). Cîţiva s-au împotrivit dar cea mai mare parte a gloatei s-a supus tiraniei și robiei rabinilor pornită asupra poporului ivrit continuîndu-se pînă în epoca modernă, ei rabinii fiind prin fanatismul şi ura arătată faţă de Neamuri, cauza multor nenorociri venite peste capul poporului de jos.

     Iar în Neemia 9,38 care a fost şi el mare rabin în perioada 424-405 î.e.n. aflăm că acesta a reluat legămîntul impus de Ezra populaţiei ivrite din Iudeea ,,un legămînt pe care l-am făcut în scris, şi căpeteniile noastre, leviţii noştri şi preoţii noştri şi-au pus pecetea pe el”. În această perioadă sub teroarea rabinilor menţionaţi s-a născut Frăţia lui Israel care a născocit şi introdus cultul lui Iahwe în viaţa ivriţilor, fiind cea mai veche organizaţie ocultă din istorie ce a dăinuit pînă în prezent propunîndu-şi, nici mai mult nici mai puţin decît să devină stăpîna lumii! Dar textele cele mai vechi care se pretind că ar fi aparţinut celor doi rabini întemeietori ai Frăţiei sînt datate din jurul anului 200 î.e.n., atunci cînd au purces ei cu minciuna, vedenia şi tîmpenia revelaţiilor la rescrierea propriei istorii şi religii pentru a fi gustată şi de alţii dar numai după mintea mozaicilor. În timpul exilului în imperiul babilonian şi apoi persan continuînd cu perioada macedoneană, ivriţii şi-au modificat total propria religie, proces ce a continuat pînă în secolul ll al erei noastre, religiile filistenilor, egiptenilor, geților şi parsismul lăsînd o amprentă distinctă asupra mozaismului în faza sa de formare și de conceptualizare.

     Zoroastrismul a avut un rol determinant în transformarea mozaismului dintr-un cult agrar-pastoral cu caracter idolatric într-un cult rigid, mort în ritual, înţepenit în dogme scoase din pălărie, împănat cu fel de fel de minciuni care nu mai are nici o legătură cu vechea societate ivrită ce se formase în secolul lX î.e.n. în peninsula arabică și apoi au migrat în Palestina, dar pe furiș în decursul a mai multor secole fiindcă nimeni nu le iubea mutrele.

     În mozaism, venirea lui Mesia pentru a-i salva de la rele pe cei tăiaţi împrejur, apare pentru prima dată în timpul exilului în Babilon la Isaiia şi niciodată înainte de acest eveniment, dar scrierea conţine informaţii şi din secolul l î.e.n. fiind dovada indubitabilă că povestioara este cam prea reve-lată și trebuie să o mai îngustăm o leacă în timp! Cît priveşte pretinsul exil care a fost chiar priincios pentru unii, Ieremia, la 52,28-30 scrie că au fost deportaţi în trei perioade de timp un număr de 4595 persoane, cam tot atîțea au plecat în Egipt, iar o parte dintre agricultori au rămas pe loc în Canaan.

     Deci tot neamul lor nu prea ajungea nici la 20000 de suflete iar asta este istorie, nerevelată și nelățită sub umbrarul Întunecimii Sale!

     Rolul lui Ahriman din Avesta este aproape copiat în pielea lui Satana la mozaici care, la început era mîna dreaptă a lui Iahwe fiind şi fiul cel mai vrednic ce se ocupa de turnătorii, dar cînd s-au mai dezmeticit ei cum trebuie să se dea din coadă, l-au pus de sperietoarea lumii în Noul Legămînt. Greu de înţeles asemenea transformări în scrierile lor sfinte ce au venit toate de la Iahwe, poate că în timpul transmiterii revelaţiilor s-au interpus ceva paraziţi parşivi şi întunecaţi de au ieşit asemenea imbecilităţi! Ca să nu-i las să pornească cu afuriselile și născocirile antisemite, vin cu ziceri chiar de-ale lor pretins revelate – azi nici o lepră nu mai folosește cuvîntul ,,vedenie” așa cum este el folosit în Vechiul și Noul Legămînt fiindcă asemenea indivizi fac cinste oricărui balamuc – și de minciună înnobilate. Pentru a le dovedi că spusele sînt așa precum le-am numit, voi căuta în scrisorelele lor preasfinte, unde au plăsmuit cu mînuţele măiastre cele mai alese revelaţii primite de la Întunecimea Sa. În capitolul Iov la 2,1 găsim chiar o descriere a spiței neamului drăcesc, fiecare ce şi cum, dar toţi viţă curată din Talpa Iadului! ,,Fiii lui Iahwe au venit într-o zi şi s-au înfăţişat înaintea lui. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea lui Adonai. 2,2 Iahwe a zis Satanei: «De unde vii?» Şi Satana a răspuns lui Iahwe: «De la cutreierarea pămîntului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el»”. Pentru cei care nu trăiesc sub ,,miracolul revelațiilor Satanei” scrierea este mai mult decît explicită, Talpa Iadului sau Iahwe, avea mulțimi de fii, toţi împieliţaţi de soi şi care se ţineau roi pe lîngă Întunecimea Sa. Cînd au fost chemați la sfat de taină în străfundurile Iadului, ostaşii răului veşnic în frunte cu Satana, căpetenia cetei tinerimii drăceşti, au dat Întunecimii Sale raportul fărădelegilor săvîrșite împotriva Neamurilor. Chiar dacă iudeo-sataniştii, mari iubitori de revelații mozaice vor coti textul pretinzînd că Satana este îngerul Sant Ana, noi creştinii arimini nu trebuie să-i credem. Dacă-i aşa cum zic ei supărați foc, atunci să ne lumineze de ce are coarne, păr ca un iac, coadă şi o duhoare de pucioasă de te otrăvește ca musca dată cu flit?

     Feciorașul preaiubit al Talpei Iadului, preacucernicul Satana este numit ,,înger” cu tot răul pe care îl face cum găsim în Ieșirea 32,34: ,,Du-te dar și du poporul unde ți-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor!”. Golănia este menționată și în manuscrisele de la Qumran, dar cele scrise de ivriți nu de eseni, cum găsim în Manuscrisul de disciplină(ii, 19-25). La capitolele iii 13 – iv 26 își lasă veninul să curgă şuvoi: ,,Cu toate acestea Elohim al lui Israel şi îngerul adevărului său sînt totdeauna acolo spre a da nădejde fiilor luminii” adică întunecaţilor ivriţi cu ideologia lor de ură, jaf şi pîrjol împotriva celor netăiaţi la mădularul bărbăţiei.

     Că mioriticii pripășiți prin centrele esene din Palestina stăteau foarte bine cu memoria colectivă, nu ca astăzi, o dovedește scrierea esenă Evanghelia Păcii unde, cînd Iosius este rugat de către iudeii adunați pe malurile unui rîu din apropierea Mării Galileii, să-l însănătoșească pe cel mai bolnav dintre ei, le-a răspuns: ,,Mare este credința voastră. Fie după voia voastră, veți vedea chipul înspăimîntător al Satanei și puterea Fiului Omului. Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu.”

     Mai găsim informații referitoare la isprăvile tineretului drăcesc în Judecători 13,17 ,,Şi Manoah a zis îngerului lui Adonai: «Care-ţi este numele ca să-ţi aducem slavă cînd se va împlini cuvîntul tău?»”. Îngerul refuză să le spună numele dar precizează ,,că este minunat”. În Samuel, Cartea 1, la 18,10, ,,îngerul” lui Iahwe ne arată de ce este în stare să facă: ,,A doua zi, duhul cel rău trimis de Iahwe, a apucat pe Saul care s-a înfuriat în mijlocul casei.” Iar la Zaharia 3,1 aflăm cine erau duhul cel rău al lui Iahwe şi ce nume sublim purta întunecatul: ,,El, Elohim mi-a arătat pe marele preot Iosua, stînd în picioare înaintea îngerului său, pe Satana stînd la dreapta lui, ca să-l pîrască.” Că o știau şi ei, foarte bine cine este Întunecimea Sa Iahweh, ne spun în Maleahi 2,17 cum îl vedeau pe Talpa Iadului şi felul de a-şi răsplăti adunătura de întunecaţi împieliţaţi: ,,Oricine face rău este bun înaintea lui Elohim şi de el are plăcere!”

     Chiar şi în scrierile de mai tîrziu ale pretinșilor iudeo-creştini pe care i-a turbat la fel de rău boala vedeniilor, încă răzbate groaza cultului satanist al mozaismului. Un ivrit sadea sau un pîrlit italic, care se lăsase pentru o vreme de năravul de a se ţine în drăgălăşenii cu Iahwe, încercînd să introducă în acest cult al răului absolut mai multe concepte din religia geţilor, scrie pe la sfîrşitul secolului lV făcătura Apocalipsa unde găsim la 3,9: ,,Iată că îţi dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei, care zic că sînt iudei, şi nu sînt ci mint; iată îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.”

     ,,Numele îngerilor au fost aduse de iudei de la Babilon” spune Talmudul de la Ierusalim, în tratatul R’ash hashshanah, I,2 şi deci iarăși minciuni cum îi stă bine oricărui ivrit, iar revelaţii cum ne aburesc ei cu obrăznicie nici urmă, ci numai ceva împrumuturi din alte culturi, sau cum am zice mai direct, cu furtişaguri şi plagieri cît te ţine mintea şi mîna. Dar povestea îngerilor este schisma fariseilor în mozaism care a apărut pe la mijlocul secolului ll î.e.n. şi nu dogma de început a acestui cult, ceea ce ne obligă să privim ce scriu ei despre vremurile dinainte, ca pe nişte poveşti pentru femei bătrîne și rătăcite rău cu duhul cum zice Celsus în scrierea Calea/Doctrina Adevărului despre scrierile lui Moșe. Sub nasul lor în Canaan erau roiuri de îngeri la filisteni și la eseni, iar pentru cei din Alexandria își puteau ostoi necazul cu îngerii terapeuților pe care Filon i-a cunoscut foarte bine! Dar îngerii erau în religia geților cu mii de ani înainte de a se îmbolnăvi ivriții de vedenii și tîmpenii sataniste, iar asta o dovedesc cu numeroase artefacte.

     Înger emeș, de prin mileniul lll î.e.n. și un înger de pe un vas descoperit în Mesia – specialiștii în făcături spun că este cultură tracă – cu mult timp înaintea scornelilor ivrite. La dreapta, Șaue veghează la curgerea vieții muritorilor, stînd alături de Anu și este bine de reținut acest chip fiindcă mai încolo îl vom vedea și pe cel al întunecatului și monstruosului Iahweh al ivriților.

     Tradiţia mozaică anterioară exilului nu cunoaște nici paradis, nici iad, nici un loc intermediar. După moarte, sufletul ivritului se ducea în she’ol unde se adunau cu strămoşii lor, adică într-un întuneric absolut stînd toţi chirciţi. Cuvîntul paradis apare numai de trei ori în Cîntarea cîntărilor, Eclesiat şi Nemeia, şi vine din persanul pardes: grădină închisă, parc. Dar Nemeia este din secolele ll î.e.n. iar celelalte două sînt din secolul lll al erei noastre, deci povestea este însăilată rău şi se vede prin ea chiar pe întuneric! Crearea iadului nu apare în Facerea care este totuşi un text elaborat tîrziu sub influenţa mitologiei emeş și esene ceea ce spune foarte mult despre ,,omisiunea” şi data recentă a turbatelor ,,revelaţii” şi a întocmirii plăsmuirii de către feciorașii lui Iahwe diriguiți cu îndîrjire de Satana.

     În scrierile mozaice se disting mai multe faze ale credinţelor: faza pastorală şi migratoare, faza agricolă sedentară, faza regală, faza profeţilor, începutul fazei teocraţiei care este oprită de exil. Aici se va naşte fanatismul religios al ivriţilor ca formă de naţionalism şi se va concretiza în faza teocraţiei rabinice care, după întoarcerea pe etape din exil, va născoci după anul 400 î.e.n. mozaismul şi va domina cu mînă de fier existenţa populaţiei pînă la distrugerea Templului, continuînd prin Frăţia lui Israel și Frăția Noului Legămînt pînă în zilele noastre.

     Însă datele de mai sus sînt istoria lor ,,revelată” pentru că în istoria reală a regiunii îi găsim numai pe filisteni pînă la sfîrşitul secolului V î.e.n. cînd apare şi prima menţionare a ivriţilor ca mercenari şi slujbaşi ai perşilor ce îi ţineau sub sabie pe egipteni. Herodot deşi a trecut prin Palestina şi Fenicia pe la mijlocul secolului V î.e.n. nu aminteşte de ivriţi în Istorii de parcă erau ascunşi sub pământ.

     După destrămarea imperiului arimin la anul 323 î.e.n., ce a fost creat cu sabia de Alexandru Macedon, ţinutul Iudeea revine generalului Ptolemeu care ajunsese regele Egiptului iar Samaria şi Galileea rămîn în componenţa regatului seleucid. Mai bine de 150 de ani urmaşii lui Seleucos care stăpîneau Siria şi celelalte regiuni ale Asiei au încercat să cucerească acest teritoriu de la regatul Egiptului şi în anul 192 î.e.n. chiar reuşesc să-l încorporeze regatului lor prin Antioh lll, regele fiind primit la Ierusalim ca un adevărat eliberator Dar bucuria ivriţilor le-a fost de scurtă durată pentru că macedonenii nu au plecat urechea la trăsnăile lor, ba mai mult, i-au pus să venereze cum se cuvine statuia lui Adonis şi Zeus, altfel se supărau rău noii stăpîni.

     În anii 191 şi 190 î.e.n. romanii duc mai multe războaie victorioase împotriva regatului seleucid şi devin stăpînii ţinutului Asia la care alipesc şi alte teritorii. În urma acestor războaie, puterea militară a macedonenilor din Siria a scăzut mult iar ivriţii au propus stăpînirii pe la anii 177 î.e.n., prin marele rabin Onias, să devină toţi locuitorii regatului iubitori de Iahwe şi o leacă tăiaţi împrejur, iar ei să treacă la limba koine! În această perioadă limba şi cultura koine(nu greacă cum se minte peste tot) au pătruns adînc în societatea mozaică pentru că mare parte dintre ei și-au însușit noile elemente de cultură și civilizație.

     Teritoriul istoric al Palestinei întins pe litoralul Mării Mediterana, avea în antichitate patru regiuni

distincte fiind împărțit pe lungime astfel: în nord la țărmul Mării Mediterana era Samaria, către est fiind Galileea, iar în sud pe litoral era Gaza iar către Marea Moartă era Iudeea cu capitala la Ierusalim. Deci istoric cînd se vorbește de Iudeea, trebuie să ne gîndim numai la această mică regiune din Palestina care nu reprezintă mai mult de 30% din întreaga suprafață a ținutului!

     În Iudeea, ivriţii erau majoritari dar în Samaria şi Galileea numărul lor era foarte mic în comparaţie cu restul populaţiei formată din filisteni/cabiri, aramei/sciţi, gali, greci, hitiţi şi alte neamuri în număr mai mic. Dar mai era și Gaza locuită majoritar de filisteni, menționați chiar de scrierea lor turbăcioasă Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, la începutul secolului l al erei noastre. Legat de această perioadă istorică, s-a descoperit cea mai veche scriere în aramaică a vechilor iudei găsită în peştera Araq el-Emir unde este scris cuvîntul Tobie, presupus a fi un anahoret probabil din prima parte a secolului ll î.e.n. rudă a lui Onias care a fost mare rabin între 183-177 î.e.n. sau un alt personaj singuratic.

     Iason, fratele lui Onias, care rîvnea la această funcţie, cere sprijinul regelui Siriei în schimbul unei sume mari de bani şi promite o elenizare totală a populaţiei mozaice. În această perioadă autocraţia sacerdotală a iudeilor pune la cale planul lor de a se constitui în ,,poporul ales” de Iahwe care să conducă lumea adaptîndu-şi la noile nevoi şi pretinsele lor scrieri revelate. Plăsmuitorii lucrează de zor şi cu mare spor la scrierile pline de minciuni şi făţăreli, numite mai tîrziu de către goimii cap de lut ca ,,apocaliptice” după cîtă turbare şi fanatism curge din ele.

     Regele Antioh lV(175-164 î.e.n.) n-a gustat deloc sumeţirea ivriţilor, mai ales că avea mulţimi de plîngeri de la bărbaţii din aceste ţinuturi care îi acuzau pe mozaici că le mutilează bărbăţia chiar dacă nu erau doritori de vreun pup cu Talpa Iadului. Pentru acest nărav drăcesc şi pentru fala lor fără noimă în faţa sirienilor, regele macedonean, printr-un decret din anul 170 î.e.n. le-a interzis ivriţilor practicarea mozaismului, tăierea împrejur şi citirea Torei, aducîndu-le ca dar pentru mare cinstire statuia lui Zeus pe care a aşezat-o în templul din Ierusalim. Dacă nu am avea şi alte informaţii, hotărîrea lui Antioh ar părea ca o fantezie ,,antisemită” a unui rege nebun sau plin de ură faţă de religia ivriţilor, dar mărturisirea criminalului şi odiosului nărav îl găsim chiar în scrisorelele lor pretins revelate şi emanate precum fumul cel înecăcios din hornurile iadului.

     În 2 Samuel la 3,14 găsim o afirmaţie năucitoare pentru orice creştin dar nu de nărav iudeu: ,,David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul să-i spună: «Dă-mi pe nevasta mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni»”. Aceste bestialităţi ale nevinovaţilor ivriţi au continuat timp îndelungat pe seama filistenilor iar cînd aceştia au dispărut în secolul ll al erei noastre de răul Frăţiei lui Israel, le-a venit rîndul celorlalte neamuri cum aflăm din textul de mai jos, scris pe la anii 58 de zburdalnicul la minte Saul/Pavel cu ocazia răspîndirii schismei fariseilor pe care tot ei o numeau satanism iar alţii au preluat-o ca iudeo-creştinism. În Galateni 6,5 avem: ,,Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, şi vă silesc să primiţi tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonirea ci voiesc doar ca să primiţi tăierea împrejur pentru ca să se laude ei cu trupul vostru.” Vînătoarea de prepuţuri sau tăierea împrejur cum spun ei cam ruşinaţi de apucătura ticăloasă, a fost la începutul fanatismului mozaic o adevărată întrecere cerută de rabini şi foarte plăcută lui Iahwe, pînă ce împăratul Hadrian, în anul 131 a dat un edict prin care le-a interzis mîrşăvia sub pedeapsa cu moartea.

     Timp de peste 300 de ani, în vremea cînd au apărut scrierile ,,apocaliptice” ale ivriților, este chiar perioada fanatismului mozaic unde vînătoarea de prepuțuri, la început de la filisteni, apoi de la celelalte Neamuri, era o jerfă plăcută lui Iahwe, iar ei trebuiau să aducă prinosuri de asemenea ofrande mîrșave să fie iubiți de tartor!

     Porunca regelui macedonean a dus la revolta hasidimilor/învăţaţilor care au chemat poporul să le asculte învăţăturile pline de ură și venin împotriva neamului omenesc şi înfoindu-i ca pe o turmă furioasă, i-au pus fiecăruia sub coadă cîte o streche astfel ca turbarea să fie pornită. De aici s-a ajuns la arme şi la  răscoala condusă de Iuda Macabeul ucis de macedoneni în anul 160 î.e.n şi fraţii săi, vînzoleală ce a durat 23 de ani(165-142 î.e.n.) cînd Iudeea se rupe de Siria. În lupta lor împotriva macedonenilor din Siria, ivriţii au fost ajutaţi şi de către romanii care se arătau interesaţi de regiune. Ţara a fost condusă de clanul macabeilor ca mari rabini iar Ioan Hyrcan(135-134 î.e.n.) se proclamă rege şi mare rabin al templului din Ierusalim.

     Edictul împăratului roman Hadrian, care a curmat drăgălăşenia ivriţilor cu puterea romană din timpul lui Traian, a dus la răscoala lui Bar-Kochba din anul 132 şi a ţinut trei ani de glume proaste şi moarte prin sabie pînă ce romanii i-au căsăpit pe majoritatea răzvrătiţilor.

     Dar ei aveau şi alte obiceiuri la fel de condamnabile care fac obrazul subţire al imoralului şi revelatului iudeo-creştinism. Pe lîngă templul din Ierusalim funcţiona un mare bordel în care îşi găseau desfătarea chinuiţii rabini, leviţii şi alte lepre cu pofte nesăţioase şi puturoase. Aici îşi aveau sălaşul de desfrîu femeile ,,kedeşe”, dar erau şi bărbaţi, numiţi în scrierile lor sacre ,,cîini” pentru că şi la ei pederastia era la mare cinste încă din vechime. Acest nărav mîrşav al rabinilor ivriţi, îl găsim amintit în A doua epistolă sobornicească a lui Petru unde la 2,10 zice: ,,mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia, şi dispreţuiesc stăpînirea.” Dar mîrșavul nărav se pare că l-au practicat și cazarii fiindcă țăranii români îi numeau pe aceștia în dispreț și ,,cîini”, ei necunoscîndu-i pe ivriți și nici scrierile lor pînă în secolul XlX ca să poată fi explicată zicerea prin influența textului religios.

     La cîtă căldură dădea Sfîntul Soare peste căpăţînele lor, nu este de mirare că se înfirbîntau după fel de fel de ,,găuri vii” şi îi apucau vedeniile! Cînd vreo kedeşă rămînea la ghioc cu mare noroc, repede era scoasă la măritiş, şi se găsea pe undeva un Ioshuah, Guţah sau Maimuţah, ori Muleh, Suleh sau Naftuleh care să o ia de nevastă pe nefericita batjocorită de pohtele animalice ale acestor secături. Din acest closet al mizeriilor ivrite şi orgiilor bestiale, ne-au servit ei povestioara cu fecioara Miriam(nume care nu se găsește în onomastica lor) şi norocul ce a pălit-o pe cînd se afla ca ,,slujitoare” în bordelul templului din Ierusalim. Catolicii spun că fecioara Maria a fost adusă la templu la vîrsta de 14 ani – deci a fost chedeșă – și după ceva ani ea s-a căsătorit cu Iosif, ori această zicere a lor ne îndrumă la gîndul că mozaicii aveau obiceiul deflorării fetelor la pubertate de către rabini, ca o dovadă a cinstirii aduse lui Iahwe cel cu prăjina atît de mare. Rabinii considerîndu-se aleșii Întunecimii Stăpînului Iadului, să facă pe pămînt în numele lui, asemenea fapte dezgustătoare. De la ei au luat și arabii musulmani acest obicei.

     Dacă aceste adevăruri istorice ar fi cunoscute de urechile celor care îşi spun creştini, s-ar dărîma toată şandramaua şi ar rămîne în picioare numai Satana gol puşcă ce i-ar îngrozi pe toţi. Năravul era păstrat cu sfinţenie – se putea altfel la ce sfinţeau rabinii – pentru că îl găsim pe la anii 58 ai erei noastre amintit în 1, Corintieni 9,5: ,,N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului şi Chifa”? 9,9 ,,Lucrurile acestea le spun după felurile oamenilor? Nu le spune şi Tora”? Sigur că Şaul avea dreptate cînd scria aceste texte şi el se străduia să respecte Tora ca orice iubitor de Iahwe, ca să nu ajungă neprihănitul sub incidenţa blestemului din Deuteronom 27,26 unde găsim: ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face.”.

     În anul 1510 Martin Luther fiind călugăr, face o vizită la Roma și descoperă cu groază, pe lîngă comerțul cu indulgențe, și existența mai multor bordeluri de femei și bărbați în afara Vaticanului dar numai pentru prelații catolici care se chinuiau în greu cu cele sfinte. Pentru a-și ostoi focul ,,sfintei credinței iudeo-sataniste” ei respectau cu punct și virgulă ,,Scrierile Sfinte” cum se vede mai sus, înființînd asemenea locuri de desfrîu și orgii hedoniste unde își săturau poftele animalice. De aceea catolicii s-au ținut totdeauna verus Israel. Tot clerul de la Vatican era angrenat în fel de fel de afaceri și conspirații de unde să scoată cît mai mulți bani întocmai ca rabinii iudei din Palestina, Alexandria sau alte locuri. Dar avem chiar dovezi istorice ca să le dăm peste bot leprelor ivrite pentru pretinsele lor revelații cu care prietenii lor grecii și romanii au otrăvit mințile a zeci de generații de goimi.

     În sezonul de săpături 1975-1976, arheologul israelian Zeâev Meshel a descoperit la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai - 50 km sud de Cadeş(Qedesh în ivrita veche înseamnă sanctuar) care era punctul ce forma granița dintre urdiile ivrito-semite și filistenii din Canaan, deci în afara pretinsului Israelului antic - inscripții în limba aramaică, făcute cu o vopsea foarte închisă la culoare pe cioburile unor vase mari(imagine stînga din rîndul de sus), în care apărea o formulă foarte controversată: „Iahve şi Aştarte a Lui, Vă binecuvântez prin Iahve din Samaria şi Aştartea Lui“, iar în a doua inscripție: „Te binecuvântez prin Iahve din Teman şi prin Aștartea Lui. El să te binecuvânteze şi să te păzească şi să fie cu tine, Iahve i-a dat după inima lui prin Iahve din Teman şi Aştartea Lui”. Ai fost precum ni te arăți Întunecimea Ta, chiar mai codos și vesel că vînjos ești pînă peste poate! Arheologii din Israel, spun că respectivele cioburi ar fi de prin secolul Vlll î.e.n. dar mint cu nerușinare cum le este felul pentru a falsifica tot ce a lăsat istoria în acest spațiu și a justifica existența ,,poporului semit de neam cazar” și pe aceste locuri sau a tribului semit ivrit care ar fi ziditorul neamului omenesc. Și tot prin acele locuri, adică peninsula Sinai dar ceva mai la sud-vest a primit Moșe ,,cartea de învățătură” și ,,tablele de legi” de la Iahwe sau cum se chema el prin acele timpuri dar sigur era Talpa Iadului.

     Asemenea inscripții ciudate s-au descoperit chiar mai înainte, primele fiind în anul 1967, la Khirbet el-Qom, tot în sudul Iudeei(la 14 km vest de Hebron), dar arheologul W. G. Dever, care a găsit-o pe pilonul de piatră al unui mormânt de la sfîrșitul  secolului VIII î.e.n. n-a publicat-o decât în 1970, iar inițial nu a înțeles-o ca având vreo legătură cu Aşera. Abia în 1977, A. Lemaire ,,constată” că textul trebuie atribuit Aşerei, fiindcă Aștarte era foarte supărătoare pentru făcăturile lor. Zicerea cu pricina era scrisă într-o formă stîngace, poate și datorită condițiilor grele de execuție, iar autorul ei, un oarecare Oniahu, nu era prea îndemînatic, necalculându-şi bine spaţiul necesar literelor și fiind stânjenit de un desen(o palmă cu vârfurile degetelor în jos), pe care s-a străduit să-l ocolească. Iată ce spune inscripția: „Binecuvântat a fost Uriahu de către Iahwe, și de dușmanii lui l-a salvat prin Aşera Lui. (Scrisă) de către Oniahu. Și prin Așera lui…” Ori simbolul palmei sau ,,forma mîinii” din Cabala era al neamurilor arimine așa cum apare pe tăblița de plumb nr. 28 din cartea mea!

     Să încercăm a înțelege aceste imagini și texte din pozele de mai sus, dar după mintea noastră și datele istorice la dispoziție, folosind interpretările arheologilor din Israel numai dacă au și fundament istoric.

     Prima imagine din rîndul 1, arată în colțul stîng jos o vacă la care suge un vițel. În centrul vederii este un monstru cu cap de leu, trup de om acoperit cu blana proprie și niște picioare scheletice. Pe cap îngrozitorul personaj poartă trei coarne, iar mădularul bărbăției are dimensiuni care ar stîrni pînă și invidia elefanților! Mîna dreaptă a tartorului este coborîtă către scîrbavnicul legămînt iar stînga este sprijinită în șold de care este prins un alt personaj tot cu o figură de fiară monstruoasă iar mădularul bărbăției este ceva mai mic, să nu-i facă concurență Talpei Iadului. În spatele acestor personaje înfiorătoare, în plan secundar se află o divinitate feminină stînd pe un scaun, uitîndu-se spre dreapta și ținînd în mîna stîngă un scut. Ca să fie limpede pentru oricine care este fundamentul mozaismului, dau în continuare din Facerea 49,10 care ne spune fără ocolișuri: ,,Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda. Nici toiagul de cîrmuire dintre picioarele lui, pînă va veni Șilo și de el vor asculta popoarele.” Să bage la cap toate leprele care ne zăpăcesc cu vedeniile iahwiste, ,,legămîntul” lui Avraam și ,,toiagul de cîrmuire dintre picoarele lui Iuda” sînt un simbol sacru în religia lor așa cum dovedește și desenul descoperit la Kuntillet Arjud. Arheologii israeliți spun că personajul central ar fi Iahwe al lor cel scump și drag, care a luminat întreaga lume cu înțelepciune din propria țîșnitoare și fapte bune așișderea, fiind îmbrăcat într-o blană a cărui coadă atîrnă între picioare! N-aș zice ba, dacă această ,,coadă” n-ar fi bărbierită și tușinată la capăt, iar blana s-ar vedea că atîrnă pe corp dar și mai jos și nu este crescută din el! Iar personajul care îl ține de brațul stîng este chiar zburdalnicul Satana, apărînd de mai multe ori în Vechiul Legămînt ca ,,înger” al lui Adonai(adică al Talpei Iadului) de la care chiar Moșe a primit legile cum spune înțeleptul ivrit rabi Akiba pe la anii 130 ai erei noastre. ,,Toate comorile înţelepciunii au fost predate prinţului comorilor înţelepciunii Segansagael şi toate au fost deschise în faţa lui Moşe pe muntele Sinai, astfel încît în timpul celor patruzeci de zile petrecute de el acolo, el a fost iniţiat în toate cele şaptezeci de aspecte ale celor şaptezeci de limbi.’’ Adică să ne fie clar tuturor neghiobilor, inclusiv goimilor cap de lut ce a spus înțeleptul ivrit la vremea sa; mozaismul este un cult satanist al falusului, iar orice nas pe sus al meseriașilor de alba-neagra adică revelații, incantații, conspirații, vedenii, tîmpenii și alte parascovenii trebuie băgat în acest closet înspăimîntător!

     Ca să înțelegem cum stau poveștile din Fără-Tora lor, pretins revelată profeților ivriți chiar de către Întunecimea Sa, dau spre ,,iluminare” invocatul moment cînd Moşe a primit cele 10 porunci și tablele de la Iahwe pe muntele Sinai. În text nu se poate citi nici urmă de iubire, lumină, înțelepciune, liniște, fapte bune, ceruri cu cîntări şi pomi ai vieţii, ci numai tunete, fulgere, cutremure, fum şi pucioasă, flăcări şi pîrjol, groază și frică, teroare şi moarte cît nu-ţi poţi imagina! Moşe cheamă toate triburile ieşite din Egipt care umblau brambura prin pustiul Arabiei, să vină ciopor la poalele muntelui că va fi mare circ mare, iar Iahwe le va da spre păstrate, poveţe înţelepte şi scrisorele deştepte. Tot neamul lui Israel a fost scos la spectacol, dar avertizat să nu se aproprie prea mult de munte că este mare bîia şi se lasă cu moarte pe loc pentru că Iahwe este necruţător cu curioşii sau neascultătorii. Ieşirea 19,16: ,,A treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros, trîmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă... 19,18:  Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Iahwe se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere... 20,18: Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trîmbiţei şi vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliștea aceasta poporul tremura, şi stătea în depărtare.” Văzîndu-i pe ivriţi că le tremurau picioarele de atîta groază şi că Iahwe s-ar putea să-i nimicească într-o clipă, Moşe i-a îmbărbătat astfel la 20,20: ,,Nu vă înspăimîntaţi căci Iahwe a venit tocmai să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”

     Spectacolul groazei se repetă în Psalmi 18,7-13: ,,Fumul îi ieşea din nări iar din gură îi ieşea un foc pîrjolitor, atît de aprinşi erau cărbunii. A coborît cerurile apoi a coborît şi el cu întunecimea întinsă sub picioare. Şi stătea călare pe un heruvim şi zbura. Era purtat pe aripile vîntului. Întindea în jurul lui negură, ca să se retragă, ca într-un cort, ceţurile apelor care sînt norii văzduhului. Din lucirea ce se vedea înaintea lui, norii s-au îndepărtat şi s-a pornit grindina şi ploaia cu tăciuni în flăcări. Şi Iahwe a tunat din ceruri şi şi-a azvîrlit vocea cu grindină şi tăciuni în flăcări.’’

     Descrierile terifiante din textul de mai sus, seamănă foarte mult cu prezentarea iadului din iudeo-creştinism şi nu are nimic cu zicerile nevinovate ale arheologilor israeliți care încearcă, în buna lor tradiție a minciunii și făcăturii să ne mai îmbrobodească încă odată cu o nouă revelație!

     Dacă nu ne-am tîmpit de tot după 1600 de ani de îndobitocire, atunci trebuie să acceptăm că strămoşii noştri aveau dreptate cînd judecau mozaismul ca pe un cult al răului unde zburdalnicul Satana are un tartor şi un tată stăpîn, pe nume Iahwe şi împreună conspiră împotriva neamului omenesc să-l ducă numai la rele şi robie veşnică.

     Ori descrierea de mai sus este chiar imaginea de pe cioburile de vas descoperite în sudul Israelului, dovedind fără putință de tăgadă în fața istoriei că mozaismul este un cult satanist al falusului iar Tora pe care o cunosc goimii cap de lut, este o făcătură din secolul l-lV al erei noastre.

     Că asemenea simboluri scîrbavnice iudeo-sataniste făceau parte din cultul lor fiind obiecte de mare cinstire și prețuire, o dovedesc ,,legămintele” din aur descoperite în anul 2005 în Anglia la Norfolk, despre care istoricii englezi cam rușinați, spun că aparțineau soldaților romani care s-au făcut stăpîni pe acele locuri după anii 80 ai erei noastre.  Dacă ar fi aparținut religie romanilor, atunci trebuiau să se găsească mai dese decît ciupercile după ploaie în tot imperiul și mai ales în Italia țara lor de baștină, dar acolo s-a descoperit numai crucea formată tot din patru ,,legămînte” dovedind originea lor mozaică cum arată imaginea de pe cioburile descoperite la Kuntillet Ajrud în sudul Israelului de azi. Cît privește colierul, cred că aparținea unui rabin fiindcă ei erau cei sfințiți și preasfințiți peste tot și de aceea purtau în colier pentru fiecare lună cîte un legămînt să arate că erau legați cu Talpa Iadului tot anul, iar în mijloc este așezată tășcuța/trăistuța tuturor semințiilor de pe pămînt care au ieșit din pușcoacea tartorului! Perioada apariției acestor talismane se suprapune peste cea cînd din ceata zelotilor ivriți care au scăpat de sabia romanilor după anul 70, s-a desprins grupul numit ebioniți, apoi elkaiți ce au dăinuit pînă către sfîrșitul secolului ll al erei noastre. Dar ea se suprapune și peste cea a apariției frățiilor sataniste cu membri dintre Neamuri. Eu cred că erau ,,talismanele” unor soldați ivriți sau dintre Neamuri care au îmbrățișat turbăciunea fariseică. (se caută pe google ,,gold phallic”, se deschide  poziția ,,imagini” din stînga și veți găsi destule ,,minuni” iahviste.)

     La ivriți sfintele juruințe se făceau ținînd strîns în mîna dreaptă ,,legămîntul” dintre picioare cum apare indirect de cîteva ori și în sfintele texte ale goimilor cap de lut, pentru a dovedi că cel supus unui asemenea act era dreptcredincios și cu tragere pentru legea lor.

     În ziarul Lumina de duminică al Patriarhiei Române, în articolul ,,Iahwe și soția lui” scris la 11 februarie 2010 de lect. dr. Alexandru Mihăilă, imaginea descoperită la Kuntillet Ajrud este reprodusă în publicație – vezi poza a doua în alb și negru din primul rînd - dar modificată în partea ei esențială. De pe ea dispare atît ,,legămîntul” lui Iahwe cît și a fiului preaiubit Satana, dovadă de netăgăduit că înaltului cler român nu i-a plăcut pozna celor doi poznași și i-au lăsat dintr-o ștergere fără ,,sacra” simbolistică. Asta este o recunoaștere explicită că tot ceea ce scriu eu mai sus despre artefactele descoperite la Kuntillet Ajrud sînt judecăți adevărate iar înaltul cler ortodox nu a vrut să sperie ochii cinstitei enorii iudeo-creștine pe care o păstorește cu asemenea mîrșăvii să nu treacă unii la vreo bănuială.

     În scrierea lui Saul Faptele apostolilor dar și altele inclusă Noul Legămînt, se amintește de mai multe ori de relațiile  bune între iudeii care practicau schisma fariseilor dar trasă după scrierile de la Qumran și unii greci care stăteau gură-cască și îi ascultau. Este cam ciudată această legătură pe care încă nimeni nu s-a ostenit să o lămurească de ce unii dintre greci arătau atîta aplecare spre zurba ivriților ce nu avea nici o noimă teologică după știința de pînă acum. Dar după adevăr avem dovezi cu care putem arăta limpede de ce grecii au aplecat urechea spre trăsnăile turbaților zeloți. Atît cultul mozaic cît și schisma zeloților aveau în comun cu religia grecilor falusul ca simbol al sacrului. Pare o nebunie ceea ce susțin, dar așa cum am dovedit despre ivriți că se drăgăleau neastîmpărații cu un cult al falusului, tot cu dovezi îi vom aduce în fața istoriei pe vechii greci chiar dacă urmașii lor au șters cele mai multe dintre urmele acestor practici josnice și umilitoare pentru ființa omenească.

     Ne ajută să le înțelegem mai bine gusturile pornite pe destrăbălare chiar Herodot al lor, care, în Istorii, Cartea ll, 51 scrie următoarele: ,,... dar să facă statuile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, nu de la egipteni au învățat(elenii), ci de la pelasgi; atenienii au fost cei dintîi eleni care și l-au însușit, iar după atenieni s-au luat și ceilalți eleni. Atenienii se numărau de mult printre eleni atunci cînd au ajuns pelasgii să locuiască în aceeași țară împreună cu ei, de unde și pelasgii au început să fie socotiți eleni.” Să ne limpezim cu snoava jupînului, zice că atenienii au luat mîrșavul obicei de la pelasgi, dar aceștia au venit în peninsulă după atenieini cum spune în continuare. Afirmația este falsă fiindcă pelasgii au fost primii în Peloponez înaintea acelui neam misterios din care au ieșit pretinșii elenii de azi. Dacă pelasgii i-au alergat cu ,,oiștea” pe ateneini peste tot și unde i-au prins acolo i-au spart, după asemenea nelegiuri cînd au dispărut îndîrjiții pelasgi de ce nu au renunțat la nărav? Însă povestea este tot o poveste ca atîtea altele transmise nouă de către jupînul carian. Avem însă în mitologia greacă și o altă poveste a apariției neamului lor pe acele locuri care ne îndeamnă să nu-l credem pe părintele mincinoșilor, care spune că voinicul fenician Cadmos, fiul lui Agenor(regele Tirului din Fenicia) este fondatorul legendar al orașului Teba din Beoția. Ori semiții fenicieni aveau năravul pederastiei ca toți semiții adevărați și deci parșiva apucătură are alte rădăcini în cultura și religia grecilor decît cea pelasgă născocită de Herodot. Ei spun prin pana istoricului carian că vînjosul Cadmos le-ar fi dat grecilor și alfabetul fenician să aibă cu ce se făli mai tîrziu în fața lumii, iar isprava s-ar fi petrecut cu 1600 de ani înainte de Herodot! Dar Fenicia a existat ca stat istoric în perioada 1200-900 î.e.n. deci jupînul minte cu nerușinare ca de obicei. Tyrul a fost capitala Feniciei între anii 969-539 î.e.n. cînd a fost cucerită de armatele persane, prima capitală fiind Byblos. Voi mai pune spre exemplificare imagini porno din antichitate de care îmi este mie rușine, dar dacă nu le vede cel ce citește, va crede oare numai comentariul meu? Eu cred că nimeni nu ar fi crezut ce voi scrie mai jos dacă nu ar vedea aceste fotografii care arată destrăbălarea cumplită ce exista în mozaism și politeismul practicat de vechii greci însă cu multe elemente comune celor două culte!

     Începînd cu secolul XlX, arheologii au avut neplăcuta ocazie să constate pe unele vase ale grecilor venite din secolele Vl-lll î.e.n. desene de bărbați cu ,,legămîntul” plin de forță ca o drughineață telescopică. Cam rușinîndu-se de priveliștea deocheată, săracii au pus buclucașele dovezi mai deoparte să nu le vază prea multă lume fiindcă nu este bine ca despre poporul care a dat antichității atîta cultură, să fie cuprinse și asemenea artefacte scandaloase. Imaginea din stînga îl prezintă pe zeul Hermes plin de pohte și turbare bărbătoasă gata să însămînțeze toate femeile de pe pămînt tot așa cum făcea și Zeus cînd îl apuca năbădăile, dovedind că destrăbălarea era parte din religie în societatea greacă și nimeni nu avea pete pe obraz din cauza apucăturii. Faptul că ei au șters din istorie acest adevăr atît de supărător pentru nasul lor subțire, arată cu cîtă îndîrjire au falsificat adevărata memorie colectivă a antichității. Dar năbădăioși erau cam toți zeii lor, la fel și unele zeițe fiindcă în religia grecilor sexualitatea era considerată ca un dar divin cu care trebuia obligatoriu să te mîndrești ca să dovedești că ești miluit de cei din ceruri. Cum în acele vremuri religia era atît filozofie cît și cea mai aleasă morală, asemenea priveliște ne lasă fără glas în fața unei realități istorice ascunsă cu atîta grijă atît de greci cît și de către iudeo-creștini.

     Dar Hermes era și patronul hoților, adică la vechii greci tîlhăria la drumul mare era jertfă divină la fel ca și la ivriți, iar Tucidide scrie despre acest nărav al grecilor că orice piraterie se judeca drept afacere cinstită dacă aduce cîștig!

     Auzind ei de pe la geți că aceștia cinsteau peștele ca un simbol totemic din care s-ar fi născut o ființă jumătate om și jumătate pește dăruindu-le multă cunoaștere și alte cele, și-au zis că n-ar fi rău să-și pună și ei de hîrjoană cu un pește.

     Nici soațele lor nu se lăsau mai prejos în acest cult hedonist iar peștoiul purtat de grecoaică la subțioară(imaginea a doua de la stînga spre dreapta), arată că ,,bălăcitul peștoiului și însămînțatul” erau la mare cinste în religia lor așa cum făcea și Zeus cu tot ce era de gen feminin și nimeni nu se rușina de ele, considerîndu-le demne de a fi urmate fiindcă așa făceau și zeii. Dacă zdrahoanca de pe vas ți-ar fi scăpărat o scatoalcă, te învîrteai ca titirezul o săptămînă pînă ce te înfrîna ea cu ,,peștele” avut la îndemînă.

     ICHTIS(Iisus Christos Theou Uios Soter – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul) spun iudeo-creștinii că vine de la cuvîntul ichthus care înseamnă pește, simbol ce apare pe primele morminte creștine. Și Hristos este numit în unele texte iudeo-creștine ,,pește”, adică falus după adevărul istoric și nu după făcătura lor. Desenul stilizat al unui pește, era dovada credinței iudeo-creștine falice la grecii din primele secole ale erei noastre cînd unii dintre ei se drăgăleau cu jupîn Hypsistos, iar trăsnaia a fost ținută la mare taină.

     În româna veche verbul ,,a cîrjî” înseamnă tocmai a avea raporturi sexuale, dar ei cînd practicau pederastia, unul dintre înfierbîntați trebuia să se aplece/cîrjască, adică făceau jegurile o ,,cîrjală”. Și cum mădularului bărbătesc i-au dat și înfățișarea de pește, cînd își invitau tovarășul la o pederastie, nu-i mai spuneau: hai la o cîrjală, ci hai la un pește așa cum face Hercule cu Iolaos!

     Lidienii aveau ca simbol în religia lor peștele, dar cu altă semnificație decît cea pe care i-au dat-o destrăbălații greci, și pe care îl numeau orphos, de unde numele de Orfeu, adică cel venit din pește. Ori în mitologia emeș, cît și cea a geților exista acel om-pește care a dat neamului omenesc toate darurile civilizației, iar grecii l-au interpretat ca darul împerecherii îndrăcite. De unde trebuie să tragem concluzia, că vechii greci aveau acest cult al falusului de cînd au belit ei ochii în lume și cînd și-au tras în mîlul lor religia geților din Tracia pe care au numit-o orfism și i-au pus ca simbol scîrbavnicul mădular atît de drag lor. Cultura vechilor greci a avut un puternic caracter falic/porno fiindcă peste tot erau statui de bărbați dezbrăcați și femei goale pictate armonios, astfel ca să stîrnească mereu pohtele nesățioșilor cu obraz subțire. Ceva asemănător are societatea de azi prin magazinele porno.

     Imaginea a treia este de pe un vas de aur din secolele V-lV î.e.n. unde vînjosul Hercule pune ceva la cale cu amantul său Iolaos, iar între ei stă zeul Eros plin de înțelegere, parcă pentru a-i sfătui cum trebuie și ce trebuie de făcut. Dovada arheologică arată fără putință de tăgadă că, la vechii greci, pederastia făcea parte din religia oficială și toată partea bărbătoasă se mîndrea cu asemenea ,,obicei grecesc” cum este prezentată în imaginea lui Hermes ,,fiorosul” înfierbîntat.

     Fotografia din dreapta prezintă un falus descoperit la Delos și ,,tușinat” rău de vreun baros iudeo-creștin fiindcă în vremea cînd el era simbol sacru nu ar fi îndrăznit nimeni să facă o asemenea ,,impietate” asupra bunelor ,,obiceiuri grecești”. Delos este o insulă în Ciclade și a fost locuită încă din mileniul lll î.e.n. iar Tucidide spune că aici s-ar fi aciuat pirați carieni – adică pelasgi – care au fost alungați de către regele Minos al Cretei. Pînă la scrierea poemului Odiseea insula toată era considerată sacră fiindcă aici s-ar fi născut, spun legendele, Artemis și Apollo, fiind un loc de pelerinaj pentru ionii de pe coasta Asiei Mici.

     După războiul persan insula a devenit locul de întîlnire pentru cei care formau Liga Deliană, fondată în 478 î.Hr., iar adunarea membrilor se ținea în incinta templului. Un sfert din incinta sacră a fost separată pentru străini care și-au făcut sanctuare pentru zeitățile lor. Liga avea o trezorerie comună iar tezaurul s-a păstrat aici pînă în anul 454 î.e.n. când Pericles a reușit să îl ducă la Atena cu care a construit Acropole.

     Statuia cu pricina a vînjosului mădular este pe o platformă numită de arheologi Stoivadeion, și spun ei că ar aparține zeului Dionysos fiind cunoscut în religia lor ca mare petrecăreț și destrăbălat așijderea. Dar imaginea din stînga de pe vas arată că în fapt ,,legămîntul” grec îi aparținea zeului Hermes, însă nici nu mai are mare importanță cine era ,,proprietarul” drăgăstosului simbol, ci faptul că el făcea parte din religia oficială a vechilor greci fiind ,,cinstit” cum se cuvine de toți locuitorii și locuitoarele cetăților lor.

     Și, ca din întîmpare, printre acești străini care și-au adus la Delos divinitățile lor, au fost și niște ivriți pîrliți care au venit în insulă cu jupîn Hipsystos punîndu-l într-o cinstită sinagogă. Arheologii greci spun că sinagoga descoperită în anul 1912 ar aparține spurcaților samariteni, neam încondeiat de mai multe ori sub acest nume în Talmud. Probele arheologice arată că sinagoga a fost construită între anii 150-128 î.e.n. dăinuind pînă către sfîrșitul secolului ll al erei noastre. Dacă ivriții ar fi avut alte gusturi religioase decît ale grecilor, sigur nu ar fi adăstat într-un asemenea loc deocheat să se facă de rîsul lumii. Dar lumea atunci era alta decît ne-au prezentat-o istoricii europeni și cei ai iudeo-cretinilor, iar iubirea aproapelui se concretiza la cele două neamuri – grecii și ivriții – prin pederastie, spurcatul obicei fiind considerat atît în mozaism cît și în politeismul grec, o binecuvîntare divină care îți face mare cinste.

     O altă sinagogă cu dovedire sigură este cea din Ierihon construită între anii 70-50 î.e.n. iar aceste artefacte venite din urgiile timpului dovedesc că fariseimul a fost impus în capul ivriților într-o perioadă lungă de timp de cca 200 de ani și a culminat prin războiul civil dintre anii 66-70 iar sacralizarea scrierii s-a făcut prin conclavul de la Jamnia din anul 98.

     Numai grecii și ivriții au avut asemenea practici de cult odioase în toată antichitatea pe care apoi le-au șters cu grijă din toate textele, prezentîndu-se ca popoarele cele mai civilizate și mai pline de bun simț și moralitate.

     Să revin la ivriții din vechime și să vedem cine este și personajul feminin de pe imaginea discutată mai înainte cu jupîn Iahwe și familia lui. Arheologii israeliți spun că este Așera deși la început au avut îndoieli în această direcție, acceptînd că este vorba de Aștarte. Să lămurim cum stăteau lucrurile în vremurile de demult prin Palestina, Sinai și alte vecinătăți.

     Aşera era zeiţa filisteană a fertilității descoperită în multe locuințe înainte de secolul Vl î.e.n. sub forma unei statuete ce prezintă o femeie pînă la brîu cu trăsături fine, cu o podoabă pe cap, parcă din monede, cum poartă şi astăzi unele bănăţence dar şi regina Şubad din Sumer. În braţe ţine un copil mic în scutece. Dar statueta a fost descoperită şi în numeroase morminte care erau nişte găuri orizontale săpate într-un deal pietros unde se depuneau morţii. Cuvîntul este scris aşera pentru că semiții nu foloseau sunetul ce şi îl înlocuiau cu consoana ş. În limba română acera înseamnă a avea nădejde la…, a aştepta să…, a nădăjdui, a spera la… În ivrita veche, cuvîntul înseamnă Fericita, dar asta nu înseamnă că el aparținea fondului lingvistic semit. La vecinii fenicieni zeiţa Aşera era soţia lui El, divinitatea supremă şi avea același rol ca Innana la emeşi fiind o zeiţă a Mamei Pământ, adică a naşterii şi regenerării vieţii, precum și  a binecuvîntării şi fericirii femeilor cu darul zămislirii. Ori în cuvîntul românesc acera, tocmai în această direcție trimite sensul ei profund; a naşte sau a renaşte în ceva, a spera sau a fi binecuvîntat cu o nouă viaţă.

     După secolul V î.e.n. nu se mai găsesc în resturile arheologice asemenea statuete, dovadă clară că pe capul ivriţilor şi filistenilor a fost impus cu ferocitate de către Ezra şi Nemeea, gheara nevăzută a lui Iahwe și a Satanei așa cum dovedesc cioburile de ceramică descoperite, sau că toate statuetele găsite au fost distruse sistematic întocmai cum au făcut bolșevicii cazari cu cultura noastră după anii 1944 . Aceasta este perioada istorică de formare a mozaismului dovedită și de descoperirea de la Kuntillet Ajrud. Valurile urii viscerale pornite din rărunchii ivriţilor împotriva filistenilor se găsesc şi în proorocirea lui Zaharia ce povestește vedenii plăcute lui Iahwe de pe la sfîrșitul secolului Vl î.e.n. din Babilon. ,,9,6 Străinul se va aşeza în Asdod şi voi frînge mîndria filistenilor… 14,21 Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată lui Adonai al oştirilor; toţi cei ce vor aduce jertfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în casa Lui Adonai al oştirilor în ziua aceea”. Textul ne dezvăluie că filistenii erau mari meşteri în olărit şi le vindeau ivriţilor această marfă care era folosită şi în Templul din Ierusalim, adică ivriții nu stăpîneau bine sau deloc olăritul iar perioada la care se raportează faptele din Talmud, trebuie să o luăm ca anterioară vaselor descoperite la Kuntillet Ajrud.

     Pe vasul ivrit descoperit la Kuntillet Ajrud, apare acel desen oribil și înfricoșător ce ar trebui să fie dovada istorică a originii iudeo-creștinismului din mozaism, dar situația este într-o totală contradicție fiindcă între dovezile arheologice și conceptele teologice nu există nici o legătură! Însă resturile arheologice descoperite în sudul Israelului ne mai dezvăluie că atunci cînd vasul a fost închinat lui Iahwe pe la sfîrșitul secolului Vl î.e.n. acest cult satanist venit din centrul de la Qadesh încă nu era dominant în societatea ivriților din Iudeea, ci l-au impus rabinii Ezra și Nemeea către anii 400 î.e.n. În susținerea acestei idei vin cu citatul din Ieremia, care prezintă fuga iudeilor în Egipt la Patros pe la anii 595 î.e.n. după pretinsele lor revelații istorice, din faţa oştirilor caldeene reproşindu-i profetului Ieremia la 44,17: ,,Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pîine şi ne săturam, eram fericiţi şi nu treceam prin nici o nenorocire! 44,18 Dar de cînd am încetat să aducem, tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete. 44,19 De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregăteam noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aduceam jertfe de băutură?” Vedem din text că ivriții pe la începutul secolului Vl î.e.n. nu serveau turbarea lui Iahwiță, ci a unei împărătese a cerului care era blîndă și milostivă cu ei, nu cerea cinstire costisitoare mulțumindu-se cu puțină tămîei și un strop de vin. Cum textul este scris în Egipt, vorbind de vremurile trecute și fericite povestea trebuie priponită pe la sfîrșitul secolului Vl î.e.n. sau începutul celui următor, după ce această țară a fost ocupată de persani la anul 525 î.e.n. astfel ca zicerea să aibă sens.

      Mai este o informație din cultura egipteană care îi pune cu curul pe jar pe acești maeștri ai minciunii. Egiptul, după spusa lui Herodot în Istorii, avea o lege care interzicea stabilirea străinilor în țara lor și primii pentru care s-a făcut excepție de la această regulă sfîntă, au fost grecii. Dar ei au luptat alături de egipteni pentru alungarea asirienilor și drept răsplată au primit privilegiul de a se așeza într-o zonă separată în Delta Nilului fondînd orașul Naucratis în anul 614 î.e.n. Deci ivriții din Elephantina s-au putut așeza pe această insulă numai după ce persanii au devenit stăpînii Egiptului, dar mai ales în timpul domniei lui Darius cel Mare(522-486 î.e.n.) care în Talmud este numit și Mesia al lor! Această adunătură de pîrliți jegoși nu puteau umbla brambura prin țara lui Hapy, fiindcă chiar la graniță, s-ar fi trezit cu o poacă între ochi fiind stropșiți a se întorceau fără pomană sau pradă din locurile de unde s-au pornit.

     Și în Ieșirea 32,26-29 găsim informații care limpezesc situația. După ce Aaron le face un vițel de aur să aibă de închinăciune, cînd Moșe vine de la întîlnirea cu Iahwe(dar rabi Akiba în secolul ll al erei noastre spune că s-a întîlnit cu Satana) și vede isprava, turbă de ură și poruncește: ,,«Cine este pentru Iahwe să vină la mine»! Și toți copii lui Levi s-au strîns la el. El le-a zis: «Așa vorbește Adonai, Elohim al lui Israel. Fiecare din voi să se încingă cu sabie; mergeți și străbateți tabăra de la un capăt la altul și fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul și pe ruda sa». Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moșe și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moșe a zis: «Predați-vă azi în slujba lui Iahwe, chiar cu jertfa fiului și fratelui vostru, pentru ca binecuvîntarea lui să vină astăzi peste voi»”. Dacă ,,predarea în slujba Întunecimii Sale” s-ar fi făcut înainte de închinarea către Iahwe a vasului descoperit la Kuntillet Ajrud, nu mai trebuia să apară vaca și vițelul, simbolistică preluată din religia egiptenilor, și, pe cale de consecință cultul lor satanist a fost impus de Ezra și Nemeea în partea a doua a secolului V î.e.n. după ce i-au nimicit pe cei care adorau vițelul. La egipteni zeița Hathor era reprezentată de multe ori ca o vacă avînt printre altele și atributele fertilității, fiind și protectoarea femeilor însărcinate sau care au copii mici.  După patru secole, tot așa fariseii își vor impune schisma trecîndu-i prin sabie pe saducei în anul 70 iar făcătura teologică și-au canonizat-o 20 mai tîrziu, astfel ca lumea să fie ținută numai în întunericul Talpei Iadului.

     În prezent atît arheologii israeliți cît și unii străini consideră personajul feminin Așera, deși din   descrierea prezentată este dovedită minciuna, el fiind în realitate Aștarte, cum voi arăta în continuare.

     Aștarte sau Aștartea după scrierea grecilor și romanilor, sau ANAT în unele texte feniciene și ugaritice, este o divinitate bine documentată arheologic din panteonul nord-vest semitic. Ea apare trecută și în Talmud, ca zeitate principală de cult pentru Izabela adus poate din patria ei natală, Fenicia. În 2 Regi 13,6 găsim chiar informația explicită că Aștarte era venerată în Samaria, adică întocmai ce scrie pe cioburile de ceramică descoperite de arheologii din Israel. La 17,10 din același text, Aștarte este așezată sub un copac verde ca simbol al renașterii cum era la vechii egipteni culoarea verde.

     Lingvistic, după unele opinii ale orientaliștilor, numele Aștarte ar avea sensul de ,,cea care umblă în spate”, adică soție după regulile lumii semite și ivrite, așa cum este desenată și pe resturile ceramice de la Kuntillet Ajrud. Imaginea ei în această poziție vine din cultura egipteană unde zeița Aștarte a fost multă vreme protectoarea militară a faraonului cînd pleca la război, apărîndu-l cu un scut, o suliță în mîna stîngă și o ghioagă sau sabie în mîna dreaptă(imaginea prima din rîndul doi). Dar după stăpînirile străine înrobitoare din secolele X-Vll î.e.n. egiptenii au renegat-o, considerînd că divinitatea le-a adus numeroase războaie și nenorociri fără număr pe capul celor care o cinsteau cu atîta reverență. Din aceste motive ei au trecut-o în categoria zeilor dușmani neamului lor, care urmăreau să le facă numai rău și să-i distrugă. Mercenarii ivriți ajungînd în Egipt după anii 525 î.e.n. cînd perșii au cucerit această țară, stabilindu-se în insula Elephantina de pe Nil, află de această divinitate a răului, și pe loc au intrat în mare iub cu ea, dăruind-o de soață Întunecimii Sale Iahwe cum ne arată și desenul comentat.

     Ea avea darul nașterilor și al regenerării naturii și tuturor ființelor vii de pe pămînt, dar și al sexualității și destrăbălării precum și al războiului nimicitor, așa cum se vede în imaginea a doua rîndul doi de la stînga spre dreapta unde zeița stă pe un morman de cranii. Ea ține în mîini niște legături de plante – poate afrodisiace, către care se înalță în partea dreaptă un leu iar în partea stîngă un măgar. Leul este aici prezent pentru durata lungă de împerechere de cîteva zile dar și ferocitateta lui de a-și ucide pretendenții la împreunare precum și puii acestora, iar măgarul pentru mădularul bărbăției, foarte mare în raport cu trupul animalului. De aceea Iahwe este prezenta cu cap de leu și cu ,,legămînt” de măgar, ca să arate că sexualitatea și ferocitatea lui sînt nelimitate și ,,poate servi” toată lumea cu sămîntă din pușcoacea ,,poporului ales” de el pentru a robi și prăda întregul pămînt. Aceste idei, de o ferocitate și o lascivitate înspăimîntătoare sînt totuși conceptele fundamentale în iudeo-creștinism și ca să nu fac vorbire de aiurea, dau zicerea lor din Numeri 25,16-17 unde ne luminează prin revelații drăcești de ce au măcelărit neamul madianiților: ,,Iahwe a vorbit lui Moșe și i-a zis: «Priviți pe madianiți ca vrăjmași și ucideții»”, iar la 31,7-18 ne este descrisă exterminarea acestora de către fiii lui Israel: ,,Au înaintat împotriva Madianului, după porunca pe care o dăduse lui Moșe Iahwe, și au omorît pe toți bărbații... au luat prinse pe femeile madianiților cu pruncii lor și le-au jefuit toate vitele, toate turmele și toate bogățiile. Le-au ars toate cetățile pe care le locuiau și toate ocoalele... și pe cei prinși, prada și jafurile le-au adus lui Moșe... El le-a zis: «Cum? Ați lăsat cu viață pe toate femeile?... Acum, dar, omorîți pe orice prunc de parte bărbătească și omorîți pe orice femeie care a cunoscut pe un bărbat culcîndu-se cu el. Dar lăsați cu viață pentru voi pe toți pruncii de parte femeiască și pe toate fetele care n-au cunoscut împreunarea cu un bărbat»”. Deci exterminarea Neamurilor a fost și este în religia lor satanistă un act ritualic sexual de purificare a pămîntului și de recunoștință a fiilor întunericului față de Talpa Iadului dar și față de soția acestuia precum și față de Satana, căpetenia tineretului drăcesc.

     De multe ori, pentru a fi mai ispititoare, înfierbîntata zeiță se arăta goală,  fotografia trei iar ca turbăcioșii de revelații și vedenii sataniste să nu mai umble cu părul în ochi, le spun să belească bine cepele și să se uite la poza a patra unde Aștarte are trei coarne ca și Iahwe, semn clar că i-a plăcut tartorului iadului înfierbințeala ei. În spate se vede feciorul lor preaiubit, Satana căpetenia tuturor încornoraților, dar Stăpînii(elohim) ivriților(Iahwe și Aștarte) au avut împreună puzderie de draci așa cum rezultă din scrierea lui Iov la 2,1 și cum am arătat mai sus. Iar dacă mergem pe acest drum monstruos, vom găsi că Hristos este fratele cel mai mic al Satanei fiindcă și el s-a născut din binecuvîntarea lui Iahwe!!! Pute rău cuvioși iudeo-cretini!

     Aștarte era cunoscută în tot Orientul și sub numele de Iștar, fiind zeiță asiro-babiloniană a dragostei și fertilității, regina cerurilor, care desfăcea de vrăjile rele, vindeca boli, aducea iertarea de vină și păcate, fiind a treia în trinitatea celebră: Sin, Shamash, Iștar. Zeița era mai presus de toate asociată cu sexualitatea: cultul ei religios implica prostituția, care era considerată sacră; orașul ei sfânt, Erech era numit „orașul curtezanelor sacre”; ea însăși era „curtezana zeilor.” Iștar avea mulți iubiți; ea putea să stoarcă de vlagă chiar și animalele cele mai dornice de împerecheat cum dovedesc și imaginile de mai sus. Amestecînd atributele zeiței Aștarte din mitologia egipteană cu cele din asiro-babiloniană și feniciană, ivriții i-au dăruit lui Iahwe un monstru la fel de odios, libidinos, nesățios și criminal ca el, pentru ca împreună cu toți dracii puiți de ei, să bage groaza în Neamuri și să le țină într-o robie veșnică, așa cum scrie limpede și în scrisorelele lor sataniste.

     Pentru a fi vrednici slujitori ai lui Iahwe, rabinii și-au făcut și ei neprihăniții un bordel pe cinste lîngă templu, plin ochi de femei(kedeș) și bărbați(cîini) unde, după focoasele rugăciuni către tartorul din iad, sărmanii își linișteau oful în aceste cuiburi ale depravării nemărginite, desigur numai după scriptură și bunăvoința Talpei Iadului

     Regii asirieni, babilonieni şi persani îi obligau pe cuceriți să le venereze statuile zeilor puse în lăcaşele de cult ale învinşilor. Ivriţii nu au pomenit niciodată în sfintele lor scrisorele ticluite de Moşe, de asemenea practici şi nici de birurile plătite stăpînilor uitînd pesemne că nu se leagă făcăturile deloc şi nici cu Iahwe nu aveau atunci mare amor, de-i lăsase de izbeliște în ghearele cotropitorilor. Asta mai dovedește că în acele vremuri nu era nici urmă din faimosul templu al lui Șlomo/Solomon tot așa cum nu a existat niciodată respectivul rege ivrit. Dar a venit această uluitoare descoperire de la Kuntillet Ajrud care dovedește fără putință de tăgadă că revelațiile lor sînt în parte născociri din perioada persană dar cele mai multe pe care le-au servit goimilor cap de lut, din perioada tîrzie a ocupației macedonene şi apoi romane, adică secolele ll î.e.n.-ll e.n. cunoscută în istorie și sub numele ,,perioada scrierilor apocaliptice”, cînd turbarea a dat iama în scăfîrliile lor.

     Palestina a stat în secolul Vll î.e.n. vreo 70 de ani sub stăpînire asiriană, apoi cam tot pe atît sub cea babiloniană, ajungînd în anul 539 î.e.n. sub sabia perșilor. Limba vorbită în imperiul persan ca limbă oficială era limba aramaică, adică a majorității populațiilor scitice -aramei sau arameeni – care conduceau noua împărăție. Îvriții și-au pus și aici de o hoție susținînd că limba aramaică este semită fiindcă Avraam a fost arameu, iar ivrita veche are multe cuvinte comune cu această limbă. Iarăși ne vindeți basme iudaice întunecaților, fiindcă arabii nu au nimic cu sciții și geții, iar dacă în ivrita veche sînt foarte multe cuvinte din aramaică, asta dovedește că voi v-ați adaptat vorbirea după cea a stăpînilor persani la care ați fost și credincioși mercenari aproape 200 de ani despre care nu vreți să vorbiți deloc în istoria voastră revelată, adică mincinoasă, dar ați mai luat multe cuvinte și de la filistenii(după zicerile grecilor dar peleșot – peleș + ot: feminin – după textul masoretic) sau gittii cum apare acest neam în scrierile egiptene încă din secolul XlV î.e.n. Tot așa ați învățat greaca și apoi latina, iar pe aceasta ați amestecat-o cu dialectele hispanice cînd ați pus de o cucerire cu verișorii voștri arabi de unde ați născocit limba ladino, dar nu pretindeți că sînteți strămoșii ibericilor, fiindcă v-ați alege cu o labă peste bot.

     Scrierea de pe cioburile arătate mai sus unde se fudulește Întunecimea Sa fiind ținut de toartă de Satana, este făcută în limba aramaică. Dar ea a ajuns o lingua franca în Orient numai după ce aceste teritorii au fost cucerite cu sabia de persani sau sciți în partea a doua a secolului Vl î.e.n. Și cum o limbă nu se învață prin revelație, înseamnă că respectivele artefacte sînt de la sfîrșitul secolului Vl î.e.n. dar mai sigur de la începutul secolului V î.e.n. cînd ivriții s-au dat cu noua stăpînire devenind mercenari și oameni de încredere, mai ales în Egipt călărindu-i și căsăpindu-i pe băștinași cu mare îndîrjire și meserie.

     Și atunci întreb acest trib de sălbatici întunecați, unde dispăruse faimoasa civilizație ivrită din timpul lui Șlomo/Solomon, sau ea nu a existat niciodată și totul este numai vedenii și tîmpenii, adică Fără-Tora?

     Ca să fie căutarea dusă pînă la capăt și demascarea făcută temeinic, trebuie să lămurim și spațiul mitologic al ivriților din peninsula Sinai așa cum l-au încondeiat în Făcă-Tora, folosindu-mă și de hărțile regiunii respective.

     Fiind înnărăviți rău în minciuni și făcături, și-au tras din preaplinul revelațiilor și iluminărilor sataniste o țară pe care ar fi dăruit-o la început lui Avraam, un strămoș arameu și nu semit ce se ținea numai după coada oilor. Zic ei în Facerea la 15,18: ,,În ziua aceea Iahwe a făcut un legămînt cu Avraam și i-a zis: «Seminției tale dau țara aceasta, de la rîul Egiptului pînă la rîul cel mare, Eufrat..»”, și îi înșiră pe toți locuitorii Palestinei, dar nu și pe cei din Siria și Mesopotamia ca să ajungă la rîu, semn că Întunecimea Sa nu prea știa unde este Eufratul. Dar înșelîndu-i așteptările, după ceva timp neamul lor mai face o înțelegere cu Iahwe și zic despre cei ce umblau brambura prin deșertul Sinaiului conduși de Moșe că tartorul lor i-a miluit cu o grădină minune de rai cum găsim în Exodul: ,,13,17 După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Elohim nu l-a dus pe drumul care dă în ţara Filistenilor(vezi harta din stînga jos și dreapta cu  litoralul Mării Mediterana.)

     Fecioraşii lui Iahwiţă au fost duşi în pustiu să se prăpădească generaţiile care în ţara egiptenilor s-au dat numai după religia acestora cum spune Iosua la 5,2.) 23,28 Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta, şi voi izgoni dinaintea ta pe heviti, canaaniţi şi hetiţi…. (Pasămite aceste viespi bondăreşti erau mai rele decît avioanele de bombardament din zilele noastre) 23,31 Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie pînă la Marea Filistenilor şi de la pustie pînă la rîu”. Dacă luăm această zicere și o localizăm pe hartă vedem cu uimire că este vorba de un mic spațiu limitat la sud de Marea Roșie prin Golful Aqaba, la est este muntele Hor și deșertul stăpînit de moabiți și edomiți, la nord este fîșia de litoral al Mării Mediterana stăpînită de filisteni sau Peleshot(Peleș + ot: art. pentru feminin), iar la vest rîul Egiptului.

     Ori, ca să nu fim cărpănoși, fiindcă acolo este pustiu destul unde să încapă cîteva milioane de oameni pentru a muri de foame și sete, putem accepta drept spațiu mitologic, cea mai mare parte a peninsulei Sinai, mărginită la sud de Marea Roșie, la est de deșert, la nord de litoralul Mării Mediterane, dar stăpînit de filisteni și la vest de canalul care făcea legătura dintre Marea Roșie și Marea Mediterană, terminat în timpul domniei regelui Ptolomeu Filadelful(285-246 î.e.n.) Asta este a doua variantă a  povestioarei și văzîndu-se ei neluați în seamă de nimeni, au cerut lui Iahwe să le dea o țară care să cuprindă întreg ,,olam” unde să se întemeieze tribul întunecaților ca să poată băga groaza în lume. Acest teritoriu pe care neamul lor de prădători pretind că le-a fost hărăzit de către Iahwe, nu are nimic comun cu antica Palestină la care ei au rîvnit cu atîta înverșunare în epoca modernă. Chiar dacă au numit cu emfază ținutul, ,,ţara făgăduinţei”, corect este ,,ţara îngăduinţei” pentru că s-au strecurat și aşezat aici numai prin bunăvoinţa populaţiilor băştinaşe iar prin mişelie pretind ei că le-au supus cu sabia după ceva vreme, însuşindu-şi totul după dreptul învingătorului. Ivriții nu au istorie pînă au ajuns mercenari la persani în secolul V î.e.n. iar impunerea puterii lor peste neamurile din Palestina s-a făcut tot numai în numele stăpînirii persane, la care au fost slugi preaplecate și credincioase. Așa au fost slugi ale polonezilor împotriva ucrainenilor cîteva secole, apoi ale rușilor peste polonezi cam 150 de ani, apoi ca stăpîni bolșevici peste estul și centrul Europei, dar aceste fapte sînt ale cazarilor/jidanilor mozaici, care din punct de vedere etnic nu au nici o legătură cu ivriții de neam semit dar corcit bine cu alte seminții ce s-au preumblat prin regiune.

     Iar în acest spațiu deșertic atît de drag lor și cîntat în fel de fel de vedenii și tîmpenii drăcești, și-au găsit Muntele Sfînt, adică muntele Sinai, unde pretind că Moșe a primit Cartea de înțelepciune și tablele cu afurisitele legi precum și locul sacru unde și-au pus ei pentru prima dată cortul credinței, invitîndu-l pe Iahwe să stea la cioace cu poporul cules de pe nenorocitele drumuri ale istoriei antice. Iar locul cu pricina l-au numit Qodesh, adică sfințenie, și la ce sfintenie a urmat chiar că nu se putea numi altfel. Dar locul este situat în apropiere de Petra, oraș antic unde ivriții îl slujeau pe Hypsistos în loc de Iahwe, fiind situat la mijlocul distanței dintre partea de est a Golfului arab sau Aqaba și Marea Moartă, adică la peste 200 km sud de vechea Palestină. În secolele ll î.e.n. - lll e.n. ei au numit Petra și Selo sau Șilo ca să ne înțelegem mai bine cum vine minciuna pe urdiniș. Ori Șilo este mîntuitorul lor care va veni și va stăpîni lumea cu un toiag de fier punîndu-i pe toți sub ascultarea lor sau cu botul pe labe, adică întocmai ce pretind că le-a șoptit tartorul Iahwe să le aplice goimilor cap de lut. Lîngă acest oraș este – vezi harta din dreapta – centrul lor sacru numit Qedesh, Qodesh, sau Kadesh Barnea lîngă muntele Hor. La est este pustiul sau deșertul Zin, dovadă clară că pe acolo se preumblau și ceva păstori mioritici pripășiți în regiune în urmă cu peste 1600 de ani. Pe tăblițele noastre de plumb apare duhul Zien iar numele nu putea apărea acolo decît rostit de cei care îl cunoșteau demult. Ca să-i amărăsc și mai rău, le amintesc, fiindcă ei nu vreau să-și cunoască propria istorie decît prin revelații, că mai la sud, aproape de golful Aqaba, este muntele Paran cu vîrful Rum, care mie îmi amintește de Parâng din Carpați, munte sacru în mitologia strămoșească. Că strămoșii mei geți își mai spuneau și rumuni, ne-o dovedește tăblițele de plumb, dar ei trăiesc numai ținîndu-se de legămîntul lui Iahwe și Avraam.

     Pentru a-i respecta în tot poruncile Întunecimii Sale, cînd și-au zidit un cort de piatră în Ierusalim, lîngă el au pus un mare bordel, unde erau sfințite/batjocorite cu spurcăciunea libidinoasă a rabinilor atît femei numite kedeș(sanctuar în ivrita veche), cît și bărbații numiți cîini. Vedem că la ei atît prostituția cît și pederastia erau apucături de sfințenie, și așa de mult se sfințeau ivriții ei între ei dar și cu necuvîntătoarele încît în secolul l al erei noastre, ajunseseră spaima Neamurilor. Dar cuvintele qodesh și qedesh, după felul lor de notare, se scriu la fel qdsh fiind citit în două feluri și cu sensuri apropiate fiindcă și qedeșele se considerau sfințite de Iahwe prin dreptcredincioșii rabini ca și locul unde a fost la început cortul și s-a coborît în el Talpa Iadului împreună cu Aștarte și Satana. De aceea au scris ei tot timpul Elohim(Eloh: divinitate a popoarelor semite din peninsula Arabia Ilah, de unde arabii l-au făcut Alah + im: plural) fiindcă în realitate erau trei întunecați care se doreau stăpînii pămîntului. Cuvîntul QDȘ eu îl consider curat arimin, luat de la sabeii carpatini care se preumblau cu turmele lor prin ținut. Fiindcă Iahwe avea o bărbăție care îi îngrozea pe carpatini, aceștia i-au spus codos, adică cu ,,coadă” mare, și chiar așa apare desenat pe cioburile de ceramică descoperite la Kuntillet Ajrud! Dar poate că i-au zis codoș, adică cu apucături ticăloase și josnice!

     Ei însă și-au văzut nestingheriți de falsificarea realităților acelor vremuri și au scris ce le-a fost bine, chiar scoțîndu-i pe sabei din istorie, tot așa cum vor face cu filistenii mai tîrziu, monstruozitate încercată și cu noi prin tartorii Roesler, Cremieux, Peixotto, Moses Gaster, H, Graetz, Eliezer Schein(Lazăr Șăineanu) și alții.

     Ivriții au distrus sistematic urmele civilizației arimine scriind că este a lor, așa cum dovedește descoperirea de la Khirbet el-Qom, din anul 1967 unde textul în aramaică este scris pe un stîlp care are sculptat pe el o mînă cu degetele în jos. Simbolul este amintit și în Cabala lor spunînd că el reprezintă nordul, adică răul ce va distruge făcătura lor. Situl arheologic este la sud de Hebron arătînd că în vremuri uitate acele locuri erau ale sabeilor, chiar dacă nu este prea departe de Qodesh/Cadeș sau Qedesh. Dar în Vulgata, textul Sirah 24, se menţionează palmele de la Qodesh/Cadeș, simboluri specifice numai religiei ariminilor, aceasta dovedind că leprele ivrite munceau în draci, adică în Iahwe, să șteargă urmele neamului scoborîtor din zei de pe acele meleaguri să rămînă numai cel puit cu Satana sau Talpa Iadului. Cum făcăturile lor nu mai au trecere la nimeni, am să dau numai două exemple despre felul nerușinat cu care au mințit lumea, obrăznicindu-se că i-a pălit în moalele tigvei buhul înțelepciunii cerești, cînd văd și orbii că toate faptele sînt numai drăcești.

     Astfel în prima parte a secolului ll î.e.n. fariseii s-au pus să rescrie toată religia ivriților dar după interesul lor încercînd să preia puterea administrativă și politică a provinciei care era în mîinile saduceilor. Și au dat drumul la minciună și făcătură pînă au otrăvit mințile sărmanilor ivriți, dar fiind destui nebuni au început a-i îndemna și pe Neamuri să guste din otravă.

     Pentru a dovedi adevărul batjocorit de ivriți, am să lucrez cu citate revelate numai celor tăiați împrejur. Spun ei în Ieșirea la 30,13: ,,Iată ce vor da toți cei ce vor fi cuprinși în numărătoarea aceasta; o jumătate de siclu, după siclul sfîntului locaș, care este de douăzeci de ghere; o jumătate de siclu va fi darul ridicat pentru Adonai.” Gugumănia se repetă și în Levitucul, sau a treia carte a lui Moşe, adică scrisă chiar de fondatorul acestui cult cum pretind ei, pe cînd ivriţii încă purtau puchi la ochi cît roata carului, găsim negru pe alb un minciunoi îngrozitor la 27,2: ,,Cînd se vor face juruinţe lui Iahwe, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai lui Elohim după preţuirea ta. 27,3 Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci pînă la şaizeci de ani, să fie de cinci-zeci de sicli de argint, după siclul sfîntului locaş.”

     Ori primele monede ivrite – siclul au fost bătute în timpul regatului macabeilor(140 î.e.n. - 63 î.e.n.) şi aveau ca simbol al sacrului pe unele, steaua cu cinci colţuri simbol luat din religia egipteană, identică cu cea a bolşevicilor cazari. Dar pe altele apare menora însă cu trei brațe, poziționate foarte asemănător(moneda din stînga) cu coarnele lui Iahwe, sau ceva mai aplecate cum este pe moneda din mijloc. Moneda din dreapta chiar ne prezintă ,,sfîntul locaș” dar cu patru stîlpi la intrare nu cu doi cum este descris în textele mozaicilor. Deci înțeleptul Moşe, ori a fost o născocire a rabinilor, ori era şi el contemporan cu esenii din secolul ll î.e.n. cînd neamul ivrit s-a îmbolnăvit rău de revelație şi nu s-a mai lecuit niciodată! Jegurile ne aburesc cu ,,siclul sfîntului locaș” dar ei nu aveau atunci nici cort iar primul lor templu despre care scriu, a venit numai după anii 400 î.e.n. dar atunci rabinii nu băteau monedă fiind sub ocupație persană.

     Tot din secolul ll î.e.n. pînă în anul 30 al erei noastre, în scrierile esenilor sau a  eremiţilor geţi stabiliţi în Palestina, ivriţii sînt numiţi ,,ceata lui Belial” adică ceata Satanei așa cum se fălesc ei în Iov 2,1. Belali era numele în asiriană a zeiţei Aştarte pe care o venerau mulţi iudei iar esenii nu doreau să facă prieteşug cu Întunecimea Sa și cu soața lui preaiubită. Manuscrisele esene confirmă că Aștarte era consoarta lui Iahwe și rău îi încerca cu fel de fel de ticăloșii inclusiv cu sabia.

     Plutarh(45-130) în lucrarea De Iside et Osiride la pagina 31 spune despre zeul răului nemărginit şi groazei din religia egiptenilor – Seth – că s-a căsătorit cu Nephtys. zeiţă a războiului iar din legătura lor s-au născut două fiinţe îngrozitoare; Ierusalimos şi Iudeea. Chiar din secolul l al erei noastre, au fost oameni cu mintea acasă, iar informațiile ajunse pînă la noi ne arată că mozaismul era un cult satanist al falusului practicat de un trib ce înnebunise de atîtea revelaţii, emanaţii, inspiraţii şi toate i-au condus într-un puhoi de emulaţii şi conspiraţii împotriva neamului omenesc pe care să-l călărească şi să-l robească ei în veacul vecilor!!!

     Încă o dovadă că scrierile numite Tora și Talmud sînt din ,,perioada manuscriselor apocaliptice” vine chiar de la Șaul, pe care îl ținem de mare apostol și iubit de Iahwe. El scrie în Faptele apostolilor la 23,8, adevăruri zguduitoare care nimicesc toată făcătura: ,,Căci saduceii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh pe cînd fariseii le mărturisesc pe toate”, ori scrierile lor sînt pline ochi de conceptele negate de saducei, deci toată scriitura este ticluită după anii 70 cînd fariseii i-au trecut pe saducei prin sabie apoi au canonizat în anul 90 la Jamnia propria măsluire! Asta este istorie şi nu dau o para cu bortă pe toate pretinsele lor revelații drăcești!

     Amintirea acestui cult satanist îl găsim menționat de J. Flavius în Antichități iudaice unde scrie despre iudeul Eleazar că i-a prezentat împăratului roman Vespasian(69-79) o carte de vrăjitorii cu înțelepciunile lui Șlomo/Solomon, prin care se putea chema duhurile rele să năpăstuiască pe cineva sau să le alunge de pe cel blestemat de urgia dracilor. Nu știm dacă împăratul a plecat urechea la revelațiile sau vedeniile iudeului așa cum au făcut-o urmașii lui după vreo 300 de ani c mare tragere de inimă, dar povestea va dăinui în lumea goimilor cap de lut încă vreo 1500 de ani.

     Pentru a putea oricine care citește textul de mai sus, să-și facă propria judecată, am pus trei imagini cu simboluri din religia strămoșească: sacrificarea taurului solar de către Sarmis însoțit de cei doi flăcăi arimini, iar sus este Sfîntul Soare(în centru) și Sfînta Lună la stînga, iar în dreapta este chiar Sarmis sau Mîntuitorul geților. Fotografia din mijloc prezintă o scenă de purificare a unui bolnav prin dansul cabirilor, iar la noi a rămas ca amintire astăzi sub numele de călușari(calu + sari). Imaginea din dreapta este de pe zidul Bibliotecii Naționale din București unde este pus la loc de cinste caduceul lui Sarmis cum se vede în prima imagine. Cu asemenea imagini își alinau oful religios strămoșii noștri, iar cele de mai sus pline de ,,legăminte” au fost foarte dragi numai ivriților, grecilor și iudeo-creștinilor.

     Cam aşa sînt toate zicerile ,,revelate” numai iudeilor în Vechiul şi Noul Legămînt, dacă le citeşti gîndind şi nu te iei după vînturile de sub anteree. Ori pe toate aceste proorociri și vedenii ale ivriților, esenii nu dădeau nici un strop de apă, știind că sînt numai făcătura rabinilor farisei după cum găsim în scrierea de la Qumran Evanghelia păcii: ,,Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece porunci și le dădu în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece porunci, scribii și fariseii au făcut de o sută de ori zece porunci și au încărcat umerii voștri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înșiși n-au știut să le poarte. Cu cît poruncile sînt mai aproape de Dumnezeu, cu atî mai mic este numărul lor. Cu cît se îndepărtează de Dumnezeu, cu atît numărul lor crește. Iată pentru ce scribii și fariseii au atît de multe legi. Acelea ale Fiului Omului sînt șapte, cele ale îngerilor sînt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.”

     Să vedem şi istoria celuilalt grup iudeu care s-a aciuat în Egipt şi de unde a influenţat puternic istoria triburilor ivrite. Cînd o parte a lor, de frica asirienilor, se refugiază în această ţară pe la anul 580 Vl î.e.n. la duşmanii de moarte – egiptenii – aceştia, din ,,duşmănie” îi lasă să-şi construiască un templu pe insula Elefantina închinat lui Iaho care a fost distrus în anul 417 de către localnici. După ce perşii au devenit stăpînii Egiptului la anul 525 î.e.n., ivriţii s-au dat în bărci cu noua stăpînire iar cînd aceştia au fost alungaţi pe la anii 417 î.e.n. templul lor a fost dat pradă focului pentru că băştinaşii nu vroiau să mai vadă mutrele care au fost uneltele ocupantului străin. La Elefantina exista o colonie de mercenari mozaici care mîncau carne de oaie şi berbec sacrificînd aceste animale în templul lui Iaho. Dar egiptenii venerau în acest oraş pe Chnum care avea ca animal sacru berbecul cu coarnele răsucite în lateral şi şarpele. De aici au avut loc numeroase conflicte cu mozaicii iar odată cu alungarea perşilor, egiptenii au dat foc templului lui Iaho. După revenirea stăpînirii persane la începutul secolului lV î.e.n. ivriţii s-au deplasat din nou către acest teritoriu şi începînd cu secolul lll î.e.n. cea mai mare parte dintre ei s-au adunat pe neştiute într-un singur cartier al oraşului Alexandria cerînd regilor macedoneni care stăpîneau Egiptul, să se conducă după propriile lor legi avînd în frunte un alabarh. Deşi au primit acest privilegiu, totuşi nu erau văzuţi cu ochi buni nici de stăpînii macedoneni şi nici de grecii care erau apropiaţii lor. De aceea regele macedonean care stăpînea Siria Antioh lll, a fost primit la Ierusalim în anul 192 î.e.n. ca un binefăcător și eliberator al poporului ivrit.

     În acest sistem social închis controlat de marii rabini, trăiau ivriţii prin toate oraşele unde aveau comunităţi mai mari, iar la Roma erau adunaţi în cartierul Delta. În aceste întunecimi sataniste, cloceau ei planul de stăpînire a lumii prin exterminarea Neamurilor şi de le va obosi fibra luptătoare, atunci să le tragă goimilor o robie veşnică! În Europa feudală, sectarismul locativ al mozaicilor a fost botezat ghetou, iar acum ei urlă furioşi că de fapt goimii i-au obligat să trăiască izolaţi de restul populației şi asta este dovada istorică a celei mai sălbatice forme de antisemitism ce îi caracterizează pe europeni! Mînca-v-ar moartea cu tot cu mimetismul vostru revelat și plin de vedenii și conspirații!

     Formarea imperiului mozaic, visul de aur al ivriţilor farisei a fost realizat prin foc şi sabie de către iudeo-creştinii Neamurilor, greci şi romani. Dacă popoarele antichităţii - emeşi/sumerieni, akkadieni, asirieni, caşiţi, babilonieni - se raportau la un trecut mitic unde îşi căutau originile, mozaicii au urmărit să robească sau să nimicească întreaga lume, pentru a o rezidi după cultul lor satanist al falusului, cum au făcut comuniştii cazari prin bolșevism, vrednicii lor urmaşi în făcături și teroare.

     Numele divinităţii supreme a ivriţilor era Iaho după informaţiile istorice aşa cum se numea în egipteană şi zeiţa Isis, ceea ce arată că rebotezarea stăpînului în Iahwe s-a făcut după anul 400 î.e.n. şi deci toate scrisorelele lor ,,revelate” s-au ticluit tot după această dată fiindcă în ele apare numai Iahwe. Pentru a-i încolăci şi pe macedonenii care erau stăpînii lor, l-au botezat pe Iahwe şi cu numele grec de Adonai – Domnul, Stăpînul – fiindcă Adonis era divinitatea renaşterii vieţii şi a vegetaţiei foarte cinstită de macedoneni. Iahwe cel întunecat era chiar înaintea macedonenilor, sirienilor şi grecilor dar aceştia nu au ştiut să-l descopere pentru că îl doreau numai pe Adonis. La Bethleem acest cult era practicat de către mozaici în perioada elenistică şi nimănui nu-i crăpa rînza de venin. Vecinilor arabi, care făceau parte şi ei din regatul lui Antioh lV, ivriţii le-au dăruit pe Elohim, o iudaizare a lui Ilah, divinitatea lor supremă cu sensul de Domnul sau Stăpînul, la care au adăugat pluralul im, fiindcă atît strămoșii ivriților cît și neamul lor arab au fost politeiști, deci goimii trebuie să citească și să înțeleagă ,,domnii” sau ,,stăpînii” fiindcă acesta este sensul literar, adică un politeism mascat. Iar perşilor, pe care credeau că îi vor aduce la ţîţa Satanei, le-au născocit pe Anohi, adică tot Iahwe dar pe limba acestora, cuvîntul fiind tot o iudaizare a divinităţii supreme Anahita care era partenera lui Ormuzd în zoroastrism. Ce să mai zici, meserie în făcătură și hoție așijderea dar noi trebuie să le înghițim ca ,,revelații” și unice adevăruri ale omenirii. De aceea au născocit ei povestea goimilor cap de lut, pentru că numai atît sîntem în fața lor!

     Pe toate aceste popoare, doritoare de cultură şi religiei mozaică precum omul liber îşi doreşte propria robie, pe la începutul secolului ll î.e.n. Iahwe îi aştepta cu braţele deschise iar rabinii cu baierele pungilor larg desfăcute. Te uimeşte viclenia şi perversiunea iudeilor în a falsifica totul, numai ca minciunile lor să fie singurele adevăruri. Aşa au ţinut-o pînă astăzi cînd au inventat industria holocaustului! Dar informaţiile mai arată că planul de răspîndire a mozaismului privea la început numai Orientul şi pentru că le-a ieşit rău socoata cu cărpănoşii stăpîni macedoneni, după ce au ajuns sub romani, au scos iarăşi făcătura lor drăcească în lume şi în şărpăria egipteană din Alexandria au început să clocească ouă de basilisc, crezînd că vor ieşi numai basilei/împăraţi iudei peste romani şi toate Neamurile pămîntului.

     În mozaismul de după exil, ritualismul se transformă în obsesie şi sufocă orice formă de existenţă individuală sau comunitară. Rabinii, începînd cu primii ani ai secolului ll î.e.n. au rescris prin intermediul textelor ,,apocaliptice” întreg mentalul colectiv al ivriţilor pentru a-şi prezerva toată puterea asupra poporului ca o putere de ordin divin. Liftele iudeo-creştine au imitat ţîţa satanistă ca să fie şi ele stăpînii absoluţi ai popoarelor lumii. Pentru a nu bate la ochi acest puci la putoare, au pus toată făcătura că ar fi învăţătură lăsată de Moşe, personaj care nu prea există în scrierile profeţilor, dacă îl cauţi cu atenţie. Autorii morali ai acestor făcături care s-au tot modificat pe parcursul a peste 1000 de ani sînt Ezra şi Nemeia şi toată liota de rabini ce i-au urmat.

     Autentica tradiţie pastoral-agrară a ivriţilor a fost în totalitatea falsificată de rabini, astfel ca întreaga putere în societate să fie numai în mîinile lor. Concentrînd tot ritualul în Templul de la Ierusalim, ei au eliminat orice manifestare independentă a comunităţilor agrare pe care le-au avut ivriţii la începuturi, aşa cum se desprind ele din profeţii şi care nu cereau un cler scump şi pretenţios ci de multe ori sacrificiile se puteau face chiar de către capul familiei. Și chiar mai mult, au reușit să transforme familia într-o adunătură de nelegiuiți fiindcă femeile iudeilor, nu aveam voie cînd veneau la templu, să intre în sala principală unde stăteau bărbații în timpul ritualului religios, pentru că ele nu au ,,legămînt” și deci le lipsea legătura directă cu Talpa Iadului. Erau obligate să stea într-o încăpere laterală unde ascultau slujba religioasă prin niște ferestruici care dădeau în sala principală. În societatea iudaică ele aveau numai rolul de matrice de reproducere a sămînței bărbatului, drepturile lor fiind foarte limitate și aproape inexistente, modelul social fiind al unui patriarhat hedonist-satanist sclavagist.

     Teocraţia, prin această rescriere a vechilor tradiţii a reuşit să impună o viaţă de supunere totală în numele unei false tradiţii şi chiar păcatele cele mai josnice se puteau ierta prin plata unei sume variabile de bani(khatt’at) către rabin, religia devenind o afacere bănoasă dar odioasă şi criminală controlată de mîinile nevăzute ale teocraţiei şi pe spinarea întregului popor. Iudeo-creştinii catolici de rit romanic au preluat această escrocherie sub numele ,,indulgenţelor” şi afacerea a mers şnur o perioadă de timp.

     Totul se subordona pocăinţei şi ispăşirii care întreţinea speranţa unei răzbunări eterne şi a dreptăţii lui Iahwe împotriva celorlalţi. Fapta şi morala se opreau în faţa agoniselei şi lăcomiei teocraţiei iudaice, ajungînd să exercite majoritatea funcţiilor publice. Cu secolul ll î.e.n acest cler a început să viseze la crăcănare şi mărire peste toate neamurile iar de aici s-a vărsat ca o otravă iudaismul şi fariseismul turbaţilor zeloţi, preluat de neamuri sub forma iudeo-creştinismului. J. Flavius spune în cărţile sale că zeloţii respectau cu sfinţenie scrierile fariseilor.

     În timp, morala şi respectul religiei mozaice s-au degradat atît de mult încît pe la mijlocul secolului l î.e.n. a izbucnit în sînul societăţii ivriţilor o formă sălbatică şi fanatică de revendicare a unei culturi şi a unui cult vechi, ce a dus în timp la răscoala din anul 70 cu toate nenorocirile ei.

     Pentru că vechiul legămînt al lui Ezra şi Neemia nu mai era respectat decît pentru a strînge cu chinga populaţia mozaică din Iudeea, dar şi din ghetourile existente printre Neamuri, fariseii au considerat momentul prielnic să-şi impună erezia în societatea iudaică, datorită faptului că dogmaticii tradiţionalişti – saduceii – erau în minoritate. Clocitoarea s-a pus în oraşul Alexandria unde trăia cel mai mare şi mai bogat grup de mozaici din afara Iudeei. Iar tartorul acestor acţiuni, care le-au adus nenorociri uriaşe strămoşilor noştri geţi, a fost rabinul înnoitor-eretic Filon ce a pus de o nouă frăţie, diferită de cea veche, considerîndu-se un nou Moşe pentru mozaici. Forma ei de organizare o cunoaştem din manuscrisele descoperite la Qumran şi intitulate: Manualul de disciplină, Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Manualul de disciplină pentru viitoarea Frăţie a lui Israel, Noul Legămînt, toate fiind pline de ură împotriva neamului omenesc, urmărind să realizeze o organizaţie conspirativă care să lupte cu arma în mînă pînă vor nimici Neamurile de la un capăt la altul al pămîntului sau le vor tîrî în cea mai cruntă robie. O parte dintre cei ,,drepţi” s-au retras în deşert la Qumran, centrul pe care ei l-au luat prin viclenie şi sabie de la eseni în anul 26, astfel să se poată face o deosebire clară între trădători şi aleşii lui Iahwe.

     Ideile din aceste manuscrise se găsesc în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, scriitură cunoscută de goimi în anul 1902, fiind la fel de odioasă şi criminală prin conţinut ce îşi recunoaşte rădăcinile în Frăţia lui Israel clocită de Ezra şi Nemeea, apoi remodelată de farisei în secolele ll î.e.n. – l e.n. şi rămasă în istoria ei vizibilă de 40 de ani prin centrul de la Qumran. În capitolul V al textului satanist amintit mai sus se spune: ,,O alianţă trainică între toţi creştinii din lume ne-ar putea opri oricând pentru câtva timp… Noi am pus faţă în faţă calculele individuale şi naţionale ale creştinilor, urile religioase şi etnice pe care le-am aţâţat şi le-am ţinut aprinse de douăzeci de veacuri”. Mărturisirea lor plină de fală şi cinism că de douăzeci de secole cotonogesc vîrtos la goimii cap de lut, arată că se raportau la frăţia marilor rabini Onias şi Menelas propusă peşcheş năzuroşilor macedoneni care stăpîneau Siria pe la anii 175 î.e.n. dar respinsă de aceştia şi din nou zburătăcită de Filon pentru că numai aşa ieşeau două zeci de veacuri în anul 1897 cînd a fost scris textul în urma Congresului masoneriei mozaice ţinut la Basel în acel an. Frăţia lui Filon din Alexandria a fost o adevărată şărpărie de unde s-au răspîndit în imperiul roman atît fariseismul fanatic cunoscut drept curentul zelot cît şi mii de satanişti care urmăreau să aburce şărpăria pe creasta imperiului. Să încercăm o înţelegere a realităţilor acelei regiuni şi acelor vremuri după surse istorice cunoscute dar puse în judecată cu manuscrisele descoperite la Qumran şi celelalte texte ale lor amintite mai înainte.

     Între anii 64-63 î.e.n. după distrugerea regatului seleucid, generalul roman Pompei reorganizează Orientul; Pontul occidental şi Cilicia sînt transformate în provincii romane iar  Siria, Galatia şi Iudeea devin regate clientelare. Atît Samaria care a fost inclusă în regatul haşmonean în timpul domniei lui Aristobul iar populaţia a fost obligată prin sabie să treacă la iahvism în jurul anului 104 î.e.n. cît şi Galileea care a ajuns sub controlul iudeilor 75 de ani mai tîrziu, erau regiuni locuite de populaţii neivrite şi cu religii străine de mozaism. La Roma apare în această perioadă prima comunitate de mozaici, iar istoricii spun că erau sclavii aduşi de Pompei după cucerirea Ierusalimului în anul 63 î.e.n.

     Sistemul teocratic ce conducea Iudeea şi aristocraţia sacerdotală a impus tuturor mozaicilor indiferent în ce provincie locuiau, să trimită Templului din Ierusalim atît dijma de 10% cît şi taxa pentru rabini. După distrugere lăcaşului de cult de către romani în anul 70, toţi iudeii care trăiau în imperiu au fost obligaţi să plătească templului lui Jupiter suma de bani pe care o plăteau celui din Ierusalim, dar beilicul roman a durat  pînă în anul 98 sau 99 cînd împăratul Traian le-a acordat cetăţenia romană pentru meritele deosebite în tagma cum fraude.

     După moartea lui Irod(37-4 î.e.n.) Sanhedrinul a hotărît prin Sfatul bătrînilor iudei să trimită o delegaţie la Roma pentru al ruga pe Octavianus Augustus(27 î.e.n. – 14 e.n.) să preia ţara sub stăpînirea sa, astfel ca regatul lor să fie cîrmuit de împăratul romanilor. Acţiunea Sanhedrinului, sub raport teologic, echivalează cu negarea mozaismului, chiar de către cei puşi să-l apere! În Numeri, cărticică scrisă, după pretenţia lor, tot de către Moşe, Iahwe printr-un gest de binecuvîntare unge pe cei 70 de bătrîni care conduceau poporul ivrit cu slava lui cum găsim la 11,17: ,,Eu Mă voi pogorî, şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din slava care este peste tine, şi-o voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului.” Ori dîndu-i pe mozaici pe mîna unui împărat idolatru şi netăiat împrejur, însemna renunţarea la credinţa strămoşilor, dar se pare că pe rabini îi interesa mai mult grosimea pungilor decît cultul iudeilor! Interdicţia din mozaism de a nu se lăsa conduşi de străini, o găsim în Deuteronom la 17,15: ,,Să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Iahwe, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău.” Trădîndu-şi pretinsele scrieri sfinte, rabinii au folosit propriul popor numai pentru interesul lor de a aduna cît mai multă avere, iar un interes ascuns a fost acela că ei sperau prin aranjamentul propus lui Octavianus, să obţină cetăţenia romană şi chiar mai mult în viitor!

     Împăratul roman a împărţit Iudeea în patru regenţe sau tetrarhii, conduse de moştenitorii direcţi ai fostului rege dar prezenţa străinilor ca stăpîni în Iudeea nu a fost acceptată în sufletul lor de toţi mozaicii. Romanii au impus un recensămînt al populaţiei în anul 6 al erei noastre însă acțiunea a generat mare nemulţumire, fiind germenele unei mişcări naţionaliste avînd în frunte pe fariseul Sadoc şi pe Iuda din Galileea. Înconjurîndu-se de mulţimi de adepţi pe care le fanatizau cu cuvîntările lor Iuda Galileanul şi Sadoc fariseul, au fost creatorii fanatismului iudaic întreţinînd în societate o fierbere sălbatică împotriva Romei şi a tuturor Neamurilor, atitudine care avea să-i ducă la dezastru! Ei sînt părinţii istorici ai mişcării zeloţilor pe care a hulit-o atît de mult J. Flavius dar numai după ce aceştia au pierdut confruntarea cu romanii pentru că înainte a fost şi el adeptul curentului fanatic naţionalist-religios şi a revoltei.

     Mozaicii îi considerau pe toţi cei de altă religie, chiar şi pe samariteni, spurcaţi şi vrednici numai de dispreţ şi sabie şi asta se găseşte foarte explicit atît în Vechiul şi Noul Testament cît şi în manuscrisele descoperite la Marea Moartă unde ei cloceau conspiraţia împotriva romanilor şi a întregului neam omenesc. Acest viespar iudeu care numai a blîndeţe nu duhnea, a fost aţîţat de nebuniile şi nelegiuirile rabinului eretic Filon pentru realizarea religiei universale. Toţi susţinătorii lui au fost iudei elenizaţi din Alexandria dar a găsit destui adepţi şi în Iudeea, pentru că trebuia anihilată religia crucii practicată de galii şi geţii din Galileea care au ajuns pînă în marginea Iudeei, la Qumran fiind cunoscuţi sub numele de eseni.

     După cum spune mitul solomonarilor mioritici, cei ce se făceau bute de carte în cetatea Babarului din Carpaţi se duceau în Orient – în taberele ce formau Frăţia Celui Ales şi care era subordonată Frăţiei din Carpaţi – unde se aşezau la o masă de piatră şi scriau toată înţelepciunea lumii, pe care ne-o spune un document esen din partea locului, o răspîndeau printre fiii oamenilor ca fiecare să poată alege calea de urmat în viaţă pentru a găsi chemarea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pămînteşti.

     Rabinii mozaici şi fariseii au hotărît că răul trebuie stîrpit de la rădăcină şi au pornit acţiunea de infiltrare şi confiscare a centrelor locuite şi administrate de eseni, adică geţii veniţi din Carpaţi dar și alte seminții sătule de binele umanității!

     În anul 19, ivriţii au fost alungaţi din Roma din porunca împăratului Tiberius (14-37) pentru că jucau bîza cu răbdarea romanilor în reveriile lor divine, dar supărarea n-a durat mult fiindcă atunci cînd Filon vizitează cetatea în anul 40 îşi găseşte coreligionarii ciopor în inima duşmanului lor de moarte!

     După ce au pus stăpînire pe Qumran în anul 26 prin acțiunea lui Apolo trimis de Filon, a urmat cearta cu geţii şi galii, stăpînii şi mentorii spirituali ai acestor lăcaşe de cult iar în anul 30 îl răstignesc pe Ili, Marele Preot al geţilor şi conducătorul Frăţiei Celui Ales din Sarmisetuza. Fanaticii farisei după ce s-au înstăpînit pe Qumran, au uzurpat şi titlul de mare preot iar scrierile esene au fost unele iudaizate iar altele înlocuite cu cele mozaice. Cloceala lui Filon se răspîndea tot mai mult în societatea iudaică iar mulţi zăluzi se considerau chemaţi de Iahwe să schimbe lumea chiar dacă vor trebui să ucidă pe toţi ce nu sînt tăiaţi împrejur. Aceşti turbaţi considerau comunitatea lor de la Qumran ,,casa adevărului’’, membrii ei se ţineau de ,,aleşi’’ sau ,,fiii adevărului’’ iar preoţii lor se numeau ,,fii lui Sadoc”, în amintirea întemeietorului curentului fanatic, religios şi naţionalist, fiind cunoscuţi în societate ca ,,zeloţi” adică cei ce ţin cu zel curăţenia şi dreapta religie a lui Iahwe. Ei se considerau adevărata frăţie a lui Israel, însărcinată cu misiunea clară de a păstra Tora şi legămîntul lui Iahwe, într-o epocă de apostazie şi confuzie, de a aduce oamenii pe calea cea dreaptă înainte de Judecata de Apoi şi de a purta ultima bătălie împotriva celor lipsiţi de credinţă, fiind organizată într-o adevărată confrerie ocultă cu caracter militar. J. Flavius pune acest fanatism naţional şi religios pe seama unei noi gîndiri numind-o ,,a patra filozofie” ca o formă directă de nesupunere faţă de romani şi avea ca precept zicerea că Iahwe – este unicul stăpîn şi rege iar ei nu trebuie să se supună altei autorităţi! Despre ei, iudeul amintit mai înainte spune în cartea Războiul iudeilor cu romanii ll, la pagina 259: ,,Şarlatani şi impostori, sub pretextul unei inspiraţii divine, au căutat să provoace schimbări revoluţionare şi să convingă mulţimea să se lase pradă nebuniei, îi conducea pe oa-meni în deşert spunîndu-le că acolo Iawhe le va arăta semnele mîntuirii”. Autorul nu ne spune unde anume se duceau ei în deșert de parcă deşertul ar fi o pajişte unde te ia dorul de un somn liniştit chiar dacă şi el a fost tot în acelaşi deşert împreună cu ei unde s-a înţelepţit trei ani. Şi el a fost adeptul acestui curent, deci făcînd parte din şleahta de şarlatani, pînă să-i căsăpească romanii pe capete. Așa a făcut și Lenin considerîndu-se că are o gîndire/inspirație genială reușind să tîrîie o parte a lumii în cea mai neagră perioadă a istoriei – bolșevismul leninist. Dar toți rabinii care au scris Făcă-Tora s-au ținut îmbolnăviți de ,,inspirație divină”, năucind și maculînd pentru totdeauna mentalul colectiv al ivriților. Și prin anii 1970 Alexandru Șafran în scrierea Cabala ne aburește tot cu ,,inspirația divină” care s-a coborît asupra scăfîrliei lui, dictîndu-i cîte în lună și în stele. Dar trăsnaia modernă a ,,inspirației divine” adică venită numai de la Talpa Iadului și Satana, fiind vorba după mintea noastră de o cloceală drăcească, a apărut în lumea cazarilor pe la sfîrșitul secolului XVlll, răbufnind cu mare furie după mijlocul secolului XlX prin jidovism, ideologie din care a ieșit comunismul, semitismul, sionismul național socialist laic și religios, apoi în secolul XX industria holocaustului. Toate aceste forme de demență criminală și alterare gravă a mentalului colectiv le-au făcut ei cazarii numai sub imboldul ,,unei inspirații divine”, dînd ,,pradă nebuniei” mase imense de oameni!

     În Antichităţi iudaice acelaşi autor la XVlll,9 îi pune din nou sub ghilotina istoriei susţinînd că acest curent este cauza ruinei ţării, ,,deoarece Iuda şi Sadoc care au întemeiat la noi cea de-a patra şcoală filozofică, şi s-au înconjurat cu nenumăraţi adepţi, au tulburat prin răzvrătirea lor întreaga ţară, nu numai în clipa aceea, ci au sădit şi rădăcinile viitoarelor nenorociri”. Chemarea deşertului ca fundament al acestui curent religios este o temă care incumbă numai existenţa iudeilor ca forţă conducătoare pe pământ şi renaşterea religiei lor ca singur cult demn de urmat pentru toţi cei ce vor scăpa de la marea căsăpeală pusă la cale de ei. Ea înseamnă atît o suferinţă cît şi un act purificator dar numai prin sînge fiindcă doar așa se poate purifica cineva în fața lui Iahwe.

     Proclamînd venirea regatului lui Iahwe, fanaticii spuneau că trebuie să se purifice pentru a fi primiţi în tărîmul fericirii veşnice chiar dacă este nevoie de exterminarea întregului neam omenesc. Comunitatea de la Qumram prin scrierile de după anii 50 a fost factorul ce a ,,croit un nou drum” pentru fanatici. Textul scrierii ,,Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului” a fost pentru fanaticii zeloți ,,programul de luptă”, nu numai împotriva romanilor dar şi împotriva Neamurilor iar evenimentele ce au urmat, s-au desfăşurat pînă la un moment dat conform acestui plan criminal pus la cale de farisei împotriva neamului omenesc. De aici au apărut iluminaţi precum Theudas care împreună cu adepţii  lui se retrăgeau adesea în deşert pentru a se purifica. Molima s-a răspîndit cu repeziciune în rîndul iudeilor astfel că mulţimile mergeau în deşert pentru a se ,,purifica” şi a aştepta venirea lui Iahwe spre a-i mîntui. Dar alţii mai iuţi de mînă – sicarii – au pus cuţitele la îndemînă căutîndu-şi singuri mîntuirea prin trimiterea romanilor pe lumea cealaltă.

     Exaltarea mistică nu era numai în Iudeea ci peste tot unde ei constituia o comu- nitate compactă şi toţi aşteptau venirea lui Iahwe să-i pună pe năsălie pe romani şi pe Neamuri. Practica mozaică spune că pentru a constitui o comunitate – frăţie sau sinagogă sînt necesari cel puţin zece bărbaţi, capi de familie aşa că peste tot pe unde circula aurul şi erau afaceri, răsăreau la frăţii şi conjuraţii ale întunecaţilor ca ciupercile după ploaie.

     Această formă de fanatism şi naţionalism religios a marcat perioada de timp ce a dus la distrugerea Templului şi a fost factorul de unitate a iudaismului şi mozaismului împotriva întregii lumi precum şi temeiul tentativei de falsificare a istoriei culturilor mediteraneene şi nu numai. Considerînd scrierile lor religioase drept unicele izvoare de credință şi istorie adevărată, ei încercau în ura fără margini faţă de Neamuri, să rescrie realitatea după minciunile din Tora şi alte sminteli cu pretenţii de adevăruri absolute! Au fost numiţi zeloţi/zeloşi, pentru că se pretindeau singurii care urmăreau adevăratele scrieri sacre, considerîndu-se ostaşii lui Iahwe fiind binecuvîntaţi şi avînd o protecţie specială! Cuvîntul de ordine al lor era: ,,Nici un stăpîn în afară de Iahwe” expresie ce se situează în cea mai fanatică gîndire mozaică de unde a ieşit iudaismul iar peste secole comunismul, semitismul, sionismul și bolșevismul, ideologii din cauza cărora nici astăzi lumea nu poate respira.

     Să amintesc faptul că în acest cuib al urii şi fanatismului religios şi naţional nemaiîntîlnit în istoria lumii, a adăstat pentru adîncă cugetare şi purificare sufletească Saul – cunoscut şi ca apostolul Pavel – pe la anii 32 şi rabinul J. Flavius, autorul scrisorelelor hulitoare tocmai asupra celor ce l-au primit cu pucioasă și sînge şi l-au format să fie unul dintre cei mai mari mincinoşi şi plăsmuitor a istoriei antice.

     Filon(20 î.e.n. – 50 e.n.), rabin eretic din Alexandria, considerat de ivriţi ca cel mai mare gînditor iudeu, a continuat conspiraţia strămoşilor săi Onias, Iason şi Menelas, urmărind să contopească într-un singur sistem religios cultul esenilor/geţilor, mozaismul, platonismul, pitagorismul, stoicismul şi misterele religiei greceşti iar noua dogmă să fie slujită de preoţii ivriţi şi îmbrăţişată de toate civilizaţiile din jurul Mediteranei dar nu numai. Dar textele arată clar că a dorit în realitate să impună mozaismul printr-o reinterpretare personală, ca unică religie a lumii şi pentru că Neamurilor nu le intra pe gît, i-a ajutat cu ,,alegoriile”. Dar după mintea noastră mioritică, treaba asta cu alegoriile se cheamă ,,a bate cîmpii” şi nimic mai mult, iar asemenea indivizi şi-au găsit liniştea la balamuc.

     Ca să fie sigur pe sprijinul fariseilor din Ierusalim dar şi a altor grupuri interesate, a făcut mai multe vizite în oraşul unde îşi avea rădăcina neamul său, fiind însă considerat de către rabinii ortodocşi din Iudeea drept un rabin eretic. Prin intermediul şcolii de cateheţi – Didaskaleion - din Alexandria înfiinţată de rabinul Filon, acesta a încercat să influenţeze viitorul Neamurilor prin născocirea ideologică numită fariseism iar făcăturile lui au influențat puternic scrierile iudeo-cretinilor Clement Alexandrinul, Origene, Ambrosius şi Augustinus. Pentru a înțelege de unde a scos rabinul iudeo și eretic pe deasupra atîta înțelepciune, tărîm neachipuit încă de nimeni pe îndelete și în amănunt, am să dau cîteva informații de ordin istoric, ocolite cu mare grijă de toți cei care s-au zburdălnicit cu istorie iudeo-cretinismului!

     După moartea lui Platon în anul 347 î.e.n., conducerea Academiei din Atena a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip(407-339 î.e.n.), apoi, după decesul lui, școala este condusă de Xenocrates(396-314 î.e.n). Acesta din urmă va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, fapt pentru care poate fi considerat ca al doilea întemeietor al platonismului. Învățăturile lui Platon vor străbate timpul mai ales în forma lăsată de el. Succesorul lui a fost Polemon(350-267 î.e.n.), care împinge platonismul spre o sinteză a curentelor filozofice de pînă atunci cu influențe stoice mai evidente. Academia intră într-un declin puternic alături de întreaga societate greacă, singura figură demnă de ținut minte este Antiochus din Ascalon(138-58 î.e.n.) care, practic încheie activitatea Academiei la Atena datorită cuceririi orașului în anul 88 î.e.n. de către romani, activitatea desfășurîndu-se la un gimnasium. el încercând să apropie și mai mult platonismul de aristotelism și stoicism. După moarte, fratele lui Aristus preia conducerea școlii pînă în anul 55 î.e.n. cînd moare și îl urmează Posidonius din Apameia care o va conduce 5 ani. Theomnestus din Naucratis preia conducerea școlii de filozofie platoniciană pînă în anul 44 î.e.n. cînd este mutată la Alexandria unde o preia Heraclid din Tyr. În Noua Academie, se va școli și ilumina, răpciugosul rabin ivrit Filon care a pretins că l-a pălit înțelepciunea lumii în moalele capului și toată lumea trebuie să-i dea ascultare, fiindcă filozofia grecilor a fost scrisă cu sute de ani înainte, dar în Fără-Tora lor drăcească pe care obligatoriu, toată lumea trebuie să o iubească și să-i dea ascultare pentru că nimeni nu mai are nici o scăpare!

     În neobrăzarea lor fără margini, Filon şi Clement – urmaşul său întru plăsmuiri nebune şi ticăloase – au scris că Platon s-a inspirat în scrierile lui din Tora!!! Prin traducerea Torei în limba greacă de către grupul fariseilor din Alexandria, s-a realizat o influență asupra culturii greceşti şi romane dar numai după ce iudeo-creştinismul a ajuns religie unică a imperiului roman la anul 381 iar scriitorii iudei elenizaţi toţi legaţi de acest oraş, au trecut de la susţinerea şi apărarea iudaismului la o hotărîtă ofensivă împotriva cultelor şi culturii acestor popoare. Zeci de mii de învăţăcei în ale întunericului care au trecut prin această şcoală timp de trei secole, au fost arma principală a răspîndirii fanatismului iudaic şi a iudeo-creştinismului în imperiul roman. Un rol identic l-a avut Cominternul în răspîndirea bolșevismului leninist prin mulţimea de organizaţii oculte ascunse prin sinagogi și răspîndite în toată lumea, care aşteptau numai scînteia pentru a da foc lumii și a porni dezordinile şi acţiunile criminale numite de ei revoluţii, fiindcă de revelaţii se săturase pînă în gît lumea. Ambele acţiuni au fost lucrătura exclusivă a mozaicilor.

     Trebuie observate numeroasele paralelisme între scrierilor lui Filon din Alexandria şi scrierile trismegiste, influenţe pe care pretinsul înţelept nu spune că le-a căpătat cînd a fost iniţiat în tainele cele mari ale esenilor/terapeuţilor din Egipt! Pre limba acestor lifte, hoţia se cheamă înţelepciune. Filon este apologetul care a apărat cu fanatism miturile şi profeţiile ivrite, interpretate alegoric nu prin conţinutul filozofiei elenistice ci mai mult el a încercat o iudaizare a elenismului alexandrin.

     Edersheim, într-un remarcabil studiu cu privire la acţiunea lui Filon scrie: ,,Abia dacă se poate spune că în această privinţă, esenţa şi spiritul proveneau din iudaism iar forma din Grecia. Mai degrabă, pare de multe ori că esenţa a fost de sorginte greacă, iar numai forma de origine ebraică”.

     Filon pretindea că scrierile Vechiului Legămînt sînt de inspiraţie divină la fel cum era şi tot ce a scris el în legătură cu propriile plăsmuiri în greacă, păstrate la Vatican ca cele mai sfinte scrisorele ale iudeo-creştinismului. El nu a acceptat niciodată că miturile altor popoare au fost transmise iudeilor de către proorocii lor ci numai faptul că aceştia au fost uneltele inspiraţiei divine eliminînd complet elementul natural uman prin teoria profeţiei, care presupune că aceştia au acționat ca instrumente impersonale şi pasive ale inspiraţiei divino-drăcești a lui Iahwe.

     Noi avem multe dovezi şi dreptul să credem că toate aceste inspiraţii au venit numai din partea Satanei, din iuţeala de gură care se numeşte minciună şi viclenie şi iuţeala de mînă care se numeşte hoţie. Ca să nu fie cu supărare, vom chema de martori chiar scrierile lor pe care le pretind primite de la Iahwe unde se spune că năravul profeţiei sau al proorocirii era o nemernicie pe care mulţi regi iudei au potolit-o cu sabia. Voi da un tras din Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, care autor a fost contemporan cu Filon şi spune despre apucăturile celor ce conduceau frăţiile ivriţilor prin cetățile din imperiul roman: 1,7 ,,Căci veghetorul ca administrator al lui Dumnezeu trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de cîştig mârşav… 1,14 ,,Să nu se ţină de basme ivrite şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Acelaşi priceput ivrit, pe deasupra şi gornist pentru Neamuri cum i-a plăcut să se maimuţărească, scrie în Epistola lui Pavel către Timotei 4,7: ,,Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti.” Iar un tovarăş de-al lui de frăţie şi abureală scrie în A doua epistolă sobornicească a lui Petru, transmisă celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, la 1,16: ,,În adevăr v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Ioshua Cristos, nu întemeindu-se pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut cu ochii noştri mărirea lui.”  Aşa spunea şi Celsus pe la anul 177 despre  ,,vedeniile” iudeo-sataniştilor cretini, preluate din scrierile teologice ale mozaicilor, că erau nişte basme scrise pentru femei bătrîne cu mintea abulică.

     Iar noi ca o turmă de tîmpiţii sîntem obligaţi să înghiţim fără cîrctire ,,basmele lumeşti şi băbeşti”, ,,basme meşteşugit alcătuite” şi ,,basme evreieşti”, toate venite numai din ,,înţelepciunea” şi scrisorelele mozaismului satanist, ca unice adevăruri şi modele de gîndire pentru rostul nostru pe pământ şi refuzăm cu mare turbare filozofia creştină venită de la ,,barbarii” din nordul Istrului!

     Dar năravul lor mincinos şi stricăcios a fost sădit de multă vreme, pentru că scrierea lui Mica la 3,5 ne atenţionează asupra acestei tagme de lepre urlătoare: ,,Aşa vorbeşte Elohim despre proorocii care rătăcesc poporul, care dacă au de muşcat ceva cu dinţii vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul sfînt.”

     Un secol mai tîrziu, în scrierile lui Ieremia constatăm că veselia proorocirii a ajuns un circ public unde fel de fel de lichele dau cu gura ca să poată trăi bine prin minciună şi viclenie: ,,23,15 De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor despre prooroci: iată, îi voi hrăni cu pelin, şi le voi da să bea ape otrăvite, căci prin proorocii Ierusalimului s-a răspîndit nelegiuirea în toată ţara… 23,26 Pînă cînd vor mai prooroci aceştia, să proorocească minciuni, să proorocească înşelătoriile inimilor lor?” O spune un iudeu fără a fi strîns cu uşa sau bătut la tălpi, proorocirea sau profeţia este o minciună şi o înşelătorie, metehne pe care iudeii le-au considerat iar astăzi și cazarii le consideră cele mai nobile trăsături de caracter ale frăției lor.

     Să mai continui cu zicerile lui Ieremia: ,,13,6 Vedeniile lor sînt înşelătoare şi proorocirile lor mincinoase. Ei zic: «Aşa vorbeşte Iahwe! măcar că Iahwe nu i-a trimis şi fac pe oameni să tragă nădejde că s-ar împlini cuvintele lor»… 13,8 De aceea aşa vorbeşte Iahwe: «Pentru că spuneţi lucruri înşelătoare şi vedeniile voastre sînt minciuni, iată am necaz pe voi zice Iahwe»”. Şi Ezechiel pe cînd era oropsit în imperiul persan pe la anul 562 î.e.n., pe malul rîului Chebar îl apucă nişte vedenii şi zice la 13,3: ,,Aşa vorbeşte Elohim: Vai de proorocii fără minte care umblă după duhul lor şi nu văd nimic! 13,4 Proorocii tăi Israele, sînt ca nişte şacali în mijlocul dărîmăturilor!” Şi Filon trebuie pus în această categorie a marilor șacali sau lepre pentru că se considera chiar cel mai mare prooroc pe care l-a avut neamul său după Moşe. Tot acest autor ne spune că din zurbă şi venin trăiau foarte bine şi proorociţele cum este scris la 13,17 şi l3,19: ,,Voi Mă necinstiţi înaintea poporului meu, pentru cîţiva pumni de orz şi cîteva bucăţi de pîine, ucigînd nişte suflete care n-ar trebui să moară şi făcînd să trăiască suflete care n-ar trebui să trăiască, înşelînd astfel pe poporul Meu care ascultă minciunile voastre… 13,23 de aceea nu veţi mai avea vedenii înşelătoare şi nu veţi mai rosti proorociri…” Dar ei, neastîmpăraţii, au continuat-o cu proorocirile şi minciunile lor pentru că era meserie bănoasă şi căutată, ajungînd pînă în zilele noastre cu marele prooroc Elie Wiesel, care este chinuit sub lumina reflectoarelor de taina marilor minciuni ivrite inclusiv a industriei holocaustului. Şi snoava lui Filon cu interpretarea textelor mozaice numai prin alegorie, este tot o mare minciună pusă la cale de acest întunecat în acţiunea lui de iudaizare a religiei geţilor.

     În cartea Contra Christianos, Porphyrios, ironizează metoda alegoriei folosită de acesta în interpretarea Vechiului Testament. Adică pentru mozaici era interzisă interpretarea textul scris dar pentru Neamuri care erau sărace cu duhul, trebuiau să asculte numai de minciunile şi aiurelile mozaicilor ca singurii pricepuţi în manipulare numită de ei subţire – alegorie sau revelaţie. El susţine că textele lui Moşe sînt clare şi deschise pentru înţelegerea oricui doreşte să le citească iar alegoria este numai un mijloc de a vedea şi crede altceva decît scrie. Acelaşi lucru este dovedit de manuscrisele descoperite la Qumran unde fanaticii farisei îi condamnă pe cei care nu respectă ce scrie în Tora cu punct şi virgulă. Ei spuneau într-o turbare fără margini că trăiesc în ,,Veacul Răzbunării” dar trebuie adăugat că era şi ,,Veacul Marilor Minciuni mozaice” pe care l-au tot lungit pînă a ajuns la două milenii şi tot nu s-au săturat de născocit şi plăsmuit!

     Filon şi Clement din Alexandria vorbesc în scrierile lor plăsmuitoare de influenţa hotărîtoare a Torei asupra lui Platon!!! Iar iudeul Numenios, născut în Apameea, Siria, în a doua jumătate a secolului ll al erei noastre şi luat de Clement drept autoritate de necontestat cum fac mozaicii şi în ziua de azi, îl citează în Stromate la l, 22 cu marea nemernicie zisă față de cultura antică: ,,Numenios, filozof pitagorecian, scrie limpede: «Ce este Platon, dacă nu un Moşe care vorbeşte limba greacă»”. Prea departe aţi mers cu ticăloşiile şi prea obraznici aţi ajuns!

     Alexandru, fratele lui Filon, conducea cea mai mare casă de cămătărie din oraşul Alexandria, fiind considerat cel mai bogat om al vremilor sale de unde s-au scurs sume mari de bani pentru susţinerea Didascaliei - şcoala de cateheţi mozaici – care a fost cel mai puternic centru al fanatismului iudaic. El făcea împrumuturi pentru casa imperială romană fiind prieten al împăratului Claudius Germanicus, iar fii săi s-au unit prin căsătorie cu familia regală a regelui iudeu Agrippa.

     Flota comercială din imperiul roman era deţinută în mare parte de ivriţi iar comerţul din partea orientală a imperiului şi Egipt era controlat de ei. Familia lui Filon avea o veche tradiţie sacerdotală şi a emigrat din Palestina în Egipt la Alexandria, tatăl său avînd cetăţenia romană, la care egiptenii nici nu puteau visa. Fratele mai mare al rabinului eretic Filon, Caius Iulius Alexander după tipicul roman, ocupa şi funcţia de alabarh al Alexandriei – şeful comunităţii mozaicilor din acest oraş şi cel care strîngea impozitele în numele imperiului roman. Averea uriaşă a acestuia era adunată din sudoarea săracilor egipteni, el fiind unul din familiarii împăratului roman Claudius(41-54) şi protejatul mamei acestuia, Antonia.

     În urma conflictelor numeroase cu grecii din anul 35 iudeii din Alexandria pun palalaia focului la gioalele romanilor dar aceştia consideră pornirea total neserioasă şi o sting cu mult sînge. Trei ani mai tîrziu, mozaicii nu au astîmpăr şi le fac grecilor din acelaşi oraş o paranghelie de le-a mers vestea. Grecii care erau al doilea neam constitutiv al imperiului roman – avînd aceleaşi drepturi cu romanii - cer acestora să bage sabia cît mai adînd în mozaici pînă le vor potoli năbădăile şi anularea tuturor  privilegiilor primite de iudei în anul 56 î.e.n. de la Cezar. Generalul roman le-a acordat ivriţilor o serie de privilegii cum ar fi: libera exercitare a religiei, dreptul de a se întruni în sinagogi, scutirea de serviciul militar şi de obligaţia de a se prezenta în faţa unui tribunal în ziua de sabat, dreptul de a colecta fonduri băneşti pentru Templu. Pentru potolirea belicoşilor ivriţi, prefectul Egiptului Flaccus interzice mozaicilor dreptul de şedere în oraşul Alexandria.

     Ivriţii care îşi urmăreau planurile lor, s-au simţit descoperiţi rău şi au luat drumul bejeniei către Roma să nu piardă ceva din ceea ce au cîştigat în urmă cu 84 de ani de la Cezar, trimiţînd în anul 39 o delegaţie formată din 5 persoane în frunte cu Filon spre cetatea duşmanului de moarte pentru a unge încheieturile care scîrţîiau asurzitor. Au reuşit iarăşi să-i lase pe greci cu ochii în soare pentru că au cumpărat bunăvoinţa unor senatori romani ce se bucurau de influenţă pe lîngă împăratul Caligula dar nu reuşesc să-l înduplece pe imperator să le înghită ivriților noile isprăvi! El interzice o parte din privilegiile acestora şi îi pofteşte să părăsească oraşul, tratînd cu un dispreţ absolut acest trib de zurbagii necunoscut de istorie.

     Însă împăratul este asasinat la 15 ianuarie 41 de către tribunul Chaereas şi noul uns împărat, Claudius(41-54) care a beneficiat din plin de generozitatea ivrită pentru a ajunge sus, anulează legile lui Caligula şi nu-i pedepsește pentru măcelurile din urmă cu 5 ani, dar îi urecheşte rău pe greci şi egipteni pentru neascultare şi că i-au supărat și pus pe drumuri pe nevinovații mozaici.

     Primind liber de la noul împărat pentru apucăturile lor, mozaicii frecîndu-şi mîinile de mulţumire se întorc în Alexandria şi scot armele dosite din timp in ghetou, făcîndu-le un nou măcel grecilor şi egiptenilor pînă ce au scăldat oraşul în sînge. pretinzînd că au executat o jertfă de purificare aşa cum cere Iahwiţă. Împăratul le arată obrazul reproşîndu-le că au fost prea amarnici – zeloşi am zice astăzi – şi …cam atît! Ei s-au întunecat de supărare – de parcă au fost vreodată luminoşi – şi au spus că nu au îndeplinit decît poruncile stăpînului lor Iahwe cel Întunecat care le-a cerut această jertfă.

     Crezîndu-se pe cai mari ei au adus zurba şi vicleşugul chiar în Roma, dar împăratul i-a scos de urechi afară din cetate. Istoricul latin Suetoniu(71-140) spune despre Claudius(41-54) că ,,i-a alungat pe iudeii care se răsculau mereu la instigarea unui anume Crestos” – dacă informaţia nu este cumva strecurată de o peană creştină ce a copiat manuscrisul – şi a veşnicilor scandaluri puse la cale contra celor ce nu le înghiţeau inepţiile chiar dacă acest împărat i-a protejat mult. În tot locul unde iudeii locuiau împreună cu grecii sau cu alte seminţii mai puţin aplecate să le accepte tîmpeniile sau să se lase cumpărate, existau conflicte permanente sfîrşite de multe ori cu masacre reciproce.

     T. Iulius Alexander nepotul lui Filon, a ajuns strategul Siriei în anul 41, procuratorul Iudeei în anul 45 şi prefect al Egiptului sub Nero unde a reprimat răscoala mozaicilor din Alexandria pornită în anul 66. Familia lui Filon era numai una din familiile ivrite favorizate de curtea imperială de la Roma dar favorurile se răsfrîngeau asupra întregii comunităţi pe cînd egiptenii, populaţia băştinaşă şi cea mai numeroasă, aveau parte de o asuprire cruntă atît din partea stăpînilor romani cît şi a cămătarilor mozaici.

     În Iudeea, Frăţia zeloților de la Qumran defila cu flamurile tot mai sus iar prozeliţii lor numai la conspiraţii se gîndeau astfel că în anul 50 Alexandru Tiberiu a răstignit pe fii lui Iuda Galileeanul – Iacob şi Simon – care instigau pe mozaici că trebuie să se supună numai lui Iahwe, fiind o acţiune făţişă de nesupunere faţă de puterea romană! Zumzăiala nemulţumirii şi conspiraţiei se auzea tot mai puternic din viesparul de la Qumran şi alte roiuri se înfierbîntaseră de atîta ură și venin, dar încă nu se pregătea plecarea bărzăunilor şi încuibarea lor la Ierusalim.

     În anul 52 o mulţime de iudei s-au adunat pe muntele Măslinilor unde ascultau predica unui profet venit din Alexandria Egiptului, de la faimoasa Didascaleion, pentru a scoate prozeliţi ai religiei universale cîtă frunză şi iarbă. Romanii i-au împrăştiat cu şpăngile şi săbiile iar pe profet l-au trimis în lumea pe care o propovăduia. Josephus Flavius în cartea amintită ne spune că pe la anii 52 un prooroc prea vesel la minte ce-şi revendica numele de Mîntuitor a reuşit să păcălească mult norod cu predicile lui pe Muntele Măslinilor. Dacă el chema curăţenia sufletului în nisipurile deşertului, unde steagul Frăţiei de la Qumran se ridica tot mai semeţ, trebuie să acceptăm ideea că era un fel de repetitor îndrumat de aceştia să vadă cum sînt înţeleşi de populaţie. Dar la Qumran, nu le stătea mintea numai la cele veşnice şi miloase pentru că firea lor nu era asta şi în umbra zidurilor şi izolarea nisipurilor ei au conceput planul de distrugere a lumii organizîndu-se într-o forţă militară, socială dar şi religioasă ce urmărea să-i elimine pe conducătorii religioşi şi politici iudei care s-au vîndut romanilor, să pornească un război în care ei să pună stăpînire pe întreaga lume distrugînd în primul rînd puterea romană, dar nebunia lor se uita şi în ograda altora.

     Odată cu instalarea stăpînirii zeloţilor la Qumran, strigau către cele patru zări că va veni Vîrsta de Aur în care ei vor conduce prin sabie şi foc toată lumea, procedeu practicat de bolșecivii cazari/jidani care au îndobitocit prin minciună şi teroare o bună parte a lumii contemporane din secolul XX.

     Trebuie să repet pentru a scoate adevărul la lumină, că cel care a început înfăptuirea monstruozităţii numită mai tîrziu iudeo-creştinism, a fost Filon, rabin fariseu, eretic ivrit elenizat din Alexandria fiind sprijinit de cea mai mare parte a teocraţiei iudaice. Clocelile lui Filon au fost scuipatul la furca pricepuţilor în revelaţii ce i-au bîntuit precum bolboroseala burţii plină de fasole şi au luat-o razna cu scrierile lor apocaliptice, apostolice şi evanghelice! El se considera un al doilea Moșe ce dădea lumii o religie universală de data aceasta, faţă de strămoşul lui care a dat o religie tribală şi aceea unei cete de prăpădiţi fiind cel mai mic popor dintre popoare. Pentru a reuşi în acţiunea lui a pornit o furibundă manipulare prin care urmărea să pună mozaismul ca cea mai veche şi mai demnă de urmat cultură a lumii antice făcînd o apologie sălbatică şi dementă a iudaismului pe care romanii dar mai ales grecii o găseau bună numai pentru glume josnice.

     În Antichităţi iudaice l,13 Josephus Flavius – al doilea părinte al iudaismului şi al doilea mare falsificator – scria despre acţiunea de mistificare grosolană şi manipulatoare a istoriei celorlalți că: ,,Trebuie, de altfel, să umplu o lacună în bibliotecile greceşti rezumînd cinci mii de ani de istorie iudaică plină de peripeţii neprevăzute, de capriciile războaielor, de strălucitoare fapte de arme ale conducătorilor de oşti, precum şi de revoluţii politice de la naşterea primului om pînă la al doisprezecelea an de domnie al lui Nero, cu toate cîte ni s-au întîmplat nouă iudeilor, în Egipt, în Siria şi în Palestina, tot ceea ce am avut de suferit de la asirieni şi babilonieni, şi după ei romanii”. Tot aşa sataniştilor, aţi umplut ,,găurile” din istoria altor popoare numai cu minciuni şi golănii în epoca modernă a Europei, urmărind să distrugeți mentalul colectiv al acestor popoare și să le falsificați istoria cu ,,poporul evreu”, cele 6 milioane de victime mozaice căzute sub teroarea nazistă și ,,industria holocaustului”. Dar nimeni să nu aibă voie a vorbi despre înspăimîntătoarele crime ale holocaustului roșu pornit de bolșevicii cazari în Rusia și continuat pe alte meleaguri.