O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Fariseism și iudeo-creștinism - Secțiunea 3

     În Manualul de Disciplină, descoperit la Qumran, la capitolul Despre bunurile preoţilor se zice: ,,Pînă la venirea Profetului şi a Unsului sfînt şi lumesc, aceştia nu trebuie să se abată de la temeiul Legii urmînd vreo pornire a inimii lor.” Saul care făcea parte din conducerea Frăţiei Noului Legămînt aşa cum scrie el de mai multe ori nu putea să zică de nebun că a sosit Profetul pentru că aşa ne spun aceste manuscrise netrecute prin industria falsurilor, deci scrisorelele din Noul Legămînt atribuite lui, sînt nişte falsuri tîrzii ale grecilor şi italicilor sau pricepuţilor rabini îndemnaţi de cele două clici de conspiratori, dar făcute după anul 386 cînd au interzis Noul Legămînt tălmăcit de Ieronim sub influenţa scrierilor esene.

    În capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi din acelaşi text găsim cu privire la pretinsul Cristos al lui Saul din făcătura Noului Legămînt că ei aşteptau cu mare nădejde: ,,vremea în care laicul şi preoţescul Mesia îşi va asuma fiecare slujirea.”. Mai încolo spun că Elohim le-a făcut o făgăduială în ,,«pămîntul Damascului» - adică Noul Legămînt”, dar cel descoperit la Qumran şi nu cel plăsmuit după anii 386 şi prezentat goimilor cap de lut ca mare revelaţie şi reverberație divină ieșită din closetul ,,poporului ales” toată numai aberaţie şi incantaţie satanistă!

       O altă dovadă a falsificării scrierilor Torei, făcută prin conclavul rabinilor din anul 90, este manuscrisul descoperit la Qumran şi intitulat Memoriile patriarhilor unde se găsește reprodus Apocriful Genezei pentru Facerea la 6,1-8, privind povestea giganţilor, dar foarte deosebit de cel cunoscut drept scrisorică văzută de ei prin întunericule lui Iahwe, ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că după anul 90, asupra scrierilor mozaice vechi s-a făcut o modificare fundamentală după schisma fariseilor, scoţîndu-se cam tot ce ar fi amintit de conţinutul lor de la începutul secolului l al erei noastre aşa cum le-a lăsat timpul ca moștenire prin manuscrisele de la Marea Moartă. Jeguri odioase și criminale, de acum înainte vă doresc să aveţi parte numai de ce ne-aţi făcut voi nouă!

     Iar Elio din scrierea amintită mai sus este Ilio de pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei, adică luminaţii sau fiii luminii neamului scoborîtor din zei al geţilor.

     Dar făcătura canonizată la Jamnia în anul 90 mai este demascată şi de Facerea 3,22 unde se povesteşte cum Adam şi Eva mănîncă din mărul cunoaşterii iar Jupînul din ceruri află şi îi blestemă astfel ,,Domnul a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul. Să-l împiedecăm dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mîna, să ia şi din pomul vieţii, să mănînce din el şi să trăiască în veci.»”  Adică lui Elohim îi era frică să nu devină şi oamenii nemuritori, povestea nemuririi fiind dezvoltată şi limpezită la 6,1-6. Textele arată că sînt ticluite după căderea Ierusalimului din anul 70, fiindcă saduceii care administrau statul iudeu şi controlau păstrarea credinţei strămoşeşti, nu recunoşteau nemurirea, învierea, îngerii, sufletul, ori acestea au putut fi impuse ca dogme religioase numai după ce fariseii i-au trecut prin sabie pe saducei în războiul civil din anii 66-70, făcăturile fariseice fiind canonizate prin conclavul de la Jamnia din anul 90.

     Deci canci revelaţie sau inspiraţie, de la o poştă se vede că este cea mai mare conspiraţie din istoria lumii. Dar şi Faptele apostolilor scrise de Şaul, ne confirmă acest adevăr zguduitor la 23,8: ,,Căci saduceii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh pe cînd fariseii le mărturisesc pe toate.” Asta este istorie şi nu dau o para cu bortă pe toate pretinsele lor revelaţii drăceşti!

Să nu mă mai colbăiască întunecații cu Talmud-Tora, Tora-Bora, sau alba-neagra de la noi, şi să boiască pliscul la cioară, pretinzînd că este privighetoare.

     Oare adevărul nu are şi el dreptul să se răspîndească printre oameni, astfel ca să nu mai trăim după făcăturile sataniştilor ivriţi?

     Suetoniu(75-169 e.n.), în Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari, în cartea a treia despre împăratul Tiberius (14-37 e.n.) spune că: ,,A interzis religiile străine, cultele egiptene şi iudaice, constrîngîndu-i pe adepţii superstiţiilor egiptene să-şi ardă hainele şi obiectele sacre. A răspîndit în provinciile cu climă aspră neamul iudeu sub pretextul serviciului militar iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta pe cei care aveau un cult similar i-a izgonit din Roma sub ameninţarea unei servituţi perpetue dacă nu se supuneau”. Informaţia are o importanţă covîrşitoare pentru demascarea minciunii iudeo-creştinismului, fiindcă dovedeşte faptul că după asasinarea lui Ili, iudeii farisei au început să-şi arate ,,revelaţiile” şi pe la Roma ceea ce nu a fost deloc pe placul stăpînilor lumii. Iar istoricul roman face precizarea că era vorba de o schismă din mozaism şi nu de o religie nouă datorată unor curente doctrinare apărute de nu se ştie unde şi răspîndită ca fulgerul aşa cum susţin toţi plăsmuitorii de adevăruri cretine și iudeo-creştine. Dar ei au fost alungaţi din Roma şi în timpul împăratului Claudius pe la anii 50 tot pentru neliniștile lor revelate şi belicoase, zbîrnîite pe sub nasul romanilor.

     Şi pentru că nu aveau destul curaj şi mai ales putere să se măsoare în sabie cu duşmanii lor de moarte în inima căruia – în Roma cea coruptă – două zeci de mii de ivriţi se lăsau persecutaţi şi prigoniţi, la 18 iulie 64 le-au pus de un cumplit parpalac, dînd foc oraşului. Istoricii spun că este sminteala lui Nero şi trag obloanele. Acţiunea însă trebuie pusă în relaţie directă cu Frăţia lui Belial de la Qumran a fanaticilor ivriţi farisei numiţi zeloţi, care îi tot încercau pe romani cu fel de fel de fapte ghiduşe să vază pînă unde se poate întinde coarda. Nero a dat ordin ca să fie cîteva sute răstigniţi, dar aceştia nu erau creştini ci fanatici farisei sau zeloţi, aşa cum scrie foarte limpede Suetoniu despre zurbagii şi vicleniţii din sînul Romei care aparţineau unei schisme mozaice.

     După revolta lor din 66 şi distrugerea Templului din Ierusalim din anul 70, influenţa zeloţilor a scăzut mult în rîndul Frăţiei lui Israel, afirmîndu-se fariseii moderaţi care încercau să pună mîna pe imperiul roman cu ajutorul pungii şi al intrigilor. Cumpărîndu-şi cu bani mulţi cetăţenia romană, o parte dintre ei s-au apropiat pe neobservate de cercurile puterii imperiale, devenind şi senatori. Pînă către prima partea a secolului ll, episcopii iudeo-creştini ai Romei au fost ivriţi tăiaţi împrejur care ţineau regulile mozaice şi nici pomeneală de obiceiurile creştine care la ei vor apărea odată cu episcopii de origine greacă sau siriacă ce le-au luat locul pentru a răspîndi în lume cultul minciunii şi urii faţă de semeni şi adevăr.

     Pînă la incendierea Romei, iudeo-fariseii nu era persecutaţi de către romani ci chiar apăraţi, dar după această ispravă şi după pretenţia publică de a conduce imperiul roman pentru că ei au fost hărăziţi de către Iahwe să conducă lumea, sînt priviţi cu mare dispreţ de toată lumea. Pilduitoare este bucuria ce a cuprins populaţiile din imperiul roman, după dărîmarea Templului din Ierusalim văzut ca un cuib al Satanei şi al urii maniacale arătată de ivriţi împotriva neamului omenesc.

     În scrierea amintită mai sus a lui Suetoniu, acesta spune despre Nero că: ,,i-a supus la chinuri pe creştini(de nu va fi o făcătură a catolicilor care şi-au băgat coada în text pentru că manuscrisul este din secolul Xl, mai sus am arătat că acelaşi autor îi considera schismatici mozaici) neam dedat unei superstiţii noi şi vinovate”.

     Iar Tacit(55-120) care a trăit evenimentele pe viu, spune în Anale: ,,Pentru a ascunde murmurele de nemulţumire legate de incendierea Romei, Nero a desemnat ca acuzaţi indivizi urîţi pentru ticăloşiile lor, pe care mulţimea îi numea creştini. Acest nume venea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese supus supliciilor de către procuratorul Ponţiu Pilat. Reprimată la un moment dat, această execrabilă superstiţie deborda din nou, nu numai în Iudeea, leagăn al nenorocirilor, ci şi la Roma, unde tot ce se cunoaşte ca atroce şi infam, se revarsă din toate părţile. Sosiră mai întîi, cei care îşi mărturiseau credinţa lor, apoi, sub îndrumarea lor, mulţi alţii, acuzaţi nu atît de a fi dat foc oraşului cît de ură împotriva neamului omenesc- odium humai generis”. Poate că istoricul Tacit care a prins urgia fiind copil, iar după vreo treizeci de ani cînd a scris lucrarea, a avut în mînă o parte din manuscrisele fanaticilor zeloţi cu toată turbarea lor, pe care noi le-am cunoscut după descoperirea celor de la Qumran sau poate că romanii au reuşit să dezlege limba unor iudei ce au spus şi gustul laptelui pe care l-au supt, după ce au trecut prin foc şi sabie Iudeea în anul 70. Aceștia nu sînt decît ,,creștinii” lui Saul adică o schismă mozaică după scrierea istoricul Suetoniu, dar absolut nici o legătură cu religia crucii. Nimeni nu poate înţelege cum un popor mic, prigonit, spîrcuit şi persecutat peste tot, să ajungă într-o perioadă de timp de 100 de ani să controleze pîrghiile economice ale imperiului roman şi să aibă pretenţia publică de a-i înlocui pe împăraţii romani în fruntea statului. Poate ne luminează ei cu vreo revelație!

     Tacit foloseşte în text cuvintele chrestos şi chrestiani; dar christos şi chrestos avea sensul de bun, cinstit, onest iar cuvintele au fost folosite şi de Suetoniu. Deci nu este vorba de un personaj istoric cu numele acesta ci un apelativ cu sensul de bun, cinstit, aşa cum apare conducătorul Frăţiei Celui Ales în scrierile adevăraților eseni, cu numele de ,,Învăţătorul sau Maivîrstnicul”. Catarii erau numiţi de cei din afara comunităţii lor ca oameni buni, iar ţăranii ruşi, în feudalism se numeau crestiani. Explicaţia are legătură cu titlul de ,,fii ai luminii” pe care îl purtau adevăraţii eseni, uzurpat prin minciună şi sabie de către fanaticii zeloţi, şi care se ocupau printre altele de vindecarea trupului şi sufletului celui aflat în suferinţă indiferent de neam sau religie. Iudeii niciodată nu au avut asemenea practici sau milostenii între ei sau faţă de Neamuri. Dar cînd i-a luat pe fanaticii zeloţi sminteala înălţării de sine şi dorinţa de a conduce imperiul roman, au agăţat această podoabă la trăncăneala lor slută pentru că suna foarte bine şi era cunoscută de ceva lume din imperiul roman la acea vreme.

     Domiţian(81-96) îi i-a la socotit pe ivriţii din jurul său infiltraţi în cercul puterii imperiale, pentru practicarea ,,obiceiurilor mozaice”. Sînt acuzaţi Manius Acilius Glabrio, consul în 91 executat împreună cu alţi doi aristocraţi pentru aceste năravuri. Ori una dintre proprietăţile lui Glabrio va servi de cimitir iudeo-creştinilor mai tîrziu. Sub sabie mai pică Flavius Clemens, vărul lui Titus şi al lui Domiţian şi soţia sa Flavia Domitilla, nepoata împăratului care au fost condamnați. Clemens a fost executat în 95 iar soţia sa a fost exilată în insula Pontia în anul 96 datorită aceloraşi acuzaţii de ,,obiceiuri mozaice”. Mozaicii au urmărit pe tot parcursul secolului l să antreneze schisma iudeo-fariseică împotriva Romei astfel să poată fi folosită pentru visele lor de mările mai sus de laba gîștei. De-a lungul secolului ll nu se înregistrează în imperiul roman persecuţii generale împotriva pretinşilor iudeo-creştini iar acţiunile sporadice au fost determinate de atitudinea populaţiilor locale împotriva acestei secte.

     Împăratul Nerva(96-98) este revoltat de atitudinea episcopului Romei, ivritul Clement l(88-97), fost discipol şi apropiat al lui Pavel/Saul. Tradiţia spune că era fiul senatorului Faustinus, din ginta Flaviilor, aşadar, rudă cu Domiţian, şi tocmai această origine l-a salvat în anul 95 cînd s-au declanşat persecuţiile împotriva lor. După Dio Casius, motivele pentru care aceste persoane au căzut în dizgraţie au fost ,,ateismul şi obiceiurile mozaice”. Istoricul roman este foarte clar cu privire la realităţile acelor vremuri, ,,obiceiuri mozaice” şi nu creştine aşa cum o tot ţin plăsmuitorii şi scornitorii de istorii iudeo-cretine. Acest episcop al Romei a făcut puterii romane ceva nelinişti cu privire la scopurile activităţii lui fiind mazîlit în anul 97 la Cherson în nordul Mării Negre unde găseşte alţi două mii de iubitori ai lui Iahwe şi toţi tăiaţi împrejur. Încă odată este demascată falsificarea istoriei pentru că zurbagii şi scandalagii cu săbiuţe şi şiş erau ivriţii farisei care doreau să înhaţe de chică imperiul roman şi să-l înjuge la carul lui Iahwe iar ei să fie diriguitorii noii făcături, aşa cum au încercat în urmă cu mai bine de 200 de ani cu macedonenii care erau stăpînii Siriei! Chiar dacă nu au reuşit, ei nu au renunţat la proastele şi străcioasele năravuri. Este semnificativ faptul că cele cîteva mii de mozaici care s-au lăsat convinşi de gugumăniile lui Pavel/Saul au rămas cam la acelaşi nivel şi după 50 de ani pentru că la Cherson erau mazîliţi două mii de furioşi dar toţi tăiaţi împrejur. Deci grupul fanaticilor farisei care au pus la cale răzmeriţa din anul 66 ce a dus şi la distrugerea Templului din Ierusalim, nu dispăruse după terminarea luptelor ci mai supravieţuia prin mici frăţii, dar toate foarte subţiri şi nesprijinite de majoritatea mozaicilor. Aceste grupuscule care nu trec de două mii de suflete după informaţiile anticilor, sau poate că erau în realitate de două sau trei ori mai mult, sînt prezentate de apologeţii iudeo-creştinismului drept popoarele creştine din imperiul roman de la sfîrşitul secolului l al erei noastre. Numai tîmpiţii mai pot crede asemenea scorneli mîrșave și gogonate!

     Traian(98-117) le acordă ivriţilor mozaici în anii 98 sau 99 cetățenia romană, dar pentru care merite, istoria nu ne spune! Privilegiul este trecut sub tăcere de către toţi istoricii iar ivriţii o trag tare cu persecuţiile îndurate sărmanii de la duşmanii lor de moarte, de parcă îi priponise moartea în inima Romei!

     Eu cred că ,,meritul” pentru primirea cetăţeniei romane a fost cumpărat cu bani foarte mulţi plătiţi de mozaici în punga împăratului pentru războiul de cucerire şi distrugere a statului get. Vistieria imperiului era secătuită, iar impozite noi sau bani de jefuit nu mai existau pentru că ivriţii ,,persecutaţi”, cum ajunseseră cei mai  mari cămătari şi strîngători de impozite, îi adunaseră în cea mai mare parte în pungile lor. În imperiul roman dar şi în alte părţi în acele vremuri, războaiele erau privite ca mari afaceri unde unii participau cu banii, alţii cu sabia iar prada se împărţea frățește! Dar şi ivriţii aveau un interes special în această acţiune criminală; distrugerea Frăţiei Celui Ales a părintelui Eno din Sarmisetuza, sau cum au scris ei în Tora şi Talmud, distrugerea Domnului Gog din Ţara Magog adică Gitia cum au scris de mai multe ori, dar numai pentru ei în Midrașim și Talmud. De aceea împăratul roman și-a pus pe soclul statuii, zicerea că a învins în războiul cu geții și pe Marele Preot! Edictul lui Traian din anul 112 care interzicea practicarea religiei crucii în imperiul roman se referea la creştinii arimini amintiţi de Pliniu cel Tînăr şi nu la sectanţii iudei desprinși din mozaism şi care formau grupul de fanatici farisei pe care Flavius i-a numit zeloţi.

     Pentru a înţelege mai bine fenomenul să-l aduc pe Pliniu cel Tînăr(61-114) care a  ocupat funcţia de guvernator al Bitiniei scriind despre creştini că erau locuitori ai oraşelor dar şi ai satelor şi ogoarelor care au renunţat la vechile culte adoptînd unul nou închinat unui personaj numit Cristos. Să nu ne mai trimită preacucernicii în sutană să căutăm urşi polari în deşertul Saharei. Aici nu este vorba de iudei pentru că aceştia nu serveau ca meserie agricultura, nu locuiau în sate, nu mergeau în templele altor popoare, nu practicau ceremoniile imperiale romane şi nu se rugau în zori de zi către Sfîntul Soare. Iar lăcaşele de cult nu puteau deveni paragină după un asfinţit de soare, trecerea populaţiei la religia crucii a fost un proces lent şi de durată aşa cum o spune chiar scriitorul roman. Iar finalul citatului ,,să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu” arată că romanul nu îl considera pe Cristos o persoană fizică, ci un simbol sau un ideal demn de atins pentru orice muritor să devină asemenea zeilor, dar ritualul nu avea nici o legătură cu a zeloţilor de la Qumran sau cu mozaismul. O religie, nu se poate naşte peste noapte şi care să cuprindă largi pături ale imperiului roman aşa cum pretind plăsmuitorii istoriei iudeo-creştinismului.

     Amintesc spre completarea informaţiei că bitinii erau de neam trac adică get, iar cei din Tracia sînt pomeniţi de tăbliţa 60, pe la anul 35 ca adepţi ai religiei crucii. Vecini cu bitinii erau galaţii sau galii cei roşcaţi care s-au aşezat în regiune la anul 275 î.e.n. şi practicau religia crucii şi al judecăţii cereşti/cinstite sau amănunţite (cris: cruce, judecată cerească + tos: cu amănuntul, mărunt, casă, baştină, revenire, a se întoarce acasă). Sensul cuvîntului cristos este de revenire sau reîntoarcere la baştina cerească –sau cetatea vieţii vii cum apare pe tăbliţe – după o călătorie a sufletului pe Pământ unde a fost întrupat în om.

     Conceputul este unic în cultura lumii şi aparţine numai teozofiei mioritice. Textul surprinde o realitate pe care biserica iudeo-creştină a dorit să o falsifice şi să o ascundă pentru vecie, creştinismul ca religie şi practică de cult nu are nimic în comun cu pretinsele revelaţii drăcești ale unor plăsmuitori fanatici ivriţi. Credinţa este una monoteistă legată de cultul luminii şi al nemuririi ca fundamente ale existenţei umane pe pământ cultivate de religia geţilor ce avea ca simbol al sacrului crucea înscrisă în cerc sau liberă şi steaua cu şase colţuri, şi care a fost confiscată de biserica amintită mai sus prin minciună, sabie şi genocid.

     După moartea lui Traian nu se mai aude nimic că aceşti creştini arimini au mai fost persecutaţi în imperiul roman. De la mijlocul secolului ll zeloţii desprinşi din curentul fariseilor nu mai au manifestări în viaţa publică romană şi vor dispărea înainte de mijlocul secolului lll dar se impun creştinii neamurilor, o tagmă de mişei cu năravurile lor copiate după religia geţilor însă invocînd scrierile mozaicilor şi plesniţi peste bot cînd se obrăzniceau în public de către împăraţii geţi care conduceau imperiul roman.

     În anul 115 mozaicii din Egipt şi Cyrene, plictisindu-se rău de cetăţenia pe care o primiseră plocon de la Traian, doreau ceva mai ochios şi le mai pun romanilor de o fierbinţeală pe la gioale răsculîndu-se în mai multe oraşe dar au fost reprimaţi de Marcius Turbo. Revolta lui Bar Kochba din anul 132 din timpul împăratului Hadrian s-a întins şi în Egipt, ţinînd trei ani pînă a fost potolită cu sabia de parcă cele cîteva zeci de mii de iudei pîrliţi şi fanatizaţi erau spaima Romei. Atitudinea nu poate fi niciodată luată ca persecuţie, ci clemenţă imperială de care ei au beneficiat din plin pînă la venirea împăraţilor geţi prin Septimius Severus(193-211), la conducerea imperiului roman.

     Episcopul Romei pentru frăţia iudeo-creştină, Pius l(140-155), a hotărît ca ereticii din sectele iudaice care se converteau să fie acceptaţi în comunitate şi botezaţi, fiind o dovadă a spiritului deschis al evangheliilor. Informaţia este încă o confirmare că iudeo-creştinismul ca religie nu are nimic cu ideologia mozaică şi practicile ei de cult ci cu religia geţilor atît în practica cultului cît şi în dogmatică. Epicopul vorbeşte de ereticii din sectele mozaice la fel ca Suetoniu şi spune că se converteau, deci chiar de sub pana unui prelat iudeo-creştin a ieşit adevărul că religia creştină nu se trage nici din mozaism nici din schisma lor numită fariseism şi nici din acea exaltare fanatică şi belicoasă pe care o practicau zeloţii, ci rădăcinile şi practicile cultului sînt în altă parte – în religia geţilor – dar ocultate cu multă ură şi vrăjmăşie pînă în prezent de către catolici papistași şi ortodocşii de toate felurile.

     Împăratul Antonius Pius(138-161) are şi el de lucru cu zurba ivriţilor care se îmbolnăviseră rău de revelaţii şi alte emanaţii astfel că a trebuit să-i liniştească pe unii cu sabia cum spun autorii lucrării Historia Augusta în capitolul V, scrisă către sfîrşitul secolului lV.

     Împăratul Marcus Aurelius(161-180), îi condamnă pe iudeo-creştini pentru tulburările pe care le fac în imperiu. De la mijlocul secolului ll se observă la frăţia iudeo-creştinilor o desprindere clară de mozaismul schismatic al fariseilor, sînt admise femeile ca diaconese, iar adamiţii, împreună cu gnosticii şi nicolaiţii sînt sectele care contestă atît dogmatic cît şi organizatoric frăţia/biserica organizată de către iudeii farisei. Schismaticii care s-au desprins din fariseism, zeloţii, care în timp şi-au luat numele de ebioniţi, le bat obrazul iudeo-creştinilor Neamurilor că nu vor să se taie împrejur, nu respectă sabatul ca zi de odihnă şi sărbătoare, nu fac sacrificii pentru Iahwe, nu se întrunesc sîmbăta pentru a bate cîmpii în ,,revelaţii şi inspiraţii” şi alte apucături supărătoare pentru orice mozaic sadea, chiar dacă erau şi ei schismatici. Îi supără foc, faptul că femeile sînt admise în ritualul de cult ceea ce pentru mozaici este o blasfemie.

     Antonia Minor, fiica lui Marcus Aurelius cu Octavia era descrisă de un istoric al vremii pe la anul 175 ca fiind ,,complet elenizată şi iudaizată” şi nu creştinată cum ar fi trebuit să iasă de sub poala acestor apologeţi. Toate aceste informaţii de la mijlocul secolului ll arată fără putinţă de tăgadă că atunci nu se admitea vreo confuzie între mozaismul ivrit sau ereziile ieşite din el – fariseism şi zelotism sau ebionism – şi religia crucii a geților numită de plăsmuitori, iudeo-creştinism.

     Sfîntul Iustin Martirul, scria, înainte de anul 150 în lucrările sale Apologia şi Dialogul cu iudeii, că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi, adică de neamurile geţilor şi arameilor sciţi care trăiau la nordul Istrului şi a Mării Negre, ca să ne limpezim mai bine la minte, noi, cei de aztăzi. Pentru a nu veni liftele cu vreo nouă cloceală despe identitatea geţilor şi sciţilor amintes pe Arian Flavius(95-175) din Nicomedia care a scris lucrarea Arta tacticii militare cam în aceeaşi vreme cu Iustin Martirul şi spune despre armata romană că are în componenţă ,,diferite steaguri nu numai romane dar şi sciticeSteagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sînt ei legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute .laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor”. ,,Steagurile scitice” descrise de autorul roman sînt steagurile geţilor de pe columna lui Traian și care făceau parte din legiunile romane pe la anii 160, pentru că romanii ocupaseră în anul 106 partea de vest a imperiului get.

     Iudeo-creştinul Eusebiu spune în Istoria bisericească la lV, 13,6 că pe la anul 176, episcopul Meliton din Sardes care a trăit pînă pe la anii 189, a înaintat împăratului Marcus Aurelius o apologie prin care îl ruga să înceteze persecuţiile asupra creştinilor neamurilor pentru că dogma lor nu este periculoasă imperiului. Iar dovada este chiar apologia transmisă. El explică în scrierea sa reprodusă de Eusebiu din Cezareea, ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”!!!

     Iar împăratul roman Commodus(180-193), a adoptat această filozofie şi religie venită de la barbari, drept cult oficial în imperiul roman sub numele de mitraism care va avea acest statul pînă în anul 381 cînd va fi interzis de lepra iudeo-satanistă, ibericul Teodosiu. Acest adevăr istoric este recunoscut chiar de către Şaul, unul dintre marii născocitori de revelaţii, aberaţii, emanaţii, incantaţii, inovaţii şi alte conspiraţii drăceşti care scrie pe la anul 62 în Romani 2,14-15: ,,Cînd Neamurile măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii… şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor.” Traducerea cuvîntului Tora prin lege este greşit pentru că termenul în ivrită înseamnă cale sau drum de urmat. Întunecatul scornitor spune despre Neamuri că nu au Lege dar trăiesc în spiritul ei și o au în cugetul lor, asta dovedind că aceste popoare practicau regulile prevăzute în Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii de sute de ani iar făcătura iudeilor îmbolnăviți de revelații și conspirații nu poate fi numită decît hoţie sau fărădelege.

     Cum barbari amintiţi de Meliton mai sus, nu erau nici grecii nici romanii nici iudeii pentru că aceste popoare aveau cetăţenie a imperiului roman, îi vom găsi pe  părinţii ,,filozofiei creştine” în ,,neamul ales de Sîntu” cum se scrie pe tăbliţele geţilor sau ,,neamul scoborîtor din zei” ori zisa poetului latin Ovidiu cînd era mazîlit la Tomis, sau neamul sciţilor cum a scris Iustin Martirul pe la anii 150. Informaţia este năucitoare pentru oricine are glagorie şi o foloseşte să gîndească cu ea. Adică o recunoaştere explicită din partea unui scriitor iudeo-creştin dar şi a unui episcop de aceeaşi religie că teozofia creştină nu vine de la iudei cum behăie în turbare acest neam mincinos şi ticălos, ci de la alt popor cu o cultură bazată pe înţelepciune şi chibzuinţă, care este Neamul Geţilor Ales de Gog/Sîntu.

     Toţi cei care au scris despre mitraism, spun că el s-a răspîndit de la Dunărea de Jos în imperiul roman în prima parte a secolul ll fiind dus de către armatele geţilor ausoni sau ,,sciţilor” care formau baza armatelor romane în acele timpuri. Iar Tertulian spune pe la anul 200 că mitraismul este o …erezie creştină!!! Prea tare se umflă în pene curva satanistă, pentru că mitraismul sau creştinismul arimin ca religie a poporului get poate fi dovedită arheologic încă din secolul Vll î.e.n., la fel şi epigrafic însă vechimea lui se duce în primele secole ale mileniului Vll î.e.n. Încă o dovadă care demască marea mişelie pusă la cale de ivriţi, numită iudeo-creştinism şi care a fost numai în dauna culturii şi istoriei strămoşeşti.

     Scrierile acestui neam ,,barbar” şi ,,neştiut” de Meliton se găsesc amintite uneori în scrierile grecilor din secolului Vll î.e.n., în Egiptul lui Hermes Trismegistos sau în Siria şi Palestina. Toate izvoarele antice ne informează că iudeo-creştinismul practicat de zeloţii iudei era aproape apus la sfîrşitul secolului ll iar creştinismul neamurilor în aceeaşi perioadă abia îşi ştergea puchii de la ochi. Vin şi întreb cu mult năduf: despre care filozofie creştină scria în aceeaşi vreme episcopul Meliton că venise de la barbari şi s-a răspîndit în tot imperiul roman? Sigur ceva ce a fost şi este ascuns cu mare înverşunare de către liftele iudeo-sataniste.

     Iar scrierile teologice şi teozofice ale lui Clement din Alexandria şi Origene care se pretinde că ar sta la baza ,,filozofiei creştine” apar abia după 50-70 de ani! Adică în această însăilătură a minciunii nu se leagă nimic şi totul este mai mult decît străveziu. Bată-te-ar să te bată, mincinos cu gura daurată! În această perioadă mai mulţi creştini ai neamurilor au adresat scrisori – apologii - împăraţilor Marcus Aurelius şi Commodus încercînd să obţină pentru frăţiile lor statutul de cult recunoscut public în tot imperiul roman pentru că ei avea statutul de cult privat şi numai atît. Același episcop iudeo-creștin Meliton scrie înainte de anul 189, anul morții sale, o predică necruţătoare întitulată Împotriva iudeilor, la adresa mozaicilor unde îi acuză de multe nelegiuiri puse la cale împotriva filozofiei creştine venită de la barbari. Textul va fi tradus de episcopul Ciprian al Cartaginei în latină spre a fi de mărturie că minciuna nu poate dăinui o veşnicie.

     Chiar unul dintre cei mai citaţi istorici ai bisericii iudeo-creştine, Eusebiu din Cezareea, spune în Istoria bisericească la V,19,3 că pe la mijlocul secolului ll, graniţele religiei satanist-cretine se întindea în nord pînă în…Tracia, ori această zicere spulberă ca un crivăţ mitul crăcănat de confraţii lui întru plăsmuiri, şi de românii smintiţi ce spun că ne-a creştinat ivritul Saul/Pavel şi care venind pînă la Istru, şi-a ridicat odată poalele pînă peste cap şi astfel geţii au văzut tot ce aveau de văzut şi au înţeles chiar mai mult! Că leprele mioritice mint cu mare neruşinare, am să dau zicerea cu pricina din Epistola lui Pavel către romani, scrisă de ivritul răspîndac; venită peste neamul dac, unde la 15,19 avem: ,,Aşa că de la Ierusalim şi ţările de primprejur, pînă la Iliric, am răspîndit cu prisosinţă evanghelia lui Cristos.”

     Făcătura a fost demascată din antichitate şi unul dintre cei care le-au pus jar sub tălpi liftelor iudeo-creştine, a fost filozoful platonician Celsus ce a trăit la Roma în secolul ll al erei creştine. Opera lui s-a pierdut la fel ca a tuturor criticilor creştinismului sau fariseismului mozaic, dar găsim citate din ea la Origene, preluate în lucrarea Contra Celsus. În cartea Calea/Doctrina Adevărului scrisă de Celsus pe la anii 178 poate în Alexandria, autorul neagă orice valoare creştinismului plăsmuit de iudei şi îi acuză pe adepţii acestui cult de exclusivism şi infatuare: ,,Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite din muşuroi, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii întrebîndu-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarînd în acelaşi timp că ei sînt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece, fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în veşnicie imediat după Dumnezeu’’. Nu greşea deloc filozoful roman cînd punea sub lumină asemenea idei. Celsus critică cu ironie şi maliţie mozaismul şi iudeo-cretinismul pentru lipsa de logică, de argumentaţie şi de coerenţă a dogmelor ce aveau pretenţii de adevăruri sacre. Cercetînd Tora o consideră o înşiruire de poveşti şi alegorii iar autorii ei ,,istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrîne’’. O caracterizare a iudeo-creştinilor, la fel de plastică, o face Saul în textele lui revelate unde în Epistola lui Pavel către Tit la 1,7 ne descrie ce nu trebuie să facă un conducător de obşte: ,,Căci veghetorul trebuie să fie fără prihană, nu încăpăţînat, nici mînios, nici dedat la vin, nici bătăuş nici lacom de cîştig mârşav.” Şi completează cu alte năravuri şi apucături ale acestor adunături de lepre la 1,10-11: ,,În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur sînt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţînd pe oameni pentru un cîştig urît, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe.” Aşa este mozaismul şi tot aşa este şi iudeo-creştinismul, o sursă de cîştig pentru un hăitic de întunecaţi care doresc să stăpînească întreg neamul omenesc numai prin minciună și violență.

     Îi îndeamnă pe iudeo-creştini să renunțe la relele apucături şi Petru prin Întîia epistolă sobornicească a lui Petru unde scrie la 5,2: ,,Păstoriţi turma lui Elohim care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Elohim; nu pentru un cîştig mârşav, ci cu lepădare de sine.” Ţi-ai găsit milostenie, totul este numai lepădare de bani în pungile amăgitorilor, pentru un cîştig mîrşav şi o robie veşnică. Pentru că nu se lăsau de aceste apucături mişele, Petru revine cu A doua epistolă sobornicească a lui Petru probozîndu-i la 2,1: ,,În lăcomia lor, vor căuta ca prin cuvîntări înşelătoare, să aibă un cîştig de la voi.”  Aceştia erau faimoşii iudeo-creştini după nărav şi faptă cînd aveau puchi la ochi şi aşa au rămas pînă azi.

     Celsus spune despre iudeo-creştinism că este religia lui Zamolxe pe care o practică neamul geţilor, adică atunci erau oameni cu scaun la cap care să le dea peste bot liftelor ivrito-sataniste ce umblau cu revelaţiile pe sub anteree şi sminteli ce dădeau în diaree. Din fragmentele păstrate în alte scrieri privind opera lui Celsus se disting: originea incertă şi suspectă a iudeo-creştinismului, falsificarea bazelor doctrinare creştine, şi caracterul nul al valorilor şi doctrinei creştine. Cu asemenea idei, scrierea lui nu putea rămîne în istoria falsificată a iudeo-creştinilor. Ca să faci un fals trebuie să ai un original despre care biserica iudeo-creştină a avut grijă să nu se mai ştie nimic dar au ieşit la iveală manuscrisele descoperite la Qumran şi tăbliţele de plumb astfel că istoria adevărată a putut fi recompusă în firescul ei, atît cît este posibil în prezent. Astfel prin condeiul unor nemernici, istoria a fost plăsmuită pentru clica de şarlatani mozaici ce ne-au prezentat furtul, falsul, plagiatul, lăcomia, crima şi minciuna sub forma lor mistic-golănoasă drept revelaţie divină.

     El a văzut totdeauna în iudeo-creştinism o erezie mozaică iar iudeo-creştinii erau iudei renegaţi, fiind şi primul care face un rechizitoriu documentat împotriva acestei secte. El şi-a scris lucrarea în vremea frămîntărilor civile romane şi susţine în textele ajunse pînă la noi, că adunările creştinilor erau adevărate cuiburi unde se cultiva vrăjitoria, lipsa de patriotism şi de loialitate faţă de imperiu, frăţiile acestora fiind organizaţii ilicite potrivit legilor romane.

     În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Această lege era se pare valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii. Ele nu puteau funcţiona fără o autorizaţie specială din partea împăratului care deţinea şi funcţia de pontifex maximus. Datorită deselor tulburări publice pornite de iudeo-creştini sau de acţiunile acestora cînd se maimuţăreau prin pieţe, împăratul Severus, prin edictul din anul 202 a mers mai departe spunînd: ,,Iudaeos fieri sub grandi poena vetuit: idem etiam de Christianis sanxit”. Tradus, sună astfel: ,,Se interzice sub grea pedeapsă sărbătorile în public ale iudeilor, de asemenea şi ale creştinilor sînt sancţionate” Vita Severi 17, de Symmachus. Clar ca lumina zilei această zicere care arată ce făină se măcina în imperiul roman pe timpul împăratului de neam arimin din Tracia, Septimius Severus!
     Parcă îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să le faci lotrilor o cătare la drumul mare!

     Scriitorul Lucian, născut la Atena în 125, scrie după mijlocul secolului ll Viaţa lui Peregrinus, unde spune despre acest personaj, prezentat ca un şarlatan, că era un iudeu ce se converteşte la iudeo-creştinism în Palestina. Intrat în frăţie, ajunge foarte repede şeful adunării – episcop – devenind un pretins profet şi interpret al scrierilor alegorice. Aruncat în temniţă pentru tulburarea ordinii publice, el primeşte de la iudeo-creştini mulţimi de daruri, adunînd o adevărată avere. Ieşit din temniţă, el se înfruptă din darurile oferite idolilor şi este exclus din frăţie.

     Textele bisericii creştine primare nu numai că au paralelisme numeroase cu textele Cărţilor lui Eno şi scrierilor esene dar şi forma de organizare este luată din acestea iar primii creştini din Palestina îşi numeau în siriacă, biserica/frăţia edah ori pe tăbliţele geţilor edia erau preoţii judecători care cumpăneau neînţelegerile între muritorii comunităţii după legile sfinte, forma siriacă a cuvîntului fiind o adaptare a celui get. În textele ivrite apar cuvintele Iezer ţob – fîntîna Luminii sau învăţătura bună – ori iezer în română este un lac adînc de munte de unde ies cele mai curate izvoare, iar ţob vine de la tobă cu sensul de plin de înţelepciune; şi iezer ra avînd sensul de izvorul întunericului sau învăţătură rea, adică identic cu cel din limba română. Mai au sha’ar ce înseamnă poarta cetăţii, loc unde se făceau judecăţile iar în română cuvîntul şar este linia dreaptă călăuzitoare sau hotarul dintre proprietăţi. Expresia or tom din textele aramaice are sensul de lumina desăvîrşită dar o găsim pe tăbliţe sub forma domoz tomu ca fiu al crucii strălucitoare iar la emeşi cuvîntul or are sensul de lumină iar tomu are sensul de cruce strălucitoare, perfecţiune. În Cartea lui Eno versiunea etiopiană, soarele apare sub numele de Tomas, ca să lumineze pe toţi pe unde s-a făcut scorneala. Mai au iudeii un fel de rugăciune foarte veche numită alenu dar noi avem aleanu cu sensul de durere sau suferinţă iar în eme-gi avem a-la-an care înseamnă stejar. La români stejarul este arborele sfînt folosit la înmormîntare iar sub el în vechime se ţineau judecăţile. Istoria arată că noi am fost peste 3200 de ani în Galileea şi Palestina dar niciodată ivriţii nu şi-au arătat mutrele obraznice în Carpaţi aşa cum pretind ei acum, iar împrumutul s-a făcut numai în această direcţie.

     Scriitorul latin Lucius Ampelius care a trăit în secolul ll al erei creştine a scris un foarte scurt rezumat al faptelor vrednice de ţinut minte, numit Liber Memorialis, şi în capitolul Vl zice că: ,,Cele mai vrednice popoare din Asia sînt: indienii, serii, perşii, mezii, parţii, arabii, bitinii, frigienii, capadocienii, cilicii, sirii şi licii. În Europa cel mai vestite popoare sînt: sciţii, sarmaţii, germanii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, grecii, italienii, galii şi spaniolii. În Libia popoarele cele mai vestite: etiopienii, maurii, numizii, punii, getulii, garamanţii, nasamonii şi egiptenii”. Textul arată că nebunia iudaică nu o lua nimeni în seamă în secolul ll chiar dacă răcneau că este trimisă de Iahwe, autorul nu-i aminteşte pe ivriţii damblagiţi de atîtea revelaţii, considerîndu-i un popor nevrednic de ţinut minte aşa cum îi judeca şi Caligula cu 100 de ani mai devreme, pentru că nu a adus culturii antice nimic în afară de ură şi viclenie. Pe cînd neamuri vrednice de ţinut minte sînt o mulţime din seminţia cea mare a ariminilor: bitinii, frigienii, sciţii, sarmaţii, dacii, moesii, tracii, macedonenii, panonii, dalmaţii, ilirii, getulii. Prea rău ne-au şonţit istoria, blestemaţii! Nimic nu era mai demn de veneraţie în ochii anticilor decît vechimea originilor iar grecii şi romanii dispreţuiau pe iudei că nu au dat lumii nici valori spirituale nici oameni de vază care să scrie despre ei sau despre alţii. Au dat în schimb urdii de mincinoşi şi ticăloşi care au falsificat istoria culturilor şi civilizaţiilor antice mediteraneene şi cea a geţilor.

     Eusebiu în Istoria bisericească lV,22 spune despre Hegesip că era un iudeu  convertit ce a trăit la începutul secolului lll şi care a prezentat în scrierea sa originile iudeo-creştinismului drept o revoluţie divină în gîndirea omenirii ce s-a răspîndit ca fulgerul pînă la marginile pămîntului. În ll,3 el subliniază că deja în timpul împăratului Tiberiu, adică înainte de anul 37, cînd ajunge împărat Caligula, ,,întreg pămîntul răsuna de glasurile evangheliilor şi ale apostolilor”. Saul/Pavel contrazice lepra satanistă în Faptele apostolilor spunînd că după mai bine de 25 de ani de evanghelizat pămîntul în lung şi în lat, pe la anii 60 el adunase doar cîteva mii de prozeliţi şi aceea toţi zărghiți și numai tăiaţi împrejur, dar la scurt timp l-au abandonat, urîndu-li-se de otrava satanistă. Nu se potrivesc deloc scriiturile mincinoşilor, chiar dacă ei pretind că sînt revelaţii de la Iahwiţă.

     Pe la anul 180 prelatul iudeo-creştin Irineu face selectarea evangheliilor şi le păstrează numai pe cele scrise de iudei. Nimeni nu a reuşit să înţeleagă de ce numai acelea iar celelalte trebuiau interzise. Acum cunoaştem motivul exact al acţiunii iudeo-cretinului şi a clicii lui de lifte şi criminali. 

     În lucrarea Cele cinci cărţi împotriva ereziei scrisă între anii 182-186, în prima carte Irineu scrie despre iudeo-creştinismul din timpul său, de nu va fi o făcătură tîrzie: ,,Biserica, răspîndită aşa cum este ea pînă la hotarele pămîntului, păstrează cu grijă credinţa pe care a primit-o de la apostoli şi de la discipolii lor… Căci oricît de neasemănătoare n-ar fi limbile lumii, puterea tradiţiei este una şi aceeaşi: şi nici frăţiile statornice în Germania nu au crezut altminteri şi nu au transmis vreo altă învăţătură; nici cele din Spania, nici cele ale celţilor, nici cel din Răsărit, nici cele din Egipt, nici cele din Libia, nici cele statornicite în mijlocul lumii...”

     Gogonată rău de tot, dar este una din primele forme de terorism intelectual, de aici înainte el va fi citat ca autoritate de necontestat. De la cîteva mii de întunecaţi în urmă cu o sută de ani, au ajuns în mintea liftei cretine, cîtă frunză şi iarbă în cele patru zări de nu-i mai poate cuprinde pămîntul. De la el s-a îmbolnăvit de cretinism şi iudeo-satanism Tertulian care în Patrologia latina ll luînd textul din Faptele apostolilor 2:9-11, îl falsifică aducîndu-l ,,la zi” astfel: ,,În, precum într-adevăr alt drum general, neamurile îşi pun nădejdea, chiar în Cristos care acum a venit. Care într-adevăr este alt drum al neamurilor ce trag nădejde? Parţi, mezi, elamiţi şi cîţi alţi locuitori ai Mesopotamiei, armeni, frigieni, capadocieni şi cei ce locuiesc în Pont, şi asiatici şi pamfili şi vechii egipteni, şi regiunile africane care sînt dincolo de locuitorii din Cirene şi locuitorii romani, atunci şi în Ierusalimul Iudeei, şi alte neamuri: ca tocmai diferiţii getuli, şi maurii din numeroasele ţinuturi, hispanicii din toate hotarele, (şi diferitele naţii ale galilor, şi Britania unde încă nu s-au aşezat romanii, fiind puşi într-adevăr toţi sub Cristos şi sarmaţii, şi dacii, şi sciţii şi germanii şi să adunăm numeroase neamuri) şi provincialii şi insularii multor nobili ignoranţi, şi pe unde am putea număra mai puţini? Zic în tot felul de locuri numele lui Cristos, care tocmai a venit, pentru a domni; întrucît, precum înainte toate porţile cetăţilor sînt deschise, şi care nici una nu este închisă”. Şi dăi şi luptă, şi dăi şi luptă să nu se-împută! Dar rău de tot s-a împuţit făcătura voastră sataniştilor!

     În Aduersus Iudeos, acelaşi plăsmuitor minte spunînd că sarmaţii, geţii şi sciţii erau creştinaţi, chiar dacă tot el îi spurcă vîrtos ca mari iubitori de Mitra, practicînd o ...erezie creștină! La fel zice şi Eusebiu în Historia eclesiastica lll, 1. Ardă-v-ar para focului de întunecaţi cu minciunile voastre drăceşti!

     În Recunoaşteri clementine, lV, 6 autorul ne spune că pe vremea lui, adică pe la anul 200, creştinii nu aveau lăcaşuri de cult stabile ci se întîlneau în casa unuia dintre ei unde se spuneau rugăciunile şi se săvîrşeau celelalte ritualuri cultice. Dacă toate neamurile pămîntului hăhăiau într-o sminteală către Iahwe, de ce nu aveau şi lăcaşe de cult – temple sau un singur Templu – să-i aducă jertfe după cum scrie la Tora şi cum au lăţit-o într-o gugumănie fără margini nemernicii arătaţi mai sus? Iarăşi nu se leagă deloc minciunile între ele. Din nedumerire ne scoate unul din părinţii plăsmuirii iudeo-cretine, Origenes(185-254) explică în scrierea In Matth. 39 situaţia răspîndirii creştinismului pe la anii 230 astfel: ,,Ce să vorbesc despre britanii şi germanii care sînt lîngă Ocean, sau la barbari, despre daci, sarmaţi şi sciţi, dintre care cei mai mulţi încă n-au auzit cuvîntul Evangheliei dar au să-l audă la sfîrşitul veacului.” Şi au auzit cuvîntul criminal şi odios dar la sfîrşitul mai multor veacuri, însă spus numai prin sabie şi pîrjol chiar dacă nu erau doritori de asemenea otrăvuri, minciuni, grozăvii şi monstruozităţi!

     Tertulian, un adversar crîncen al pretinselor erezii ne lămureşte în Praescriptio adversus Haereticos cam tot pe la anul 200 de ce stăteau iudeo-creştinii călare pe val: ,,Pentru că adevărul învăţăturii Bisericii este dovedit de unitatea şi vechimea sa, iar eroarea ereziilor de diversitatea şi noutatea lor… Pentru că, dacă există vreo erezie mai veche, care să meargă în trecut pînă în epoca apostolică, ea nu are nici o succesiune de episcopi, pentru a păstra continuitatea ca Biserică… Pentru că cele mai vechi erezii au fost condamnate de apostolii înşişi”. Şi plin de hulă, afuriseşte cu mult venin mitraismul/creştinismul arimin că ar fi o erezie din iudeo-cretinism sau ce dracu mai aveau prin căpăţînele lor ticăloase şi tîmpite. Noi ştim că erezia este doctrina particulară născută în sînul unei biserici şi care suferă condamnarea majorităţii pentru încălcarea unor ritualuri sau concepte.

     Dacă iudeo-creştinismul nu era decît un cult particular practicat de cel mult zece sau două zeci de mii de persoane în întregul imperiu roman iar creştinismul arimin/mitraismul era cultul oficial al împăraţilor romani începînd cu Commodus din anul 181 fiind practicat de peste 20 de milioane de persoane, întreb despre ce erezie bolboroseşte turbata liftă? Irineu în catalogul lui de ticăloşii nu trece mitraismul în rîndul ereziilor şi chiar nu-l aminteşte deloc deşi era religia oficială a imperiului roman. Nici un text al iudeo-creştinilor nu suflă o vorbă despre mitraism că ar fi erezie sau religia oficială a imperiului roman cînd ei ca nişte scapeţi se maimuţărea că erau crăcănaţi pînă peste marginile pămîntului.

     Ca jurist de profesie, în Apologeticum Tertulian reproşează conducerii iudeo-creştinilor din Roma şi Cartagina faptul că acceptă situaţia juridică a ilegalităţii lor în raport cu celelalte culte publice din imperiu. Prea multă minciună trebuie să înghiţim din partea acestor gunoaie, adică un cult care nu avea decît un caracter privat fiind practicat de cîteva mii sau poate zece de mii de persoane era stăpîn pe întreg pămîntul! Dar ceilalţi locuitori ai imperiului roman ce meniu religios serveau? Nimeni nu a încercat pînă în prezent să explice această situaţie absurdă pe care Tertulian o prezintă: cum a ajuns ca mitraismul sau creştinismul arimin care era cultul oficial al împăraţilor romani şi al majorităţii populaţie din imperiu să fie considerat de acest gunoi odios, drept erezie a iudeo-cretinismului, cult ce nu avea nici caracter public ci exclusiv unul privat practicat în particular de cete de întunecaţi? Furiosul plăsmuitor de adevăruri sfinte mai condamnă cu vehemenţă poligamia pe care o practicau mulţi creştini cu mare plăcere, tradiţie specifică ivriţilor, la fel avortul şi divorţul care deveniseră a jucărie pentru femei.

     Şi Origene, alt mare crainic al iudeo-cretinismului prezintă aceeaşi stare de fapte pe la anul 240. Atunci îi întreb pe întunecaţii şi încornoraţii cei înveninaţi ce ne tot tăbăcesc capetele cu revelaţiile lor; ale cui erau bisericile din Siria, Palestina şi Galileea din secolul ll care aveau deasupra uşii sculptat crucea cu braţele egale înscrisă în cerc cînd iudeo-creștinismul era numai un cult privat fără drept de a se manifesta public? Ne mai spune în Omilia despre iudeo-creştinii din vremea sa: ,,Într-adevăr, dacă judecăm lucrurile după realitate şi nu după număr, după stări şi nu după mulţimile adunate, vom vedea acum că noi nu sîntem credincioşi”. Mare adevăr i-a scăpat din gură, dacă se judecă lucrurile după realitate nu după ,,revelaţiile” profesioniştilor minciunii, atunci nu putem vorbi de iudeo-cretinism, ci doar de falsificarea unei realităţi care să fie folosită după secole drept unic adevăr chiar și atunci cînd documentele istorice îl desființează!

     Prima biserică ce poate fi datată arheologic cu puţin înainte de anul 256 la Roma este în fapt o construcţie asemănătoare cu casele de locuit din jur, iar primele lăcaşe de cult cu această destinaţie sînt construite în timpul lui Constantin cel Mare, după recunoaşterea iudeo-cretinismului ca cult public în imperiul roman, poveste ticluită în secolul V după ce ei au ajuns stăpînii imperiului.

     Modelul de construcţie religioasă este mitreumul luat din religia geţilor şi nu templul din Ierusalim! În vremea lui Origene, cînd acesta se afla în Palestina după anul 231 şi ulterior în Capadocia, cultul iudeo-cretinilor avea amenajate unele clădiri particulare unde în jurul altarului se adunau episcopul şi clerul său. ,,Slujbele erau zilnice şi lungi. Unii dintre practicanţi nu participau decît în zilele de sărbătoare şi nici atunci întotdeauna. Unii părăseau biserica înainte ca predica să înceapă, iar dacă rămîneau, se adunau în grupuri în celălalt capăt al clădirii, locul necreştinilor şi a celor nebotezaţi, întorcîndu-şi spatele cuvîntului lui Dumnezeu şi ocupîndu-se de clevetiri lumeşti”. Oricît ar fi avut de săltăreaţă mintea marii mincinoşi arătaţi de mine, totuşi nu trebuie să mai înghiţim asemenea porcării cu pretenţii de adevăruri sacre interzise a fi puse în discuţie vreodată, şi nicidecum contestate!

     Pe la mijlocul secolului lll, în imperiul roman erau atîţea iudeo-cretini cît negru sub unghie, dar şi acestora le ardea mintea de trăsnăile ivriţilor farisei şi turbaţi precum cîinelui a linge sare.

     O scrisoare a episcopului Cornellus(251-253) păstrată în Istorie bisericească a lui Eusebiu la Vl,43 ne spune că toată preoţimea romană cuprindea patruzeci şi şase de preoţi, şapte diaconi, şapte subdiaconi, patruzeci şi doi de paracliseri. Dacă Roma şi împrejurimile aveau 46 de preoţi la o populaţie de peste 600000 de persoane, atunci iudeo-creştinismul nu reprezenta aproape nimic din punct de vedere numeric în cultele din imperiul roman şi chiar aceşti fioroşi mincinoşi îşi dau cu stîngul în dreptul cînd se pun pe minţit. Cum iudeo-cretinismul s-a dezvoltat după modelul frăţiilor mozaice care se constituiau din cel puţin 10 capi de familie în care oficia un preot, atunci singuri putem să ne facem o părere corectă despre ce însemna comunitatea iudeo-creştinilor la acea vreme. Preşedintele adunării preoţilor mai era denumit şi episcop începînd cu secolul ll, fiind mai mult o funcţie administrativă şi numai după secolul V ea a primit caracter religios.

     Conciliul roman care adună toată iudeo-creştinătatea pentru a-l condamna pe Novaţian, reunea şaizeci de episcopi. Un conciliu reunit către anii 230 la Cartagina de episcopul Agripinus, grupează şaizeci de episcopi din toată Africa de Nord. Un alt conciliu reunit de Donat grupează nouăzeci de episcopi iar cel reunit de Ciprian în anul 256 are acelaşi număr de episcopi. Informaţiile de mai sus vin numai din surse iudeo-creştine şi cred că sînt la fel de false ca toate celelalte pentru a arăta timpurilor ce va să vină că ei erau peste tot şi alt cult nu exista în imperiul roman!

     În acele vremuri, funcţia de episcop era una publică putînd fi ocupate şi de persoane de altă religie şi prevedea administrarea bunurilor unei frăţii iudeo-creştine. Importanţa lor în viaţa imperiului la mijlocul secolului lll, este nesemnificativă în raport cu pretenţiile trîmbiţate mai sus şi preluate de toţi gorniştii care s-au alăturat de-a lungul timpului cioporului de plăsmuitori întunecaţi. Curentul iudeo-elenist din Alexandria a dat în secolul lll Cîntarea cîntărilor şi Ecleziastul făcături ce au fost preluate ca revelaţii în ambele culte şi au influenţat puternic atît creştinismul iahwist cît şi teocraţia mozaică.

     Şi totuşi, adevărul despre istoria bisericii creştine se bazează numai pe minciunile acestor tartori aşa cum le-am arătat mai sus. Că situaţia este chiar aşa am să dau gîndurile lui Jean Danielou, autorul lucrării Biserica primară, apărută în limba franceză în anul 1978 şi la noi în anul 2008, care la pagina 8 îşi exprimă propria credinţă în adevărul istoric astfel: ,,La fel se prezintă cazul istoricilor Bisericii ce doresc să facă abstracţie de dimensiunea divină a acesteia. Asupra acestui punct, mărturia Faptelor apostolilor este capitală. Ele ne prezintă creaţia Bisericii ca un eveniment al istoriei sfinte. Nu există nici un motiv să punem la îndoială această mărturie”. Numai dacă eşti nebun sau canalie!

     După ce ariminul din Tracia Septimius Severus(192-211) a ajuns împărat la Roma, în rîndurile iudeo-creştinilor a reizbucnit iarăşi palalaia mesianismului iudaic şi a apocalipsei milenariste care stătea după deal gata să pape toate neamurile netăiate împrejur, ba şi pe cei din clocitoarea lui Iahwe care s-au dat cu Neamurile. Împăratul ca mare preot al cultului mitraic, fiind meseriaş în mînuit spada şi scutul le-a pus-o zurbagiilor în bot cu un edict în anul 197 prin care îi poftea să stea blînd altfel îi linişteşte el pe vecie. Atît le-a trebuit înfierbîntaţilor, au pornit fără zăbavă la martiraje puhoi după cum scriu cărţile lor mincinoase. Chiar şi pe cei prinşi cu hoţia şi executaţi, i-au trecut în rîndul celor iubiţi de Iahwe. Noi care am trăit în mizeria bolșevic-leninistă timp de 45 de ani, ştim că aceste gunoaie au avut aceleaşi practici ticăloase pentru a-şi dovedi chemarea lor mesianică. Pe iudeo-creştinii care erau soldaţi îi îndeamnă să nu mai lupte la ordinele superiorilor pentru că ei apără doar credinţa lor nu şi graniţele imperiului, să nu mai plătească taxa pentru întreținerea templelor cultelor recunoscute oficial, cam așa cum făceau mozaicii în România anilor 1918-1945.

     Neofiţii care au fost botezaţi şi devin ostaşi, sînt excluşi din frăţia lor. Iudeo-creştinismul devine chiar agresiv – atît cît puteau cele cîteva mii de fanatici – faţă de religia mitraică ce ajunsese să fie practicată de toată armata, funcţionărimea şi o mare parte a populaţiei. Şi pentru că puţinii gurişti iudeo-creştini nu erau aşa bărbătoşi să înfrunte tăişul săbiei, unii s-au dus în deşert să-l aştepte pe Iahwe, iar alţii stăteau cu ochii beliţi în stele să vadă cum coboară Judecata de Apoi să-i tragă la judeţ pe toţi cei care nu erau scărpinaţi între coarne de Satana.

      În anul 202 împăratul Severus mai emite un edict prin care le interzice iudeo-creştinilor cît şi mozaicilor să facă prozeliţi şi să îşi desfăşoare serbările în public, pentru că aceştia îndemnau la refuzul serviciului militar. Edictul imperial nu-i viza pe gnostici, dar nici pe creştinii netăiaţi împrejur, adică cei proveniţi din rîndurile Neamurilor, ci numai şărpăria iahwistă care dorea prin răzmerită să pună mîna pe putere în imperiul roman. În aceeaşi perioadă la Roma se pare că exista un cimitir, administrat de Calist(217-222) pe cînd era diaconul lui Zefirin şi care va deveni episcop al oraşului după moarte acestuia. Zefirin a murit în anul 217 şi a fost înhumat într-un mormînt de suprafaţă, deci practica catacombelor – inclusiv al mormîntului apostolului Petru – a apărut după această dată! Şi iarăşi este povestea deocheată de Satana!

     Maximin Tracul(235-238) după ce ajunge împărat, atacă clasa conducătoare din Roma pentru corupţie şi conspiraţie împotriva sa şi a statului roman unde îl include şi pe episcopul iudeo-creştin al oraşului. Dar conspiratorii de toate religiile şi-au dat mîna şi l-au trimis la cele veşnice pe vajnicul trac, fiindcă le pusese numai gînduri rele și scuturări vîrtoase la pungă.

     Împăratul Filip Arabul(244-249) i-a înțeles pe iudeo-creștinii ce practicau schisma fariseică iar istoricul Eusebiu din Cezareea – recunoscut ca istoric oficial al iudeo-creștinismului - scrie despre el în Istoria Bisericească Vl, 34  că a fost primul împărat apărător al acestui cult și nu a greșit deloc. Dar asta nu se împacă deloc cu povestea zumzăită astăzi de către toți iudeo-creștinii care spun că părintele istoric al religiei lor este împăratul get Constantin cel Mare după anii 325! Fiind de neam arab, fiul unui șeic din Siria, împăratul imperiului roman a încercat să-și urce neamul pe treptele Romei deși ele erau ocupate de arimini de peste 150 de ani. A scos din palatul imperial cultul lui Mitra/Sarmis înlocuindu-l cu cel al lui Hypsistos mult iubit de o parte dintre ivriți dar și de unii greci cu mințile rătăcite rău sau poate numai interesul lor neghiob îi făcea să se lingușească pe lîngă frăția întunecaților.

     Fiindcă își iubeau neamul dar și prietenii ivriți, el construiește la Dumeir în baștina arabă, la 40 km N-E de Damasc un templu închinat lui Hipsystos, cuvînt care în limba koine vorbită atunci de greci însemna ,,Cel Prea Înalt” sau ,,Cel mai mare”, divinitatea fiind consemnată în artefactele secolelor ll î.e.n. și lV al erei noastre, adică taman perioada cînd se clocea fariseismul falic-satanist și de unde și-a luat drăcescul zbor iudeo-creștimnismul la sfîrșitul secolului lV ca religie oficială în imperiul roman. Lăcașul de cult este nu departe de Palmyra, care nu peste mulți ani va deveni capitala imperiului arabo-ivrit desprinzîndu-se din imperiul roman cu mai bine de un sfert din teritoriu. În varianta koine a Torei și Talmudului cuvîntul Hypsistos apare de peste 50 de ori dar ca titlu pentru Iahwe sau asociat cu acesta, adică ce a scris Eusebiu din Cezareea despre împărat este chiar adevărat dar numai pentru iudeo-creștini. În Palmyra exista o puternică colonie de ivriți care se închinau lui Hypsistos, iar la Petra ei erau majoritari la fel și jupînul cel nou care doreau să-l servească tuturor vorbitorilor de koine. Aici Întunecimea Sa, ori Talpa Iadului ca să nu uite zburdalnicii ivriți cu ce se maimuțăreau, era cinstit sub forma unui stîlp din piatră înalt și rotund pe care îl numeau tot Hypsistos, dar alte informații lipsesc despre semnificația lui, însă ne ajută descoperirea din Delos să înțelegem ce gusturi religioase aveau ei în acele vremuri și mai ales ne luminează pe deplin descoperirea cea de la Kuntillet Ajrud.

     Tot în timpul acestui împărat a avut loc în anul 246 un Conciliu al iudeo-creștinilor ținut la Bostra în provincia Arabia cu capitala la Petra locul atît de drag ivriților, situată la o azvîrlitură de băț de Qodesh, Kedesh sau Kadesh locul locul sacru al religiei lor unde Talpa Iadului și-a scos în lume fiorosul legămînt. Un alt conclav ținut tot în același lor se va repeta în anul 247, adunările fiind organizate împotriva lui Beryllus, un episcop local ce susținea că sufletul moare odată cu trupul și va reînvia la judecata de apoi tot odată cu trupul. Conceptul este identic cu unele afirmații din Vechiul Legămînt dar specifice numai Talmudului și privesc existența omului pe pămînt, fiind însă în contradicție cu cel iudeo-creștin ceea ce a făcut ca Origene considerat cel mai mare cărturar al lor, să ia parte la aceste adunări cu gînd de a combate dogma. Trebuie să precizez că Origene i-a scris atît împăratului cît și soției acestuia ceva scrisorele de Doamne ajută pentru tagma lor! Legat de acest cult, mai amintesc aici că a fost descoperită o monedă în anticul Neapolis din Palestina, azi Nablus – datată pentru secolul lll al erei noastre – care are pe una din fețe un falus cu un fel de trepte ce se ridică semeț pînă în triunghiul acoperișului unui templu asemănător cu cel construit de Filip Arabul. Dar triunghiul isoscel sau echilateral era simbolul Tatălui Ceresc din religia geților, iar prin asta leprele ivrite doreau să arate că înțelepciunea venită de la Ziditor este ieșită în fapt din ,,legămîntul” lui Iahwe căruia ei îi ziceau în limba koine și Hypsistos, tot așa cum îi porcăiau pe greci că toată înțelepciunea lui Platon vine din scrierile lui Moșe al lor. Pe fața monedei unde este portretul unui bărbat care privește spre dreapta, în spatele capului este cuvîntul ,,antωninoc” scris cu alfabet get. În secolul lll moneda numită convențional ,,antoninianus” a fost folosită la început cu o valoare de 2 dinari. Ea a fost introdusă de împăratul Caracala la începutul anului 215, fiind din argint similară cu denarul dart ceva mai mare şi prezenta împăratul purtând o coroană cu raze, indicând că acesta a fost evaluat la de două ori mai mult. Cu timpul ele au ajuns să fie tot mai mici pierzînd din valoare apoi s-au turnat numai din bronz, iar la sfîrșitul secolului au fost interzise. Pe partea unde apare mărețul ,,legămînt” este scris în cerc tot cu alfabet get următorul text în limba latină așa cum o știau sirienii: ΦΑNEAE(fanum: sanctuar, lăcaș sfînt, templu) ΠΟΛ(oraș în greacă sau înger în rumună) CΨC CYRIA(provincia romană unde s-a bătut moneda) CYΛA(Șila: Mîntuitorul ivriților menționat în Vechiul Testament) OCY(os: gură, intrare, glas, mutră, față). Propoziția trebuie citită astfel: fața/intrarea în sanctuarul îngerului Șila din Syria. Literele CΨC nu am reușit să le înțeleg. Pentru comparație, am pus și o monedă din timpul lui Filip Arabul bătură în provincia Dacia dar scrisă numai cu alfabet latin ca să se știe peste timp ce gusturi aveau și alte neamuri din imperiul roman. În continuare voi veni și cu alte dovezi să arăt cum ne-au batjocorit religia strămoșească sataniștii ivriți, apoi sataniștii iudeo-cretini. Mare mîrșăvie și chiar mai mare făcătura!

     Filip Arabul își încheie domnia datorită revoltei soldățimii arimine din armatele romane în mai 249 , care văzîndu-și batjocorite simbolurile sacre ale creștinismului arimin de către ivriți, o parte dintre greci și chiar de către împărat, odată s-a zvîrcolit  apa sfîntă a Istrului și pe loc l-au proclamat la Viminacium pe generalul get Decius ca împărat, poftindu-l pe cel de la Roma să vină să le ceară socoteală pentru cutezanță sau vor merge ei să-și spună păsul. Împreună cu cel pe care l-au uns să le fie căpetenie, fioroșii arimini din toate provinciile unde își aveau sălaș neamurile lor, se îndreaptă spre Roma pentru a-și urca alesul pe tron. Filip Arabul cu oștirea lui de semiți pîrliți și alți năimiți să păzească falusul jupînului Hypsistos le-au ieșit înainte la Verona și în bătălia din septembrie 249 Întunecimea Sa își lasă de izbeliște și prigonire – atunci încă nu se născocise holocaustul – cinul întunecaților feciorași rămînînd zălog pămîntului mulți dintre ei printre care și fața împărătească.

     La începutul anului 250 după atîta mîl satanist ce se revărsase peste imperiul roman, împăratul Decius pretinde tuturor cetăţenilor participarea la un sacrificiu general de purificare și pentru cinstirea divinităților protectoare ai statului. Iudeo-creştinilor li se cerea să ardă puţină tămîie pe altarele divinităților recunoscute pentru a dovedi loialitatea faţă de imperiu şi împărat, primind în schimb un certificat în acest sens. O parte dintre ei s-au dat lumea dar unii mai scorţoşi s-au opus şi au fost expulzaţi în Crimeea, numărul lor ridicîndu-se la opt mii. Prea puţini pentru un imperiu atît de mare şi mai ales pentru pretenţiile lor de dominare a întregului pământ.

     Valerian îi ia la bîză pe iudeo-creştini în anul 257 cum ne spune Eusebiu în Istoria bisericească la Vll,10, la îndemnul ministrului de finanţe Macrian care era un important membru al confreriei păgîne din Egipt după zisa autorului cărţii. Dar acelaşi autor, citîndu-l pe Dionisie spune la Vll,10, 4 că era ,,arhisinagogarh al magicienilor din Egipt”, adică un egiptean. Informaţia este falsă şi tendenţioasă pentru a ascunde originea adevărată a lui Macrian. Imperiul se găsea într-o situaţie financiară dezastruoasă iar împăratul Valerian avea nevoie de bani pentru armată şi funcţionărime, aşa că a căutat şi pus în fruntea finanţelor imperiului un om care ştia să mînuiască banii şi mai ales să aibă legături strînse cu asociaţiile de cămătari care strîngeau impozitele din imperiu. Iar mozaicii erau în acea epocă cei mai mari cămătari ai imperiului roman, deci el nu putea fi decît ivrit. Dar mai este şi contradicţia gravă că mozaicii acceptau să le controleze sinagogile un netăiat împrejur. Şi iarăşi nu se leagă gugumăniile deloc.

     Faptul că fiii lui care erau generali în armata lui Valerian ce se lupta cu perşii, s-au proclamat împăraţi după ce comandantul lor a ajuns în captivitate persană, făcea parte din planul şărpăriei iahviste de a pune mîna pe imperiu. Evenimentele ce au urmat în regatul Palmyrei dovedesc din plin aceste intenţii.

     Printr-un edict din anul 257, împăratul interzice orice manifestare privată a cultului iudeo-creştin, întîlnirile în cimitire şi îi obligă să aducă sacrificii în ritualul cultelor imperiale. În anul 258 printr-un alt edict ordonă execuţia preoţilor care refuză să aducă sacrificii cultelor imperiale şi confiscarea averii acestora precum şi a membrilor frăţiei. În anul 260, Valerian este făcut prizonier de către perşi iar generalii Quientus şi Macrianus fiii lui Macrian se proclamă împăraţi la Emesa dar primul este ucis la de Odaenath prinţul Palmyrei şi soţul Zenobiei în Orient iar celălalt este ucis în Tracia de către trupele lui Gallienus. Odaenath cucereşte şi Egiptul refuzînd să-l recunoască pe Gallienus ca împărat. Gallienus reuşeşte să restabilească ordinea în partea din imperiul care i-a mai rămas sub controlul lui, adică Italia şi Grecia. Acesta dă un edict prin care iudeo-creştinilor li se restituie clădirile pentru cult şi cimitirele. În anul 267 Odaenath moare iar Zenobia devine regină şi sprijină pe faţă pe mozaicii care doreau să-şi clădească o frăţie statală cum scrie la carte, adică la Tora, şi pe episcopul iudeo-creştin Pavel al Antiohiei care a fost excomunicat în anii 264 şi 268 de către colegii lui dar a rămas neclintit pe poziţie.

     În anul 272 împăratul get Aurelian cucereşte Palmyra şi pune capăt visurilor de mărire ale iudeo-creştinilor şi mozaicilor ce credeau că au înfăptuit imperiul Vîrstei de Aur aşa cum scrie la Tora şi prin alte părţi la fel de întunecate venite toate din Veacul Răzbunării. Episcopul Pavel al Ierusalimului a fost acuzat de Eusebiu din Cezareea că îşi crease o gardă de corp din soldaţi şi prin viclenie îşi adunase o avere uriaşă. Şi Ciprian al Cartaginei pe la 250 spunea despre episcopi că au devenit intendenţi de mari averi. Pe la anul 340 bisericile din Orient contestă rolul conducător al episcopului Romei pe care îl revendica în dauna celorlalţi.

     Împăratul Valens(364-379) a reprimat toate mofturile oligarhiei imperiale şi a ţinut la colţ iudeo-creştinismul care vroia să se suie cel mai sus. Imperiul era într-o fază de declin major şi venirea pe tron a împăratului Teodosiu de origine spaniolă în anul 379 s-a făcut numai prin satisfacerea cererilor oligarhiei imperiale romane  şi a Militia Cristi care au condiţionat sprijinul lor pentru împărat, de impunerea iudeo-creştinismului ca religie oficială şi interzicerea tuturor celorlalte culte, fiind vizat în primul rînd creștinismul arimin sau mitraismul. Ei au văzut în iudeo-creştinism dovada că sclavia este o realitate divină iar statul sclavagist este o creaţie a lui Dumnezeu şi orice revoltă împotriva ordinii sociale este făcută de fapt împotriva Creatorului.

     Să privim puţin şi asupra grupurilor de zeloţi care au scăpat de la măcelul din anul 70 şi s-au pripăşit prin ceva unghere uitate de iscoadele stăpînirii romanilor dar şi cei care s-au numit iudeo-creştini de diferite curente.

     Cerint a fost un iudeu din Alexandria care a venit în Palestina să pună umărul şi el la fel ca şi Apolo cu ceva timp înainte, la marea plăsmuire fiind precursorul sectei ebioniţilor, erezie ieşită din fariseism şi care nu a avut nimic cu ceea ce s-a numit mai tîrziu iudeo-creştinism. El a fost contemporan cu apostolii iar frăţia pe care a condus-o a supravieţuit pînă către începutul secolului lll. Considera, ca un bun iudeu, că mozaismul este imperfect dar nu rău iar dogma lui a venit să îndrepte tocmai aceste imperfecţiuni. Susţinea că lumea materială este făcută nu de Dumne zeu ci de o putere separată de acesta şi pe care îl ignoră, zicere care se găseşte în textele esenilor peste care el devenise capelmaistru, aduce cu religia bogomililor dar se găseşte şi în mitologia noastră.

     Elxai, alt iudeu din Palestina, a trăit în timpul împăratului Traian şi datorită culturii lui a ajuns conducătorul sectei ebioniţilor, care avea două ramuri; ale nazareenilor şi osenilor. Zeloţii scăpaţi de săbiile romanilor pe care scrierile mincinoase îi numesc iudeo-creştini, se mai găsesc după căderea Ierusalimului din anul 70, în micile comunităţi ale ebioniţilor şi elkaiţilor dar ei vor dispărea complet pînă la mijlocul secolului ll. Elkaiţii respingeau jertfele la templul din Ierusalim şi pe preoţii lui dar credeau într-un trimis ceresc pentru salvarea omenirii de la pieire, în îngeri şi draci. Epifaniu în Panarion XlX, îi consideră pe oseni că au fost la început eseni: ,,Aceştia sînt iudei ca şi cei ce urmează ereziile menţionate mai înainte şi ei falsifică grav sensul Scripturilor.” Textele descoperite de Ieronim pe la anii 370 la aceşti oseni sau eseni cum i-a cunoscut el în Palestina, nu au nici o legătură cu scrierile iudeilor sau cu năravurile acestora.

     Iudeii îi numeau nazareeni pe sectanţii ivriţi desprinşi din mozaism şi care respectau în mare tradiţiile vechii lor religii. În unele scrieri nazareenii şi ebioniţii sînt consideraţi ca o singură erezie ce a avut centrul la Pella, la est de Iordan. Hipolit spune în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 că sectele ofite din Palestina erau în număr de patru: naaseenii, peraţii, setienii şi discipolii unui anume Iustin, dar toţi aveau şarpele ca o figură principală a cultului lor. Naaseenii, şi-ar fi derivat numele de la cuvîntul ivrit nahash care înseamnă şarpe, dar îşi mai spuneau şi gnostici pentru că numai ei înţelegeau adevăratele profunzimi ale cunoaşterii. Mai spune despre aceştia că îşi bazau dogma pe idei luate din filozofia greacă şi de la cei care propovăduiau misterele, adică din cultul cabirilor sau religia geţilor ca să înțelegem noi cum vine învîrtitura. După cum se vede, hoţia încă nu devenise o taină sacră iar iudeo-creştinismul nu avea nici puchi la ochi! La această sectă, şarpele era simbolul cunoaşterii adevărate prin intermediul căruia prima pereche de oameni s-a ridicat la cunoaşterea esenţei unor fiinţe mai înalte decît creatorul lor(na: a dărui, a oferi + aseni: suflete purificate, vindecători, înţelepţi). Ei condamnau scrierile iudeilor ca fiind izvorul răului absolut iar pe Iahwe îl ţineau de Satana ca autor al tuturor relelor de pe pămînt. Şi în scrierile esenilor de la Qumran sau de la Vatican se spune acelaşi lucru despre căpetenia frăţiei lui Israel.

     Osenii, amintiţi mai sus erau de fapt esenii pe care iudeii s-au chinuit în draci să-i facă dispăruţi din istorie iar informaţiile din antichitate spun că trăiau în regiunea Mării Moarte, însă prin minciună se poate născoci orice istorie. Amintirea înţelepţilor geţi –eseni sau aseni – o găsim şi la slavii de răsărit prin ovseni şi useni, cuvinte care aduc turbarea în minţile întunecaţilor. Origene spunea despre Elxai că a respins o parte a scrierilor mozaice din Vechiul Legămînt precum şi pe cele ale lui Şaul. Ei au pus stăpînire pe centrul de la Qumran ca să poată distruge scrierile sacre ale geţilor aşa cum ne spune după aproape 100 de ani iudeul Hegesip că trebuie făcut cu toate manuscrisele care nu aparţin mozaismului și iudeo-creștinismului; căptuşite, prăjite sau dosite!

     Carpocrate şi fiul său Epifanie şi-au dezvoltat doctrina în timpul domniei lui Hadrian, trăind în partea a doua a secolului l şi prima parte a secolului ll. Ei susţin ideile gnostice şi afirmă despre scrierile iudeilor şi pretenţia smintită că numai ivriţii au avut parte de învăţătura divină, că toate sînt o minciună plină de ură şi nu merită decît dispreţ. Spuneau despre Isus că a fost un simplu om născut ca toţi ceilalţi oameni, ba chiar că puterea divină ce i-a fost conferită nu a fost altceva decît ceea ce poate fi dobîndit într-o măsură şi mai mare de alţi oameni. Carpocraţii l-au cinstit alături de cei mai mari învăţaţi ai omenirii, aşezîndu-i numele alături de cele ale lui Pitagora, Platon, Aristotel şi alţii.

     Informaţiile venite de la aceşti gnostici sînt uluitoare şi identice cu cele de pe tăbliţele de plumb iar cultul lor nu putea fi decît o variantă ,,grecizată” a religiei geţilor. Că acesta este adevărul istoric, o scrie şi Saul plin de groază că făcătura lor drăcească era cunoscută în lume şi demascată cum găsim în A doua epistolă a lui Ioan 1,7: ,,Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Cristos vine în trup.” Da de unde jupîne amăgitor şi scornitor, noi urmaşii lui Iosius cel adevărat avem un proverb care spune că hoţul strigă totdeauna hoţii!

     Îndrăcitul Irineu care a scris despre ei, i-a acuzat de cele mai infame practici sexuale şi hedoniste chiar dacă Tora este plină de asemenea blăstămăţii, considerîndu-i întruchiparea răului pe pământ şi nici nu se putea altfel pentru întunecata secătură, cît timp Carpocrate le rupea gîtul cu minciunile lor mozaice spunînd despre Iisus adevărul iar Hristos era demascat ca o născocire mozaică aşa cum susţineau şi mandeenii. Teozofia gnostică dezvoltată pe baza religiei geţilor ca o adaptare a acestui cult la lumea elenistică, era deja conturată la începutul secolului ll şi avea frăţii în marile oraşe ale imperiului roman, ori la acea dată Tora încă nu era tradusă în greacă, deci nu putem vorbi de o filozofie iudeo-creştină care va apărea după anul 200! Şi atunci cum rămîne cu acuza liftei Irineu de pe la anii 187, care pretinde că gnosticismul era o erezie din iudeo-creştinism?

     Valentinus(cca. 100-170), originar din Egipt, a trăit la Roma între anii 140-160 cînd a candidat la funcţia de episcop dar i-au lipsit cîteva voturi pentru a fi ales, după care se retrage în insula Cipru. A fost cel mai strălucit reprezentant al gnosticismului egiptean iar concepţiile teologice propovăduite de el sînt foarte asemănătoare cu cele ale geţilor sau ale terapeuţilor pe care sigur i-a cunoscut. Contemporanii lui l-au considerat cel mai bun teolog al vremii.

     Marcion a trăit pe la mijlocul secolului ll şi a privit iudeo-creştinismul ca fiind ireconciliabil cu mozaismul, manifestîndu-şi ostilitatea faţă de legea moziacă în toate modurile posibile, atît în învăţătură cît şi în practică. A propovăduit şi el un curent gnostic la Roma cam în aceeaşi perioadă cu Valentinus, apoi s-a despărţit de frăţia iudeilor şi neamurilor revenind în Asia Mică. Încă o dovadă că gnosticismul s-a fundamentat ca teologie înaintea iudeo-creştinismului şi nu avea cum să fie erezia acestuia, făcătură ce aparţine liftelor sataniste în frunte cu Irineu.

     Lucrarea Omiliile clementine, după afirmaţiile lui Tertulian, a fost scrisă de Clement, episcopul Romei investit cu această funcţie chiar de către apostolul Petru. Dar studiile contemporane situează aceste scrieri în jurul anilor 160 sau mai tîrziu. Textul sugerează că este o confruntare de idei între două şcoli gnostice, dar în realitate este între ebioniţii ivriţi din Roma şi gnosticii lui Marcion care negau orice valoare religioasă sau filozofică a scrierilor mozaice precum şi a unei mari părţi din Evanghelii. Faptul că autorul scrierilor este investit de către apostolul Petru la conducerea episcopiei Romei, ar sugera că această frăţie a ivriţilor dorea să-şi păstreze primatul asupra iudeo-creştinilor din sînul Neamurilor apăruţi mai tîrziu în imperiul roman, fenomen petrecut către mijlocul secolului ll după ce a fost tradusă Tora în limba greacă iar conducătorii frăţiei romane nu au mai fost de neam ivrit.

     Meliton, episcop de Sardes, spune pe la anul 176 că filozofia creştină a venit de la barbari şi s-a răspîndit în imperiul roman. Această mărturie nimiceşte toate gugumăniile mozaicilor şi ale iudeo-creştinilor privind apariţia religiei lor înaintea gnosticismului şi a creştinismului arimin/mitraismului.

     Celsus spune pe la anul 177 că iudeo-creştinismul este o erezie mozaică ce înşiruie nişte mituri bune de ascultat de către femeile bătrîne. Afirmaţia filozofului grec ce a trăit la Alexandria şi a cunoscut ,,la sursă” făcăturile mozaicilor, este susţinută chiar de către unele fragmente din Tora şi Talmud pe care ivriţii susţin că le-au primit plocon de la Iahwe. În Epistola lui Şaul/Pavel către Tit, autorul spune despre scrierile iudeilor la 1,14: ,,Să nu se ţină de basme ale mozaicilor şi de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.” Nu ne îndoim că Celsus chiar a citit acest pasaj. Dar povestea la ivriţi este veche, de prin secolele Vlll î.e.n. şi vine pînă la Filon şi mai tîrziu. În Mica 3,5, Ieremia: 13,6, 13,8, 23,15 şi 23,26, Ezechiel la 13,3, 13,4, 13,17, 13,19, adică numai sfinte scrisorele de neprihănire sufletească, ne spun că proorocirile sînt nişte minciuni şi înşelătorii pentru a rătăci minţile şi inimile oamenilor, făcute de lichele care vreau să trăiască din minciună şi viclenie pe spinarea poporului.

     Irineu, episcop de Lyon, pe la anul 187 reţine pentru Noul Legămînt numai textele fariseilor mozaici, deşi la acea vreme erau cunoscute cca 35 de evanghelii! Prin această faptă el recunoaşte explicit în faţa istoriei că afirmaţiile lui Celsius şi Suetoniu sînt veridice şi corecte adică ivriţii prin aceste scrieri au pus la cale o mare conspiraţie împotriva Neamurilor dar goimii cap de lut din imperiu roman au fost aşa de bine ,,aburiţi” de către mincinoşii farisei, că nu au înţeles ce li se coace!

     Deci, iudeo-creştinii pînă la anii 187 nu aveau o scriere teologică a lor proprie iar iudaizarea ,,filozofiei creştine venită de la barbari” s-a făcut la cîteva zeci de ani după această dată, dar procesul a început în șărpăria de la Qumran după anul 26 și a mers pînă în anul 66. Ivriţii au urmărit iudaizarea religie geţilor prin impunerea Torei peste cultul creştinismului arimin, tot aşa cum au făcut cu filozofia lui Pitagora şi Platon despre care pretindeau că îşi are izvoarele în această plăsmuire satanistă. Centrele lor de izvodiri drăceşti erau Alexandria, Roma şi Cartagena iar de la începutul secolului lll a fost o scurtă perioadă de timp şi Palmyra unde s-au dat rău în stambă şi simpatrioţii greci.

     Pentru a dovedi această afirmaţie, vin cu Faptele apostolilor scrise de Şaul, care după ce este scos de la popreală din Ierusalim şi trimis spre judecare la Roma, se justifică în faţa rabinilor şi fariseilor din acest oraş spunînd la 28,17: ,,Fraţilor, fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim şi de acolo am fost dat în mîinile romanilor.” Să fie clar pentru oricine spusa lui Şaul, iudeo-creştinismul pe care pretindea el că îl propovăduieşte şi mozaismul părinţilor lui, sînt forme de cult identice dar spuse de voci cu tonuri diferite însă cîntînd aceeași melodie. Şi Clement alexandrinul este convins de acest adevăr istoric atunci cînd foloseşte în scrierile sale expresia ,,verus Israel.” Situaţia a fost întocmai cea descrisă de Şaul, pînă pe la mijlocul secolului ll al erei noastre, cînd pe lîngă haburôth Israel, frăţiile ivriţilor care s-au desprins din fariseism, apărînd în documentele vremii ca ebioniţi şi elkaiţi, veneau fel de fel de gură-cască dintre Neamuri. După traducerea Torei în limba greacă de către Aquila pe la anii 130, Neamurile nu s-au mai uitat în ograda acestor ,,săraci”, organizîndu-se vîrtos chiar ei în ,,verus Israel”, cum avea să scrie făcătorul de plăsmuiri Clement după vreo 50 de ani, dar aceste frăţii avînd reguli şi credinţe total diferite de cele ale fariseilor mozaici.

     Dacă am băga acest adevăr în întunecimile Vaticanului, o explozie uriaşă ar acoperi pămîntul iar în urmă ar rămîne numai fum, pucioasă şi cenuşă.

     În schimb textele antice chiar de la începutul secolului ll amintesc, în special în Asia mai multe secte care au fost numite cu termenul general de gnostici. Creştinii neamurilor au luat cu toptanul toate ritualurile lor din cultul getic, atunci religie de stat în imperiul roman, spunînd că lor li s-a crăcănat inteligenţa către asemenea culmi ale subţirimilor mentale şi au dat buzna cu ele în plină zi fudulindu-se ca nişte fiinţe cu minţile rătăcite. Unii le-au adaptat după mintea lor siriacă alţii le-au grecizat de să nu le mai ştie nimeni originea, dar toţi se făleau că în grădina lor a ieşit acest lăstar de înţelepciune nemaiauzită.

     În fapt aceştia au luat exemplul ivriţilor, şi pe religia geţilor şi-au tras şi ei de o religie cu particularităţile fiecărui iluminat. Dar toate aveau cîteva puncte comune: nu acceptau Vechiul Legămînt ca scriere teologică considerînd-o o lucrare a Satanei, nu practicau nici un obicei legat de tradiţiile mozaice, aveau propriile concepţii despre Iisus şi natura lui. Ei făceau exact ce a făcut Filon din Alexandria, peste religia geţilor au urmărit să aşeze filozofia greacă, ajustînd teologia arimină în corsetul limbajului filozofic grec. Gnosticismul a fost răspîndit mai mult în Orient pentru că în Occident episcopii Romei au stat cu ochii şi parul pe ei pînă i-au stîrpît pe la începutul secolului lll.

     În creştinism, după o perioadă de iniţiere urma botezul care consta într-o scufundare în apă de izvor, repetată de trei ori cu scopul de a fi iertat de păcate, acest ritual face referire mereu la apa vie ca cea mai puternică formă de purificare. Se face o ungere cu ulei sfinţit iar pe frunte și pe mîna dreaptă se face semnul crucii cu acest ulei ca simbol al coborîrii puterii Duhului Sfînt asupra convertitului. Primeau un veşmînt alb, ca simbol al purificării şi renaşterii în cunoaşterea divină, iar în unele locuri din Siria li se punea pe cap o coroniţă de ramuri cu frunze. Ritualul este furat aşa cum arată scrierile vechi de la eseni şi mitraici, adică religia geţilor cum o practicau atîtea popoare în imperiul roman la acea vreme. Urma o masă unde se consuma pîine sfinţită făcută cu semnul crucii deasupra şi vin la care în unele regiuni se mai adăuga lapte, apă vie şi miere.

     După trecerea botezului, iniţiatul era admis în comunitate, frăţie sau biserică fiind obligat să participe la adunările de duminică, cum spune şi Filon despre esenii din Egipt unde şi el s-a iniţiat în tainele cele mari şi unde se citeau Scripturile şi se comenta de către preot pentru novici. Iar Origene, cum am arătat mai sus, recunoştea plin de supărare ce audienţă aveau la ei mesagerii Satanei cu gugumăniile de care se ruşinau cînd le spuneau celor prezenţi. În timpul lui Clement, în liturghiile scrise de acesta, euharistia nu se deosebeşte de agapă iar botezul copiilor nu este o regulă pentru cei ce fac parte din frăţia iudeo-cretină.

     O dată foarte importantă a iudeo-creştinismului a fost pe la mijlocul secolului ll cînd gnosticului Valentin iau lipsit cîteva voturi ca să ocupe funcţia de episcop al Romei. Dacă ar fi reuşit în acţiunea lui şi ar fi îndepărtat şărpăria ivriţilor ce colcăia în cuibarul Satanei din Roma, iar de atunci nu s-ar mai fi vorbit niciodată de Tora şi Talmud ci numai de Biblia ca scriere sacră a creştinismului arimin, mitraismului sau ariminismului iar mozaicii cu toate revelaţiile lor îndrăcite sigur erau dispăruţi acum din istorie atît ca cultură cît şi ca neam.

     Dar ce nu le-a mers ivriţilor în făcătura fariseilor zeloţi, au dus mai departe grecii şi romanii în ura lor fără margini împotriva culturii şi istoriei geţilor, prin iudeo-creştinism.

     Montanus, a fost un gnostic frigian care pretindea că a primit darul profeţiei. Data începerii mişcării montaniste este incertă dar sigur după mijlocul secolului ll iar către 175 aceasta a cuprins toată Asia răspîndindu-se şi la Roma. Aici îl va întîlni Tertulian în anul 207 care i se va alătura. Doctrina spune că viaţa trebuie trăită în cumpătare, fără lux şi lăcomie după bunuri pămînteşti. La răspîndirea credinţei participă multe femei care pretind că au vedenii despre viitorul lumii. Lumea va fi reclădită din nou pe aceste concepte şi va dăinui o mie de ani. Montanişti spun că Paraclet – duhul Sfînt – a venit pe pământ odată cu fondatorul Montanus. Dar cuvîntul şmecheraşului gnostic este format din două cuvinte neaoş mioritice; para cu sens de flacără mare şi strălucitoare şi clet cu sensul de cameră, adică într-o tălmăcire mai de-a zilei se poate spune flacăra sau lumina din cameră. Iar Filon cînd a scris despre esenii sau terapeuţii din Egipt spunea că au o cameră specială numită semneion sau monasterion unde se roagă să primească lumina ori iluminarea de la îngerii din înălţimi.

     Montaniştii promovau castitatea şi simplitatea moravurilor creştine deosebindu-se fundamental de ceea ce făceau capii frăţiilor iudeo-creştine în acea vreme.

     Pînă la mijlocul secolului ll, inclusiv Anicet(155-166) care era din Emesa, episcopii Romei au venit majoritatea din Asia iar cei mai mulţi au fost ivriţi care au condus frăţia din acest oraş pînă către anii 120. Încă din timpul episcopului Sixt al Romei la anul 110, au izbucnit conflicte între italici şi asiaticii care erau majoritari. Aceste conflicte reizbucnesc după mişcarea montanistă şi italicii sînt hotărîţi să pună mîna pe frîiele iudeo-creştinismului din peninsulă.

     Începînd cu secolul lll iudeo-creştinismul are un caracter puternic greco-roman dar scriiturile lor de învăţătură rămîn cele ticluite de Filon în Alexandria. Pe la mijlocul secolului lll este perioada cînd occidentul latin cunoaşte o expansiune maximă. Cultul se răspîndeşte prin mici frăţii în Galia, Spania, Italia de Nord, Iliria.

     Pînă la începutul secolului lll în Galia exista ca frăţie iudeo-creştină doar episcopia Lyonului, creşte numărul prozeliţilor mai ales în jurul Romei şi Cartaginei. Tot începutul acestui secol statuează ca episcopi ai Romei persoane de origine italică iar limba greacă începe să fie înlocuită de latină ca limbă liturgică.

     Tertulian, un alt ,,părinte al iudeo-creştinismului” erudit cartaginez s-a născut pe la anul 160 şi trece la creştinism către anul 195, devine cel mai tenace şi mai violent susţinător al acestui cult al minciunii dar pe la 207 trece cu arme şi idei la montanişti. Deşi montanismul era considerată o erezie gnostică, totuşi Tertulian a rupt-o definitiv cu biserica din Cartagina abia în anul 211 cînd a fost exclus. Catolicii nu l-au renegat niciodată pentru că ar fi rămas fără scrierile lui teologice care sînt fundamentale în acest cult şi astfel nu ar mai fi avut ce pune în faţa enoriaşilor. În lucrările scrise după trecerea la montanism, el cere creştinismului neamurilor să iasă dintre zidurile marilor oraşe ale imperiului şi să se răspîndească în mediul rural acolo unde locuia majoritatea covîrşitoare a populaţiei.

     Dar el se contrazice singur spunînd că iudeo-creştinismul avea ceva adepţi numai în marile oraşe romane, ori în alt text se lăuda că toate popoarele pămîntului de la o margine la alta erau topite după bunătăţile învăţăturilor lui Iahwe. Îşi arată nemulţumirea față de complicitățile episcopilor din Cartagina şi Roma pentru că iudeo-creştinismul este adresat mai mult intelectualilor şi deci un cult de salon, Tertulian îi acuză pe aceştia că au pactizat cu diavolul, că au transformat religia într-o afacere iar păcatele în marfă(aşa făceau şi rabinii), combătînd luxul şi lăcomia ce a pus stăpînire pe mai tot clerul iudeo-creştin.

     Chiar cuvîntul paganus pe care îl rosteau iudeo-sataniştii către cei ce nu le împărtăşeau scornelile, dovedesc faptul că religia lor era cantonată numai în mediul urban la acea vreme iar mărturisirea zurbagiului este veridică. În latină cuvîntul paganus are sensul de sătesc, rural şi ţăran, deci pentru ei era insultător să aibă alături asemenea fiinţe, ,,nedemne” de făcăturile pline de înţelepciune ale rabinului eretic Filon şi a altor lifte care numai de duhul blîndeţii nu fierbeau. La noi cuvîntul a ajuns sub forma păgîn şi semnifică ,,cel care îi urăşte pe creştini”, deci o evoluţie tîrzie a cuvîntului, dar mai avem şi al nostru pogan cu sensul de păgîn, arţăgos, fără milă, dracul, slut, dovedind că ei au cunoscut fanatismul urdiilor sălbatice ale iudeo-creştinilor în faza lor de delir şi crime făcute împotriva religiei geţilor din întreg imperiul roman după anul 380 şi i-au reţinut în mentalul colectiv ca o întruchipare adevărată a Satanei pe pămînt.

     Clement, un grec născut în Alexandria ajunge pe la 190 conducătorul Didascaliei, şcoala mentorului său Panten şi care era de fapt şărpăria întemeiată de Filon pentru răspîndirea fanatismului mozaic şi a superiorităţii acestei religii asupra întregii lumi. Hieron susţine în De Viris Ilustr. că această şcoală exista pe timpul apostolului Marcu şi a fiinţat în acest oraş pînă în anul 231 cînd a fost mutată de Origene în Palestina. Clement pleacă în 202 la Ierusalim sau în Capadocia unde va rămîne pînă la sfîrşitul vieţii cînd va muri în anul 215.

     Didascalia a avut de la început un rol de propagandă fiind o instituţie religioasă unde îşi pregătea prozeliţii, fanaticii mozaici, tot aşa cum peste 1680 de ani, alt cuib al întunecaţilor, Cominfernul bolșevicilor cazari îşi pregătea sataniştii şi îi ţinea aţă prin ţările vecine dar nu numai, să pună de o revoluţie care să pîrjolească tot pămîntul pentru că venise din nou Veacul Răzbunării Mozaicilor.

     Rolul lui Clement în fundamentarea iudeo-creştinismului a fost mare, fiind primul gînditor nemozaic ce continuă vechiul plan de mistificare şi falsificare al lui Filon privind unificarea creştinismului iahwist/dogma fariseilor cu filozofia greacă. Unitatea Canonului creştin structurat în scrierile din Didascalia îl concepea ca pe unitate absolută susţinută de catolici cu înverşunare, dar contestată de gnostici care spuneau că Iisus a venit să distrugă Legea mozaică şi să instaureze o Lege morală. Iudeo-creştinii ,,puri” – ebioniţii sau zeloţii – spuneau că el a venit să susţină circumcizia, sabatul şi să o completeze cu abţinerea de la sînge. Dacă regulile din Vechiul Legămînt erau în contradicţie cu Legea morală atunci trebuia eliminate, la fel şi ritualul Templului, istoria războaielor, monarhia iudaică şi unele scrieri profetice, iar gnosticii susţineau şi ei cam aceleaşi idei săltăreţe şi de groază pentru mozaici şi iudeo-cretini, mai puţin circumcizia şi sabatul.

     Principiile care stau la baza scrierilor lui Clement dezvoltate în Didascalia sînt adevărurile revelate iudeilor şi scrise în Tora, dar el recunoaşte că la început înţelepciunea a fost răspîndită de Dumnezeu pe pământ tuturor popoarelor şi ea a fost mereu degradată de-a lungul timpul datorită ignoranţei iar Iisus a venit să o restaureze în forma iniţială. El justifică aceste afirmaţii prin Cuvîntul unic transmis fiecărei naţii în parte prin îngerul care i-a fost hărăzit, forma de înţelepciune ce îi este proprie. Dacă creştinismul va fi îmbrăcat de greci, el trebuie să se lepede de haina semită şi să îmbrace haina elenistică specifică acestora.

      Scrierile lui contestă mitul poporului ales cu care se maimuţăresc ivriţii şi unicitatea revelaţiilor ce ar fi curs puhoi numai în căpăţînele acestora datorate faptului că sînt tăiaţi împrejur, beteşug mult iubit de Iahwiţă cu corniţe. El nu recunoaşte preexistenţa sufletului sau eternitatea materiei, însă în alte privinţe el a urmat îndeaproape ideile lui Filon asupra creaţiei. Dumnezeu, din bunătatea şi iubirea Sa, a creat lumea Ideilor, cerul şi pămîntul, nevăzutele; şi, potrivit acestui model, Cuvîntul a dat formă şi substanţă universului material. Astfel, Omul a primit la naştere ,,chipul” şi ar putea dobîndi printr-o viaţă virtuoasă ,,asemănarea” cu Dumnezeu sau mai degrabă cu Fiul acestuia. Chipul – raţiunea – ar putea fi întinat şi desfigurat, însă nu poate fi niciodată distrus. Aceasta este minunea care îl face pe Om să fie îndrăgit de Dumnezeu pentru el însuşi, după gîndirea lui Clement. Oare de ce nu i-au îndrăgit şi papistaşii lucrările lui pline de minuni aşa cum îndrăgise el minciuna şi făcătura mozaică?  

     Origene(185-254), era de neam egiptean născut din părinţi creştini sau după alte surse era un ivrit care se numea iudeo-creştin. A fost elevul lui Clement iar după fuga acestuia în anul 202 în Palestina, preia conducerea şcolii de cateheţi îndrăciţi – Didaskalia – pe care o exercită pînă în anul 231, cînd la rîndul lui este obligat să se refugieze în Palestina. A fost continuatorul înfocat al marii plăsmuiri mozaice, unul dintre cei mai importanţi scriitori din patristică, apologet şi teolog al iudeo-creştinismului timpuriu.

     Vine în Grecia pentru a se înfrunta cu cei care nu înghiţeau tîmpeniile mozaicilor şi trece prin Palestina în anul 215 ajungînd în oraşul Cezareea, unde a acceptat cererea lui Alexandru, episcop al Ierusalimului şi Theoctisos, episcop al Cezareei, să explice Scripturile mozaicilor înaintea adunării bisericii, deşi era încă laic. Desfăşoară o amplă activitate la Alexandria dar vine şi în Palestina pentru a tălmăci Scripturile ivriţilor pe care nu le putea înţelege nici un om cu mintea acasă iar în anul 228 este hirotonit preot de către episcopii arătaţi mai sus. Aceste practici dacă erau legale în Palestina în schimb erau ilegale în Alexandria lui Demetrios. Uns cu acest rang religios se întoarce în Alexandria dar şeful lui ierarhic nu vede cu ochi buni că cineva îi nesocoteşte autoritatea şi în anul 231, episcopul Alexandriei Demetrios, convoacă două sinoade care hotărăsc scoaterea lui Origene din preoţie, destituirea de la conducerea Didaskaliei şi alungarea din oraş. Se duce la prietenii lui în Cezareea Palestinei unde conduce școala de cateheţi înfiinţată de el.

     În Alexandria, în secolul ll e.n au fost făcute mai multe traduceri a Torei(primele cinci scrieri din Vechiului Testament) în limba greacă de către comunitatea iudeilor din acest oraş pentru nevoile lor de cult, ei vorbind numai greaca. Dar şi alţi autori ivriţi sau greci cunoscuţi au făcut traduceri începînd cu Aquila pe la anii 135, Symmachos şi Theodotion. Origene a inclus aceste traduceri împreună cu textul ivrit scris cu alfabet ebraic şi acelaşi text scris cu alfabet grec, într-o amplă lucrare ce a fost publicată în anul 235 sub numele de Hexapla fiind cunoscută drept textul canonic al iudeo-cretinismului. Atît de canonică a fost această scriere încît numai după 166 de ani, creştinii romanici au interzis-o fiind condamnată definitiv şi arsă pentru că avea un conţinut eretic, și nu putea intra în gușa îndrăciților iudeo-sataniști care deveniseră stăpînii imperiului roman!!!

     În lucrarea Despre principii ll, 4 spune plin de mîndrie pentru a îndepărta orice interpretare asupra originii creştinismului: ,,Dumnezeul Legii Vechi şi Dumnezeul Evangheliilor este unul singur şi acelaşi”. Să nu mai fie nici urmă de îndoială, religia iudeilor farisei a devenit prin făcătura lui şi a predecesorilor săi, scriere revelată pentru creştini iar iudeo-creştinismul nu este decît o variantă pentru Neamuri a religiei întunecatului Iahwe şi cetei lui de satanişti.

     Tot în Palestina ticluieşte, la îndemnul împăratului roman Filip Arabul şi poate a iudeo-creştinilor care l-au caterisit mai înainte, scrierea Contra Celsum în anul 248 ca răspuns la lucrarea Doctrina Adevărului scrisă de Celsus în anul 178 sau în jurul acestei date. Iudeo-creştinii au tăcut mîlc timp de 70 de ani de cînd Celsus le-a demascat făcăturile pentru că la conducerea imperiului roman erau împăraţi geţi care nu tolerau năbădăile acestei secte de lepre iar Filip Arabul era fiul unui şeic arab ce îi avea la inimă pe ivriţi şi la rînză pe ariminii mitraici.

      Aşa au prins făcătorii de adevăruri sacre, momentul istoric de a lovi deplin cu minciuna. Reacţia lui Celsus la traducerea Torei de către Aquila pe la anii 135 s-a făcut numai datorită obrăzniciei iudeilor care se maimuţăreau cu revelaţiile şi conspiraţiile lor împotriva neamului omenesc iar grecul a considerat de datoria lui să spună adevărul ce era cunoscut ca o doctrină în lumea geţilor şi a mitraicilor, aşa cum menţiona şi Şaul/Pavel în Romani 2,14, fiind pus într-o scriere numită Legea sau Calea Adevărului şi Dreptăţii. Cînd getul Decius ajunge împărat al imperiului în septembrie 249 considerîndu-se ,,restauratorul Daciei” şi al mitraismului ca religie a împăraţilor romani, îi cere leprei făcătoare de gugumănii iahviste să dea socoteală pentru mişelie. Vioi cum era, Origene stă ascuns doi ani, apoi este căptuşit şi pus la popreală, iar după moartea fiorosului get, este eliberat din temniţă în anul 253 de Aemilianus Marcus Aemilius sau Valerian şi moare în anul 254 la Tyr.

     În controversa cu ivriţii, iudeo-creştinii erau mereu lăsaţi cu poalele în cap – pe atunci nu purtau pantaloni ca să le cadă în vine – de afirmaţia că pasajele pe care se bazau nu se găseau sau erau exprimate altfel în versiunea ivrită. În acea perioadă circulau mai multe traduceri sau revizuiri ale Torei şi Talmudului în care au fost scoase în relief diferenţele majore dintre versiunile în circulaţie şi originalul ivrit canonizat la Jamnia în anul 90. Origene şi-a propus să revizuiască toate traducerile iar planul a devenit realizabil prin generozitatea lui Ambrosios. El explica diferenţele dintre textul Hexaplei şi cel ivrit presupunînd că ultimul a fost falsificat intenţionat de către ivriţi.

     Iuliu Africanul, un contemporan al lui Origene respinge lucrarea acestuia dar şi a celorlalţi autori pentru că era o scriere ,,credulă” şi ,,lipsită de simţ critic” dar nimănui nu i-a crăpat obrazul de ruşine şi în timp acest text, fără urmă de valoare morală sau filozofică, a ajuns Canonul iudeo-creştinilor.

     Existau de asemenea mari deosebiri de cunoaştere şi de moralitate. Unii socoteau că nu este contradictoriu cu credinţa iudeo-creştină să meargă la circ sau la amfiteatru; alţi ezitau între gnosticism şi iudeo-creştinism; unii continuau să fie întinaţi de superstiţii păgîne; alţii, sinceri dar ignoranţi, au interpretat făgăduinţele Evangheliilor în sensul cel mai material şi mai carnal sau ,,credeau despre Dumnezeu ceea ce nu s-ar crede despre omul cel mai nemilos din neamul omenesc”.

     Origene nu cunoștea perfect limba ivrită(sau poate aramaica fiindcă lucrarea lui a fost distrusă), ceea ce a dus la neajunsuri în elaborarea Hexaplei. După Origene, reluînd ideile lui Filon, sarcina alegoriei este de a explica şi a interpreta tainele divine din textele ivrite. Ori această alchimie mozaică a fost aplicată numai într-o direcţie negativă şi apologetică şi foarte puţin în una pozitivă şi didactică. El a fost un bun mînuitor al alegoriei dar s-a evidenţiat aproape numai în sens apologetic şi negativ.

     El susţine că nenumărate pasaje din ambele Legăminte nu au nici un sens dacă nu sînt înţelese ca alegorii. Adică simplu ca lumina zilei ori acceptăm puhoiul lor de minciuni – numite subţire alegorii - prin care au urmărit să îndobitocească toată lumea, ori nu le acceptăm şi sîntem anticreştini, antimozaici, antisemiţi şi prin alte părţi tot anti. Multe pasaje din Scriptură, spune el, sînt de necrezut datorită imposibilităţii fizice – de aşa natură sînt cele care vorbesc despre dimineaţă şi seară înainte de crearea soarelui, povestea căderii şi urcarea Mîntuitorului de către diavol pe un munte foarte înalt în momentul ispitei. Altele presupun imposibilităţi morale, şi sigur că datorită acestor idei, lucrarea lui a fost distrusă.

     Metoda alegoriei practicată de Filon în interpretarea Scripturii a fost preluată de Clement şi Origene pe care au introdus-o în tradiţia creştină considerînd că o interpretare literară a scrierii nu este demnă de Dumnezeu! Se putea altcumva drăguţilor la ce grozăvii sînt descrise în pretinsele voastre scrieri sfinte, drept fapte dumnezeieşti ale lui Iahwe cel întunecat?

     Puţin din opera lui Origene s-a păstrat prin traducerile lui Rufin şi Ieronim. Concepţia lui teologică era o îmbinare a tuturor tradiţiilor filozofice ale vremii, unde lumea superioară îl are pe Dumnezeu Tatăl, el zămislind pe Fiul care este imaginea sa, dar o imagine inferioară însoţită de creaturile nevăzute care participă la Logos. Aceştia se organizează într-un univers ce merge de la demonii de jos pînă la îngeri iar oamenii sînt la mijloc.

     Iudeo-sataniştilor nu le-a plăcut deloc zicerea dar nici toată opera lui şi au pus anatema pe el în anul 401 prin episcopul Anastasius l(399-401) al Romei care îl condamnă pentru erezie, scrierile lui Origene sînt arse iar Ruffinus(345-410) care a tradus parţial aceste texte în latină şi a polemizat cu Ieronim, a fost condamnat şi el prin actul papal. Să ţinem minte că toată această turbare a iudeo-creştinilor se arăta lumii la numai 20 de ani de cînd cultul satanist al lui Iahwe a fost impus în imperiul roman prin foc şi sabie. Oprobiul fanaticilor a continuat prin Conciliul de la Constantinopol din anul 553 care a decretat toate scrierile lui ca eretice, iar cea mai mare parte dintre ele au fost distruse prin foc la fel ca şi cele ale creştinismului arimin, împotriva căruia Origene s-a ostenit din greu ca slujitor credincios al Satanei. Iarăşi nu se leagă nimic în această făcătură!

     Cînd Celsus a demascat plăsmuirea criminală pusă la cale de Filon din Alexandria şi ceata lui de lifte odioase, toată făloşenia iudeo-creştinismului care nu era mai mult de un păduche jegos, şi-a pus poalele în cap arătîndu-şi obrăznicia golănoasă şi gregară. Acum o spune chiar unul de-al lor, considerat mult timp drept cel mai erudit iudeo-creştin şi care a înţeles, dacă mai era ceva de înţeles, că plăsmuirea pute îngrozitor. Origene a fost obligat să recunoască aceste grave antinomii ale Torei şi Talmudului, datorită filozofilor greci care au început să o studieze dezgustaţi de dovezile barbariei iudaice existente în scrisorele pretins ,,dăruite” de Iahwe. El recunoaşte că multe texte din Tora şi Talmud nu pot fi luate în sens literar pentru că ar încălca bunul simţ, de parcă iudeo-creştinii au pus vreodată preţ pe bun simţ și s-au ostenit să cunoască adevărul.

     Gnosticii şi filozofii le-au reproşat iudeo-creştinilor că tocmai asemenea texte pline de atrocităţi, minciuni, bestialităţi, lăcomie şi cele mai înspăimîntătoare fapte imorale sînt considerate adevăratul Cuvînt al lui Dumnezeu. El preia modelul clerical mozaic şi susţine că în iudeo-creştinism preotul nu mai este slujitorul frăţiei ci vicarul lui Dumnezeu pe pământ şi numai în faţa acestuia trebuie să dea socoteală pentru faptele săvîrşite, adică o tiranie divină trebuie să se instaleze pe pământ cu ajutorul iudeo-cretinismului satanist!

     După ce iudeo-creştinii ajung stăpînii absoluţi ai imperiului roman şi impun în anul 381 cultul lor ca unică religie, mentorii lor spirituali Clement şi Origene au fost excomunicaţi de către episcopul Demetrios al Alexandriei. Episcopul Gelasius al Romei(492-496) a trecut scrierile lui Clement în Index librorum prohibitorum,  iar ale lui Origene au fost interzise din anul 401 fiind distruse, de la el rămînînd doar puţine traduceri în latină. El a fost condamnat pentru erezie de sinoadele ţinute în Alexandria şi Cipru şi de episcopii din Roma, Milano şi Aquileia, ,,et omnis tam Orientisquam Occidentis Catholicorum Synodus”.

     Paulus Orosius după anul 425 scrie împotriva lui Origene, Informaţii despre erezia adepţilor lui Priscillianus şi Origene, deci stînd strîmb şi judecînd drept după cele arătate mai sus, singurele scrieri cu adevărat iudeo-creştine sînt cele 50 de titluri ale rabinului eretic ivrit Filon din Alexandria păstrate ca cea mai de preţ comoară în arhivele secrete ale Vaticanului, pentru că cele ale lui Clement şi Origene au fost interzise şi în cea mai mare parte distruse, fiindcă au fost condamnate ca eretice și aducătoare de rele.

     Chiar Ieronim scrie în anul 392 lucrarea De viris illustribus  - Despre bărbaţii celebri, unde include alături de 132 de scriitori iudeo-creştini, pe Filon, J. Flavius şi Seneca cel Tînăr. Pentru filozoful Seneca de orientare pitagoreică şi stoică, gîndirea lui Ieronim se poate considera complementară dar plăsmuirile lui Filon şi J. Flavius nu fac decît să arate că toată scriitura iudeo-creştină este o făcătură fără seamăn în istoria şi cultura Europei şi a lumii. Dacă iudeo-creştinii îl au de mentor istoric numai pe rabinul eretic Filon, noi românii ca urmaşi ai geţilor îl avem de părinte călăuzitor în ale înţelepciunii pe Eno, Olen, Deceneu, Orfeu, Zamolxe şi marile lor valori spirituale transmise peste veacuri prin generații de geți care sînt actuale chiar după 4000 de ani!

     Hegesip, ivritul convertit la iudeo-creştinism l-a urmat pe Origene la conducerea Didaskaliei din Palestina după moartea acestuia în anul 253 iar instituţia a dăinuit pînă în anul 272 cînd a fost distrusă de sabia împăratului get Aurelian, pentru că era unul din focarele smintelii ivrite ce au dus la răzmeriţa din Palmyra şi toate nenorocirile care au urmat.

     Pentru a înţelege cît venin şi ură au adunat liftele iudeo-creştine împotriva adevăraţilor adepţi ai religiei crucii – creştinii arimini sau mitraicii – voi da în continuare gîndurile lui Hipolit privind drumul de urmat al acestora, astfel ca făcătura lor să fie impusă ca religie unică în imperiul roman. De neam ivrit, trecut în acest cult subteran pentru a fi de mare folos frăţiei din care venise, în Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor scrisă pe la anul 220 spune despre naaseeni că preoţii şi conducătorii acestora pretindeau a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii şi de aceea şi-au spus gnostici. Ei şi-au adunat aceste înţelepciuni din Iniţierile grecilor şi negrecilor dar şi din Mistere şi Oracole. Purtătorul de antereu iudeo-creştin, clocotind de venin împotriva acestora se chiteşte şi îşi zice în sine: ,,să vedem cum, prin strîngerea laolaltă a Misterelor tainice ale tuturor neamurilor despre care nu trebuie să se vorbească…” se va pune capăt ereziilor. Vedem că ivritul este înverşunat asupra scrierilor ce vin de la Neamuri iar făcăturile lor sînt singurele adevăruri pe care trebuie să le înghită lumea pe nemestecate. Iar acest plan criminal a fost continuat de greci şi romani cu o ură fără margini după anul 380. El reproduce o parte din textele pe care a vrut să le dea pe goarnă drept cumplite erezii şi care trebuiau făcute dispărute. ,,Este greu să se afle dacă Alalkomenues a apărut ca primul dintre oameni din lacul Kephisian la beoţieni; sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Eleusis pe Diaulos, locuit în Raria; sau Lemnos pe Kabeiros prunc frumos al misterelor inefabile…”. Textul arată că chiar cei mai turbaţi ivriţi otrăviţi de fanatismul fariseilor şi care cloceau iudeo-creştinismul, erau într-o mare încurcătură pentru că ştiau de alte popoare divine mult mai vechi decît ei – pelasgii şi cabirii adică geţii – ce trăiau încă pe pământ iar acestora nu le puteau băga în cap ticăloşia şi monstruozitatea numită Tora. Trebuie să atrag atenţie asupra unui fapt cunoscut de istorie dar ignorat cu bună știință. Iudeii au purces la modificări succesive ale propriilor scrieri sacre – Tora şi Talmudul - iar forma pe care o cunoaştem noi astăzi este cea stabilită la sfîrşitul secolului Vlll al vremurilor noastre!!! Ori şi scrierile iudeo-creştinilor au suferit mai multe ,,îmbunătăţiri” succesive modificîndu-le după cele ale mozaicilor, fiind canonizate prin opt concilii iar ultimul a avut loc în anul 869!!!

     Dar pentru a ne fi lumina înțelegerii deplină, lină și băla, nu plină de ură, venin și întuneric precum a semințiilor care îi au de dragi pe Talpa Iadului și zburdalnicul Satana împeună cu tot tineretul lui drăcesc, dau mai jos cîteva vederi gingașe, pline de farmece și ,,vino-ncoa” ale iudeo-creștinilor după ce ei au ajuns stăpînii imperiului roman la anul 381.

     Imaginile de mai sus vorbesc mai mult decît orice tratat de istorie, fie el cît de pretențios îl ține autorul. Aceste dovezi arheologice și de antropologie populară arată fără nici o fărîmă de îndoială cum ne-au furat și falsificat iudeo-sataniștii cultura și religia crucii, batjocorind-o și sodomizînd-o în felul lor drăcesc ca slujitori credincioși ai Talpei Iadului și Satanei.

     Priveliștea din stînga, deocheată rău sau porcoasă și blasfemiatoare, este a unui obiect de cult iudeo-creștin din aur descoperit în Italia după anul 1900. Nu s-a vorbit niciodată de el, iar informațiile referitoare la locul și data descoperirii lipsesc cu desăvîrșire. Se vede cum leprele iudeo-sataniste imită crucea geților cu brațele egale precum și crucea celtică dar înlocuind brațele cu patru falusuri în plină ,,funcțiune”. Acest model de cruce însă fără ,,legăminte” se găsește  pictat pe unele vase descoperite la Cucuteni și venite de prin mileniul lV î.e.n.  Mîrșăvia făcută prin simbolul de aur cu ,,legăminte” în formă de cruce ne arată că ceea ce numim azi iudeo-creștinism este un sălbatic și fanatic cult al falusului născocit de jegurile criminale ivrite și preluat de către greci și italici, în ura lor nemărginită față de religia și cultura geților.

     John M. Allegro(1923-1988), de origine britanic, savant în filologie sumeriană și semitică, a fost primul cooptat în anul 1953 să participe la descifrarea faimoaselor manuscrise descoperite la Marea Moartă. Dar citind unele texte și descoperind similitudini uimitoare între aceste texte și iudeo-creștinism a emis ipoteza că originea acestei religii nu este în mozaism ci în textele descoperite la Qumran, adică în teozofia esenilor veniți acolo din Frăția Celui Ales de la nord de Istru. Pe loc i-au făcut papucii supărata popime catolică iar toate scrierile lui – ce dezvoltau această ipoteză - au fost puse la index atît de popimea iudeo-cretină, cît și de apologeții acestei ideologii a minciunii și urii, dar mai ales de ebraiștii care au fost rău chelfăniți de Iahwe că l-au lăsat pe răulean să vadă ce nu trebuia. El a făcut mare tărăboi pentru faptul că Vaticanul a pus mîna pe unele manuscrise și le-a ascuns în tainița iadului să nu le mai poată citi nimeni. În acest context el a pus în discuție și spurcata imagine a crucifixului format din patru falusuri, și a celor patru izvoare – acei stropi – care izvorăsc din centru, simbolul fiind preluat după o cruce a creștinismului arimin așa cum o dovedește farfuria descoperită la Cucuteni, din mileniul lV î.e.n. care are același mesaj dar prin cruce.

     A doua ,,încîntare” iudeo-satanistă(spre dreapta) se găsește și în prezent în curtea bisericii catolice St. Michael din localitatea Punta Delgada, insulele Azore și nimeni nu se rușinează de ciudata statuie. A treia ,,minune” iudeo-creștină a fost găsită în incinta unei biserici din sudul Italiei și în compoziție se regăsește partea de jos a ,,legămîntului” descoperit în insula Delos, iar partea de sus este făcută după modelul găsit pe o monedă ce a fost descoperită în Palestina. Să mai spun că unul din fundamentele ideologiei iudeo-cretine este Sfîntul Prepuț asociat numai cu Iisus Hristos și considerat a fi Sfînta Sfintelor sau sanctum sanctorum. Golănia a apărut la catolici după anii 800 și au tot aburit-o pînă către sfîrșitul secolului XVl cînd bisericile și mănăstirile erau pline ochi de sfinte prepuțuri, că a ajuns cinstita enorie să nu mai înțeleagă nimic, ba mai mult chiar i-a apucat cumplit o greață de să-și întoarcă mațele pe dos. De aceea Miliția Cristi sau a lui Ucigă-l Toaca ne-au pus ca sărbătoare a începerii Anului Nou tușinarea prepuțului născocitului ivrit Ioshua Cristos, astfel ca tot anul să trăim sub umbrarul Întunecimii Sale și a sacramentului falic. Iar sataniștii mozaicii făceau cele mai sfinte juruințe punînd mîna pe mădular, fiindcă în fapt ei puneau mîna pe Sfînta Sfintelor sacralizată de Iahwe, aceasta aratînd că rău ne-a bătut soarele în cap și vîntul în cur fiindcă mai acceptăm în cultura noastră asemenea idei dezgustătoare!

     Batjocura și blasfemia pe care au făcut-o jegurile criminale asupra religiei crucii și simbolisticii sacre a geților atît în ceea ce privește crucea cu brațele egale cît și triunghiul isoscel care reprezenta Tatăl Ceresc dar  și Muntele Sfînt, o dovedesc fără putință de tăgadă și cu imaginile de mai sus. Pe arcul de triumf al împăratului roman Tiberius se vede prezentată și procesiunea menorei, iar al doilea personaj de la stînga spre dreapta este Moșe care are pe cap două umflături ca două coarne cum l-a sculptat și Michelanagelo. Chipul Satanei descoperit la Kuntillet Ajrud are pe cap trunchiul de piramidă cu baza mare în sus, dorind să arate că el a ieșit din străfundurile pămîntului unde este bîrlogul Întunecimii Sale și cuibarul răului nemărginit așa cum scrie la Iov 2,11, Ieșirea 32,24, Judecători 13,17, Zaharia 3,1, Maleahi 2,7, Samuel, cartea 1 la 18,10,  și cum în acest trunchi de piramidă se găsește puterea Talpei Iadului, atunci toată binecuvîntarea întunericului se va scurge prin legămîntul zburdalnicului fecior către orice puicuță ivrită ,,călcată” de preacucernici rabini. Vedem că masoneria a imprimat pe bancnota de 1 dolar SUA, chiar acest simbol satanist și nimeni nu tușește de supărare, iar pe fața triunghiului de piramidă scrie ceva într-un alfabet ciudat. Că nu este nici o greșeală în cele arătate mai înainte, chem de mărturie scrierea lor pretins reve-lată Apocalipsa care se vrea un izvor de înluminare pentru tot Neamul Omenesc zicîndu-ne spre luare-aminte la 3,9: ,,Iată că îţi dau din cei ce sînt în sinagoga Satanei, care zic că sînt iudei, şi nu sînt ci mint; iată îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.” Și nu este o bolunzeală a celui ridicat la ceruri pentru a primi din înțelepciunea întunericului fiindcă adevărul gol-goluț îl mai găsim repetat la 2,9 cînd se adresează frăției din Smirna: ,,Ştiu necazul tău şi sărăcia ta şi batjocurile, din partea celor ce zic că sînt iudei şi nu sînt, ci sînt o sinagogă a Satanei.” Atenționarea este făcută și pentru frăția lor din Pergam, cerîndu-le să nu facă circ și maimuțăreli cu iudeii fiindcă el îi știe bine pentru că este neamul lui: ,,Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al Satanei, tu ții Numele Meu şi n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Acestea sînt revelațiilor lor ce pretind că le-au fost turnate în cap de către Talpa Iadului, dar rabbi Akiba a lăsat vorbă spre îndreptarea zicerii că toate înțelepciunile răului le-au fost aduse de îngerul lui Iahwe, adică Satana.

     Iar una din fundamentele acestor ,,înțelepciuni” este lăcomia nemărginită și hoția la drumul mare însoțite amîndouă de teroare și crimă. Spre a nu le lăsa timp de răgete de antisemitism, antipupincurism și alte isme la fel de puturoase, dau un tras din proorocul lor Isaia care la 60,16 ne limpezește pe deplin cum vine cu toată înțelepciunea mozaică: ,,Vei suge laptele neamurilor, vei suge ţîţa împăraţilor…61,5 …veţi mînca bogăţiile neamurilor şi vă veţi făli cu fala lor”. Îndemnul satanist la tîlhărie, jaf și crimă îl găsim și în Deuteronomul la 6,10 unde Talpa Iadului îl miluiește pe Moșe cu ceva ce nu-i aparţinuse niciodată lui și nici adunăturii de ivriți pîrliți: ,,Adonai, Elohim să intri în țara pe care a juruit părinților tăi... Vei stăpîni cetăți mari și bune pe care tu nu le-ai zidit, case pline de tot felul de bunuri pe care tu nu le-ai umplut, fîntîni de apă săpate pe care tu   nu le-ai săpat, vii și măslini pe care tu nu i-ai sădit.”

     Pentru a-și cinsti mentorul și binefăcătorul, și în ziua de azi unii rabini poartă pe frunte simbolul Satanei fără a se rușina, ba dimpotrivă, ei sînt foarte mîndri că prin tăria Întunecimii Sale și hărnicia zburdalnicului Satana ei pot ține în robie groaznică turma de goimi cap de lut. Alții poartă pe frunte un ciot de ,,legămînt” ca să arate tîmpiților pe cine slujesc ei așa cum a lăsat mărturie scrisă și Plutarh în prima parte a secolului doi al erei noastre despre mozaism, considerîndu-l un cult satanist.  Dovezile din cele două rînduri de poze ne arată că ivriții începînd cu secolul V î.e.n. și apoi iudeo-cretinii au batjocorit în cea mai josnică pornire simbolistica religiei geților pretinzînd că ei o ,,înnobilează” prin falus, jaf, crimă și iad, la care blasfemii tîmpiții de azi se uită ca niște dobitoace spunînd că sînt revelații și înțelepciune divină!

     Scîrbavnică zicere și odioși zicători!

     Pentru a fi dreaptă judecata și a le aduce aminte acestor jeguri criminale cine au fost strămoșii mei falnicii geți, am alăturat imagini parțiale de pe tablițele 10 și 53 unde se vede cu ce își alinau ei oful religios, adică acel pește mitic despre care spuneau legendele că a adus cunoștințele astfel ca traiul oamenilor să fie mai ușor, dar și Mielul binecuvîntat de Tatăl Ceresc, precum și taurul solar împreună cu șarpele de lumină care a adus înțelepciunea cerească. Am pus în capăt o poartă maramureșeană ce are cioplite pe ea o parte din simbolurile religiei strămoșești venite din mileniul Vll î.e.n. de la Tărtăria și din alte locuri încă neștiunte de istorie dar transmise prin viu grai din moși strămoși adică getbeget dupre giudețul nostru, iar sus pe aceasta scrie în alfabet get XʘX cuvînt care trebuie citit GOG, sau GTG(Gog Tatăl Geților), adică Gog Părintele Zămislitor al Neamului Scoborîtor din Zei și nu din ,,legămîntul” Talpei Iadului cum ne zăpăcesc de vreo 1500 de ani iudeo-sataniștii cretini.

     Folosirea tendenţioasă şi mistificatoare atît de către istorici cît şi de apologeţii iudeo-creştinismului a termenului de ,,biserică” are ca scop falsificarea totală a istoriei acestui cult dar şi a unei mari părţi a culturii vechii Europe. Termenul modern de ,,biserică” cuprinde o instituţie de interes public, recunoscută juridic şi care îşi desfăşoară o activitate religioasă specifică unui grup social. În secolele l-lV al erei noastre, cuvîntul ,,biserică” avea sensul unei frăţii cultice ce cuprindea de la cîteva zeci de indivizi la cîteva zeci de mii sau chiar mai mult. De multe ori ele nu erau recunoscute public de jurisdicţia imperiului roman şi îşi desfăşurau activitatea în domeniul privat fiind privite cu neîncredere de către putere pentru că în ascuns se constituiau în centre de conspiraţie şi tîlhărie aşa cum a fost şi iudeo-creştinismul pînă în anul 381, cînd prin lovitură de stat a ajuns religie oficială.

     Acest adevăr istoric şi semantic este dovedit chiar de scriiturile lor pretins transmise de Iahwe pentru a le turna cu foc şi sabie în capelele de lut ale goimilor. Saul, unul dintre luminătorii întunecaţilor, scrie în Faptele apostolilor la 8,1: ,,În ziua aceea, s-a pogorît o mare prigonire împotriva bisericii din Ierusalim.” iar la 15,3 găsim zicerea: ,,După ce au fost petrecuţi de Biserică pînă în afara cetăţii, şi-au urmat drumul prin Fenicia şi Samaria,” Dacă în acest text, nu acceptăm pentru cuvîntul ,,biserică” sensul de frăţie sau comunitate religioasă, atunci îi va apuca iar sminteala vedeniilor şi tîmpeniilor susţinînd că biserica lor mergea pe picioare, îşi petrecea enoriaşii în afara cetăţilor să fie siguri că nu i-a mîncat nevoia, făcînd şi alte giumbuşlucuri drăceşti. Acelaşi sens de frăţie sau comunitate cultică se desprinde explicit şi din Epistola lui Pavel către romani, unde, la 16,5 zice: ,,Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor…” sau din Epistola lui Pavel către Filimon care la 1,2 spune: ,,..către Biserica din casa ta.” Iar în Epistola lui Pavel către evrei la 10,25, chiar Saul scrie acest adevăr ca să le fie de împotrivire tuturor plăsmuitorilor vechi sau noi: ,,Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei.”

     Apologeţii iudeo-creştinismului au plecat de la ideea că toate scrierile mozaice cuprinse în Vechiul şi Noul Legămînt aşa cum l-au stabilit Conciliile de-a lungul a 800 de ani, sînt revelaţii divine şi au caracter sacru. Cu asemenea pretenţii numai nebunii, fanaticii şi liftele pot ,,lumina” lumea, tot aşa cum au făcut şi cu învăţăturile iudeo-comuniste bandele criminale bolşevice. Falsificarea totală a realităţii este caracteristica principală a ambelor ideologii, născute din mozaism. Ambele se bazează pe o îndobitocire absolută a turmei, prin ignoranţă iar dacă mai sînt şi mofturoşi, aceştia vor fi supuşi prin puterea forţei.

     Dacă ivriţii erau atît de ,,iluminaţi’’ şi plini de revelaţii, de ce nici un popor din jur nu a dorit să le înveţe limba şi să le accepte religia, ba dimpotrivă, ei şi-au abandonat limba ivrită după cum scriu plini de mîndrie şi într-o perioadă de cca 1000 de ani dar istoric etapa este mult mai scurtă, au schimbat-o cu aramaica, greaca şi ladino. Asta arată lipsa lor de cultură şi de imaginaţie creatoare, fiind o frăţie satanistă de adunătură şi nu un popor. Despre Tora nu este scris nimic în antichitate pînă la începutul secolului ll al erei noastre cînd a început să-i bîntuie rău conspiraţiile drăceşti, numite azi ,,revelaţii’’ şi nebunia de a stăpîni lumea, ceea ce arată că ei nu reprezentau nimic pentru ceilalţi în acele vremuri şi nu au dat culturii lumii decît o mare minciună şi puhoaie de venin.

     Dacă mozaicii îşi făceau adepţi cu sabia(idumeenii şi kutim/samaritenii) sau prin mutilarea unor nevinovaţi pe care îi găbuiau şi le tăiau moţul bărbăţiei, în religia egiptenilor s-au dus mulţi greci de bunăvoie, ori au adaptat aceste culte obiceiurilor lor. Asta arată felul cum percepeau anticii religia mozaicilor iar Plutarh o spune deschis că era un cult satanist. La fel în imperiul roman, mari mulţimi de oameni au trecut la creştinismul arimin în primele două secole ale erei noastre fără a-i obliga cineva. O parte din subţirii greci au trecut chiar în secolul Vll î.e.n. la orfism şi fără a le băga cineva sula în coaste sau sabia în gît.

     De ce se fereau toţi de mozaism ca Dracu de tămîie? Numai iudeo-creştinii şi-au impus făcătura drăcească printr-o baie de sînge şi un pîrjol general în imperiul roman, distrugînd sau falsificînd toate textele care aminteau de fabuloasa spiritualitate a geţilor!

     Din antichitatea clasică mozaismul era cunoscut ca un cult al răului, adică satanist-hedonist așa cum au scăpat ceva mărturii în scrierile lui Tacit și Plutarh, iar aceste idei erau cunoscute și de geți, adevărul ajungînd și în lumea slavilor înainte ca aceștia să treacă la iudeo-creștinism în secolele lX-Xl, datorită religiilor pe care le practicau și care aveau elemente comune cu creștinismul arimin, preoții rușilor fiind cei mai mulți volohi, adică români! În folclorul popoarelor slavilor de nord există un personaj numit Baba Iaga sau Baba Iaha care, în unele legende întruchipează răul ce trebuie să se verse nesecat peste oameni, răpîndu-le acestora uneori copiii pe care îi mînca – un fel de jertfă satanistă – făcîndu-și felul într-o colibă dintr-o pădure nemărginită. În alte povești, foarte puține la număr, ea este cunoscută pentru înțelepciunea pe care o arată și numai foarte rar apare ca un sprijin pentru cei rătăciți. Coliba în care locuiește este înconjurată de un gard iar de acesta sînt sprijinite oase umane și craniile celor care i-au fost jertfă plăcută la stomac, aducîndu-ne aminte de Aștarte de la ivriți care stătea pe un morman de cranii.

      Dar numele de Iaha ne amintește de Iaho al ivriților din primele secole ale erei noastre, poveste adusă la urechile slavilor de preoții lor volohi care o știau din vechime cînd unii din neamul lor își aveau sălașuri în Palestina. Astfel  Doamna Cerului Iaho de la egipteni, a ajuns la ivriți căpcăunul Iahwe care trăiește numai dacă degustă carne de om și face numai rău, trăind într-o veșnică răzbunare împotriva neamului omenesc! Iar varianta numelui vrăjitoarei Iaha a slavilor, tocmai acest trecut întunecat și ascuns ne dezvăluie, că era în fapt tartorul răului cu care ivriții au intrat în mare iub și au venit cu el peste Neamuri să le poată ține într-o robie veșnică. Ca să le fie supărarea deplină, mai spun că spaniolii au ca nume de bărbat pe Santiago, adică Sant + Iago, adevăr pervertit taman cum știau și vechii slavi de la preoții volohi, dar timpul și mai ales oamenii au scos din răboj această istorie, iar odată cu ea și pe geți și volohi!

     Dacă ne punem să le mai căutăm bube în cap sau prin alte părți rușinoase, atunci vom găsi în Făcă-Tora lor că Șlomo/Solomo, preaîntunecatul rege, aducea jertfe lui Aștarte și lui Milchom/Moloch, fiind dați pradă focului chiar oameni. Iudeo-creștinii secolelor Xl nu erau bucuroși deloc să evoce în predicile lor asemenea personaje sinistre care au săvîrșit atrocități greu de imaginat, iar grecul Leonce din Constantinopol scrie despre regele ivrit că trăia în frăție cu diavolii(,,nonne Solomon dominatus daemonum est”), întocmai cum ne prezintă realitatea religioasă a ivriților, ciobul de la Kuntillet Ajrud și iamginile de mai jos. Noi românii îi spunem Satanei și Șlomnea, o stîlcire a numelui regelui ivrit Șlomo. Cartea de vrăjitorii intitulată Clavicula lui Moșe pe care unii întunecați o țineau foarte aproape, este amintită în același secol și de către cronicarul bizantin Mihail Psellus, iar în secolul Xlll, tradiția spune că papa Honorius lll, urcat pe tron în anul 1216, ar fi repus în circulație drăceasca scriitură. La fel avem mărturii despre ceva vremuri mai timpurii cînd papii Leon lll(795-816), Silvestru ll(999-1003) și Ioan XXll(1314-1334), au fost bănuiți de vrăjitorie și legături tainice și trainice cu Dracu slujind un cult ocult între zidurile Vaticanului iar ultimul este papa Iuliu ll după anii 1500 cu ciudata statuie a lui Moșe.

     Aceleași păreri le avea despre cartea de vrăjitorii a lui Șlomo și prelatul Gregentius, episcop din Taphar, iar Iacobus din Teramo(1349-1417) în scrierea Das Buch Belial apărută în anul 1475 la Augsburg, amintește de mai multe ori că regele ivrit Șlomo avea discuții prietenești cu dracii cum se vede mai jos. El îl prezintă pe tartorul Belial însoțit de Moșe/Moise cu coarne cum va fi sculptat de Michelangelo mai tîrziu, prezentîndu-i lui Șlomo scrisorile de credință prin care amîndoi se leagă să-l slujească pînă la capătul lumii! Imaginea de pe arcul de triumf al lui Titus Tiberius sculptat cu 1400 de ani în urmă tocmai aceast adevăr prezintă, realitate despre care nimeni atunci nu se rușina pentru că Vaticanul era ,,verus Israel” în tot și în toate. Să amintesc despre Iacobus din Teramo că a fost episcop italian, a făcut parte din Conciliul restrîns papal fiind trimis în anul 1417 în Polonia în calitate de reprezentant al Vaticanului, deci scrierea lui nu poate fi pusă în seama unui zănatic deșucheat. Pentru a dovedi că episcopul italian a scris chiar ce credea, aduc ca mărturie de netăgăduit, zicerea rabinului Akiba de pe la anii 130 ai erei noastre care îi înțelepțea pe neprihăniții ivriți că Moșe a primit pe muntele Sinai de la ,,îngerul” lui Iahwe, adică Satana cum rezultă și din Vechiul Legămînt, tablele (ne)legiuirii întunericului, urii, răului nemărginit și veșnicei răzbunări, iar pe deasupra o pereche de coarne pentru a arăta tuturor cu cine s-a înfrățit, întocmai cum arată și arcul de triumf al împăratului Tiberius. Imaginile de mai jos arată scenele buclucașe unde Satana și Moșe cu coarne se prezintă regelui ivrit cu cărțile lor de vrăji, apoi vine tot tineretul drăcesc pentru a depune juruință de credință față de noul stăpîn!

     Atît Șlomo cît și vizitatorii lui preacucernici își fac felul în sheol, locul de sub pămînt unde se adună toată suflarea răposată a mozaicilor, într-un frigălău și o întunecime care te înțepenește pe vecie. Dovada că în Vatican s-a practicat multă vreme cultul satanist-falic al lui Iahwe, vine de la Martin Luther care în anul 1510, ajungînd la Roma în calitate de călugăr, descoperă cu groază că înalții prelați au un bordel numai al lor plin cu femei și bărbați cu care se destrăbălau conducătorii clerului catolic. O altă mărturie este statuia lui Moșe, terminată de marele sculptor italian Michelangelo pe la anii 1515 aflată în prezent în biserica San Pietro in Vincoli din Roma, execuția fiind comandată chiar de papa Iuliu ll pentru mausoleul său.

     Statuia are o ciudățenie ce a stîrnit mare scandal cînd a fost prezentată în public, fiindcă Moșe are două coarne identice cu ale lui Iahwe de pe cioburile de ceramică descoperite în sudul Israelului. În Vulgata pînă la acea vreme se scria despre Moșe cînd a coborît de pe muntele Sinai că ,,avea coarne”, adică a fost miluit de Iahwe cu simbolul puterii diavolești, și așa l-a făcut sculptorul Michelangelo. Dar textul păstra un fragment din adevăratele scrieri ivrite înainte de a fi ele rescrise după anul 70 al erei noastre ca să nu sperie prea tare Neamurile. De aceea papii au invocat mereu că numai ei sînt verus Israel, adică slujitorii credincioși ai Talpei Iadului și Satanei și nu s-au sfiit să o arate turmei de credincioși cretini chiar în anul 1515! Și tot datorită cultului satanist ei păstrează ca singurele scrieri sacre, pe cele ale rabinului eretic Filon din Alexandria, părintele ereziei numită fariseism! Pentru că povestea statuii devenise prea deocheată, ei au reinterpretat cuvîntul din limba aramaică ,,a avea coarne” prin ,,strălucitor” fiindcă așa ne-au fost scrise toate revelațiile ivrite.

     Dar nici numele Israel nu le aparține cum recunosc și ei cam morocănos cînd spun că Iacov după ce l-a verificat o întreagă noapte pe Întunecimea Sa la ,,legămînt” acesta l-a considerat vrednic de a-i fi supus și ucenic în toate cele întunecate. Numele este atestat istoric într-o inscripție a faraonului Merneptah de la sfârşitul secolului XIII î.e.n. iar pretinsa lor revelație este din ,,perioada scrierilor apocaliptice” adică nu mai devreme de mijlocul secolului ll î.e.n.

     Că nouă Neamului Scoborîtor din Zei nu ne-a plăcut niciodată hîrjoana cu Talpa Iadului, Satana sau alți încornorați din tineretul drăcesc, avem de mărturie peste timp lucrarea Descrierea Moldovei a domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir(1710-1711), ce lasă o veridică prezentare a țării pe care o părăsise de nevoie. În capitolul doi unde se găsesc importante însemnări despre religia românilor din Moldova a scris: ,,Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres(erezie, superstiție) şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”. Pe cînd toată Europa era numai o limbă pentru legămîntul Întunecimii Sale purtînd ca sfînta sfintelor tușinătura născocitului Cristos, noi încă ne mai țineam de cele vechi și bătrînești, închinîndu-ne ,,unor zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor”. Asta este dovada de netăgăduit ce a străbătut timpul că la începutul secolului XVlll, noi românii încă nu eram cu botul pus la falusul ivrit-satanist al cretinilor ci aveam alte gusturi religioase, disprețuind nelegiuirea iudaică și creștină.

     Aceste adevăruri cutremurătoare despre Iahwe și mozaism, s-au păstrat în cultura noastră religioasă pînă pe la anii 1900 fără ca cineva să le fi impus prin ucaz sau sabie și dau ca exemplu unele pasaje din Rugăciunea pe care trebuia să o rostească preotul român cînd trecea pe un mozaic în creștinismul ortodox. 

,,Si Preotul merge pînă la ușile Biserici spre apus, și-l întreabă zicînd:
Cine ești tu? El răspunde: Om rătăcit din calea mântuirii și rău întunecat de credința jidovească. (Cumplit adevăr rostea nefericitul tăiat împrejur!)
Preotul îl întreabă: Pentru ce ai venit către sfânta Biserică a lui Dumnezeu și ce dorești de la dânsa?
Răspunde: Am venit a mă învăța de la dânsa credința, și doresc să mă unesc cu dânsa.
Preotul îl întreabă: Ce-ți va da ție credința?
Răspuns: Viata veșnică.
Întrebare: Te lepezi de tăierea împrejur, de Sîmbătă, de azime, și de  toate sărbătorile lor, și de spălari, și de mâncări, și de alte obiceiuri jidovești, și le blestemi pre ele?
Răspuns: Mă leapăd de cele ale legii vechi ca de cele ce acum au trecut, și de alte obiceiuri jidovești ce sînt potrivnice lui Dumnezeu, și le blestem pre ele.
Întrebare: Te lepezi de învățătura cea potrivnica lui Dumnezeu a cărții ce se cheamă Talmud, care rabinii jidovești cu însuflare drăcească l-au făcut asupra dumnezeieștilor Scripturi, schimbând tîlcuirea lor într-alt chip, scriind și învățînd basme și hule asupra Domnului nostru Iisus Cristos și a tuturor Sfinților, te lepezi și le blestemi pre ele?
Răspuns: Mă lepăd de toate învățăturile jidovești, cele de Dumnezeu hulitoare, și de blestemata lor carte, carea se cheamă Talmud, și de toate tălmăcirile lui, și le blestem pre ele.”


     Textul ne arată că preoții românilor de pe la anii 1900 considerau Talmudul o scriere satanistă, iar despre Tora spun că au schimbat tîlcuirea ,,într-un alt chip” deci ei cunoșteau o altă Scriptură a lui Dumnezeu pe care ivriții au falsificat-o în totalitate, adică scrierile sfinte cuprinse în Biblia geților și nu cele ieșite din ,,legămîntul” lui Iahwe!

 

                                                         Neamuri, Neamuri, Nemurele,
                                                             V-a dat Iahwe table rele,
                                                               Și un ,,sacru” legămînt
                                                               Robie pe-ntreg pămînt.

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN