O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Geţii, fiii pămîntului, secţiunea 1

                      

                                                            Geţii, fiii pămîntului

 

     Să ne învrednicim a căuta urmele din vechimea timpurilor uitate a cuvîntelor Getia și geți, așa cum le-au scris alții pentru prima dată în urmă cu peste 5200 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună hula și pupincurismul țin loc de orice dovadă sau logică a bunului simț în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de stîrpituri şi trădători de Neam și Țară. Dar pentru început să ne lămurim pe unde îşi are obîrşia cuvîntul get cu variantele getu, geţi, Geta şi Getia. Avem în eme-gi: ge: a lega părul în moţ, nobil, pămînt, înţelept, a face dreptate, credincios + ti: rudenie, mîndrie, soţie, a dăinui, a fi numeroşi şi pentru varianta tu: strălucire, a conduce, a susţine, a încînta, adevărat, a căsători, cele 4 puncte cardinale. Iar pentru cuvîntul ta: tată, persoană, a străluci, caracter, a sfătui, cinste. Din aceste înşiruiri de sensuri putem desprinde singuri cîteva ce ne vor fi de mare folos în munca de scormonire a memoriei timpului, atîtea cît ne-au mai lăsat răii şi falsificatorii urme şi umbre din fabuloasa istorie şi mitologie a strămoşilor noştri carpatini. În străvechime acest cuvînt nu definea identitatea de neam a poporului carpatin, el ajungînd un etnonim poate pe la începutul mileniului ll î.e.n. fiindcă sensurile ce le voi da în continuare arată mai mult o trăsătură definitorie a Neamului Scoborîtor din Zei decît numele lui propriu-zis. Combinînd cele trei cuvinte vechi avem următoarele sensuri: neamul moţat, poporul ales, neamul înţelept, cei care iubesc dreptatea, a conduce cu puterea adevărului, neamul răspîndit în cele 4 zări, tatăl cu părul legat în moţ, pămîntul strălucitor sau ţara sfîntă. Toate aceste înţelesuri uluitoare   pentru cultura noastră şi a Europei dar şi altele necunoscute pînă în prezent, le voi lămuri în continuare ca să fie ceva lumină în această cloacă satanistă pusă la cale de Cacademia Română.   
     Aprecieri deosebite la adresa strămoşilor noştri găsim în lucrarea Legile morale și politice, apărute la editura Antet, București 2010, atribuită lui Pitagora(580 – 500 î.e.n.) unde se fac zece trimiteri la va-lorile sociale și morale ale geților. În Legea 1143, de la fila 70 se scrie: ,,Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți cîmpurile sînt fără margini, toate pământurile sînt comune. Și dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, spune Homer”.  
     Clement  din Alexandria(150-215), în lucrarea Stromate 1,15 scrie despre ,,barbari” idei şi fapte ce nu pot fi înţelese astăzi după atîta minciună elenist-elitistă: ,,Astfel filosofia, o îndeletnicire de cea mai mare trebuinţă care aruncă lumina asupra națiunilor, a înflorit în antichitate printre barbari. Și apoi a venit în Grecia.... L,15 Și mi se pare, a fost datoria de a percepe binefacerea pe care o aduc înţelepţii, că oamenii înșiși i-au onorat, iar filozofia a fost cultivată public la brahmani odrysi, geții şi egiptenii. Și astfel au fost divinizaţi de către neamul egiptenilor, de caldeeni și arabi, fiind numiţi ,,fericiţi”, și cei ce locuiesc Palestina şi nu mai puțin poporul persan, și nenumărate alte popoare în afară de acestea... Anacharsis a fost un scit și este menţionat că au excelat mulți filozofi barbari printre greci.... Mai mult, spune că anume cei chemați cu numele fabulos de dactili ideeni au fost primii înțelepții; cărora le sînt atribuite inventarea ceea ce se numesc ,,literele din Efes”, și a numerelor în muzică. Pentru care motiv muzica a primit numele lor. Și dactilii ideeni erau frigieni și barbari.” Iar Strabon în Geografia X,3,19 lasă mărturie despre acest neam ciudat al dactililor ideeni care au fost descoperitorii prelucrării fierului: ,,Astfel este diferenţa de păreri care domneşte în aceste tradiţii: unii declară că coribanţii, cabirii, dactilii ideeni şi telchinii erau aceeaşi ca şi cureţii; ceilalţi pretindeau că sînt numai rude între ei, şi distinşi unii de alţii prin mici diferenţe; dar, spre a spune lucrul în tot şi în general, toţi fără excepţie, erau un fel de fanatici şi bachanţi; care sub forma de servitori sacri, izbeau spiritele în timpul celebrării sacrificiilor, dedîndu-se la jocuri cu zgomot şi tumult, fiind înarmaţi şi făcînd să răsune cimbalele, tobele şi armele, precum şi flautul şi scoţînd ţipete”. Spune despre cori-banţi că sînt fii ai lui Cronos adică ai Tatălui Ceresc ,,fiind ei aceeaşi cu cabirii” adică vechii titani din jurul Carpaţilor şi venind de la facerea lumii!  
     Mai dau o lămurire asupra înţelepciunii strămoşilor noştri, venită de la iudeo-ceştinul Origene(185-254) unde în lucrarea Contra Celsus găsim informaţii preţioase, criticîndu-l pe acesta amarnic fiindcă i-a pus la loc de mare cinste în răbojul istoriei și timpului pe strămoșii noștri geți: ,,Celsus a putut pune la un loc și pe odrizi, pe cei din Samothrace și din Eleusis, precum și pe hiperboreeni, socotindu-i printre popoarele cele mai vechi și mai înțelepte.” Şi continuă mofluzul iudeo-creştin cu nemulţumirea asupra neamului get scriind despre strămoșii noștri ceva ce nu poate intra în scăfîrliile românilor de astăzi: ,,geții de la Dunăre sînt un popor vechi și de înțelepciune foarte înaltă”, întocmai cum ne arată sensurile profunde ale cuvintelor getu sau geţi! 
     Aceleaşi aprecieri neverosimile pentru minţile mioriticilor, le găsim şi în scrierea lui Iordanes De origine actibusque Getarum unde la Xl,69 îi laudă pe geţi pentru inteligenţa lor nativă astfel: ,,Ceea ce le era geţilor prielnic, ce le era lesnicios, ce era de dorit, era să ducă la îndeplinire ceea ce sfătuitorul lor Deceneu îi învăţase să urmărească în toate chipurile, judecînd că le este de folos. Iar el observînd că în sufletele lor sînt gata să-l asculte în toate, şi că au o inteligenţă naturală, i-a iniţiat aproape în toată filozofia; căci era în această privinţă un maestru priceput... Ce fel de bucurie le va fi însă, mă întreb, unor bărbaţi atît de viteji – cînd abia mai aveau puţin răgaz între războaie – să se mai adape şi cu doctrine filozofice?”  
     Pentru a încerca să înţelegem ceea ce este de neînţeles astăzi cam pentru toţi românii, adică trecutul fabulos al strămoşilor noştri geţi aşa cum l-am arătat în citatele de mai înainte, dar falsificat crunt de puhoaiele de ticăloşi şi de trădători de Neam şi Ţară, voi prezenta şi alte izvoare epigrafice şi arheolo- gice care dovedesc vechimea noastră pe aceste plaiuri din zorii desprinderii omului din starea de mi-grator, vînător şi culegător şi trecerea lui la sedentarism, venind pînă în zilele noastre.
     Poetul latin Virgiliu(70-19 î.e.n.) în Eneida la Vl, 580 îi numeşte pe titanii ,,genus antiquum Terrae, Titania pubes...”, adică neamul antic al Pămîntului, titanii cei tineri, iar înţelegerea acestei expresii ,,titania pubes” o găsim tot în această scriere, la lV, 179 care spune: ,,Gigantes, Titanis ac terrae filii, adică aceştia au fost după cultura romană a secolului l î.e.n. fiii Maicii Pămînt cum găsim şi în scrierile esene sau ale geţilor pripăşiţi în Palestina, sau primul neam omenesc după cultura antică ce a apărut pe pămînt, fiindcă legenda o vom găsi chiar mai dezvoltată şi la subţirii şi hoţomanii greci pe care însă au grecizat-o ca să nu-i mai dea nimeni de socoteală şi vicleşug. Poetul mai aminteşte aceste cete de divinităţi şi la Vl, 14-17 şi Vlll, 416, dar şi în Georgicele lV, 173.
     Însă aceste idei despre primele cete de zeităţi care au populat Pămîntul, le găsim exprimate chiar mai devreme în lucrarea Bellum Punicum a poetului şi dramaturgului roman Gnaeus Naevius(275-201 î.e.n.) care a scris la 1,7 astfel: ,,Inerant signa expressa, quomodo Titani, Bicorpores Gigantes magnique Atlantcs, Runcus atque Purpureus, filii Terras”. Iar traducerea pentru noi este: Au fost sem-ne clare cum titanii, giganţii cu două trupuri(aceştia aveau în loc de picioare două trupuri de şarpe, dar înainte de secolul lV î.e.n. ei erau reprezentaţi ca luptători), atlanţii cei mari. Runcus şi chiar Purpureus sînt copiii Pămîntului”. Şi tot la latini găsim informaţii despre locul unde au coborît din ceruri  cetele de zeităţi amintite de cei doi romani, care s-au ostenit să clădească neamul omenesc pentru a se bucura de Zidirea de început a lumii aşa cum o ştiau ei în acele vremuri.
     Roma, prin cohortele sale trece sub sabia ei în anul 9 al erei noastre partea de vest a Dio Getia, numită Panonia după scrierile romanilor sau Pananeo după tăbliţele noastre de plumb, isprăvile de jaf şi jale fiind cinstite în capitala imperiului din porunca lui Octavianus Augustus cu mare fast prin ridicarea unui templu în Forum ce era închinat lui Marte. Poetul Ovidiu care era mazîlit la Tomis din ordinul împăratului şi mai spera să-şi vadă locurile natale, scrie în Fastele Vl,131 următoarele: ,,Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.Adică romanii ştiau la începutul secolului l al erei noastre că neamul get era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmaşul giganţilor şi nu al pîrliţilor ieşiţi din legămîntul Talpei Iadului sau puşcoacea focosului Hercules, după unele născociri ale stîrpiturilor eleniste!      
     În anul 86 Roma se încrîncenează iarăşi şi porneşte cu mare puhoi de legionari să dărîme Ţara Sfîntă Dio Geta pentru a robi Neamul Scoborîtor din Zei, adică falnicii geţi, cum ne-a lăsat mărturie poetul Marţial, care îl numește pe împăratul Domițian, ,,învingător al giganților”, iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ,,triumf asupra giganților”. Nu cred că sărmanii romani au stat prea mult timp cu ţăcăliile în soare şi i-a luat rău aiureala de au scris asemenea vorbe uluitoare despre strămoşii noştri pe care românii de astăzi nu sînt în stare a le crede. Acesta era adevărul despre Neamul Scoborîtor din Zei sau falnicii geţi în acele vremuri, dar fiindcă istoria antică ne este falsificată în întregul ei, noi cei de astăzi nu putem înţelege nimic din informaţiile de mai înainte, care, dacă ar fi puse în firescul timpului şi al istoriei, ar arunca în aer întreaga cultură europeană cu scorţoasa şi puturoasa ei antichitate clasică greacă şi romană!  
     Dar să-i aducem sub lumina adevărului şi pe titanii amintiţi de poetul latin Virgiliu şi Naevius. În mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate femeie, numit Echidna care a fost născut într-o peşteră prin unirea a doi monştri; Phorcys și Ceto ce au apărut odată cu apele de început. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros din nordul Istrului și Gaia, avînd un trup jumătate om, partea de sus și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi amintindu-ne nouă de zgripțuroii carpatini. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Dar pe cît era Echidna de monstruoasă, vînosul lor Hercules pe cînd umbla după adăpat muştele la apa sfîntă a Istrului, a dat cu ochii de dihanie şi pe loc i-a luat foc arzătorul de femei și din această aprindere îndrăcită şi încolăcită aşişderea, zic ei că s-au născut Scithus, Gelonus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamurilor respective. Blestemaţilor, prea spurcaţi sînteţi în gîndirea voastră de pederaşti! Dar întreb plin de neînţelegere: ce făcea Thyphon al Echidnei cînd aceasta a fost găbuită şi pîrjolită de pîrdalnicul elenist venit tocmai din Atica să-şi răcorească oful în ţara Arima?    
     Hesiod scrie în Teogonia prin secolul Vlll î.e.n. că această fiică de titani cu chip de şerpoaică, îşi făcea felul în țara Arima mîncînd carne vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc as-cuns al pămîntului sfînt. În acest tărîm al zeilor, era o peșteră adîncă făcută de aceştia care seamănă cu un palat strălucitor, sub o stîncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde veghea întreg ținutul. Și tot de acest monstru înfricoșător Echidna, pricepuții greci au legat istoria strămoșilor latinilor prin voinicul Latinus. Zicerea o găsim în lucrarea Romaike arhaiologia, Cartea l,43 scrisă de Dionisie din Halicarnas(secolul l î.e.n.), ca spune că: ,,Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules si al fecioarei hiperboreene Echidna”. Iar Pliniu cel Bătrîn(23-79 e.n.) în Naturalis Historie lV, 26 scrie că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”, iar aceste date venite atît de la greci cît şi de la romani ne precizează că ţinutul titanilor era în jurul Carpaţilor, el confundîndu-se şi cu împăraţia atlanţilor a titanului Atlas. 
     Mai aduc spre înluminarea întunericului istoric pe poetul latin Publius Papinius Statius(45-96), care în lucrarea Silvae, lăudînd isprăvile împăratului Domițian ce a purtat lupte crîncene cu geții, face precizarea că pe aceste locuri s-au luptat zeii cu titanii în locul numit Phlegra. Dar nouă ar trebui să ne amintească de vîrful Pelega din munții Retezat. Cuvîntul titan în limba greacă definește numai aceste duhuri cerești, bătute măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt și înghesuite în Tartaros adică Tartar(ia: pămînt, ţinut) sau undeva pe sub munții Atlas după alte povești. Numai limba noastră cea străbună păstrează sensul profund al cuvîntului ,,titani” ca ființe fără trup, adică numai făpturi nebuloase sau năluci, fiindcă în eme-gi ti înseamnă neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună, iar tană are sensul se ceață, nebuloasă, pîclă şi rău ne-aţi băgat în ceată istoria tagmă de ticăloşi!    
     De la poetul grec Pindar(522-443 î.e.n.) ne-au venit informaţii despre titani, pe care le-a preluat de la un înaintaş de-al său, poetul Pherenicos din Heracleea ce a scris în versuri că: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor... la hiperboreeni s-au născut zeii”. Şi fiindcă neamul lor a mînuit foarte bine toate scrierile antice spre a le fi numai lor cîntare cu chemare, titanii au rămas în mare ceaţă de atunci, aşa fiind şi astăzi. Ca să le credem zicerea înseamnă că la nord de Istru era o Ţară a Zeilor sau Ţară Sfîntă şi tot aşa ne spune tăbliţa de plumb 41 unde expresia ,,patri deo” în limba străbună sau getă ori rumună înseamnă Ţara Sfîntă!
     Pentru trebuinţa noastră găsim la Strabon(63 î.e.n. - 21 e.n.) în lucrarea Geografia la X1,6,2 precizarea unde îşi aveau sălaşurile aceşti hiperboreeni care erau urmaşii titanilor din vechime. ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, adică marele teritoriu al Dio Getia sau Ţara Sfîntă(patri deo) cum am arătat mai înainte! Tot la acest autor, dar la  Vll,40, găsim informaţia potrivit căreia ,,peanul tracilor este numit de eleni imnul titanilor”, fiindcă asta ştia lumea pe la sfîrşitul secolului l î.e.n., iar unul din munţii sfinţi ai geţilor – Ceahlău – localnicii îl numeau Peon sau Pion, să fie lumină şi pe Acropole nu numai în Carpaţi! Ca să nu ne mai încîlcească istoria întunecaţii după vrerea lor, mai vin cu o precizare din acelaş autor, care la Vll,3,12-13 a scris că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc... Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”, adică sînt acelaşi neam şi nu unii ţigani iar alţii semiţi cum încearcă o ceată de lepre să ne convingă astăzi!  
     Că acest adevăr – geţii sînt hiperboreenii care se trag din giganţii sau titanii cei vechi şi tot la ei s-au născut zeii – se ştia şi în primele secole ale erei noastre, ne-a lăsat mărturie Dio Cassius în Istoria romana LXVll, 7, unde, după luptele de la Tapae din anul 89 e.n. mato Diogio cum scrie pe tăbliţe- le de plumb(botezat Decebal de Cassius) care era basileul oştirii geţilor, a fost înfrînt de către Tettius Iulianus după minciuna latinului. Generalul roman ia cognomenul de Hiperboreanu(victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean). Un martor al evenimentelor trăite de Domitian, poetul Marţial, într-o epigramă adresată prietenului său care făcea parte din armata romană ce urma să ducă lupte cu neînfricaţii geţi, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Acelaşi autor numeşte victoria lui Domiţian asupra lui Gezino ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor. Nu pot leprele să ne falsifice la nesfîrşit adevărata noatrsă istorie fiindcă a venit vremea să le cerem soco- teală pentru nelegiuire şi tîlhărie!
     Poetul Apollonius din Rodos care a trăit în secolul lll î.e.n. în poemul Argonautice scrie că hiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei, iar graniţa de sud a Dio Getia era cu Tracia prin Mesia, ţinutul de la sudul Istrului cum ne spun numeroase izvoare istorice. Şi în acele vremuri adică sfîr-șitul secolului lll al erei noastre, ţinutul din partea stîngă a Istrului era cunoscut de către romani şi greci ca ţara hiperboreilor. 
   Claudius Claudianus a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria şi a murit în anul 404. Ajunge în imperiul roman de apus în anul 395 şi intră în grupul de apropiaţi ai împăratului Honorius, găsind suficent lipici şi la șeful armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice și satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico, Gigantomachia dar și alte cărticele. În lucrarea în care îi laudă pe romani că i-au bătut pe goţi şi geți în luptele din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel Neam Scoborîtor din Zei aciuat în jurul Carpaților pe care toată antichitatea din vremuri așa îl știa. Ciudată istorie avem! Poporul care, după scăfîrliile istoricilor români ar fi dispărut din istoria antică în anul 106 după ce legionarii romani i-au trecut pe toţi prin sabie, este amintit că în anii 402 şi 403, împreună cu alte urdii mişcătoare au atacat imperiul roman de apus! Făpturile cereşti numite ,,titani” în mitologia grecilor, erau cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion, Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Aceştia formau prima generație de zei după scornelile lor, însă cu multă vreme înaintea cetei de răi ce s-a aciuat în Olimp unde au stabilit ei cuibarul fiorosu- lui Zeus. Însă Diodor în Biblioteca istorică, Cartea lll, LX, ne spune că erau şapte băieţi cucueţi, fiindcă îl bagă în poveste şi pe Atlas care era fratele lui Cronos. Scorneala este străvezie rău fiindcă nouă ne aminteşte de scrierile esene cu cei şapte îngeri bătrîni sau veghetorii cereşti, ajunşi în iudeo-creş-tinism ,,arhangheli”, iar pricepuţii hoţomani după ce au grecizat bine legenda, au început să strige către păgubiţii istoriei că erau numai nişte sălbătăciuni care au îngrozit ceriul şi pămîntul. Mari afurisenii aţi fost şi aşa aţi rămas pînă astăzi! Primul care s-a pus pe hulit cu mare năduf, făcîndu-le de petrecanie titanilor în faţa istoriei, a fost Onomacritus ce a trăit în partea a doua a secolului Vl î.e.n. Pausanias(110-180), în Descrierea Greciei, l, 22,7 amintindu-l pe acest înverşunat împotriva titanilor, spune că ar fi fost cel care i-a adus în mitologia lor ca simboluri ale sălbăticiei și răului pentru a-i nimici fiindcă la nord de Istru se ţineau moţaţi şi foarte civilizaţi. El spune că l-ar fi supărat amarnic faptul că titanii l-ar fi mîncat pe Dionysos, deși în timp aceste mituri nu au vreo legătură, iar în orfism ,,a mînca” în sens metaforic însemna a se întrupa, preluînd o parte din atributele celui ,,mîncat”. Cum ei aveau la acea vreme nobila misiune de a civiliza întreaga lume prin vîna lui Hercules, nu se putea să existe pe alte meleaguri cineva sau ceva cu sclipici la minte şi lipici la suflet dacă nu era ieşit din puş-coacea îndrăcitului pederast din Pelopones, deci aceste divinități fiind din ceață sau umbre nu se pu-teau mînca unele pe altele, cum erau zeii lor care făceau chiolhanuri de se cutremurau cerurile.         
     A treia ceată de divinităţi amintite în scrierile lui Naevius şi Virgilius au fost atlanţii, aceştia fiind poporul titanului Atlas care îşi avea împărăţia în ţărmurii de apus ai Oceanului. Grecul Apollonius din Rodos care şi-a dus viaţa în secolul lll î.e.n., în Argonautica(IV. 282) scrie că apele Dunării de Jos se varsă în golful lui Oceanus, ori de atunci nimeni nu a mutat Istrul undeva prin Africa de nord sau ei dibacii au dus Oceanus în vestul continentului negru să ne poată falsifica în totalitate istoria, cultura şi religia geţilor fără ca cineva să-i poată acuza de genocid şi crimă aşa cum se obişnuieşte azi dacă dai o labă leprelor specialitate în vedenii şi holocaustizări, adică născociri drăceşti şi numai atît.  
     Ariminul născut în Tracia, Hecateu din Abdera care a trăit în Egipt în secolul lll î.e.n., în lucrarea  dispărută astăzi, intitulată Hiperboreenii(unele bucăţi fiind preluate de Diodor în Biblioteca istorică ll, 47) susţine după cunoştinţele vremurilor sale că Oceanus de la hiperboreeni nu este nici Oceanul Arctic, nici Oceanul de Vest, ci marea situată la nord de lumea antică greacă(adică Marea Neagră de astăzi!), numită ,,cea mai minunată dintre toate mările”, după timpurile acelea, fiindcă în prezent s-au pornit fel de fel de maimuţe urlătoare care vor să zăpăcească Europa şi lumea cu cultura neanderthalienilor şi a faimoşilor dar necunoscuţilor ,,cazari semiţi”. Ne-a mai lăsat mărturie peste timp tracul din vechime, referindu-se la insula lui Apollo, că este situată în Oceanos aproape de ținutul hiperboreenilor, adică al strămoșilor geților, ca să nu mai umblăm după lumină la alte bordeie.        
     Diodor din Sicilia în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea lll, LX ne-a lăsat spre aducere-aminte o legendă a titanului Atlas astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au îm-părţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean, iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pă-mîntul... Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor...” Cum această fabuloasă împărăţie de lîngă Oceanos a ajuns o ceaţă veşnică fiindcă vechii greci nu doreau să se mai ştie nimic despre civilizaţia de la nordul Istrului, am să continui povestioara, adu-cînd mărturii din acelaşi autor, dar din Cartea ll,XLlll, spre a limpezi geografia acelor vremuri. Chiar Diodor fără să vrea ne, luminează unde este acest Ocean ceţos şi misterios că nimeni nu-i poate da de capăt unde se află şi împărăţia lui Atlas. Scrie despre sciţii păstori care își întindeau țara din sudul munţilor Caucaz pînă în nordul lor: ,,ajungînd pînă la Ocean(adică Marea Neagră pentru că sciţii nu au fost niciodată în Europa de vest cum ne zăpăcesc niște lepre de ceva vreme, ci numai la est de Nis-tru) şi lacul Maiotis(Marea de Azov pe care încă nu au reuşti să o mute în Neanderthalia sau la mama dracilor), au mai ocupat şi restul teritoriului pînă la fluviul Tanais(fluviul Don care ştie oricine din Europa de Est că se varsă în Marea de Azov).” Situaţia este mai mult decît clară dacă nu vrem să o vedem în ceaţă cam aşa cum este toată istoria veche a Europei, iar a nostră chiar în beznă că-ţi rupi gîtul orbecăind prin ea! În Cartea ll,XLVll, Diodor amintind despre misteriosul popor al hiperboreeni- lor care îşi ducea viaţa la nordul Istrului, adică străbunii mei falnicii geți, ne-a lăsat mărturie că: ,,se află în Oceanos(Marea Neagră), o insulă care nu este mai mică decît Sicilia. Aceasta ar fi aşezată spre miazănoapte, fiind locuită de hiperboreeni, oameni cărora li se spune astfel fiindcă, locuiesc dincolo de unde bate vîntul Boreas... Mai departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer îşi îndeplinesc drumul lor periodic...” Dar alte scrieri din acele vremuri spun că Apolo al lor care era Zabelo din religia străbună, venea în fiecare primăvară în lumea geţilor nu a fantomelor cu barbă albastră şi lungă pînă la capătul lumii, din care au făcut ei o groaznică bărbărie, iar bieţii români de astăzi nu mai sînt în stare să scape din ea! 
     Scriitorul Pseudo-Apollodor ce a trăit în secolul ll î.e.n., în Biblioteca, (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face o legătură pentru a căuta Muntele Atlas în Atlantida”. Dar de cînd vechii greci s-au pus rău cu minciuna pe istoria geţilor, totul s-a schimbat, iar ,,adevărul clocit pe Acropole” este te-melia culturii europene! Tot de la ei avem zicerea că spuneau Istrului, Oceanos Potamos, expresie ce înseamnă fluviul Oceanului. Atât Homer în Odiseea, XII. 1, cît și Hesiod în Theogonia, v. 242. 959 spun despre Okeanos Potamos, că este rîul, fluviul sau potopul de ape ale lui Oceanos.  
     Însă Strabon în Geografia, l, 2 ne-a lăsat dovada minciunilor greceşti şi a falsurilor puse la cale de această ceată de ticăloşi împotriva istoriei şi culturii geţilor scriind: ,,Cei de pe atunci(de pe vremea lui Homer) socoteau Marea Pontului un al doilea Ocean și erau de părere că oamenii care veneau în corăbii pînă acolo călătoreau tot atît de departe ca și cei care depășeau Coloanele lui Hera-cles. Căci dintre mările cunoscute azi, Pontul Euxin era socotită cea mai mare și de aceea îi dădeau numele de «pont»(adînc) – tot așa cum îi ziceau lui Homer «poetul». Poate și din această cauză a mutat Homer întîmplările din Pont, socotind că lumea – din pricina prejudecăților – va primi mai ușor aceasta...” Şi iudeii au venit cu aceleaşi metode bune pentru zăpăcit lumea goilor, prin vedenii sataniste, adică minciuni gogonate şi nici urmă de cultură sau civilizaţie. Vechii egipteni au lăsat scris în manuscrisele lor, că au venit în Valea Nilului de undeva de foarte departe, locul fiind numit Punt sau Pont(pont: termen foarte vechi în limba română care înseamnă punct ce fixează o limită în spațiu sau în timp; punt: semn rotund, împunsătură, gaură, adîncitură, loc anume, stare, lucru, epocă, timp, intersecţia a do-uă linii, cum se vede pe tăbliţa de la Tărtăria) sau ,,Ta Natura”(Ţara Zeilor). 
       Ne-au mai rămas să-i căutăm în răbojul timpului cetele lui Runcus şi Purpureus cum i-a scris poetului şi dramaturgului roman Gnaeus Naevius în partea a doua a secolui lll î.e.n. în lucrarea Bellum Punicum, fie-i numele de veşnică pomenire fiindcă ne-a dat şi el un licăr de adevăr. Cele două grupuri de fiinţe cereşti nu mai sînt amintite de nici un autor antic să ne putem face o părere ce rosturi aveau ele în mitologia străbunilor noştri. Deci Naevius a cunoscut şi alte izvoare mitologice pe care Virgiliu nu le aminteşte sau erau dispărute cînd a scris el. Şi atunci trebuie să stabilim adevărul trecîndu-i alături de giganţi, atlanţi şi titani pe Runcus(pădurenii) şi Purpureus(roşcovanii). În această trudă pentru a-l descoperi pe ,,runcus”, ne pot ajuta puţin basmele şi legendele noastre – ale lor sînt numai vedenii sacre, chiar dacă put a minciună şi ticăloşie că te trăsnesc de moarte – care ne spun de o ceată de zgripţuroi ce vegheau munţii împăduriţi ai Dio Geta şi păzeau aurul strîns cu multă muncă din trupul Maicii Pămînt. Aceste fiinţe fabuloase aveau trupul de leu, aripi mari pentru a zbura, iar capul se termina cu un cioc. În alte ipostaze trupul era a unui taur, grecii spunîndu-le grifoni. Dar pe tăbliţele 31 şi 70 aces-te fiinţe apar cu trupul de pasăre avînd aripi foarte mari, cu gheare foarte puternice, iar capul este de get cu căciula specifică! Şi în prezent aceste păsări fabuloase le mai găsim amintite sub numele de zgripţuroi, imaginate ca o specie de acvilă mare, iar în vechime ea a apărut pe unele steme ca un vultur cu două capete. O altă interpretare este a unui animal fantastic uriaş cu gheare puternice şi aripi sau ființă închipuită ca o pasăre uriașă cu două capete. În povestea Prîslea cel voinic şi merele de aur, zgripţuroiul îl salvează pe acesta din prăpastia unde se aflau palatele de aur, de argint şi de aramă. E o pasăre de temut, fiindcă l-ar fi putut mînca dacă nu i-ar fi salvat puii. Zgripţuroiul avea darul de a găsi aurul şi îşi făceau cuiburile din bucăţele de aur furate de la ocne. Cuiburile lor nu puteau fi găsite de muritori fiindcă erau făcute pe cele mai înalte creste ale munţilor. În tradiţiile populare aceşti paznici ai aurului din înălţimile munţilor mai erau numiţi Vîlva Muntelui, Vîlva Codrului sau Vîlva Aurului. În limba română veche cuvîntul ,,runc” înseamnă loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură, poiană în pădurea de munte. Pricepuţii noştri lingvişti spun că acest cuvînt vine din latinescul runcus dar el nu există în latină, la fel cum nu există peste 22000(douăzeci şi două de mii!) de cuvinte din limba română născocite de ei că ar avea origine latină. 
     Zînele sînt fiinţe semidivine care se împart în două grupuri distincte; unele sînt bune şi îl ajută pe om, iar altele sînt rele, aducîndu-i necazuri cînd le supără. Acestea în anumite împrejurări iau chipul unor fecioare frumoase, cu haine vaporoase, părul despletit de culoare roşcată sau galben-castaniu, dansînd în poienile luminoase din păduri la anumite sărbători ale anului. Poate că Naevius cînd a scris despre ,,purpureus” ca fiinţe fără trup asociate celorlalte cete cereşti, a avut în vedere existenţa zînelor în vechea mitologie a geţilor, despre care Virgilius nu mai aminteşte deloc.  
     Poetul latin Ovidiu care a murit la Tomis în anul 17 sau 18 al erei noastre, fiind exilat aici din po-runca împăratului roman Octavianus Agustus în anul 8, a scris mai multe poezii foarte importante pentru istoria noastră adevărată. Din Pontice I,2, 83-84 aflăm că neamul nostru străbun mai era cunoscut în acele vremuri cu numele de ausoni: ,,Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.’’ Şi tradus: În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu! Iar în Tristele ll.1, 199 scrie despre ţinutu- rile surghiunului pontic: ,,Am fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu Sarmația”. Acest adevăr nici nu este amintit în cărţile de istorie, iar unii dintre cei care au tradus versurile din latină în română au falsificat tălmăcirea să nu supere pe latinişti, tracişti sau jegurile jidoveşti ce se pretind de cca 150 de ani, băştinaşii plaiurilor carpatine. Dar şi populaţiile din sudul peninsulei italice s-au numit ausoni, iar teritoriul s-a numit Saturnia Ausonia în secolele Vlll-Vll î.e.n. Această ,,ciudăţenie” se datorează unei migraţii masive din Carpaţi, cetele fiind conduse de către Auson, unul din fiii lui Atlas. Iar Apollonius Rhodius, scrie în Argonautica 4, 825 că ,,ura ce o purta Scylla Ausona, fiica monștrilor Phorkys rătăcitoarei nocturne Hekate, pe care oamenii o numesc Crataeis...” şi pentru înţelegerea celor  povestite amintesc că cea care plesnea de ură era fiica titanidei Echidna care îşi avea sălaşul la nord de Istru în împărăţia lui Atlas. În timpurile de glorie ale hunilor, împăratul bizantin Teodosiu ll trimite în anul 448 o solie la Atila din care a făcut parte și istoricul Priscus, povestind în lucrarea Istoria Bizanțului, că apropiindu-se de reşedinţa hunilor stabilită undeva în Banat, a întilnit un băștinaș ce i-a spus că este de neam auson. La ospățul dat de Atila în cinstea soliei bizantine, istoricul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi dar și cu el în limba ausonă, iar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă. Cuvîntul ,,auson” dupre rînduiala limbii noastre cea rumună se descompune astfel: auş: neam străbun, strămoş + on: neam, clan, adică neamul cel mai vechi sau neamul străbun, cel venit din titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus cum am arăta pînă acum. Iar Ausonia este ţinutul unde îşi duceau viaţa aceşti ausoni fiindcă ia după vechea limbă carpatină înseamnă piatră, pămînt, palmă şi cinci. Şi într-adevăr cetele fiinţelor cereşti care au zămislit neamul ausonilor au fost în număr de cinci. 
     Tăbliţa de plumb nr. 13 turnată pe la anii 375 î.e.n. ne povesteşte că getul Maico din Enisala care era căpetenia Neamului Scoborîtor din Zei – cum a scris Ovidius Naso în Pontice ll, 9, Lui Cotys, despre neamul nostru străbun – a trimis pe Eno să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului get la fraţii lor tracii, telagii şi ilirii lui Coe. Îi mai invită la petrecere şi pe macedoneni ca ,,să se ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mamă”. De la aceste cete cereşti care şi-au avut sălaşu- rile în împărăţia lui Atlas la nord de Istru, falnicii geţi şi-au brodat legenda cu Maia – fiica titanului Atlas – ce ar fi binecuvîntat neamul get ca Neam Scoborîtor din Zei, nu ieşit din legămîntul Talpei Ia-dului sau vreo bărbăţie elenistă plină de pohte! Cuvîntul Maia se poate descompune după limba noas-tră cea străbun vorbită pe plaiurile carpatine în mileniile lV-ll î.e.n. astfel: ma: mamă, a da naştere, a se naşte din, Născătoarea tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aşa cum era Cybele sau Ma la frigieni + ia: pămînt, piatră, palmă, cinci. Sensul ei era de Maica Pămîntească sau Maica ce a dat naştere celor cinci neamuri, adică cele cinci cete cereşti din care se trag cele cinci popoare amintite de tăbliţa 13 – geţii, tracii, telagii, macedonenii şi ilirii – fiind cunoscute în antichitate ca Neamuri Scoborîtoare din Zei, sau fiii pămîntului – terrae filii – cum au scris poeţii latini Naevius şi Virgilius! Asta ştiau atunci falnicii geţi cînd au scris tăbliţele de plumb, iar ce ştiu astăzi românii este numai un lung şi monstruos proces de spălare a creierilor mioriticilor carpatini, dar şi falsificarea istoriei precum şi distrugerea în perioada 1945-1953, în totalitate prin ardere sau tocare la Fabrica de Cartoane de la Suceava a culturii scrise. Mincinosul Herodot în Istorii ne dă o altă genealogie de nemuritori ieşită însă din trupul Echid-nei cînd a fost cinstită cu ţîşnitoare lui Hercules al lor, scriind că a prăsit neamul sciţilor, tracilor şi agatîrşilor, noi trebuind să-l credem pe ticălos fiindcă este ,,părintele istoriei”!    
     În manuscrisele egiptenilor se găseşte informaţia potrivit căreia zeul Seth(Sete) care ajunsese la ei din nordul întunecat, mai este numit Typhon ca ,,fiul pămîntului”. Însă în mitologia grecilor Typhon era soțul Echidnei, iar poemul Iliada ll,782 scris de Homer, ne spune despre cele două ființe cerești (fiind titani și nu ieșite din mădularul lui Zeus, Hercule sau Iahweh) că aveau un regat al lor la nord de Istru numit Țara Arima sau Ariminia cum ne învață tăblița de plumb nr. 21 descoperită la Sinaia.    
     În vechea limbă carpatină cuvîntul ,,oceanu” este compus din oci/uş cu sensul de placentă, temelie, fundament, zidire de început, neam, a sparge sau a găuri + Anu care era Tatăl Ceresc sau Ziditorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor cum apare scris pe pereţii stîncilor şi peşterilor Carpaţilor de Curbură din comuna Bozioru, judeţul Buzău. Sensul mitologic al cuvîntului era de ,,locul unde a fost făcută lumea şi primul neam omenesc”! Numele de oceanu venit din limba getă, a fost folosit şi de gali care prin accion sau ocean înţelegeau lacurile foarte mari, cum ne-a lăsat mărturie în lucrarea Ora mari-tima, romanul Rufus Avienus ce a trăit în secolul lV. Dar limba română veche spune oci sau ochi la o baltă de apă mică şi ocean sau ochian, la o baltă foarte mare, cam tot aşa cum era în prima parte a  mileniului Vl î.e.n. Marea Neagră, fiindcă s-a dovedit prin mai multe expediţii oceanografice că era izolată de Marea Mediterană printr-un istm în teritoriul care formează astăzi strîmtoarea Bosfor şi Dardanele. Atunci Marea Neagră era un lac cu apă dulce cu un nivel mai jos cu 180 de metri.
     Mitologia carpatină era foarte bine cunoscută de toată antichitatea şi de elitiştii elenişti, fiindcă o găsim pusă de ,,poetul” lor Homer în Iliada la XlV, v. 200 care a pus în gura Herei vorbele: ,,Pină la hotarul pămîntului a toate hrănitor vreau să mă duc spre vederea/ Lui Oceanos, al zeilor tată.” Poemul Odiseea Xll, 105 este mai explicit cu aceste concepte mitologice carpatine fiindcă scrie: ,,De trei ori pe zi sloboade ea apa/ Şi de trei ori o înghite groaznic.” Poetul vorbește de „curentul adînc” şi „curentul invers” dar şi de un „fluviu” cînd se referă la Oceanos care înconjoară pămîntul, rămas peste timpuri cu numele Oceanos Potamos, adică fluviul Oceanului sau Istru pentru minţile zăpăcite ale românilor de astăzi. În teologia străbună exista conceptul potrivit căruia pămîntul era de forma unei turte cu marginile ridicate puţin în sus, care plutea pe o mare uriaşă. În mijlocul pămîntului era Muntele Sfînt unde se afla şi cetatea Ziditorului sau a lui Anu, dar şi osia lumii sau axis mundi. În apropiere era Oceanos(Pont, Punt sau Marea Neagră) care primea apele rîurilor şi pentru a nu se revărsa peste pămînt, ea avea o gaură la fund pe unde se scurgea apa în marea ce înconjura pămîntul. Dar  conceptele teozofice amintite mai înainte, pe care le considerăm ca forme de misticism, au fost temelia religiei strămoşilor noştri geţi şi ai celor dinaintea lor cu cîteva mii de ani, adică de prin mileniul Vll î.e.n. găsindu-se şi în scrierile esenilor şi Cartea lui Eno! Aceste concepte ale teozofiei arimine sînt astăzi fundamentul teoriei torului din fizica modernă! Grecii şi-au creat propria mitologie după ce au furat mare parte din ea de la geţii din nordul Istrului, punînd-o sub puterea împerecherii lui Zeus dar şi a celorlalţi înfierbîntaţi, iar ivriţii cînd au văzut ce trecere are împerecherea şi pederastia la edu-caţii eleni, şi-au pus şi ei de stăpîn şi mîrlitor general un tartor din străfundurile iadului gata oricînd de împerecheat numai că i-au şonţit moţul bărbăţiei să fie cu noroc numai neamului lor răpănos şi plin de venin împotriva celorlalţi.            
     Amintirea acestor concepte unice în cultura lumii o găsim în numele muntelui Domogled din judeţul Caraş-Severin, cuvînt care înseamnă fiul Pămîntului(domo: copil, fiu + gled la ei sau glod în  alte părţi locuite de români înseamnă, noroi, mocirlă, mîl, nămol, pămînt moale îmbibat cu apă, tină). În munţii Bucegi avem vîrful Omu unde s-a născut din Maica Pămînt un fiu al Omului, iar în eme-gi omu avea şi sensul de persoana care îngrijeşte un copil mic.
       Şi emeşii aveau un fiu al Omului, adică cel ce regenera în fiecare an natura dar şi neamul omenesc împreună cu toate vietăţile pămîntului numit Dumuzi(dumu: copil + zi: suflet, om), sărbătoarea lui fiind Anul nou. Divinitatea mai era numită și ,,Regele Păstor” care ne amintește nouă de Poimandres (Păstorul Ceresc, sau Păstorul Neamurilor Omeneşti) din scrierile trismegiste și Moș Crăciun din tradi- ţiile noastre populare, adică getbeget! Pe tăbliţele de plumb găsim expresia Domoz Tomu cu sensul de Fiul Credinței în Crucea Strălucitoare cu trimitere directă la unul din simbolurile Tatălui Ceresc care era Crucea Nordului, sau Fiul Crucii Strălucitoare, referindu-se la binecuvîntarea Mamei Pămînt de către Ziditorul Ceresc. Cuvîntul chiar dacă în semantica lui nu spune explicit ,,Fiul Omului”, el totuși ne trimite la credința sau înțelepciunea divină care se mai numea în emegi Omu.     
     Cînd grecii s-au pus să fure pe rupte din teologia geţilor, l-au dus pe acest copil născut din Maica Pămîntească la ei scriind că îl cheamă Pelasgos şi s-a născut din pămîntul negru al Arkadiei fiind fiul lui Zeus cu Niobe, dar şi strămoşul neamului pelasg(Pelas + gi: pămînt, negru, nobil, frumos, civilizat, ales) care însă nu era grec cum recunosc chiar ei. Dar cred că şmecherii greci au inversat vocalele divi-nităţii Pales de la romani în Pelas care era zeiţa păstorilor de oi şi vite şi a agricultorilor în general, avînd la 21 aprilie o mare sărbătoare intitulată Palilies sau Palilia ce coincidea cu cea a fondării Romei de către Romulus. Ciobanii făceau mari focuri de paie şi vreascuri peste care săreau. Pales a fost la început o divinitate masculină, adică un fel de căpetenie cerească a păstorilor pămînteni, apoi timpul a transformat-o în zeiţă. Românii pînă mai ieri sărbătorea Palilia, sau Palalaia care se ţinea la 21 aprilie, fiind numită de către ciobanii carpatini şi focul viu, unde oile înainte de a fi urcate pe munte erau trecute printr-un foc de paie pentru a fi purificate. Peste acelaşi foc purificator săreau şi ciobanii turmelor respective dar şi toţi tinerii satului. Ei au scris în antichitate de zeci de ori că pelasgii erau mai toţi păstori iscusiţi şi foarte înţelepţi, dar asta pînă să-i fericească pricepuţii eleni cu minciuna şi hoţia ca afacere cinstită, scoţîndu-i din istoria antică. Ca fii ai pămîntului îi scrie Naevius pe titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus, ceată de fiinţe cereşte ce au zidit neamul omenesc în împărăţia lui Atlas la nord de Istru, lîngă Oceanos, Teritoriul acesta fabulos cunoscut în străvechime ca Ţara Zeilor sau locul unde s-au născut zeii, ducîndu-şi existenţa o lungă vreme, este amintit de Ovidiu Naso în Pontice lll, 2 ca ,,pămînt getic” şi nimeni încă nu s-a pornit să răcnească ca turbatul că poetul latin a fost uns să ne cînte de să sperie minţile ţuguiate ale istoricilor români şi de aiurea că şi geţii ca fiii pămîntului, dar şi urmaşii lor românii de azi, ar avea drept la istorie!
    În Odiseea scrisă de Homer, găsim la XV, 402-482 zicerea despre Syria străveche care era o in-sulă în centrul lumii, unde vrăjitorul Ormenos l-a eliberat pe titanul Typhon, dar acesta era soţul Echidnei care îşi avea sălaşul la nord de Istru, acolo unde este și axul pămîntului sau polul getic cum au scris unii romani despre toriștea geților ori osia pămîntului dupre limba noastră cea străbună. Dacă privim geografic România Mare, atunci avem la est şi nord-est rîul Nistru, la nord-vest şi vest este rîul Tisa, la sud este Oceanos Potamos, Istru sau Dunărea, iar la est este Marea Neagră sau Oceanos, deci o mare insulă aşa cum a scris şi Homer! Cuvîntul syria folosit de Homer în poemul Odiseea, se găsește și la neamul aryas plecat din Carpați și ajuns în India pe la începutul mileniului lll î.e.n., unde avem forma suria cu sensul de Lumină Supremă, Conducătorul Ceresc, soare, luminos, strălucitor sau româ- nescul soria cu sensul de a sta la soare. El mai era numit Bhanu şi Mithra, avînd templele închinate astrului solar iar sărbătoarea era totdeauna în a şaptea sau duminica noastră. Deci această insulă este un loc binecuvîntat unde se află cetatea Ziditorului lumii şi raiul care primeşte sufletele celor vrednici de iubirea Tatălui Ceresc. Mitologia emeşilor din Ki-en-gi spune că raiul este undeva pe o insulă înde-părtată, către apus, unde era cetatea lui Dumnezeu şi tot acolo neamul lor îşi are baştina. La noi munții Șurianu din judeţele Hunedoara şi Alba, scris în prezent Șureanu, sînt tulpina Maicii Pămîntești care îmbrățișa dago geto Sarmisetuso, fiind un cuvînt compus din Șuria: soare, a străluci + Anu: Creatorul sau Ziditorul lumii, adică muntele lui Dumnezeu sau cetatea luminii dumnezeiești! Mai găsim ceva fărîme din vechile adevăruri ale neamului nostru în numele muntelui Godeanu, cuvînt compus din gud: cuib, mulțime, a se cuibări + i: a merge, a fi + Anu: Izvoditorul lumii, cu sensul de locul unde Dumnezeu a făcut cuibul neamului omenesc sau poate este o rămășită a vechiului mit al fenixului sau șoimului arimin așa cum îl cunoaștem azi fiind transmis prin intermediul grecilor. Cuvîntul mai poate veni din vechea structură lingvistă prin godă: mireasa în prima zi + Anu. Vechile mitologii emeş, egiptene şi aryas în unele variante îl prezintă pe Creator sub forma unui vultur, șoim sau ibis, cînd se pune să zidească neamul omenesc.  
     Dar mitologia Zidirii de început a lumilor văzute şi nevăzute, unde Creatorul şi-a aşezat şi tronul de cîrmuire, are o reprezentare grafică în Carpaţii de Curbură, din comuna Bozioru, judeţul Buzău.       
    Aici există în mai multe locuri desene şi incizări făcute în piatră pe care arheologii şi istoricii români le ignoră cu rea-credinţă fiindcă nu intră în tiparele pe care le au ei în cap despre istoria acestor pămîn- turi. Locuitorii din comuna Bozioru numesc teritoriul lor dar şi cel din împrejurimi ca Țara Luanei, iar numele se găsește în mai multe legende transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, ele evocînd locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii. Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de bătrînul Luana(lu: om, puternic, a locui, neam + Ana: Tatăl Ceresc) mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea ca un părinte ocrotitor peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Dar numele bătrînului care îşi avea cetatea de domnie în Carpaţi, îl găsim în istoria mitică a emeșilor fiind purtat de către lugal(conducător civil) En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira care a domnit 12 sars(43200 ani) și En-Men-Ana despre domnia căruia nu se ştie cît a fost. Emeşii au plecat din Carpaţi, sau Ţara Zeilor în două valuri; primul pe mijlocul secolului V î.e.n., iar al doilea o mie de ani mai tîrziu. Își spunea sang-gi care înseamnă Neam Scoborîtor din Zei, tot aşa cum i-a numit Ovidiu Naso pe falnicii geţi, iar pămînturile dintre Tigru şi Eufrat pe care le locuiau, le-au numit Ki-en-gi(ki: pământ, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales), adică Țară Sfîntă.
    Numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, familie, neam, a locui, bărbat, a se naște + Ana: Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din cetatea Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Țara Luanei din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă, ori Ţara Zeilor așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios.
    Imaginea de mai înainte arată explicit că zona se numea ,,cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,tată” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANU și GOG. Dacă ne uităm cu atenție pe imaginea mare din stînga sus, vedem în centrul ei o cetate cu ziduri foarte înalte  ce are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, cîte o cruce cu bratele egale, numită de hoții și sutașii lui Ucigă-l Toaca, ,,cruce greacă”. Acoperișul este sub for-ma unui triunghi – alt simbol al Tatălui Ceresc – care și el are în vîrf o cruce, însă cu un braț mai lung, botezată de pricepuții în făcături drept ,,cruce italică”! Deasupra acestei cruci, este scris de la dreapta la stînga cuvîntul GOG(cum se vede în dreapta). La stînga cetății este șarpele ceresc care se înalță de jos pînă sub acoperiș, iar lîngă el este Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Osia Pămîn- tului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun unele legende ale noastre avînd niște fructe aproape de vîrf. Lîngă acesta este scris cuvîntul ANU, însă deasupra cuvîntului GOG, apare incizat cuvîntul AN cu o buclă asemănătoare cu hieroglifa lui Pitah care are un semn cu 3 bucle.
     O altă legendă despre Țara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru.
     Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas pe care le-a avut cu Pleona. Dar tot această legendă ne duce la povestea Păstorului Ceresc de la noi şi din mitologia romanilor Pales care la început a fost bărbat, apoi timpul şi oamenii l-au transformat în femeie, aşa cum s-a întîmplat şi în Curbura Carpaţilor cu Anu şi Ana, care au zidit Neamul Scoborîtor din Zei sau Lu(popor, neam) Anu după zisa cea străveche!
     Acest concept teologic ,,poporul lui Anu(An sau Ana)” ori Ţara poporului lui Anu, a fost dus din spaţiul Carpaţilor acolo unde au migrat în străvechimea timpului urdiile de carpatini. La vechii egip-teni în perioada predinastică(cca 3300-2900 î.e.n.) s-a folosit atît expresia ,,poporul lui Anu” de către o parte a populaţiei ce a creat vechiul Egipt, cît şi cetatea sau lăcaşul lui An, pentru unele centre urba- ne întemeiate de ei. Informaţiile au fost scoase la lumina zilei de foarte mulţi ani, de către arheologul francez Emile Amelineau(1850-1915), care a făcut săpături în locurile unde îşi aveau mormintele pri-mele dinastii în sudul Egiptului. Aici a descoperit dovezi ale existenței unor grupuri de oameni cu un nivel de civilizaţie evoluat chiar înaintea constituirii statului, remarcîndu-se cel ce a apărut în îns-crisuri ,,poporul lui Anu” care se ocupa cu creşterea animalelor, agricultura extensivă de-a lungul Ni-lului, trăind în centre portejate de ziduri de piatră constituite în adevărate oraşe. În Les Nouvelles d'Fouilles Abydos 1896-1897, E. Leroux, Paris, 1902, autorul aminteşte cetăţile acestui neam de soi care erau închinate lui Anu: Esna(Anu Tseni), Erment(Anu Menti), Qush, Gebelein(An-ti) și chiar Heliopolis(care a fost numit initial ,,Anu"). Orașele includ în scrierea numelor, semnul caracteristic – cele trei coloane ale lui User– care desemna ,,poporul Anu”. Dar stîlpul Geţi(scris de mincinoşi djed ca să nu şe ştie despre a cui istorie s-a trecut prin urdiniş) scris în vechea egipteană sub forma Per-Asar-Neb-Djedu, însemna ,,Casa lui User – Domnul Getu”. Strămoşii noştri care au scris tăbliţele de plumb, au consemnat numele Mîntuitorului Sarmis ca Fiul Omului prin trei linii verticale(III), semnul apărînd prima dată pe un vas descoperit la Vinča, datat pentru sfîrşitul mileniului Vl. î.e.n. Tot vechile scrieri egiptene spun despre principalele divinităţi ale Egiptului antic, cum ar fi Pitah, User (Osiris), Iaho(Isis), Thoth și Haru(Horus cel Bătrîn) că au fost aduse din baştina veche a neamu lui Anu, adică din Ţara lui Anu, Pont, Punt sau Carpaţii de Curbură unde sînt acele monumente rupestre cu numele lui An, Anu şi Gog incizate în piatră, lîngă cetatea Zisitorului sa a lui Dumnezeu ce are în vîrful acoperişului o cruce!
    Despre ,,poporul Anu”  scrierile mai spun că se pricepea în prelucrarea metalelor și a fildeșului, ori cele mai vechi locuri unde s-au prelucrat metale se află pe teritoriul ţării noastre, acesta fiind încă un argument că neamul Anu a plecat în partea a doua a mileniului lV î.e.n. ajungînd pe valea Nilului. Şi o dovadă în plus că acest popor isteţ care stă la temelia Egiptului predinastic a plecat din spaţiul carpatic, este faptul că el ştia a scrie, iar arheologul francez amintit a descoperit mai multe sute de tăbliţe de lut în locurile unde a făcut săpături. Astăzi nu se mai aminteşte nimic despre acest om de excepţie pentru cultura Europei fiindcă a îndrăznit să arate că pretinsele vedenii din Vechiul şi Noul Legămînt, el le-a găsit scrise în papirusurile vechilor egipteni, iar constatările le-a pus în Fragments coptes du Nouveau Testament dans le dialecte thébain, Recueil de travaux relatifs à la philologie, V (1884), pp. 105–139  şi Fragments de la version thebaine de l'ecriture (Ancien Testament), Recueil de travaux relatifs à la philologie, V (1886), pp. 10 ff. Cam aşa păţesc toţi cei ce nu vreau să înghită vedeniile adică minciu- nile iudeilor ca adevăruri istorice şi valori spirituale unice pentru toate Neamurile! 
     Şi strămoşii irlandezilor care au plecat din partea de vest a Asiei Mici, au păstrat amintirea vechii lor baştine carpatine de unde au migrat în prima parte a mileniului ll în vestul Turciei de azi. Ei au păs-trat în mitologia veche pe zeiţa Anu, uneori cunoscută şi sub numele de Danu, fiind o zeiţă mamă care le-a născut pe toate, neamul numindu-se ,,oamenii lui Danu” sau ,,poporul lui Anu”. Dar Danu ne aminteşte de danai, care erau urmaşii pelasgului Danaos în Atica, ajungînd aici de frica fratelui său Egiptos ce conducea ţinuturile din Valea Nilului, fiindcă în acele vremuri nu erau pricepuţii greci să-i ispitească ce vînt îi aduce în patria lor!       
     În cartea intitulată Poveştile Peleşului, apărută în anul 1883, autoare fiind regina Elisabeta a Româ-niei, ea ne aduce în faţă mai multe legende culese de la ţăranii localnici printre care şi cea a voinicu- lui Peleş care era un tînăr minunat cu părul în inele şi ochi adînci, albastri, venind dintr-o altă lume spre a-i ajuta pe localnici în muncile lor de munteni păstori, cam tot aşa cum făcea Pales în vremurile uitate şi de unde şmecherii greci l-au tras pentru folosul lor pe Pelas. Tot în această carte o altă legen-dă ne vorbeşte despre zidirea neamului omenesc pe plaiurile carpatine, precizînd că demult trăia pe aceste meleaguri un uriaş(adică titan sau gigant după vorba celor care ne-au furat şi falsificat istoria) numit Caraiman(kara: a străluci, a fi inteligent + i: a izvorî, origine, naștere, a conduce, a merge + man: bărbat, însoțițor, a aduce belșug), ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări. Însă legenda ne aduce din timpurile uitate fenomenul natural cînd Marea Sarmatică s-a retras în neolitic din Cîmpia Română şi pare de necrezut că memoria colectivă a unor ,,sălbatici”, a transmis oral amintirea unui fenomen care s-a petrecut cu multe zeci de mii de ani în urmă!   
     Povestea noastră seamănă foarte mult cu ca venită de la anticii greci despre titani și giganți, unde titanul Prometeu, fratele lui Atlas care îşi avea împărăţia lîngă Oceanos, le-a dat oamenilor cunoștin- țele necesare ușurării vieții, inclusiv alfabetul ca ,,vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în neiu-tare. O legendă a românilor spune că ei sînt primul neam de pe pămînt care a ştiut să scrie şi au primit această taină de la urieşi. Numele lui Prometeu poate fi descompus astfel după regulile limbii carpatine de început: piro/biro: a străluci, flacără, movilă + me-te: potrivit de subţire, unic, ornament, veşminte; adică o flacără unică sau prima movilă zidită de Creator. Iar dovada acestor daruri minunate pentru neamul omenesc primite de la urieşi sau titani, este acea stîncă uriaşă din peştera Gaura Chindiei pe care au fost desenate între mileniile XV-lX î.e.n., cu ocru cam 425 de semne, iar cele mai multe dinte ele au fost folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia!!! Despre nefericitul Prometeu, pe care Zeus al grecilor l-ar fi pedepsit amarnic, legîndu-l cu lanţuri de Caucazul de la Istru, latinul Servius ce a trăit în secolele lV-V ale erei noastre ne explică numele eroului, scriind că a fost numit astfel de-oarece el a fost un om de mare clarviziune(Vir prudentissimus), care poseda calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvîntulul grec promētheia.
    În tradiţia populară se păstrează acest adevăr istoric: ,,Românii nu au venit de nicăieri ci s-au pomenit aici’’ sau ,,românii, de cînd sînt ei, au stat tot pe aceste locuri’’ ori ,,ei sînt aici de la începutul lumii’’, adică sîntem fiii maicii pămînteşti, sau ,,filii terrae” cum au scris latinii Naevius şi Virgilius! 
     Dar zidirea neamului omenesc o găsim şi la vechii egipteni care aveau o divinitate arhaică scrisă şi Mut, cuvînt care însemnă mama în egipteana antică, însă atributele ei au fost schimbate după vremuri şi oameni. Ea a fost considerată o divinitate de început a civilizaţiei lor fiind asociată cu apele, iar din trupul ei a fost născut totul prin partenogeneză. De asemenea, ea a fost descrisă ca o femeie ce purta pe cap ambele coroane ale Egiptului. Conducătorii Egiptului au sprijinit fiecare acest cult cu scopul de a sublinia propria autoritate şi dreptul de a se asocia religios cu Mut. Ea avea numeroase apelative în teologia vechilor egipteni fiind numită: Mama tuturor, Ochiul lui Ra, Regina Zeiţelor, Doamna Raiului, Mama zeilor, Cea care naște dar ea era însăși şi nu s-a născut vreodată. Divinitatea a mai fost scrisă şi Matu sau Motu. În primul cuvînt ,,ma” înseamnă mamă, iar ,,tu” are sensul de strălucitor, nou-născut, adică întocmai ce spune mitologia lor, dar şi cuvîntul ,,mo” poate fi citit ,,mu” cu sensul de mamă,  fiindcă în egipteana veche nu se cunoaşte cum se aşezau vocalele între consoane.
     O legendă asemănătoare a facerii lumii o găsim în scrierea lui Eusebiu de Cezareea, Preparatio evanghelica(I, IV și 9-10, 16), care a fost preluată din scrierea lui Philon din Byblos(64-141) Istoria feniciană, el susţinînd că s-a folosit de date şi fapte culese de Sanchuniathon, preot fenician şi mare în-văţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date strînse de alți autori. Zice el că sacerdotul fenician a luat mitul facerii lumii din Cărţile lui Tehu-ti, şi pasajul povesteşte că începuturile facerii au fost dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemărginite şi multe veacuri au rămas fără margini”. Însă pornind mare fierbinţeală între această ceaţă spirituală şi propria existenţă, ,,aceasta îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor”. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – (care înseamnă mîl). Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, nașterea tuturor corpurilor”. Cuvîntul Mot amintit mai sus care vine din mitologia egipteană în realitate el îşi are originile în vechea limbă vorbită în spaţiul carpatic prin mileniile lV-ll î.e.n. fiindcă mai poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche cuvîntul moț mai are sensul de matcă sau matiță care este burduful unui năvod unde se adună peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața(geții aveau ca simbol al apariției lor pe pămînt în zodia peștilor chiar doi pești) sau regina/matca albinelor din care se naște tot neamul lor.    
     Filozoful grec Proclus(412-485 e.n.) în Comentarii asupra dialogurilor lui Platon, Parmenides amintește despre titanul Cronos care după scrierile lui Orfeu ,,ar fi condus rasa argintie, însemnînd conform sensului adevărat al cuvîntului, pe cei ce au dus o viață argintie, așa cum cei ce au trăit con-form minții sînt aurii”. Cronos a fost fratele titanului Atlas care îşi avea împărăţia în partea de apus a Oceanosului(Marea Neagră) şi a condus colonizarea Egiptului plecînd din spaţiul carpatic cum a scris Diodor în Biblioteca istorică, Cartea lll, LX, titanul ţinînd în mîna stîngă o sabie getică. Filozoful grec mai amintește că părul titanilor a fost mereu negru fiindcă ei erau mereu tineri. ,,Libertatea de bătrî-nețe este specifică acestui ordin, după cum spun barbarii și Orfeu”. Povestea este cunoscută și de noi cei ce încă mai dăinuim pe plaiurile mioritice, dar nu după calapod grec, ci curat getbeget în ,,basmul” intitulat Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.      
     Dar acest mit este fundamentul teologiei emeşilor care au plecat în Ki-en-gi pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. din spaţiul carpatic, fiindcă tăbliţele lor de lut de prin secolele XXVll î.e.n. ne spun  versurile: ,,Cînd cerul nu avea încă un nume/ Nici pămîntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu(apa nemărgi- nită), primul,/ părintele lor/ Și creatorul lui Tiamat, care i-a născut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au iubit, nici nu au descoperit stuful;/ Cînd nici un zeu încă nu apăruse/ Și nu aveau nume, nici soartele nu erau cunoscute.” De la aceste personaje mitologice a pornit la ei zidirea lumii, născîndu-se mai întîi zeii, apoi cerul și pămîntul, iar din sîngele unuia dintre ei amestecat cu pămînt s-a făcut nea-mul omenesc. Emeșii aveau o divinitate arhaică reprezentată printr-un şarpe ce se încolăcea în jurul unui toiag şi care simboliza creaţia de început a naturii, dar Tiamat era chiar un şarpe uriaş, cam aşa cum a fost Echidna la nord de Istru. La noi există mai multe poveşti care ne spun cum Dumnezeu a în-cercat singur să facă pămîntul apoi toate cele care sînt pe el, dar a descoperit uimit că dracu deja apă-ruse şi el să pună la cale ceva rele în lucrarea Ziditorului.
     O altă sursă mitologice unde găsim dovada facerii lumii aici în jurul Carpaţilor, sînt chiar scrierile mozaicilor, unele care nu au fost măsluire, iar altele trecute prin ciurul cu vedenii drăceşti.    
     În manuscrisul Apocriful Genezei care a fost descoperit la Qumran în anul 1947, fiind scris în seco- lul ll î.e.n se spune că după ce Noe a scăpat de potop, găseşte bun sălaş la poalele muntelui Ararat şi plantează o vie, iar după 4 ani îşi cheamă copii să bea împreună din vinul lui la o sărbătoare. Col. Xl – Xlll,16 ,,…Am chemat pe fiii mei şi pe copiii fiilor mei, şi toate soțiile noastre şi am făcut o sărbătoare. 17 …(Am binecuvîntat) pe Domnul din ceruri, pe Dumnezeul cel prea Înalt, pe Muntele Sfînt pentru că am scăpat de nimicire”. Col XVlll,16 ,,…Şi lui Gomer i-a dat primele ţinuturi, spre miază-noapte pînă la fluviul Tina(Tanais/Don) şi dincolo de el mai spre apus lui Magog…”. Textul ne spune explicit că stăpînirea sciţilor cuprindea ţinuturile de la est de Marea Caspică pînă la Don, iar de aici pînă la Adriatică era împărăţia lui Magog, adică a geţilor, care în acele vremuri erau ştiuţi de toţi ca Neam Scoborîtor din Zei, nu din puturoşenia Talpei Iadului. Sciţii cunoscuţi şi sub numele lor adevărat de arameeni care vorbeau limba aramaică aveau o legendă prin care susţineau că ei sînt primul popor de pe pămînt. Dar manuscrisul de la Qumran, deşi contrazice în tot făcătura lor, nu au îndrăznit să-l declare fals, fiindcă al lor este fals, iar adevărul poate fi dovedit foarte uşor de cine nu suferă de damblaua vedeniilor sinaite, geţii au fost primul popor al Zidirii de Început.
    O altă sursă este scrierea Antichități iudaice, a rabinului iudeu Ioshua Ben Matityahu(Josephus Flavius), trăitor în secolul l al erei noastre, unde în Cartea l, capitolul Vl, pagina 40, ne dă informații uluitoare despre originea neamului arimin din jurul Carpaților pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă. A scris pîrlitul ivrit pospăit latin astfel despre împărţirea lumii: ,,Fiii lui Noe au avut la rîndul lor fe-ciori care le-au cinstit memoria, numele părinților fiind date popoarelor oriunde pămînturile le revenea lor. Lui Iafet i s-au născut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocîrmuirea lor începea de la munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia pînă la fluvius Tanais(Don), iar în Europa pînă în Gadira (Cadiz). Întrucît aceste ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei cărora grecii le zic acum galateni, s-au numit cîndva gomarieni, fiindcă erau urma-șii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la colonia întemeiată de Magog.” În Midrash, scrieri ce explică Tora și Talmudul, găsim că Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția dar cea de la estul Mării Caspice nu de la Istru! Dacă aceste popoare care locuiau de la Don pînă în Iberia aveau un strămoş comun aşa cum a lăsat mărturie antichitatea, înseamnă că ele vorbeau limbi înrudite şi deci latinitatea lor este născocirea unor beţivani francezi de prin secolele XVl-XVlll, care la vreme de mahmureală erau chinuiţi rău de junghiurile lingvisticii. Mai multe izvoa-re latine spun că iberii, macedonenii, tracii şi panonii scriau şi vorbeau o limbă latină vulgară înainte de a fi cotropiţi, adică ,,civilizaţi” de măcelarii istoriei!  
     Iordanes este supărat pe J. Flavius că nu a vrut să spună cine erau Gog şi Magog cum găsim în Getica  la paragraful 29, scriind despre iudeu că a cam uitat să-i pună pe geţi în analele sale şi îi scoate din istorie cu mare pricepere fiindcă: ,,Numai atunci cînd aminteşte de Magog, din neamul lor, afir-mă că ei, ca neam şi ca nume au fost numiţi sciţi.”  
     Confirmarea scrierii lui J. Flavius o găsim în Făcă-Tora lor, unde Ezechiel supărat foc pe neamul său că nu apleacă urechea la vedeniile lui de diliu public, îl amenință cu o năvălire cumplită a celui mai mare neam din lume în frunte cu Dumnezeul ,,Cel Prea Înalt”, Gog din țara Magog cum avem la 38,14-16: ,,De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei...”
     Un alt bolnav de vedenii din cinul întunecaţilor iadului, proorocul Isaiia, în scrierea cu acelaşi titlu îi afuriseşte pe caldeeni fiindcă stăpînesc Babilonul unde era şi el exilat, dar vor veni perşii care îi vor nimici, iar ei vor fi eliberați din robie și vor cînta cîntece de slavă prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Supăratul mai spune despre regele caldeean că nu-l va primi nici ,,locuința morților” chiar dacă 14,13: ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Aceşti supăraţi iudei, damblagiţi bine şi pe deasupra mari mincinoşi, adică vedenişti, ştiau că în nordul îndepărat era țara Magog sau Dio Gitia, iar acolo se afla  cetatea lui Dumenezeu numit Gog, aşa cum scrie şi pe stîncile de la Bozioru, în acest loc adunîndu-se toţi dumnezeii, mai puţin Iahweh al lor care umbla numai prin iad şi nu îndrăznea să-şi scoată coada să o arate pămîntenilor, sau să-şi aleagă o cimotie de întunecaţi pentru a robi pămîntul.
     Dar informaţiile de mai înainte arată că divinitatea unică Gog îşi avea cetatea în ţara Magog undeva în nordul îndepărtat sau miază-noapte cum au scris ei, le avem confirmate de manuscrisul intitulat Cartea lui Eno sau Enoh, ce a fost descoperit de James Bruce în anul 1773 în Abisinia(Etiopia) și se apre-ciază că a fost scris în aramaică în Palestina în secolele l-ll ale erei noastre. La capitolul 61 scrie: ,,Am văzut că îngerii au primit niște funii și apoi și-au luat de îndată zborul spre Miază-noapte... Ei le aduc celor drepți dreapta măsură, ca să se sprijine pe numele Duhului în vecii vecilor.” Iar la C 77 descrie ţinuturile: ,,Al patrulea ținut, al cărui nume este Miazănoapte, se împarte în trei părți; mai întîi locu- ința oamenilor, apoi marea și apele, hăurile, pădurile, rîurile, întunericul și ceața, și în sfîrșit, grădina în care se judecă și se împarte dreptatea. Am văzut șapte munți înalți, mai înalți decît tot ce se poate vedea pe Pămînt. Din ei vine înghețul, zilele și anii care alcătuiesc timpul.” Scrierile romane au lăsat mărturie despre ținutul geților că era o regiune a misterelor, a frigului cumplit, a înghețurilor rîurilor care ajungeau adevărate poduri tari ca piatra inclusiv fluviul Istru.  
     Hyeronimus/Ieronim(345-420), în Contra Pelagianos, cartea lll, scrie ce se ştia în vremea sa despre Gog şi Magog astfel: ,,El certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit …pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog”. La sfîrșitul secolului lV se ştia că ivriții mint cu neobrăzare, iar spusele venite de la ,,învăţaţii din trecut” erau că Magog este neamul get sau Dio Geția, iar Gog este divinitatea lor unică, ei fiind singurul popor din antichitate care locuiau la miază-noapte şi aveau o religie monoteistă!  
     Dacă dăm cuvîntu Magog după rînduielile vechii limbi avem ma care înseamnă a da naştere, a se naşte din, mamă, a căpăta strălucire, a îndruma şi Gog care divinitatea supremă şi unică în lumea geţilor prin mileniile lV-ll î.e.n. În unele legende din Banat Gog mai este amintit, dar sub influenţa iudeo-creştinismului a ajuns căpetenia necredincioşilor arimini fiindcă nu dorea să adulmece pucioasa lui Iahweh. Armînii şi astăzi îl învocă pe Dumnezeu în rugăciunile lor cu numele de Goga.
     J. Flavius în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, scrie că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului ca Scythia Magogia! Dar numele de Sciţia dat de grecii antici teritoriului de la nordul Istrului sau uneori cuprinzînd şi Mesia, este o apucătură veche a lor aşa cum găsim la marele mincinos şi ,,părinte al istoriei”, carianul Herodot. Scrie el în Istorii lV, 48 unde era țara Sciția în vremea lui ca să înțelegem și noi cei de azi, pe ce urdiniș a curs istoria: ,,Istrul care este cel mai mare dintre fluviile pe care le cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintîi fluviu din Sciția, venind dinspre Apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai multor altor rîuri. Printre acelea care îl fac să fie mare sînt cele cinci mari cursuri de ape care curg prin Sciția, unul numit de sciți Porata(Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi Tyarantos(Siretul?), Araros(?), Naparis și Ordessos. Cel dintîi amintit dintre aceste rîuri e mare și curgînd el spre răsărit își unește apele cu ale Istrului. Al doilea care i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este mai mic.... Rîul Maris(Marisos la Strabon) izvorăște din țara agatîrșilor și se varsă și el în Istru(corect în Tisa care se varsă în Istru)”. După spusele jupînului Herodot dar și a altora din antichitate, țara de la nordul Istrului se numea Sciția și asta o repetă grecii de zeci de ori, iar populația care locuia aici o numeau sciți, fără a-i întreba pe băștinași dacă le place ,,botezul” elenistului elitist au ba! Şi Strabon face această precizare foarte interesantă pentru istoria noastră în Geografia, la l, 2, 27, cînd amintind de neamurile vechi ale Europei Centrale: ,,...Pomenesc părerea elenilor din vechime, căci ei denumeau toate neamurile cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer...” La Vll, 3, 2 mai găsim preci-zarea despre geţi: ,,Astfel elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau pe un mal și pe celălalt ai Istrului, ca și misii care sînt și ei traci – acum ei se numesc moesi...” Adică în această miază-noapte îndepărtată unde se afla Zidirea lui Gog şi cetatea acestuia, trăia de mii de ani neamul get aşa cum îl ştia toată antichitatea înainte de a se apuca grecii şi ulterior iudeo-creştinii să ne falsifice toată istoria şi cultura identitară, scoţîndu-ne în afara istoriei vechi a Europei!
     Iustinian(527-565), împăratul imperiului roman de răsărit avînd în gînd să restaureze imperiul roman în întregul său a ocupat şi largi teritorii de la nordul Dunării înfiinţînd împreună cu cele din sudul fluviului şi Dobrogea, thema Sciţia cum găsim în scrierea lui Ioannes Lydus, De magistratibus, III, 2.28 – 2.29, care a fost contemporanul evenimentelor. Deci timp de peste o mie de ani, grecii au folosit acest nume pentru teritoriul de la nordul şi sudul Dunării ce era locuit de geţi în antichitate, popor care a fost cunoscut în evul mediu ca valah sau rumun cum îşi spunea el, etnonim ce nu are însă nici o legătură cu romanii sau Roma.

 

Vezi şi secţiunea 2