O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Geţii, fiii pămîntului, secţiunea 2

     O altă categorie de dovezi care atestă continuitatea neamurilor carpatine din negura timpurilor preistorice din care au scoborît geţii, iar din aceştia românii din feudalismul timpuriu şi de astăzi, sînt cele venite din domeniul arheologiei. Desigur, mare supărare vor face aceste artefacte care trîntesc de pămînt cu toată scorţoasa cultură europeană, dar şi cu netrebnicii care ne-au falsificat în ultimii 150 de ani istoria, cultura identitară şi originea limbii române. Avem atîtea dovezi arheologice că am putea scrie sute de tomuri de cărţi despre cei ce ne-au precedat cu mii de ani înainte, dar toate sînt dosite sau uitate pentru români fiindcă strică marile cloceli ale ticăloşilor din Europa care s-au pus moţul civili- zaţiei şi a leprelor cazare care pretind că ei au fost ţîţîna neamului omenesc prin civilizaţia dintre Tigru şi Eufrat pe care o numesc akkadiano-sumeriano-evreiască, sau mai nou, văzînd ei ce comori au fost scoase la lumină pe plaiurile mioritice, au descoperit prin vedenii că în fapt aceasta este prima temelie a spiţei omeneşti prin blînzii neanderthalieni(străbunii lor) care şi-au găsit refugiu aici! Am să amin-tesc aici numai două locuri care, dacă vor fi prezentate Europei în adevărata lor istorie, vor întoarce o filă a istorie noastre şi nu a lor, despre care încă nu trebuie să ştim nimic.  
     Cultura Turdaş-Tărtăria ce a dăinuit între mileniile Vll-Vl î.e.n. este uimitoare prin tot ce a lăsat în urma ei, respectivele populaţii trăind în case construite din lemn și piatră, aveau sobe pentru încălzire și gropi speciale pentru adunat gunoiul. Ei dormeau pe saltele de lînă sau blană, iar îmbrăcămintea lor era executată prin țesere din lînă, sau din piei de animale, tăbăcite, croite şi apoi cusute. Aici apar şi primele încercări de extragere a metalelor din minereuri, dar primele din istoria lumii. Tot aici apare şi prima formă de scriere din istoria umanităţii despre care mai toţi pricepuţii se fac că nu mai ştiu despre începuturile scrisului, căutîndu-i rădăcini prin Mesopotamia, Fenicia sau Iudeea preistorică! Din aceste culturi s-au pornit marile migraţii spre Ki-en-gi(Sumer după zisa năcocitorilor), Egipt, Valea Indusu- lui, Asia Mică, Pelopones, peninsula italică, Iberia şi nordul Africii. Sigur că cine susţine aceste adevă- ruri trebuie să se aştepte la cele mai mîrşave atacuri şi născociri ale făcătorilor de vedenii, parasco- venii, paranghelii şi alte asemenea nebunii cu care au împuiat capetele de lut ale goilor. Unele dintre cele mai ciudate şi de necontestat obiecte, sînt cele ce prezintă căciula strămoşească sau cuşma cum mai este cunoscută, ea avînd în străvechime atît un rol utilitar cît şi unul religios. Cuvîntul nostru ,,căciula” vine din vechea limbă vorbită în jurul Carpaţilor în mileniile V-ll î.e.n. şi îl putem rostui astfel: ka: cap + şu...ila: a creşte bogăţia, fiind un simbol al binecuvîntării celui ce o poartă din partea divini-tăţii cu mult belşug în jur aşa cum era la primii faraoni egipteni. O altă variantă de interpretare a cuvîn-tului este: caci/kaş: colonie, cătun, zestre, mesager + u...la: neam, familie, soartă, bucurie, adică bunăstarea unui neam, cătun, colonie sau călătorul care aduce veşti ce bucură. Dar mai avem pentru acest cuvînt sinonimul ,,cuşmă” care poate fi descompus după regulile vechii limbi astfel: kuş: piele de animal, a acoperi, a ascunde + ma: a lega, a străluci, a înfrumuseţa, iar spre bucuria şi luminarea noastră vedem aceste căciuli foarte frumoase pe mai multe tăbliţe de plumb.       
     Pentru înţelegerea şi liniştea celor cu mintea acasă, supun atenţiei fotografiile de mai jos, care prezintă obiecte arheologice de o valoare uluitoare pentru istoria noastră, descoperite la noi sau pe alte meleaguri pe unde şi-au purtat paşii neamurile carpatine.  


     În partea stîngă a rîndului am pus Vîrful Omu din munţii Bucegi, de unde porneşte povestea acestei cuşme, în vechea teozofie el fiind considerat Fiul Omului, adică prima zidire a Tatălui Ceresc din care a ieşit neamul omenesc. Neamurile carpatine de prin mileniile Vlll-lV î.e.n. cunoscînd această poveste, au lăsat-o de mare veste celor ce vor veni cum vedem în a doua fotografie spre dreapta, care reprezintă un capac de oală sau mîner pentru un capac de oală găsit la Gumelniţa, vechi de pe la 5000 î.e.n. Cu acest obiect ar trebui să-i plesnim peste bot pe toţi cei ce ne spurcă şi ne scuipă voiniceşte de cca 150 de ani, că noi românii de astăzi sîntem numai nişte venituri de prin secolele Vll-X ale feudalismului şi nu avem nici o legătură cu tot ce a lăsat trecutul moştenire în pămîntul Dio Getia. Dacă ei ar fi fost băştinaşi pe plaiurile carpatine cum se screme de ceva vreme această adunătură de lepre, atunci ei trebuiau să umble cu căciulă, iar românii cu prepuţul Talpei Iadului tras peste ochi, dar nenorocirea aceasta a venit peste urmaşii Neamului Scoborîtor din Zei, pe la mijlocul secolului XVlll, fiind impusă de ticăloşii fanarioţi cînd erau unelte ascultătoare şi stăpîni peste Ţările Români în numele turcilor. Spre dreapta este o monedă a lui Atis bătută pe la începutul secolului V î.e.n. pe coastele Asiei Mici care a fost găsită la Cizik în Misia, iar în capăt este bustul unui get descoperit la Roma.          
    
     Fotografiile de mai înainte reprezintă în stînga un basorelief roman cu Mitra sacrificînd taurul solar, iar în partea de jos se vede şarpele şi cîinele. Căciula purtată de divinitatea religiei geţilor care a fost preluată de romani cu numele de Mitra(de unde leprele au născocit mitraismul) este foarte asemănătoare cu cea descoperită la Gumelniţa, dar în urmă cu 5000 de ani şi cuşma purtată de Fiul Omului sau Atis din religia frigienilor arimini pe la începutul secolului V î.e.n. Aceste dovezi istorice nu mai pot fi date prin urdinişul satanistelor vedenii să le mai iasă întunecaţilor un ,,ce” ghebos cu care să cocoşească din nou gloatele cap de lut! În partea dreaptă este unul din puţinele mozaicuri scăpate de la distrugere după ce iudeo-creştinii au ocupat cu armele capitala imperiului geto-got din Italia în anul 540 în urma unui lung asediu. Cea mai mare parte a mozaicurilor bisericii Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construcție realizată de regele get sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali, Teodoric în anul 505, au fost distruse şi numai foarte puţine au fost păstrate, iar unele modificate pentru a sluji noului cult al iudeo-creştinilor, printre acestea şi cel al scenei aducerii darurilor de către magi. Vedem că magii poartă vestimentaţia ,,scitică” ce se va perpetua la boierii şi domnitorii românilor pînă după secolul XVl, ei purtînd pe cap căciula strămoşească. În apropiere sînt muceniţele care poartă costume ce seamănă foarte bine cu unele vestimentaţii tradiţionale ale femeilor din Oltenia!   
    
     În stînga este stema Departamentului Apărării S.U.A. din anul 1793 unde apare pe lîngă căciula strămoşească şi şarpele, alt simbol totem al religiei geţilor, ajuns şi în mitraism cum spun mincinoşii care se pricep la vedenii şi scorneli sacrosancte. Spre dreapta este o monedă franceză din anul 1960 unde libertatea este personificată printr-o femeie ce poartă pe cap cuşma getică. Ei au introdus în cultura europeană această efigie a libertăţii încă din partea a doua a secolului XVlll, dar numind cuşma ,,căciulă frigiană" fiindcă ticăloşii nu au avut ochi să vadă ce purtau pe cap geţii sculptaţi pe Columna lui Traian de la Roma. Lîngă aceasta, în dreapta sînt două fotografii cu geţibegeţi din zilele noastre care se mai ţin încă de cele bătrîneşti!  
     Dar pe lîngă modelul de căciulă turtită către frunte a mai fost folosită în antichitatea timpurie şi una ţuguiată, sau cu vîrful mai ascuşit şi înclinat către sîtnga, către dreapta sau în faţă, după gustul purtăto-rului. Cei ce au plecat din Carpaţi pe alte meleaguri au dus cu ei şi acest simbol al bogăţiei, demnităţii, binecuvîntării de către Cel Prea Înalt, Anu sau Gog cu multă prosperitatea şi curaj.   
    
     Migraţia carpatinilor pe Valea Nilului s-a făcut în partea a doua a mileniului lV î.e.n. dar către sfîrşitul perioadei, astfel că putem dovedi arheologic şi prezenţa căciulii la ei pe lîngă alte informaţii care uimesc pe orice cap sănătos ce istorie fabuloasă avem. În stînga rîndului de mai sus îl avem pe Narmer (piro care se presupune că a unificat cele două teritorii egiptene în secolul XXXl î.e.n.) care poartă pe cap o ,,căciulă” ţuguiată ca simbol al binecuvîntării divine. Spre dreapta este acelaşi piro sculptat pe un fel de bilă de piatră unde se vede că are în capătul căciulii un fel de ciucure. În dreapta este Baal Melqart ce a fost zeul principal al oraşului fenician Tyr, iar statueta de bronz este din secolele XlV-Xl î.e.n. Se remarcă la divinitate căciula cu moţ sau ciucure în vîrf. Din aceste grupuri carpatine care au năvălit înspre miază-zi ajunfînd pe Valea Nilului, o parte se pare că au rămas în sudul Canaanului sau Palestinei fiindcă în mai multe aşezări cum ar fi Tel Erani. Tel Arad şi Nahal Tillah, s-au descoperit fragmente ceramice cu numele conducătorului egiptean Narmer.   
     Să mergem mai departe în scormonirea timpului şi găsim pe un vas grec din secolele Vl-V î.e.n. (rîndul de jos, primul din stînga) un grifon încălecat de un arimasp care poartă pe cap o căciulă getică ţuguiată cu un moţ în vîrf ca la divinitatea feniciană, dar înclinată puţin în faţă! Aceste adevăruri le ştiau foarte bine şi grecii din acele vremuri pînă să le otrăvească minţile veninul urii nemărginite!
    
      Lîngă el, spre dreapta este un bust al lui Attis frigianul, care a fost realizat în Roma antică unde se vede căciula ţuguiată cu vîrful înclinat spre stînga. Lîngă el este o statuie unde divinitatea apare şi cu sabia getică în mîna stîngă ca să se ştie foarte bine pentru toate capetele pătrate de unde a venit acest neam în centrul Asiei Mici, iar în dreapta este Mitra stînd alături de regele Antioh din Commagene, avînd pe cap o căciulă asemănătoare cu a piro(faraonului) Narmer al Egiptului de pe la anii 3100 î.e.n.  
     În Istorii Vll, 73 carianul Herodot ne spune că neamul frigienilor mai era cunoscut sub numele de brygi în baștina lor din Balcani, iar regele lor Midas ar fi avut origini în vechea Macedonie. Alte izvoare antice spun că frigienii erau un trib din Mygdonia, regiune situată în sud-vestul Traciei, astăzi ținutul din jurul Tesalonicului, sau că acești mygdonieni erau un amestec de două populații, una din Macedonia de Nord și cealaltă din Misia de la sudul Istrului. Însă istoria şi lingvistica ne arată că cele trei ţinuturi – Macedonia, Tracia şi Misia – erau locuite în vechime de neamul geților, numiți pelasgi de către greci. Iar la Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în lucrarea Geografia Vll,3,12-13, găsim scris frumos acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc... Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”.
     Dion Chrisostomul(30-120 e.n.) care a stat mazîlit şi în Dio Geta zece ani pînă după asasinarea lui Domitian în anul 96, în Discursuri spune despre căciula geților răspîndită și pe alte meleaguri pe unde ei și-au purtat nevoile și neamul: ,,Căci aici(în Bitinia) se pot vedea oameni avînd pe cap un fel de căciulă, așa cum poartă astăzi unii traci numiți geți”, să le fie limpede ca apa de izvor tuturor ticăloşilor ce ne scuipă în obraz de peste 150 de ani, că ceea ce ne-a lăsat mărturie călătorul grec, a fost dat la iveală de arheologie în ultima sută de ani. Bitinia a fost o regiune istorică şi un mic regat antic situat în Asia Mică între nord-vestul Mării Negre(Pont, Punt sau Pontus) şi Marea Marmara.      
    
     Dar arheologia ne-a lăsat dovezi de necrezut privind cuşma noastră cea străbună care a fost dusă de neamurile arimine în Valea Nilului cum ne arată prima fotografie din stînga a rîndului de mai sus. Această căciulă cu semnificaţii mitologice deosebite, este realizată din aur fiind descoperită în arealul vechilor morminte predinastice. Căciula purtată de faraon se numea ,,he getu”(he: belşug, numeros, a pregăti), adică era un simbol al celor avuţi în stare materială dar şi spirituală. Se vede asemănarea cu coiful descoperit la Olăneşti, raionul Ştefan Vodă din Republica Moldova, care se presupune că ar fi aparţinut oştirii lui Zopyron ce a fost nimicită de geţii cei neînfricaţi în anul 331 î.e.n. pentru că dorea şi el cu toată falanga care îl însoţea, ,să-i civilizeze” pe străbunii noştri cum au făcut toţi prădătorii ce şi-au purtat năravurile prin ţinuturile noastre strămoşeşti. În anul 62 î.e.n, regele Antiohos l al regatului Commagene a construit pe vârful muntelui Nimrud un mormînt-sanctuar flancat de statui uriașe 8-9 m înălţime, însoţite de alte statui ale diferitelor divinităţi greceşti, armene şi persane. Fotografia a treia din stînga spre dreapta îl prezintă pe un slujitor al cultului lui Mitra sculptat pe o placă din piatră des-coperită la Nimrud Dagi, purtînd pe cap căciula getică, iar în capătul rîndului este Mitra de la romani unde se vede că poartă o formă de căciulă la fel ca cea egipteană din secolele XXXll î.e.n., cea din Commagene şi coiful macedonean găsit pe plaiurile noastre. 


    
     Căciula getică o mai găsim pe obeliscul ridicat în oraşul Kalhu în cinstea biruinţelor regelui asirian Salmanasar lll(858-824 î.e.n.) care a cotropit vaste întinderi din Asia Mică, Fenicia inclusiv Palestina. Tîlharii de istorii – mafia cazară – pretind că ,,au găsit” pe acest obelisc dovada indubitabilă că Făcă-Tora lor are atîta istorie adevărată, adică revelată numai oştirii întunericului, încît goimii cap de lut nici nu pot înţelege! Spun plini de obrăznicie că personajul îngenunchiat în faţa regelui asirian(primele două poze din stînga), ar fi marele lor rege Omri împreună cu fiul său(poza din dreapta) care aduc sim-bolic daruri de supunere faţă de asirieni. Numai că în poza din dreapta sînt trei personaje care poartă căciula ţuguiaţă cu vîrful îndoit spre ceafă, iar în făcătură sau alte izvoare, ivriţii nu au purtat niciodată căciulă, ci numai turban sau prepuţul Talpei Iadului prelucrat sub forma acelei băscuţe. Deci cei ce aduc daruri de supunere regelui asirian erau filistenii din cetăţile Palestinei şi nu bini Iehu-da! 


     Mai înainte am prezentat un vas grec care avea pe el desenat un arimasp ce călărea un zgripţuroi sau grifon după vorba eleniştilor elitişti. În anul 2013 o furtună a făcut ca un copac din perimetrul ve-chii capitale a geţilor Dabo Geto Sarmisetuso, să fie scos din rădăcini, iar odată cu el a ieşit din pămînt o matriţă pentru confecţionat bijuterii. Pe ea sînt mai multe animale mitologice, dar pentru trebuinţa acestui subiect am pus în stînga o poză cu un grifon care atacă un ţap. Grifonul are aceleaşi caracteris- tici ca cel de pe vasul grecesc. Dar acelaşi model de grifon îl găsim pe o teracotă care se află în SUA  la Buffalo Museum of Science şi vine din Egiptul predinastic(cca 3300 î.e.n.), cum se vede în fotogra- fia de mai jos. Deci originea modelului este curat carpatină fiindcă nu aveau cum să o ia vechii egipteni de la greci cînd au plecat ei din Carpaţi pe la anii 3300-3400 î.e.n. fiindcă atunci nu era urmă de elenist afurisit pe faţa pămîntului.
     Poza din mijloc(galbenă) este un detaliu de pe un vas din aur descoperit la Sînnicolaul Mare, jude- ţul Timiş unde un luptător trage cu arcul într-un leu care îl atacă din partea dreaptă. Trupul luptătorului este acoperit cu un fel de zale, el călărind un zgripţuroi însă diferit de cel de pe vasul grecilor, dar foarte asemănător cu cele două animale fabuloase de pe o tăbliţă de lut alăturată ce aparţine culturii emeş veche de pe la anii cca 3000 î.e.n. sau sumeriană cum i-au falsificat ticăloşii numele şi istoria neamului carpatin, pentru a o face akkadiano-sumeriano-evreiască! Cum aurarul care a făcu vasul des-coperit în Banatul românesc nu putea fi sub influenţa culturii emeş, este veridică concluzia potrivit căreia ambele modele aparţin culturii carpatine fiindcă amîndouă se găsesc în cultura strămoşilor noş-tri geţi. Modelele de animale fabuloase au fost duse atît în Egiptul predinastic către sfîrşitul mileniului lV î.e.n., pentru cei ce au ajuns pe Valea Nilului, cît şi în Ki-en-gi(Sumer) odată cu migraţiile carpati- nilor în aceste ţinuturi pe la mijlocul aceluiaşi mileniu.

   
     Dar cele mai importante dovezi ale dăinuirii neamului nostru getbeget pe plaiurile carpatine din zorii civilizaţiei umane, este folosirea cuvîntelor Get, Getu, Geţi, Geta, Getos, Getas, Ketu, Keta, Die Gitii şi Deo Geta pe un interval de timp de peste 5000 de ani, ele fiind răspîndite acolo şi numai acolo unde şi-au găsit sălaş în vremelnicia timpului neamurile carpatine plecate în mai multe migraţii către alte meleaguri aşa cum le-a trecut istoria la răboj.  
     Migraţia din Carpaţi în Valea Nilului se poate aprecia că a avut loc în partea a doua a mileniului lV î.e.n. iar dovezile arheologice ne arată că putem pune ceasul vremurilor trecute pe la anii 3400-3200 î.e.n., chiar dacă oştirea întunericului stă agăţată de toartele cerului şi strigă de te surzesc, că ei şi nu-mai ei au zidit şi iar zidit lumea şi pămîntul şi totul începe cu satanistele vedenii ivrite! Conducătorul cetelor de plimbăreţi le-a fost piro Aha, pe care l-au trecut la cele sfinte, considerîndu-l ,,păstorul” care a condus ,,neamul lui Anu” din ..ţara Punt sau Pont” pentru cei grei de cap, pînă pe Valea Nilului.    
     Iar dumnealui Aha a dus pentru aleanul sufletului său şi neamului lui Anu, ciopor de divinităţi cu care să sfinţească noile tărîmuri unde urmau să-şi stabilească sălaş de vecie, numindu-şi noua baştină ,,Ta Natura”(Ţara Zeilor), după numele celei părăsite care era ştiută ca ,,Ţara Zeilor”, fiind scrisă pe tăbliţele de plumb Die Gitii sau Deo Geta, adică Sfînta Getia, dar Geta a fost îngerul păzitor al neamului get, iar unii au considerat divinitatea luată de la geţi ca Mîntuitor sau Salvator.
     În teologia egiptenilor din perioada predinastică, User a fost legat mitologic de stîlpul cu funcţii religioase numit GEŢI, de o formă aparte care se înălţa în locul numit Djedu(se citeşte getu), fiind menţionat în egipteană ca Per-Asar-Neb-Djedu, cu sensul de ,,Casa lui User – Domnul Getu”, nu ivritul, pîrlitul, răpănosul, leprosul sau elenistul de pe Acropole. Ca să înţelegem aceste vorbe ale vechii limbi egiptene, trebuie să mergem tot în eme-gi unde avem per: a străluci, a arde cu flacără, flăcări în sus şi nib: mulţime neliniştită, adică locul unde ard flăcările lui Getu, dar Geta era îngerul păzitor al neamu- lui carpatin. Grecii după năravul lor drăcesc au numit respectivul loc Busiris, fiind o prescurtare a titlului din Per-Asar - ,,Casa lui User". Aceste ceremonii anuale pentru ridicarea stîlpului Geţi se ţineau într-un anume loc numit Getu, în regiunea Deltei din Egiptul de Jos, fiind un ritual prin care se rememora moartea şi reînvierea naturii, dar în special a ciclului agricol, fiindcă sărbătoarea se ţinea în preziua Anului Nou agricol.   
     O altă divinitate foarte importantă în panteonul vechii religii egiptene a fost Pitah sau Ptah, cu prin-cipalul sanctuar la Memphis, el fiind uneori descris ca ,,nobilul Geţi”. În teologia lor, Pitah a fost Zi-ditorul lumii, toate născîndu-se din gîndurile și cuvintele lui cum ştim şi noi că a făcut la nord de Istru Anu, An, Ana, Gog sau Sîntu şi în Palestina locuită de filisteni de prin secolul XVlll î.e.n.!
     Abdel Hakim Awyan, foarte bun cunoscător al istoriei şi arheologiei Egiptului predinastic spune despre stîlpul din incinta piramidei Saqqara(cca 2900 î.e.n.) că se numeşte GEŢI, cuvînt folosit şi azi de ei atunci cînd se adresează bunicului sau bunicii. Aceasta este cea mai veche construcţie funerară de forma piramidei, imitînd în fapt vîrful Toaca din muntele sfînt Ceahlău, fiind construită într-o incintă mult mai veche ce are pardoseala acoperită cu plăci mari de cuarţ, care a fost folosită pentru tratarea bolnavilor prin utilizarea sunetelor. După interpretarea egiteanului, stîlpul GEŢI repezintă dăinuirea veşnică a lui User. El spune că atît în timpurile de început ale civilizaţiei egiptene cît şi în vor-birea curentă de astăzi, cuvîntul ,,GEŢI” are sensul de ,,cei bătrîni”, fiind folosit şi astăzi atunci cînd se adresează bunicului sau bunicii. La noi cuvîntul ,,getbeget” care este un compus(get + pe + get) şi înseamnă din moşi strămoşi, adică din cei bătrîni! Priscus în Istoria Bizanţului cînd a venit în solie la Attila în anul 448, scrie că a stat de vorbă nu nişte băştinaşi care spuneau că sînt ausoni, adică neam bătrîn(auş: străbun, bătrîn + on: neam). În Iliada scrisă de Homer, la cîntul Xlll autorul laudă pentru cerbicia lor în luptele troiene pe ,,abii cei plini de dreptate’’, adică geţii de la nordul Istrului, dar în româna veche cuvîntul aba însemna tată, bătrîn, înţelept, strămoş, întocmai cu ce susţine arheologul egiptean astăzi cînd vorbeşte de geţi. Însă englezii au fost primii care au făcut săpături în incinta piramidei şi astfel au adaptat vechea limbă egipteană după ortografia limbii engleze de astăzi ieşind un fals care nu are nici o legătură cu fonetica şi semantica egiptenei vorbită la începutul mileniului lll î.e.n. Silaba ge din egipteana veche, englezii au scris-o dje, iar pentru silaba ţi din egipteană au folosit consoana d  după regulile gramaticale ale limbii engleze, iar de aici falsul a zburat nestingherit pînă în ziua de astăzi. Situaţia este asemănătoare pentru numele născocite de falsificatorii greci pentru condu-cătorii şi oraşele vechiului Egipt, inclusiv numele statului ce a dăinuit 3000 de ani pe malurile Nilului, folosite de noi astăzi fără a ne întreba cum sunau în egipteana veche. Ca o curiozitate lingvistică dau  numele de familie Benu folosit de românii de astăzi care este identic cu cel al păsării din religia lor.
    Kauketu(kau: suflet + ketu: noapte, miază-noapte, întunericul dinaintea luminii, zori), scrisă şi Keto sau Ketu a fost o divinitate feminină arhaică avînd cap de şarpe care aducea lumina soarelui în fiecare dimineaţă. Era stăpîna zodiei peştilor din cultura europeană, adică atunci cînd a fost zidit Neamul Scoborîtor din Zei al strămoşilor mei geţi şi mare supărare îmi face cînd îmi aduc aminte de un zodiac ivrit din secolul Vl pentru luna Tamuz, descoperit în sinagoga Bet-Alfa unde zodia peştilor este numită Adar sau Dacim. Dar misteriosul personaj mitologic Keto sau Keta care trebuie citit Geta, îl găsim trecut în răbojul timpului de pir-o Kamose care a fost ultimul conducător al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n. Fiind veghetorul neamului său și văzînd urdiile ce se tot adunau în Palestina și întindeau gîtul către țara lui Ra, i-a trecut la răbojul istoriei ca ,,Chietain de Retejenu” adică după urechea noastră neamurile Keta sau Geta din Canaan. 
     Pentru grija de a ne găsi rădăcinile strămoşeşti, mai aduc tot din cultura egipteană numele a doi piro sau faraoni cum i-au botezat meşterii pricepuţi în plăsmuiri antice: piro Ger(3075-3036 î.e.n.) şi piro Get(3008-2975? î.e.n.) sau Getu.

     Primul obiect arheologic din stînga este o tăbliţă de fildeş din perioada primei dinastii egiptene(3130-2906 î.e.n.), unde este consemnată prin scris(semne) domnia lui pir-o GET(3008-2975 î.e.n.?) cu mai multe simboluri totem – şarpele, peştele, leul – care se găsesc şi în mitologia geţilor. Dar ne interesează în special capul de om de deasupra vasului, care este cred al căpeteniei din Valea Nilului. Tunsoarea părului în chică şi barba tăiată scurt sînt foarte asemănătoare cu cele ale tăranului din ţinutul Vrancei din poza alăturată ce a fost făcută în anul 1925, dar şi cu cel a sculpturii din dreapta. Aceasta reprezintă chipul unui get de pe Columna lui Traian care loveşte vîrtos cu sabia. Este uluitoare asemănarea dintre chipul acestuia şi cel al ţăranului vrîncean, iar amîndouă cu chipul lui pir-o Get sau Getu. Asta dovedeşte în faţa istoriei că neamul nostru carpatin a stat priponit de Carpaţi timp de peste 5000 de ani, nu s-a împerecheat de voie sau de nevoie cu alte seminţii cum ne spurcă azi fel de fel de lepre ca să-şi ,,înnobileze” neamul, el rămînd aşa cum l-a zidit Anu şi Maia, adică Neam Scoborîtor din Zei, nu din legămîntul Talpei Iadului sau al lui Hercules, poveste născocită în antichitate de afurisiţii greci. În rîndul de jos din mijloc este un detaliu din amuleta descoperită la Mitoc, judeţul Botoşani, din mielniul XXVl î.e.n. unde sînt mai multe semne din care primele 5 de la dreapta la stînga – cum scriau vechii egipteni – sînt identice cu cele de pe tăbliţa egipteană. Asta dovedeşte că noi venim din poporul care a locuit pe aceste meleaguri încă din mileniul XXVl î.e.n., transmiţănd prin viu grai poveşti şi cunoştinţe din generaţie în generaţie, pînă ce o parte dintre aceştia au plecat în Valea Nilului, în partea a doua a mileniului lV î.e.n. ducînd cu ei şi acele semne care dovedesc şi ele, legătura cu spaţiul carpatic. Miturile religiei egiptene spun că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Practica scrisului pe tăbliţe este la noi veche din mileniul Vll î.e.n. prin cele de la Tărtăria, apoi pe la anii 4000 î.e.n. sînt tăbliţele de lut descoperite la Vad Rău. Iar în manuscrisul esen, adică strămoşii mei geţi cei cinstiţi şi isteți, intitulat Manualul de disciplină partea numită Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales cu jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. Poate aşa românii vor reuşi să înţeleagă cît de mult este falsificată istoria veche a strămoşilor noştri adevăraţi falnicii geţi, cultura identitară şi originea limbii pe care unii dintre noi se mai străduiesc să o vorbească româneşte!

     Aceste divinităţi care aveau chipuri de animale fabuloase le găsim şi în antichitatea filistenilor fiind amintite de latinul Pliniu cel Bătrân, în Istorie Naturală 5,69 unde scrie despre orașul Iope(acum oraşul israelian Jaffa) care era situat pe un deal, că a fost întemeiat chiar înainte de potopul cel mare, iar în faţa acestuia exista o stîncă mare ce purta urmele lanțurilor cu care a fost încătuşată Andromeda. Filistenii practicau aici un vechi cult al zeițe Keto, care era, potrivit mitologiei din acele vremuri, apărută odată cu apele de început, sau cu facerea lumii, mama tuturor monștrilor marini, a balenelor și altor animale ştiute sau neştiute, poveste ce ne aminteşte de Tiamat din mitologia emeș, femeia şarpe din care s-au născut toate fiinţele de pe pămînt.   
     Fiorosul animal din mitologia teritoriului Palestinei este amintit şi de Hesiod în Theogonia, unde scrie că era un monstru cu trup de femeie în partea de la brîu în sus și restul în formă de șarpe şi ar fi născut pe Echidna, Ladon(dragon) și Scylla(crab). Însă povestea este adusă la Oceanos sau Pont, adică Marea Neagră, care ar fi născut pe frumosul Phorkys, iar acesta s-a împreunat cu Gaia, sau Maica Pămîntească după religia străbună, de unde s-a născut Keto. Divinitatea este unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a mai născut pe Medusa, Sthenno și Euryale, dar alte legende spun că această pereche au mai avut pe Hesperides și Graiae, toți trăind la nord de Oceanos. Alţi autori au lăsat scris că Echidna şi soţul Thyfon îşi aveau sălaşul la vest, în Carpaţii meridionali, unde era şi împărăţia lui Atlas. Dar vechii greci numeau Keto pe zeul Seth al egiptenilor care a apărut în religia de pe Valea Nilului odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din nordul Istrului cum numeau grecii pe strămoşii noştri geţi. Cînd grecii l-au pus le Hercules al lor să însămînţeze întreg pămîntul, i-a venit rîndul şi Echidnei, din care împerechere s-au născut Scithus, Gelonus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamu- rilor respective, deci chiar dacă îndrăciţii eleni ne ţineau ca Neam Scoborîtor din zei(Echidna era o titanidă, adică făcea parte din prima categorie de zei), nu puteau să nu ne dea după oiştea golanului lor care ar fi venit la nord de Istru fiindcă îl chema o sirenă să o înfierbînte după ,,obiceiuri greceşti”!
     Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul lucrărica intitulată Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit. Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor în Cartea l,XVlll că a fost învrednicit: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredin- țat-o lui Busiris... Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis.” Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cum trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat, Geth sau Geta, fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile ce vor urma.       
     Numele neamurilor arimine din Palestina le găsim într-un text din timpul pir-o Kamose de pe la anii 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii ţinutului cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan. Cînd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și ură nemărginită împotriva neamului get s-au pus să falsifice istoria și cultura strămoșească, ne-au scris ,,getaim” în Vulgata, drăceasca scriitură pentru catolici, iar pentru ortodocşi sînt trecuţi cu numele de  ,,chitim” şi ,,ghitain” unde particula im sau in în ivrită sau aramaică arată pluralul. Din datele rămase de la piro Sethi l(1312-1298 î.e.n.) găsim afirmaţia prin care acesta se laudă că ,,el calcă în picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta” sau Geta ca să înţelegem şi noi cum vine vicleşugul.
     Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făcea un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe faţa sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Pitah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat, expresie apropiată de cea găsită pe tăbliţa de plumb numărul 70, ,,Die Giţii'' pentru Sfînta Geţie sau Ţara Sfîntă. Titlul ,,du Gitti" pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Pitah sau Ptah este numit şi ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un monoteism înaintea celui plăsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar după spurcatele lor texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX, 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.      
     Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde, dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit sau giti este o persoană din Gat, Gitta sau Geta, așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia. Ca să-i întunec și mai rău pe feciorașii Satanei, le spun că în Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna pe vecie?  
     În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi de prin secolele XXVlll î.e.n., găsim pe conducătorul Enmenbaragesi(en: demnitate, strămoș, profet + men: coroană, putere regală, cinste + bara: căpetenie, adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un cuvînt compus cum l-am desfăcut eu după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind dicționarul acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al cuvîntului gesi(ge: nobil, a aparține grupului + si: a trăi, hotar, a se naște, a străluci, coarne) ca ,,cel ce vine din neamul binecuvîntat de Creator” fiindcă divinitățile emeș purtau un fel de coarne peste pălărie ca simbol al puterii lor cerești. Mai găsim terminația gesi la căpeteniile cu același nume Lugalzagesi(lugal: om mare, conducătorul civil al emeșilor + za: a fi de partea cuiva, strălucire, credincios + gesi) ce au condus un număr de ani cetățile emeșilor Uruk și Umma în interva- lul de timp 2500-2350 î.e.n. Mai avem în această cultură pe Kittu sau Kettu după scrierea akkadiană şi Gittu sau Gettu în eme-gi, fiind duhul justiției şi fratele lui Misharu. În unele surse Misharu este zeul justiţiei, iar Gittu sau Gettu(Kiittu/Kettu) este Dumnezeul dreptății, care purcede de la lege, în altele apar egali fiind zeii dreptăţii și justiției, slujitorii lui Utu(Sfîntul Soare sau Soarele Dreptăţii, situaţie identică şi pentru Mitra sau Sarmis). Numele celor două divinităţi ne amintesc de Getu sau Geta şi Egipt, numit de asirieni Musur, state unde domnea legea divină prin poporul lui Anu, iar emeşii aveau legături strînse cu ele.
     Neamul geţilor binecuvîntat de Dumnezeu, mai este amintit și în scrierile hitite din secolele XVlll-Xll î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică. Neamurile arimine kaska(ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au năpustit cu sabie și dor de înstăpînire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVl î.e.n. care a dăinuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică, era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lîngă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj. Numele de gesi din scrierile emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea geți și așa a ajuns Neamul Scoborîtor din Zei să fie cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 5000 de ani pînă ce lotrii ne-au scos în tărîmul uitării veșnice și a hulei drăcești.    
     În tradiția mitologică hindusă, Ketu este o divinitate care alături de Rahu sînt cunoscute ca nodul unde se intersectează nordul lunar cu sudul Soarelui. În unele mituri zeitatea este reprezentată ca un şarpe uriaş, dar partea de sus a corpului era de bărbat, fiind perceput ca o umbră cosmică avînd o influenţă mare asupra oamenilor cît şi a universului. Dar şi Echidna care îşi avea sălaşul în împărăţia lui Atlas de la nordul Istrului, precum şi Keto din Palestina erau fiinţe divine cu partea de sus de femeie, iar jumătatea de jos din şarpe. Zeiţa Keto din Egiptul predinastic avea numai capul de forma celui de şarpe. În alte legende ale neamurilor arryas din India, Ketu este descris cu o stea pe frunte ce emite o lumină misterioasă. În tradiţia tamilă Ketu este întruparea lui Indra după ce a fost învins de un asura şi a trebuit să mediteze la greşelile făcute, să se purifice de ele pentru a deveni un înţelept desăvîrşit. În astrologie Ketu reprezintă întruparea energiilor carmice atît benefice cît şi malefice dar şi înţelepciu- nea cerească fiind identificat cu Vishnu. 
     Ketu semnifică procesul de curăţire şi materializare a spiritului, fiind considerat atît rău cît şi bun, deoarece provoacă durere și pierdere, dar în același timp îl transformă pe individ într-un apropiat al Ziditorului. Ketu se crede că aduce prosperitate familiei care îl cinsteşte, elimină efectele mușcăturii de șarpe și bolile care vin din diferite otrăvuri, el aduce belşug şi sănătate celor ce îl cinstesc. Ketu este Domnul Născut(Fiul Tatălui Ceresc sau Fiul Omului), el fiind puterea şi rezistenţa întunericului din natură și reprezintă influențe supranaturale.
     O altă trimitere a culturii sanscrite către numele vechi al neamului strămoşesc, o găsim în poemul   Bhavad-Gita ca parte din epopeea Mahabharata, unde legenda despre Gita se referă mai ales la înţelepciunea pe care trebuie să o înveţe omul în existenţa lui pămînteană, fel de gîndire asemănător cu cel al geților din scrierilor esene! Numele Gita în limba sanscrită înseamnă cîntare, cîntec divin, fiind considerat un fel de mesaj primit direct de la Tatăl Ceresc, Ziditorul. Dar dacă ne vom lumina mai mult de o scînteie, atunci zicerea aryas ne amintește de Sfînta Vatră Strămoșească Geta, Gitii și Gitia.  
     Informaţii sigure şi valoroase avem şi de la meseriaşii în falsuri istorice, iscusiţii greci, care însă faţă de ivriţi, fiecare a cîntat din propria goarnă şi aşa avem posibilitatea să comparăm datele venite de la autori diferiţi, fiind cît mai aproape de adevăr. Constelaţia Lebăda mai era cunoscută în vechime cu numele de Crucea Nordului, numită de către străbunii noștri din vechime Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopții, unde se vede un semn asemănător literei X cu un braț ceva mai lung datorită unei așezări aparte a stelelor. Din datele mitologice venite de la vechii greci, ştim că lebedele erau păsările totem ale zeului Apolo fiind considerate sfinte și sacre ca simbol al frumuseţii şi armoniei. Una dintre legende spune că Apolo a zburat pe spatele unei lebede în țara hiperboreenilor, ținut situat la nordul Is-trului unde petrecea lunile de iarnă. Romanul Claudius Aelianus(175-235) în scrierea Varia Historia ne-a lăsat un fragment din Hecateu din Tracia, care spune că în timpul ritualurilor închinate lui Apolo, pe deasupra oraşului zboară stoluri de lebede albe care vin din munţii Ripae adică din Carpaţii noștri ca să știe tot românul pe unde și-a purtat pașii adevărata istorie.  
     Dar iubitul zeu al vechilor greci mai era numit și ,,archigetes(arhi: bătrîn, conducător, strămoş + getes) care tradus după limba noastră este ,,cel mai vechi dintre geți”. Uneori el este menţionat în scrierile lor ,,archegeta” ca să nu mai bîjbîie nimeni prin istorie! Apollo a fost venerat în întreaga lume greacă; la Delphi la fiecare patru ani aveau loc Jocurile Pythiane în cinstea sa, unde un şarpe uriaş era venerat ca totem de început al cultului. Clement în scrierea Stromate, Cuvînt de îndemn către eleni, 34,1 ne-a lăsat mărturie peste timp: ,,La Pito(vechea denumire a oraşului Delphi) este adorat şarpele pitian şi sărbătoarea şarpelui capătă numele de jocuri pitiene.” Dar geţii aveau două mari sărbători ale şarpelui, la începutul lunii martie şi pe 14 septembrie numită Ziua Crucii sau Ziua Şarpelui, iar sanctuarul de la Delphi a fost construit de către pelasgii veniţi din nordul Istrului. Vechii greci cînd erau chemaţi la judeţ, jurau pe Apollo, Ceres şi Zeus, iar formula sacră era pentru tatăl Apollo să cerceteze ,,kata ta patria – din obicei strămoşesc”. Dar cuvintele sînt din româna veche şi înseamnă cată sau
cercetează ca în patria ta, fiindcă el era din nordul Istrului!
  În poemul Olimpiane VIII, 47, poetul grec Pindar(522 – 443 î.e.n.), scrie că zeul Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de la Istru, în Hiperboreea. Autorul se referă la refacerea cetăţii după cutremurul care a distrus insula Santorini de la mijlocul secolului XVll î.e.n. făcînd mare prăpăd în tot bazinul mediteranean. Iar precizarea că zeul ,,s-a întors în patria sa de la Istru”, arată că atunci se ştia bine adevărul care spune că mitologia grecilor a fost preluată în mare parte din cea a geţilor, fiind grecizată profund, iar nu după mult timp au început să-i hulească pe binefăcători pînă i-au scos definitiv din istoria antică. Ca protector al păstorilor a avut, de asemenea, titlu-rile de cult ,,Lukeios”(luceios) şi spun ei că atributul vine de la cuvîntul grec ,,lykos” care înseamnă lup. Dar în limba română avem cuvîntul ,,lucios” care înseamnă strălucitor sau lucitor, fiind cel ce dădea lupii în vileag cînd se apropiau de stînă, protejînd astfel turmele de turmele haitele de lupi şi ,,Nomius” fiindcă proteja păşunile unde păşteau turmele. Dar Apollo(ab/ap: tată, străbun + olo/ulu: bucurie, strălucire, viaţă, stea, soartă, a luci) la nordul Istrului se numea Zabelo aşa cum ne arată tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia despre care numai minciuni se spun.    
     Fiind zeul coloniști, Apollo influența preoții templului de la Delphi pentru a oferi îndrumare divină, cum ar trebui expediția să pornească la noul drum, situaţia fiind caracteristică colonizării greceşti din perioada 750-550 î.e.n. Este zeul care ocroteşte întemeierea cetăţilor, dar şi instituţiile civile ale socie-tăţii în lumea greacă; nici o cetate şi nici o colonie nu era întemeiată înainte să fie consultat oracolul lui Apollo care însă îşi avea sălaşul la nordul Istrulu, iar la fudulii greci din vechime se ducea numai în vizită, atunci cînd era invocat cu mare smerenie. Zeul devenea un fel de călăuză spirituală a întemeie-torilor, fiind venerat în mai multe locuri; la Naxos în Sicilia(Thucydides Istoria războiului peloponesiac vi 3; Pindar în Pythiane V,80) și la Megara(Paussanias, Descrierea Greciei I. 42. § 5) denumirea fiind o referință fie la Apollo ca întemeietor și protector al coloniilor, sau ca fondator de orașe, în general, iar sensul numelui este aproape la fel ca Theos patroôs(zeul întemeietor). Epitetul de Archegeta sau Arhegeta dat lui Apollo, arată că în mentalul colectiv al grecilor preistorici a existat o realitate care spune că neamurile carpatine călăuzite de îngerul lor păzitor Geta, au migrat în cele patru zări, întemeind oraşe şi ţări în Pelopones, Asia Mică, Palestina, Valea Nilului, peninsula arabică, Mesopotamia, India, peninsula italică, peninsula iberică şi insulele brtanice. Pe tăbliţa de plumb nr. 50 numele baştinei Neamului Scoborîtor din Zei, sau a falnicilor geţi este Dio Geta! 
     La Naxos în Sicilia, Apollo Archigetes, a fost venerat ca fondatorul său mitic. În anii stăpînirii romane figura lui Apollo Archigetes apare pe mai multe monede și inscripții. Numele lui de călăuzitor de colonişti mai era scris Archegeta(arche/arhi: strămoş, conducător + Geta: divinitatea protectoare a neamului get, acolo unde îşi avea el sălaşul la nordul Istrului chiar dacă era preaiubitul zeu al grecilor)
     În stînga este o tetradrahmă din secolul V î.e.n. găsită în Sicilia, dar Apollo poartă părul legat într-un moţ(ca omul făcut de Anu) cum vedem şi în fotografia alăturată, iar în dreapta este un fragment dintr-un basorelief care îl prezintă pe Orfeu ce poartă acelaşi moţ ca ,,zeul grecilor”. Dar după izvoa-rele romane, Orfeu îşi avea baştina la est de munţii Riphei, adică la est de Carpaţii Răsăriteni sau pe valea rîului Mureş. Moneda are scris textul ON NAXI(U). Ei spun că moneda este bătută în Naxos, vechi oraş sicilian, însă în limba noastră cea străbună on înseamnă neam, clan, a se aduna, adunare, iar naxiu sau nahiu avea în vechime sensul de teritoriu sau ţinut. Deci legenda monedei ar însemna adunarea ţinutului sau poporul ţării, fiindcă atunci orice teritoriu colonizat era o nouă ţară!  

     Această coafură a bărbaţilor cu moţ în creştetul capului o găsim pe o tăbliţă de lut venită din cultura emeş, de la 2800 î.e.n. unde vedem pe Anu cum îl face pe primul OM, dar ei au ajuns în Ki-en-gi ple-cînd din Carpaţi, din Ţara LuAnei sau Ţara LuAnu, aşa cum ne spun legendele noastre despre ţinutul ce aparţine comune Bozioru din judeţul Buzău. În străvechime purtau moţ în creştetul capului  numai geţii, sciţii şi o parte a tracilor. În Istorii, ne spune Herodot că sciții au avut o regină vestită numită Tabiti, care după moarte a fost venerată ca o divinitate, înălţîndu-se la ceruri şi devenind unica divini-tate a acestui neam. Dar cuvîntul adus după regulile limbii vechi carpatine înseamnă tatăl cu moţ sau tatăl celor moţaţi(ta: tată, în text Tatăl Ceresc + biţi: moţ). Însă mai avem varianta care poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche, vorba noastră moț mai înseamnă matca sau matița de la năvod, acel burduf unde se adună peştele care este prins, iar străbunii noştri falnicii geţi spuneau că au venit pe lume în zodia peștilor. Un alt sens legat însă de actul naşterii şi al renaşterii este numele reginea sau mătcii albinelor din care se naște tot neamul lor. Şi după aceste dovezi arheologice eram fiii Pămîntului cum ne-a ştiut toată antichitatea şi cum ne spune expresia de pe tăbliţe ON SENT RODIE. În vechea limbă cuvîntul ,,geta” poate însemna şi tatăl care îşi leagă părul în moţ aşa cum se vede pe tăbliţa emeş cu primul om făcut de Anu care are moţul legat în creştetul capului. Dacă noi ne ştiam de la începuturi ca fiii pămîntului, leprele sataniste se mîndresc că sînt fiii legămîntului!    
     Mai avem şi alt izvor venit tot de la vechii greci, care ne ajută să descoperim adevărata cultură identitată a strămoşilor noştri, falnicii geţi. Ne spun ei că pe cer este constelaţia Pleiade, scrisă şi Peleiades(polei: îngeri, năluci din ceruri, îngerii cereşti sau cei 7 veghetori care au lucrat împreună cu Anu la zidirea lumii + ade: tată, străbun, cer) care reprezintă în fapt cele 7 fiice ale titanului Atlas ce împă-răţea la nordul Istrului, copile zămislite împreună cu Pleone, fiica lui Oceanos, adică Marea Neagră după mintea noastră cea trează şi nedată în drăceasca făcătură. Atlantidele care au ajuns pe cer, formează un grup distinct de stele, fiind cunoscute în antichitate cu numele de Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione, Alcione. Alte legende spun că titanul Atlas s-ar fi căsătorit cu Calipso care l-a născut pe Auson, un voinic de toată fala, dar cînd s-au pus ei pe falsuri, i-au adăugit acestuia şi un frate care l-au numit Latin ca să ştie tot natul că şi latinii sînt neam scoborîtor din zei şi nu din rîtani sau legămînte puturoase! Grecii au numit titani sau atlanţi pe băieţii lui Atlas, iar fetelor le-au mai zis şi atlantide. Dar religia geţilor avea cu adevărat 7 veghetorii cereşti, amintiţi şi în scrierile esene, adică ale geţilor pripăşiţi prin Palestina, numiţi dio, diu, dieo sau deo cum ne artă tăbliţele de plumb. Timpul a trecut, dar aceste informaţii au fost transmise prin viu grai şi astfel românii mai păstrează nişte poveşti cu cei 7 zmei şi 7 zîne de la noi, fiinţe cereşti iubite de Dumnezeu care ajutau la rînduiala vă-zutelor şi nevăzutelor. Ei sînt în fapt veghetorii cereşti sau îngerii bătrîni din scrierile esene pe care leprele iudeo-cretine i-au băgat în drăceasca lor scriitură ca arhangeli, adică îngerii cei bătrîni.  

     Sînt ajunse pînă la noi mai multe bucăţi de mituri de la vechii greci, dar nici una nu cuprinde în tot mitologia acestei constelaţii, aşa cum este în tradiţiile noastre populare. Pe noi ne interesează din po-vestea despre constelaţie, doar pleiada numită Taigeta(ta: tată + i: a merge, a alerga + GETA: ca înger păzitor al neamului get) de către vechii greci.
     Ne spune mitologia grecilor că această Taygeta ar fi fost o nimfă foarte frumoasă după care a alergat focosul Zeus să o însămînţeze cum avea ticăloasa apucătură pentru orice femeiesc dar nu numai. Simţindu-se la mare înghesuială, cere ajutorul zeiţei Artemis care o preface într-o căprioară cu coarne- le de aur şi o urcă pe cer să scape de poftele tartorului din Olimp, cam tot aşa cum tartorul din Iad a aranjat, după vedeniile pîrliţilor ivriţi, întreg neamul omenesc cu legămîntul lui neostoit! Ea îşi arată recunoştina faţă de Artemis dedicîndu-i ciuta sau cerboaica Cerynitiană cu coarne de cerb de aur ce a trăit în Keryneia din Grecia. Dar în alte ziceri de-ale lor, ciuta este în fapt un cerb uriaş care avea coar-ne de aur și copite de bronz sau alamă, spunîndu-se despre iuţeala animalului că putea depăși o săgeată în zbor. Capturarea cerbului cu coarne de aur a fost una dintre muncile lui Hercules. Constelaţia este situată pe umărul taurului ceresc din zodia Taurului. Amintesc aici pe Hesiod cu Teogonia şi Pausanias cu Descrierea Greciei 3,1,2, care sînt numai o mică parte dintre cei care au pus în scrierile lor ceva despre pleiada Taygeta, fiindcă numele ei ne poate spune foarte multe despre adevărata nostră istorie.
     Dar dovezile arheologice de mai sus aduc povestea la nordul Istrului, în lumea fabuloasă a Neamului Scoborîtor din Zei, aşa cum arată ,,monezile” bătute în Ionia şi Lidia pe la sfîrşitul secolului Vll î.e.n., care, coroborate cu ,,poveştile” noastre neaoş mioritice, ne vor mai da un licăr de lumină în bezmeticeala unde ne-au adus cei ce ne-au falsificat istoria şi cultura identitară. Vedem pe una din ,,monede” cerbul întreg cu capul aplecat în jos, scriind deasupra spinării de la dreapta spre stînga dar în oglindă, UCENAΦ, iar pe a doua monedă apare numai capul cu coarne. Dar monezile din Asia Mică cît şi ce voi arată în continuare, dovedesc afurisitul nărav al vechilor greci, că au preluat aceste legen- de de la geţi, le-au grecizat foarte bine, apoi s-au pus pe hulit vîrtos după cum le este năravul, pe neştiuţii păgubiţi astfel ca minciunile şi hoţia lor să fie cea mai aleasă cultură ce stă la temelia civilizaţiei europene. După regulile limbii carpatine din mileniile Vl-lll î.e.n. numele Fanesu s-ar tălmăci prin Tatăl Strălucitor, sau Tatăl Ceresc cum ne vine mai bine să zicem după cele bătrîneşti(fan/pa-an: părintele din cer + izi: a străluci, luminos).  
     Însă alte surse istorice ne spun că Phanes, Fanes sau Faneas este numai o grecizare făcută asupra Salvatorului sau Mîntuitorului Sarmis al geților, căruia romanii i-au spus Mitra cînd l-au luat să le ţină de urît şi ales alean, iar buclucaşa mărturie o găsim la poetul galilor Ausonius(310-395) care în poezia Ephemeris la versurile xxviii, ne transmite un aforism al oracolul orfic privind divinitatea unică așa cum erau ştiute cele sfinte în vremea sa: ,,Eu sînt Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel mort, născut în foc, cu două coarne, ucigașul de titani Dionysos”. Dar misienii erau geţii din sudul Istrului, ţinut care se numea Misia sau Moesia în perioada cotropirii romane, deci acest Fanes era chiar la sfîrşitul secolului lV al erei noastre ştiut de toată lumea că făcea parte din panteonul religios al falnicilor geţi din Dio Geta sau Ţara Sfîntă care cuprindea şi Misia. Phanes sau Protogonos (primul-născut), a fost în teologia geţilor, dar după limba grecilor, prima zeitate care a procreat și generat viață nouă, fiind preluat de ,,subţirii” de pe Acropole prin religia particulară numită orfism. În aceste mituri Phanes este adesea identificat cu Iubirea și Mithra, fiind descris ca o zeitate născută din oul cosmic ce era înfăşurat de un şarpe uriaş care îl păzea. Dar Orfeu era din nordul Istrului, el practicînd religia neamului său şi nici o legătură cu ,,obiceiurile greceşti” sau alte împerecheri după năravul divinităţilor lor nesăţioase şi destrăbălate.  
     Poetul roman Claudianus Claudius, care a murit în anul 404, scrie în lucrarea De bello gothico despre luptele purtate de Stilicon în anii 402 şi 403 împotriva geţilor care au tăbărît de la Istru în nordul Italiei pentru a trece Padul ca să ia înapoi ce au tîlhărit legiunile romane în anul 106 şi după aceea. În versurile 195-200 el scrie că aceşti fioroşi geţi după ce au ajuns pînă la greci, şi-au întors privirile spre vest ştiindu-l mai avut. ,,equitataque summi culmina Taygeti trepidae vidistis Amyclae. Tandem sup-plicium cunctis pro montibus Alpes exegere Getas; tandem tot flumina victor  vindicat Eridanus...”.,,Din Amyelae, Taygeta vede călărimea care agită în cel mai înalt grad groaza. În cele din urmă pentru trecerea tuturor munţilor din Alpi, impetuoşii geţi cuceritori ai atîtor de multe rîuri, vreau să treacă şi Eridanus”. Cred că divinitatea Taygeta are legătură cu expresia teologică ,,ţinutul lui Zamolxe” de pe tăbliţa 54, avînd sensul de locul unde se refugiază sufletele celor căzuţi în lupte, fiindcă numele în-seamnă ,,cei ce merg la tata Geta” care era îngerul păzitor al neamului Scoborîtor din Zei. Precizez că Eridanus este rîul Po sau Pad care izvorăşte din Alpii Cotici şi se varsă în Marea Adriatică lîngă Veneţia, despărţind geografic peninsula italică de munţii Alpi. Amyclae este un sat din apropierea Spartei, sudul Peloponesului, care ar fi fost întemeiat de către ahei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n., înainte de invazia doriană, unde divinitatea avea un templu pe o culme de deal. Dar în aceste ţinuturi au migrat pelasgii din nordul Istrului încă de la începutul mileniului ll î.e.n. sau chiar mai devreme, fiind conduşi de fecioara hiperboreană Ahaia, întemeiand oraşul Argos. Colonizarea teritoriilor din peninsula greacă de către pelasgi şi construirea templului din Delphi s-a făcut după spusa lui Herodot în Istorii(5,90 şi 7,6) cînd ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”!    
     Deşi titlul lucrării lui Claudian pretinde că descrie războiul purtat de Stilicon împotriva goţilor, în cuprinsul scrierii îi pomeneşte numai pe traci, iliri, odrisi, beşi şi geţi sub numele Getas şi Getarum, dar niciodată pe goţi. Ciudată istorie avem, însă mai ciudat este faptul că nimeni pînă acum nu s-a întrebat de ce această lucrare venită din cultura romană nu este tradusă în limba română să ştie şi românii că pe la anii 404 geţii erau cîtă frunză şi iarbă, plini de putere şi curaj, atacînd atît imperiul roman de răsărit cît şi pe cel de apus. Apariţia unei asemenea lucrări în cultura română, ar nimici pentru totdeauna dogma latinistă, dar şi pe cea dacistă şi tracistă!         
      Dar totemul cerbului ca reprezentare principală în cultul religios, pe plaiurile noastre este dovedit încă din mileniul XXXVlll î.e.n. prin picturile rupestre de la Coliboaia şi venind în timp îl găsim la Parţa prin acel cerb stilizat care era aşezat pe altarul principal al lăcaşului de cult, fiind din mileniul Vl î.e.n. Cultul cerbului ca divinitate supremă îl găsim la gali, la irlandezi şi la sciţi, iar ce a fost în vechea cultură a grecilor, în fapt este numai o rămăşită a cultului carpatin dus acolo de pelasgi, pe care ei l-au păstrat atît de mult timp, asimilînd atît legenda despre animal cît şi neamul pelasgilor.     
     Ca să-i amărăsc şi mai mult pe cei ce au ,,dat Europei întreaga cultură”, amintesc aici dansul cerbului de Anul Nou care se mai practică în toată Moldova şi peţitul miresei tot în această regiune. Povestea ne-a fost lăsată peste timp de D. Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei, unde peţitorul căuta o frumoasă cerboaică sau ciută. Şi astăzi în satele din nordul munților Apuseni, ţinuturi cuprinse în județele Bihor și Sălaj, copiii umblă de Crăciun la colindat cu masca unui cap de cerb încheiat cu un dans ritualic, încercînd să transpună într-un fel de teatru liber, conținutul legendei cu cei doi copii, unde fata este ucisă sau numai adormită o perioadă din an de către o vrăjitoare rea pe care o și ascunde, iar fratele ei cu înfățișare de cerb cu coarne de aur care a reuşit să se urce în cer, o caută peste tot pămîntul, coborînd în fiecare seară după sora lui dragă, fără însă a o găsi.
     Emeşii aveau un fel de astrolab din lut, despre care spunea că este „calea zeului Enlil”, din Pleiade, constelaţie numită în teologia lor „primul popas”, iar geţii ştiau că sînt scoborîtori din Maia una dintre cele 7 pleiade, iar cei ce mureau vrednici de faptele lor de luptă se întorceau la Tata Geta sau Taygeta, adică îngerul păzitor al Neamului Scoborîtor din Zei!

                                                 
     O altă dovadă istorică a vechimii numelui de geta dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.e.n. care prezintă lupta vînjosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici și lingviști germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ care se citește GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au stabilit pricepuţii că trebuie citit falsificînd istoria noastră. Hercule l-a înșfăcat de moț/chică pe centarul Getos, coafură specifică numai neamului get aşa cum am arătat mai înainte, vechimea ei fiind de peste 2500 de ani între cele două dovezi arheologice! Istoricii germani au făcut această mîrșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă-l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați pînă și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor – românii – din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor. 
     Dar să ne lămurim cine erau aceste dihănii de centauri și cum au apărut ele în mitologia vechilor greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni și jumătate animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia a fost în antichitate o regiune în sudul Macedoniei locuită în vechime de populații arimine cum ne spune și Iliada, de unde populația Macedoniei antice, cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spunea atunci dar și în prezent armîni. În lumea vechilor greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică ce confirmă mitul centaurilor. În timpul războaielor grecilor cu  perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urînd prea mult lăudata ,,democrație greacă” ținutul fiind în-corporat în regatul Macedoniei în timpul lui Filip l, iar în secolul Xlll regiunea era controlată de vlahii băștinași, adică tot armîni după știința noastră – sub numele de Valahia Mare.   
     Aceste ființe fabuloase centaurii, în mintea vechilor greci au apărut odată cu întîlnirea geților sau ariminilor din regiune care erau călăreți desăvîrșiți și luptători neîntrecuți călare, considerînd că omul și calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți călăreții spanioli de către amerindieni.
     Spune legenda că centaurii s-au dat rău în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați și asta ne arată că nu erau nici sălbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o întîmplare urîtă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți rău de vin s-au dat la tînăra soție punînd stăpînire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stîrnit scandal și mare bătaie. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. Alte mituri zic că și viteazul Hercule i-ar fi păruit rău așa cum arată și fotografia vasului de mai sus. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus(dar Getos după adevărul transmis prin scriere) pentru forță și curaj. Neamul centaurilor trăia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei, ajungînd prin răutăţile lor o mare pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de băut și după ce aburii vinului îi lua în stăpînire, porneau să distrugă recoletele și batjocoreau femeile. Erau șireți și ignoranți, zic vechii greci deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium, este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungînd la litoralul Mării Egee și formând o peninsulă cârlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre luminare pe mulți din eroii mitici ai vechi-lor greci: Iason, Ahile, Tezeu şi Hercules. 
     Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea răilor și a făcătorilor de adevăruri drăcești și mîrșăvii pămîntești împotriva strămoșilor noștri cum se va vedea mai jos.

     Pe o monedă din argint de 28 de grame, bătută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.e.n. este scris în jurul unui pătrat împărțit în patru părți egale după părerea eleniștilor ,,Getas, regele  Edonilor”.  Pe avers este un personaj cu barbă, în picioare lîngă doi boi, pe care specialiștii l-au dibuit că ar fi un rege al acelor arimini. Edonii au fost o populație arimină din sudul Traciei, pe litoralul Mării Egee. Dar textul citit corect după limba getă în care este scrisă legenda și nu greacă cum susțin pricepuții în elenisme și alte isme la fel de păcălitoare, are forma GETAS IDON EON RA, care tălmăcit ar spune: Getas îngerul păzitor sau conducător al edonilor, cum era Apoloo Arhigeta la greci. În teozofia geților ion și eon după scrierile grecilor, erau făpturi de lumină care călăuzeau orice suflet botezat în puterea crucii Tatălui Ceresc, iar neamul în totalitatea lui avea și el un înger păzitor/ocrotitor. Ra în limbajul teologic vechi însemna a conduce, a îndruma, a străluci ca soarele, drag, cam la fel cum era divinitatea la vechii egipteni. Taurul solar era simbolul totemic al fertilității și renașterii vieții pe pămînt din puterea luminii Tatălui Ceresc, el dăinuind pe meleagurile noastre încă din mileniul Vll î.e.n. așa cum ne arată dovezile arheologice de la Parța, județul Timiș, iar urmele cultului acestuia se mai păstrează în Moldova prin ritualul Buhaiului(taurlui) care se practică de Anul Nou. În perioada ocupației macedonene a Egiptului, aceștia au adus din Pont din sudul Mării Negre, ținut vecin Traciei pe zeul Min care erau reprezentat totemic printr-un taur alb. Dar nu departe spre vest era regiunea Tesaliei, unde miturile vechilor greci spun că Hercule l-ar fi nimicit pe centaurul Getos, și nu Nessos cum au scris ei mincinos. Dacă mergem pe acest drum, vedem cu bucurie cum iese adevărul la lumină să ne înlumineze mințile aburite de atîta prostie. Numele de Geta îl purta divinitatea principală a neamului sazonilor, sosit în Irlanda pe la înce- putul secolulul Vl, fiind considerat fiul Tatălui Ceresc. Pe o moneda descoperită la Kizik, în vechea Misie de lîngă Troia, datată pentru secolul V î.e.n. – foto dreapta – Atis este prezentat cu cușma strămoșească, iar pe partea opusă este aceeași cruce înscrisă în pătrat așa cum apare și pe moneda edonilor, dovedind legăturile religioase ce exitau între grupurile de geţi răspîndite pe diferite arealuri.     
     În provincia romană Comagene din Asia Mică la sud de ținutul Pontului, la izvoarele Eufratului în orăşelul Doliche, se sărbătorea din vremuri uitate de timp pe cel mai înalt deal, o divinitate solară care la începuturi era cinstită pe crestele munţilor. Băștinașii îi atribuiau descoperirea fierului fiind adusă în acele locuri din nord de o populație numită kabiri. Zeul era reprezentat la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul, mai tîrziu călărind un cal. Pe moneda discutată, cred că personajul stă pe crupa taurului după cum sugerează urmele de pe spinarea animalului, iar asta ar fi în concordanță deplină cu textul din limba getă. 
     Numele de Geta le-a fost drag neamurilor arimine fiindcă împăratului roman Caracala(198-217) fiul ariminului născut în Tracia Septimius Severus, a avut un frate Geta pe care l-a ucis în anul 211, iar la noi încă se mai folosește și astăzi prenumele Geta pentru persoanele de gen feminin.      
     Carianul Herodot(485-425 î.e.n.) scrie în Historiae lV, 96 despre credințele geților, felul prin care aceștia îşi trimiteau solie la Zamolxe spunînd despre acesta după unele informații că ar fi fost sclavul lui Pitagora, iar altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Și conchide nedumerit îndrăcitul mitograf că nu a dezlegat enigma: ,,Dar destul e atît cît am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile Geției...” Adică în timpul lui exista statul Getia deși în altă parte a textului scrie că la nord de Istru era o pustietate nemărginită unde stăpîneau albinele!!!  
      Dio Cassius(155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22,6 că geții care locuiesc în sudul Istrului se numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc ,,daci sau geţi sau traci”.  Amintește magistrul ca și noi să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope(regiunea înconjurată cu culoare galbenă pe hartă).” În scrierea lui Dio Cassius strămoșii noștri sînt numiți daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor.  
     Capadocianul Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia Vll,3,12-13 confirmă acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc... Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”. Asta se știa în secolul l al erei noastre, geții erau un popor numeros avînd mai multe state, iar cei mai sudici locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care con-firmă pe deplin faptele de la începutul civilizației grecilor și legendele lor.         
     Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii Arima, un ținut mitologic unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. De la mijlocul secolului Vl î.e.n. avem cele două tăblițe scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din seco-lul V î.e.n. strămoșii noștri geți sînt amintiți în zeci de izvoare atît de greci cît și de romani începînd cu secolul lll î.e.n. Hoțomanii ivriți ne-au scris în Făcă-Tora lor pentru catolici Getaim(Geta + im) ca să nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta după revelațiile Satanei. Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.
     Să ne lămurim și cu denumirea de Dacia pentru țară și daci pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Daci ne-au numit ticăloșii romani cînd au luat la hăcuit cu sabia toriștea neamul arimin apoi statul get sau Dio Geta, începînd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bună parte din Getia. Așa au apărut strămoșii mei geți în scrierile romanilor începînd cu partea a doua a secolului secolului l î.e.n., deci să ne luminăm o leacă și să înțelegem că numele Dacia, însă numai ca provincie romană și niciodată ca stat al geților, apare după 3000 față de cel de Du Gitii, Getia, Die Gitii sau Dio Geta. După ce iudeo-cretinii au devenit stăpînii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în afara istoriei a culturii și faptelor geților fiind înlocuiți cu goți, iar după secolul Vl prăpădul a fost ne-mărginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri aiuritoare fără a avea vreo legătură cu istoria noastră. Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în secolele X și Xl, vine de la faptul că o parte dintre goții cu care au conviețuit cu geții la est și vest de Carpați, întorcîndu-se în patria lor, și-au spus daci adică cei veniți din provincia romană Dacia, iar iudeo-creștinii au accentuat acest fenomen ca să-i poată înlocui cît mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a făcut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XlX cînd am început și noi să ne căutăm rădăcinile strămoșilor, am fost iarăși păcăliți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit ,,școala ardeleană” apoi de către scorțoșii istorici germani care căutau potcoavele de la caii morți ai goților prin toriștea carpatină, dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau să-ți stabilească o ,,stație” de odihnă la est de Carpați. Și atunci tartorii masoneriei mondiale și părinții Alianței Universale Israelite, Cremieux și Montefiori au făcut o vizită la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasu- pușilor masoni mioritici să înființeze o Academie care să dovedească faptul că românii sînt veniți de la mama dracului ce își avea cuibarul undeva în sud și au trecut Dunărea în nord prin secolul X dar nu erau decît o adunătură de tîrîtură fără nici o legătură cu geții sau dacii, fiindcă pe aceștia îi spintecaseră romanii pînă la unul. Așa a apărut în luna iunie 1867 Societatea Academică Română ce va deveni pes-te cîțiva ani Academia Română. Această instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii românilor, iar cum a făcut-o numai după porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de frică și supușenie. Cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun să studieze istoria adevărată a Partidului Comunist din România înființat de aceleași lepre cazare, ambele structuri avînd ca scop ascuns transformarea poporului român într-o adunătură de robi bună numai pentru bici și ham, iar cînd va obosi va fi aruncată în afara istoriei.
     Unii dintre oamenii cu inimă curată față de neamul din care veneau – Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P. Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat această crimă pusă la cale împotriva identității poporului român dar cum țara era condusă de masoni, indiferent că erau conservatori sau liberali, acți-unea de falsificare a identității noastre spirituale și istorice a continuat și continuă și azi chiar cu mai mare înverșunare. După 1990 mai mulți zărghiți cu pretenții de pricepuți în ale istoriei au pus ei la clocit revelații și fel de fel de incantații descoperind, sub anumite inspirații că numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi zidit pe pămînt un neam ales. Dacă ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau să se numească daci, dar ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacă povestea s-ar fi întîmplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sînt susținătorii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic trebuia să fie numit dac și nu get, iar egiptenii cărora încă nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva minciuni, ar fi trebuit să cînte și ei la țiteră tot daci și cotcodaci, dar nu au făcut-o, lăsîndu-ne ca adevăr de necontestat cuvintele Get, geţi, getu, Gitii, Keto şi chitain. Așa că, în fața argumentelor pe care le-am prezentat în acest text, ar trebui și cei mai furioși și îndîrjiți daciști, să-și caute alt loc unde să-și verse năduful, nu pe nenorocita noastră de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atîta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei sînt numai niște veniți și întîrziați în această mocirlă satanistă din care poporul român va ieși numai prin lumina adevă- rului și niciodată ,,calea dacistă”, ce slujește în fapt răului făcut de fiii întunericului cu atîta meșteșug împotriva noastră. Cuvîntele ,,daci” și Dacia folosite de romani din secolul l al erei noastre la adresa strămoșilor noștri, cred că vin de la cuvîntul dage care înseamnă frăție, adunare, confrerie, fiind forma lor de conducere colectivă sau de la dag: strălucitor, luminat + gia: pămînt, a se reîntoarce, a fi îndreptățit, nobil mîndru, fată, iubită; cu sensul larg de pămînt binecuvîntat de divinitate sau Țară Sfîn-tă. Am să aduc de mărturie numai cîteva ziceri chiar de-ale romanilor, spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi că totuși avem destule informații ca să ne rescriem istoria dar în lumina adevărului do-vedit și nu cel revelat unor inițiați sau înțelepți ai întunericului.  
     Cato Maior sau Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines(Întemeieri) scrisă spre bătrînețe spune despre strămoșii noștri următorul Adevăr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și după înțelegerea noastră, adevărul ajuns pînă azi de la cinstitul roman sună așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau, în ode scri-se faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.e.n. dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI iar numele de ,,dac” a apărut mai tîrziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri. 
     Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. l î.e.n. ne-a lăsat scris în Historiae Philippicae(Istorii filipice) la XXX, 3, 16 că: ,,Daci quoque suboles Getarum”(dacii sînt o ramură a geților), iar în altă parte ne spune despre istoria foarte veche a strămoșilor mei geți că: ,,regele geţilor Tanaus a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem că scriitorul roman nu suferea de vreo vedenie în secolul l î.e.n. și a scris că neamul geților era mare și tare încă de prin secolul XVlll î.e.n. și aveau un rege curios să-și vadă rudele din depărtare aşezate înainte vreme pe malurile Nilului, iar dacii sînt numai o ramură a geților! Povestea este reluată de Iordanes pe la mijlocul secolului Vl al erei noastre, dar îndrăcitul episcop iudeo-cretin a schimbat o literă din numele poporului care năvălise în secolul XVlll î.e.n. în Egipt să-şi aducă aminte de rudele din vechime și astfel i-a făcut dintr-o pană satanistă pe geți drept goți și contemporani cu pir-o de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de mijloc. Către sfîrșitul secolului l î.e.n. cuvîntul ,,dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu(65-8 î.e.n.) cînd imperiul roman a ajuns vecin cu imperiul get condus de mato Boero Bisto și urmașii săi. 
     Capadocianul Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în lucrarea Geografia la Vll,3 finanțată de romani despre lumea din imperiu și din vecini, ajungînd pînă la noi informații despre geţi şi mato al lor: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor”. În altă parte el spune că îi numește geți pe cei din cîmpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, adică din Ardeal, de unde vedem că în acele vremuri etnia și locul de baștină erau rău amestecate de către romani ca să nu se mai știe originile adevărate ale Neamurilor. În capitolul Vll,3, după ce scrie despre viforosul mato care le-a adus multă romanilor și ,,lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor”, identitate etnică pe care ne-o cunoștea toată antichitatea, la VII,5,2 folosește și numele de ,,daci” atunci cînd scrie despre neamul nostru strămoșesc. Aici găsim fără putință de tăgadă dovada că ei știau despre ,,trecutul îndepărtat al geților” pe care noi cei de azi nu-l putem ști fiindcă a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai ales de către sata-niștii iudeo-creștini după ce au ajuns stăpînii imperiului roman la anul 380.        
     Poetul latin Ovidiu mazîlit la Tomis care a trăit printre strămoșii noștri cam 10 ani, pînă în anul 18 al secolului l al erei noastre, scrie în Tristele lV,1: ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să trăiască între bessi şi între geţi”. Iar în Ponticele scrie despre strămoșii noștri la lV,2 așa: ,,Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigur că şi el ar fi devenit get.” După cît se zbat daciștii azi, poate că l-ar fi dacizat și pe Homer!
    Mai avem o mărturie tot așa de curată de la un alt roman, Pliniu cel Bătrîn – mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – care în scrierea Naturalis historiae(Istoria naturală) la capitolele XXV-XXVl, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însă diferite pînă la litoralul(Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cărora grecii le spun Sauromați...” Din acest citat este limpede că romanii și grecii ,,botezau” popoarele vecine sau mai îndepărtate după propria limbă fără a ține seama de felul cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altă mărturie care să dovedească cum a apărut cuvîntul ,,dac” în cultura antică și cine îl folosea la adresa geților, falsificîn- du-le cu bună ştiinţă originea etnică și spirituală?
   Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bătrînețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie pro-pusă soție regelui geților, găsim textul în latină ,,dein Cotisio, regi Getarum”, care ne dovedește fără putință de tăgadă că și în prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat împăratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne luminează că geții erau conduși de regele lor Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fărîmă din neștiuta și ocultata noastră istorie adevărată, nu cea revelată sutașilor întunericului care, de peste 150 de ani ne tot îndobitocesc cu indo-germanismul, iudeo-cretinismul, latinismul și alte otrăvuri pregătite de ei în locuri de mare taină.     
     Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. ţinut la Olimpia, spune că: ,,Se întîmplă că am făcut o călătorie lungă drept la Istru şi în ţara geţilor sau a misilor aşa cum îi numeşte Homer şi cum e numită astăzi populaţia”. Adică înainte cu cîțiva ani de cotropirea romanilor asupra Getiei, se știa că exista o ,,țară a geților” și tăblițele ne spun că era chiar pămînt sfînt,  Die Gitii(Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns românii de azi! Adică și pentru orbi este mai mult decît limpede, la sfîrșitul secolului l al erei noastre, antichitatea îi numea pe strămoșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și nu daci. Dar pe tăblițe apare de 18 ori scris numele de rumun în diferite variante pentru identitatea strămoșilor noștri alături de cel de get, cum voi arăta în continuare: T 19  MOΣ APΥMΥN OΣ – ultimul rînd(Moș Arimin os; adică tare sau puternic – a fost strămoșul ancestral al neamurilor de carpatini și din această rădăcină lingvistică au ieșit cuvintele armîn și rumun, iar mai tîziu în feudalism avem rumîn.) În vechea limbă din mielniile V-lll î.e.n. cuvîntul ari însemna lăudat, merituos, strălucitor iar min avea sensul de soț, soție, mamă, putere regală, faimă. T 16 PUMUANO – RUMUANO(primul rînd); T 17 PΥMΩN – RIMON sau RUMON(rîndul doi mijloc); T 35 PYMENO – RUMENO; T 36 PΥΩMΥΩNU – RUOMUONU(rd.1 și 2); medalion p. 419 PΥOMVNO – RUOMUNO(rd. 5-6); T 47 PIOMVNO – RIOMUNO(rd.2); T 50 PΥOMΥONV – RUOMUONU(rd 3); T 54 PVMVNVE – RUMUNUE(rd. 4 de jos în sus); T 56 PϒΩMϒΩNO – RUOMUONU(rd. 4); T 64 PVMYNO – RUMUNU(rd. 4); T 65 POMVNO – ROMUNO(rd 1-2); T 66 PIOMYON – RIOMUON(rd 2); T 68 PIOMVNO – RIOMUNO(rd. 2); T 70 PVMVNV – RUMUNU(rd. 2); T 71 PVMVNO – RUMUNO (rd. 4); T 73 PVMYN – RUMUN(rd. 3); T 74 PVMVNY – RUMUNI(rd. 2).     
     Niciodată pe tăblițe, geții nu au scris că își spuneau daci cum pretind azi unii, ducînd numele în străfundurile istoriei astfel ca orice adevăr legat de strămoșii noștri să poată deveni o bășcălie.   
     Dar mai este o ciudățenie care trebuia să ne dea de gîndit asupra ceea ce punea la cale Academia Română; popoarele Europei cînd scriu despre noi nu folosesc cuvîntul român, nici chiar cele de pretinsă origine latină și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain(rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno. Și alții din jurul nostru sau mai depărtați păstrează rădăcina rumun cum sînt lituanienii cu rumenijos, rușii cu rumînski și polonezii cu rumunu.
     Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață ne lasă mărturie că romanii stăpînesc ,,și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”. Scumpul nărav al celor ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de fel de neisprăviți ca să ne arate că sîntem altceva decît ne spun unele izvoare nemăsluite sau cum ne simțim noi.           
     Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romană unde lasă despre strămoșii noștri atît informații corecte, cît și unele false după năravul învingătorilor ca să arate că orice cioară poate deveni porumbel. La LI, 22,6 găsim următoarele date despre geţi, daci, sciţi: ,,aceia locu- iesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului şi fac parte din prefectura Mysiei îi numeşte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numeşte  ,,daci sau geţi sau traci”. Tot la el mai găsim afirmația că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pînă în munții Tracia, ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu geții în anii 55 î.e.n. a scris(LI,23,2): ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia şi Grecia să se lupte împotriva dacilor şi bastarnilor…Aceştia sînt socotiţi ca sciţi.” În text vedem că strămoșii noștri apar cu numele de geţi, daci, traci şi sciţi, deşi chiar el spune că sînt un singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite așa cum răcnesc fel de fel de ticăloși ca să ne facă istoria praf și pulbere!  
   Filozoful Iamblichos, ce a trăit în timpul împăratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie așa despre marele înțelelpt Zamolxe al geților:. ,,Zamolxe fiind trac şi sclavul lui Pitagora şi eliberîndu-se, s-a întors între geţi şi le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăţie şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor... Şi acesta învăţînd pe geţi şi scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.   
     Ştefan din Bizanţ, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare şi lasă mărturie peste timp despre strămoșii noștri geţi că locuiau în ,,Getia, ţara geţilor”. Eu nu mai am nimic de adăugat, dar nu mă îndoiesc despre cei care știu că minciuna este cel mai puternic adevăr dacă poate fi repetată fără oprire, că vor mai găsi ceva de zis! 
     Regatul ostrogot, ultima structură statală puternică a geților și goților din peninsula italică este cucerit de bizantini în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o aprigă acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stăpînii absoluți ei puteau scrie ce le poftea inima, iar împotriva geților chiar asta au făcut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcînd ambele neamuri și în ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic! 
     Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinității iar mai tîrziu a slavismului, nu cred că noua născocire a dacismului va face bine adevărului, ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au falsificat atît de crunt istoria. Este greu să ne debarasăm de minciunile sedimentate în mintea noastră, dar nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, după ce au devenit stăpînii imperiului roman, cele ale iezuiților, ale ,,școlii ardelene” sau ale cazarilor, care de ceva vreme se vor băştinaşi şi stăpîni veşnici peste plaiurile mioritice.      
     Că sînt mulți ,,daciști” oameni de bună credință care vreau să știe adevărata istorie a geților și a urmașilor acestora, românii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect pentru dorința și munca de a se afla adevărul chiar dacă uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care vreau să ne scrie adevărata istorie după propriile idei fără a le lega de dovezile materiale sau epigrafice, ci numai inspirîndu-se din izvorul satanistelor vedenii.

 

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN