O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Kabirii amazigh

KABILI SAU AMAZIGH

 

     În nordul și nord-vestul Africii dar la vest de Nil există poporul ,,berber” cum îi spun arabii sau Kabili, Imazighen, Imazyen, Tamazight ori Amazigh la singular cum își spun ei, fiind cam 23 de milioane de suflete împrăștiate în adevărate enclave din Libia, Algeria, Maroc, Mauritania, Niger, Mali și Tunisia. Ei se consideră băștinașii acelor pămînturi care au trecut la islam în secolul Vll, după ce mai bine de 200 de ani au practicat atît iudeo-creștinismul cît și creștinismul arimin. Dar acest popor, puternic islamizat și arabizat are o mare ciudățenie; sub aspect antropologic el este legat de populațiile Europei Centrale și de Est însă nimeni nu a avut timp să se uite la ei și să se întrebe de ce seamănă cei mai mulți dintre acești berberi cu popoarele regiunilor menționate, iar o parte din veșmintele pe care le poartă au elemente comune cu straiele populare ale românilor și toharilor din Asia rusească. Fiindcă istoria lor veche ne privește direct și pe noi sau în special pe noi, am să pornesc a scormoni prin praful timpului pentru a găsi urmele pașilor pierduți și a zicerilor de neiutare.

     Într-un imn de slavă emeș, se spune că Enki, adică Maica Pămînt a dat în stăpînire fiului ei Inzak sau Imzag toată țara Dilmun. Ori ținutul Dilmun, este teritoriul de la nordul și sudul Dunării unde se găsesc cele mai vechi urme de civilizație și vechea cetate Dimum din mileniul lV î.e.n. iar aceste populații au fost primele în folosirea scrisului, emeșii sau sumerienii cum i-au numit mincinoșii plecînd din regiunea Carpaților, realitatea istorică fiind dovedită atît de cele 2982 de cuvinte din limba română veche comune cu eme-gi și alte 4405 cuvinte românești compuse din două sau mai multe foneme eme-gi, dar și de informațiile venite de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Poate că Imzag din mitul emeș este Pelasg sau Atlas din mitologia acestor ținuturi cunoscută prin intermediul scrierile vechilor greci. Analiza semantică a cuvîntului Imazyghen sau Imazyen ne dezvăluie o fărîmă din istoria adevărată a acestui neam vitregit atît de rău de soartă; ima: pămînt gras, mulțime + zig: a fi dat afară, a se rupe, a se dezrădăcina, a dura, cer, înalt, puternic + en: ținut, țară, strămoș. Sau varianta  ima + zyen: divinitatea lunii și a renașterii la emeș și geți scrisă și Zuen, Zoen, Zoin, referire directă la legenda neamului omenesc născut din Maia, fiica lui Atlas care era în ceruri împreună cu celelalte șase surori. Și numele ,,amazigh” se descompune în ama: mamă, bou + zig: a fi dat afară, a se rupe, a se dezrădăcina, a dura, cer, înalt, puternic, adică tot un neam scoborîtor din zei prin taurul solar ca totem al primului neam omenesc. Cuvântul Imazighen(în tifinağ: Imaziγen) este pluralul cuvântului Amaziğ, care după învățații medievali Ibn Hazm și Ibn Haldun ar însemna ,,părinte”, ,,conducător” sau  ,,om liber”. Noi cunoaștem o variantă grecizată a acestui mit care spune că ziditorul lumii Uranus (ur: origine, suflet, inimă, ființă, temelie + Anu: Dumnezeu) a dat fiului său Atlas stăpînirea peste ținuturile de la nordul Dunării pentru a fi de veșnic sălaș Neamului Scoborîtor din   zei, iar de la acesta țara binecuvîntată de  Ziditorul Ceresc, a ajuns la hiperboreanul sau pelasgul Iapet.

     Tăblițele de lut descoperite în ținuturile locuite în vechime de emeși/sumerieni spun că în insula care astăzi se numește Failaka, la est de Kuwait, a existat un templu închinat lui Imzag din Dilmun, iar negustorii aduceau mulțumiri acestei divinități cînd veneau cu argint din această țară îndepărtată unde o călătorie dus-întors dura doi ani. Mulțumiri se aduceau și zeiței Ningal din Ur tot în acel templu. Dar informațiile mitologice venite din srăvechime, le voi completa cu unele istorice cărora nimeni încă nu le-a înțeles sensul lor adevărat.

     Vechii greci ne-au lăsat o poveste despre regele legendar Danaos sau Danaus care ar fi domnit în Argosul din Peloponez în timpurile de început ale civilizației lor. Ne mai spun că acest rege s-ar fi născut în Libia – acolo unde era cîndva țara stăpînită de faimoșii getuli – avîndu-l ca frate pe Egiptos și după moartea tatălui lor Belos care stăpînea și pămînturile de peste Nil, această împărăție s-a împărțit între cei doi fii, Danaus a primit Libia iar Egiptos a primit ținutul Nilului, care i-a dat și numele său. Egiptos avea cincizeci de băieți iar Danaos avea cincizeci de fete și tatăl băieților i-a zis fratelui său să-și mărite fetele cu odraslele lui astfel ca vechea împărăție părintească să fie refăcută. Dar Danaos bănuindu-și fratele de ceva gînduri necurate, și-a pus tot neamul și calabalîcul în corăbii și a plecat pe furiș în Peloponez unde unchiul său zidise cetatea Argos, devenind regele acestor locuri datorită prezicerilor unui oracol. În timpul vieții regele Danaos sau Danaus a dat o lege astfel ca cei ce se numeau ,,danai” adică cei aduși de el, să se numească pelasgi, după neamul unchiului său împreună cu neamul strămoșesc care zidise cetatea. După moartea lui Danaos, conducerea cetății revine lui Gelanor numit și Pelasgul, de la care o primise fugarul libian. Și în alte mituri se spune că danaii erau pelasgi adică același neam, dar erau frați cu vechii egipteni cum zice și mitul amintit mai înainte, afirmație scrisă de mai multe ori în Tora care spune că filistenii erau frați cu egiptenii și că egiptenii au colonizat Macedonia cu flăcăul lor de toată isprava Macedo, care era acoperit cu o blană de lut, dînd și numele țării! Bine că nu purta pe cap vreun sfînt  prepuț, altfel cine știe ce năzdrăvănie ar mai fi scornit afurisiții bîntuiți de revelații și vedenii canaanite, toate drăcești și tîmpite. Dar și în Canaan era cetatea Macedo, numită și Meghido.

     În lucrarea Descrierea Greciei ll,19 autorul Pausanias ce a trăit în secolul ll al erei noastre, scrie că după moartea lui Danaos, cetatea a revenit lui Pelasgos fără a mai preciza dacă este vorba de Gelanor sau chiar noul rege se numea așa. Cu privire la aceste fapte luate din legende mai avem mărturia scriitorului Ctesias ce a trăit în secolul V î.e.n. și care ne povestește că un rege al sciților (adică al geților, fiindcă grecii îi numeau de-a valma pe toți cei din nordul Istrului sciți) l-a bătut rău pe pir-o/faraonul Egiptului Sesostris chiar la el acasă după care s-a retras spre baștină.

     Scriitorul latin Trogus Pompeius, care a trăit în sec. l î.e.n. ne-a lăsat mărturie în lucrarea sa Istorii filipice regele geţilor(adică al geților din nordul Istrului) Tanaus l-a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului (poate un braţ de vărsare al Nilului în Deltă). Iar istoricul grec Philon din Biblos ce a trăit în secolul l al erei noastre, ne-a lăsat scris că faraonul egiptean Sesostris a venit cu mare oaste la nord de Istru să-l supună cu sabia pe regele geților Tanaus sau Danaus după scrierile vremurilor. Autorul spune că și-a luat aceste date din scrierea Istoria fenicienilor a lui Sanchoniaton istoric fenician din sec. Xll î.e.n. pe care el a tradus-o în greacă. Un alt latin Valerius Flaccus ce a trăit în secolul l al erei noastre scrie în Argonautica: ,,Sesostris a fost cel dintîi care a venit cu război asupra geților, însă, înspăimîntat de înfrîngerea oștirii sale, el se întoarce repede la Teba pe țărmul Nilului, însoțit numai de puțini ai săi”, adică toată vitejia a fost o mare înfrîngere.

     Iordanes în Getica  ne spune la Vl,47: ,,Pe cînd geţii, fiindu-le pe atunci rege Tanausis, locuiau în aceste părţi, Vesosis, regele egiptenilor, le-a declarat război. Regele geţilor Tanausis, l-a întîmpinat în luptă pe Vesosis al egiptenilor la fluviul Phasis, unde se găsesc din belşug fazanii, păsări vîndute în toată lumea pentru mesele celor puternici. Bătîndu-l straşnic l-a urmărit pînă în Egipt şi, dacă nu l-ar fi împiedicat valurile de netrecut ale fluviului Nil, precum şi întăriturile ridicate de Vesosis mai înainte împotriva etiopienilor, l-ar fi prins şi ucis pe acesta chiar în patria lui. Dar fiindcă n-a putut să-l învingă din cauza fortificaţiilor, s-a întors şi a subjugat aproape toată Asia, obligînd pe supuşi să plătească tribut scumpului lor prieten Sornus, rege al mezilor. Unii dintre ostaşii biruitori din armata sa, văzînd că provinciile supuse strălucesc prin rodnicia lor, şi-au părăsit de bună voie unităţile şi au rămas în ţinuturile Asiei”. Asta știa antichitatea tîrzie după mărturia lui Iordanes însă falsificatorii de istorii, au născocit fel de fel de povești astfel ca neamul ,,ivri”, ,,ever”, ,,eber” sau ,,evreu” să se înfigă puternic în istoria acelor locuri și acelor neamuri, deși ei nu existau atunci nici cît negru sub unghie prin deșertul Sinai! Textul este mai mult decît limpede cînd spune că o parte dintre năvălitorii asupra Egiptului conduși de Tanaus sau Danaus, săturîndu-se de atîta pradă s-au pornit spre casă/baștină dar unii prea obosiți de cît belșug le-a scos soarta în cale, sau așezat în Cannan/Palestina. Chiar numele căpeteniei Tanaus arată originea lui nordică fiindcă în limba română cuvîntul tana înseamnă ceață, negură și nord în sens figurat, iar fluviul Don de azi unde era patria vechilor schiți, se numea Tanais, ori și acest indiciu ne arată originea năvălitorilor, dar și a celor rămași în Canaan.

     Hărți cu Egiptul antic și vechiul Canaan pe unde neamurile sciților și geților sau hiksoșilor își căutau ,,rudele”!

     Despre aceste fapte avem informații venite chiar din izvoarele egiptenilor pe care le găsim în însemnările ajunse la noi de la preotul sebenit Manethon ce a scris la porunca regelui macedonean Ptolomeu Filadelful, stăpînul Egiptului în secolul lll î.e.n., o istorie a țării unde îi numește pe năvălitorii care l-au spîtcuit și alungat pe pir-a/faraonul Sesostris, cu numele de ,,heka khasewet” și ,,șasewet” cu sensul de ,,conducători din țări străine” sau ,,regii păstori” adică ,,sciții regali” cu nenumăratele lor turme amintiți de Herodot în nordul Mării Negre. Grecii cînd au preluat aceste informații din scrierile egiptenilor, i-au încondeiat pe năvălitori cu numele de ,,hicsoși”. Dar vechii greci nu aveau consoana ,,Ș” astfel că numele năvălitorilor nu putea fi scris de ei așa, ci poate ,,hicsoci”, iar terminația ,,soci” ne duce cu gîndul la tribul sciților numit saci sau sakas. În unele texte egiptene, hicsoșii apar sub numele ,,heku Șasu” iar zicerea se apropie de cuvîntul saca sau sacas, adică sciții și geții din nordul Dunării,  nordul Mării Megre și a Mării Caspice. Capitala lor Avaris situată în partea de nord-est a Deltei Nilului, după textele grecilor se numea în limba sciților Spune Daba, dar ambele cuvinte sînt curat românești; primul se folosește și astăzi iar al doilea a fost scris pe tăblițele de plumb de nenumărate ori cu sensul de cetate. Și astăzi situl arheologic unde a fost cetatea Avaris, localnicii îl numesc Tell(movilă) el-Dab’a ca să ne amintească tuturor despre adevărul îngropat în uitare și răutate omenească. Orașul a fost un puternic punct fortificat în Egiptul antic, situat în Delta Nilului, servind drept centru administrativ și reședință de vară a suveranilor dinastiilor XII și XIII, dar ulterior a fost cucerit de hicsoși (cca1780 î.e.n.) și transformat în capitala lor. Reconstrucția orașului s-a făcut pe ruinele cetății Rowarty din Regatul Mijlociu, fiind ulterior distrus (cca 1550 î.e.n.) de Ahmose l după un asediu prelungit, dus mai ales de pe apă, astfel năvălitorii au fost alungați majoritatea spre est stabilindu-se cei mai mulți în Canaan, dar un grup mic s-a deplasat spre vest în Libia sau în oazele din deșertul libian. În Cosmografia Anonimului din Ravena, din secolul Vll al erei noastre găsim informația că în Mesia Inferioară era cetatea Sacidaba (daba: cetate + saci: popor scitic de la Pontul Euxin).

     O stelă menționează un atac al lui Kamose asupra ultimului bastion al năvălitorilor menționînd că el a venit dinspre centrul țării amintind orașele Pa-ym(azi Fayum) sau Piom în coptă (Ceahlăul se numea în vechime Pion) și Saka, de unde au intrat în deltă pentru a-i tăia pe nepoftiții stăpîni. Și numele Avaris al orașului după scrierile grecilor arată originea arimină a năvălitorilor fiindcă în aramaică avem cuvîntul ,,ava” cu sensul de tată sau părinte iar ,,ris” în româna veche înseamnă șanț mic. Cuvîntul ,,aba” de la strămoșii noștri însemna tată sau părinte și aici se vede cum populații cu aceleași origini și-au adaptat limba după propriile voințe, fiindcă pe atunci nu existau academii care să te sancționeze pentru asemenea fapte. Pentru a afla cum arătau locuitorii acestor orașe, pun cîteva imagini descoperite în secolul XX și care se referă la populația din ultimele secole î.e.n. și primele din era noastră.

     Imaginile de mai sus, descoperite în cimitirul de la Pa-ym arată o compoziție antropologică a populației foarte diferită de cea de azi, rasa mediteraneană (primele două din strînga), rasa geto-galică (următoarele trei poze spre dreapta), rasa Europei centrale și de nord (pozele 6 și 7 spre dreapta) și rasa european-asiatică (ultima fotografie din dreapta) care astăzi trăiește în Coreea. Tot în această țară s-au găsit dovezi arheologice ale sciților, arătînd că neamul acesta de plimbăreți a ajuns la marginea pămîntului spre est cum era cunoscut atunci. Toate aceste populații prezentate în pozele de mai sus, formează azi poporul kabili cu toate particularitățile lui. Ceva mai la nord de cimitirul cu mumii care purtau fiecare cîte un mic chip pictat al mortului, dar înainte de a ajunge la Lacul Mareotis au trăit misterioșii terapeuți eseni de la care priceputul rabin ivrit și chiar eretic, Filon din Alexandria și-a luat ,,Înțelepciunile cele Mari”. Pe cele mici și întunecate le avea deja primite de la Talpa Iadului prin damblaua revelațiilor sau a vedeniilor cum le spuneau ei plini de obrăznicie.

     În timpul Noului Regat (1550-1070 î.e.n.), egiptenii au dus lupte în vest împotriva neamurilor meșueș sau masilli și libu care le călcau mereu țara, iar numele de ,,meșueș” și ,,masilli” este apropiat de Meșec și Mașa din scrierile mozaicilor dar și Mesia după mintea noastră. Prădătorii își numeau baștina cu numele de Berca iar romanii i-au zis mai tîrziu Cirenaica, fiind un ținutul din estul Libiei la granița cu Egiptul, iar cuvîntul berca există și în româna veche cu sensul de cărămidă, țiglă, ruinele unei cetăți, despre animale: cu coadă scurtă sau scurtată. Dar și vechea denumire a Traciei era Perke, fiind pronunțată de alții ca Berce sau Berca, folosit și azi de români ca nume de familie sau de localitate.

     Dar neamurile arimine de păstori care ocupau la începuturile mileniului ll î.e.n. un vast spațiu geografic incluzînd Ki-en-gi/Sumer, nordul Persiei, Asia Mică, Canaan și Egipt mai erau cunoscute în textele populațiilor din aceste ținuturi sub numele de habiru și mai tîrziu kabiru după penișoara grecilor sau kabili. În eme-gi/sumeriană cuvîntul kabar însemna păstor, adică întocmai cum spusele textelor egiptene și acelor afirmate de carianul Herodot despre ,,sciții regali și sciții păstori” că erau mari crescători de animale.

     Istoria ne-a lăsat prima menţionare a neamurilor habiru/cabiru pe la începutul mileniului ll î.e.n. în tăbliţele cu scriere cuneiformă din oraşele sumeriene Larsa şi Assur care spun că aveau plătite în oștirile lor pricepuții mercenarii habiru sau khabiru pentru a le apăra de răi și rele.

     Unul dintre cele mai vechi înscrisuri unde sînt amintiți habiru, este o tăbliță a regelui amorit din nordul Mesopotamiei Yamkhad (cca. 1740 î.e.n.), care a lăsat scris faptele vrednice de ținut minte: ,,Anul acesta când regele a făcut pace cu Irkabtum Semuma şi Habiru”. Textul este reținut pentru a dovedi că neamurile Habiru conduse de Semuma aveam deja o influenţă în vecinătatea cetății lor Alalakh iar suveranul local s-a simţit obligat să încheie un tratat de bună vecinătate cu ei. Dacă erau o adunătură de jeguri tușinate pe la bărbăție care trăia din cerșetorie și hoție, sigur i-ar fi alungat cu cîteva vorbe și pietre zvîrlite din praștie, fiindcă în acele vremuri cam așa se proceda. Cetatea menționată era situată la granița de vest de astăzi dintre Turcia și Siria aproape de litoralul Mării Mediterane și a fost fondată la începutul mileniului ll î.e.n.

     În izvoarele emeș/sumeriene aceste cete de plimbăreți apar scrise prin logogram SA.KAS pe tăblițele de lut din sud, fiind datate pe la anii 1850 î.e.n., în care cei numiți ,,habiru” de neamurile semite akkadiene formau mici grupuri militare în slujba cetăților-state de la care primeau alimente și oi. Unul dintre aceste tăblițe scrise în cuneiformă îi numește ,,soldaţi din Occident” arătînd fără dubii originea lor nord-vestica. Prisma numită Tikunani, datată pe la anii 1550 î.e.n., înșiruie numele a 438 de soldaţi Habiru ca slujitori ai regelui Tunip-Tessup din Tikunani, un mic oras-stat din centrul Mesopotamia. Un alt text de pe la anii 1500 î.e.n descrie Hapiru ca soldaţi și muncitori, organizaţi în cete și conduși de către căpeteniile SA.KAS. În eme-gi/sumeriană cuvîntul SA.KAS (sa: reputație, faimă, putere, a-și avea originea + kas: alegător, mesager, străin, a galopa) înseamnă străin faimos sau puternic, călăreți cu reputație, a fi de origine îndepărtată. Semiții au preluat cuîntul eme-gi scriindu-l KAŠ.RU care poate fi pronunțat și ,,habiru” sau ,,hapiru”, ori este o traducere a celui din eme-gi, iar istoria îi mai amintește în aceleași regiuni pe neamurile kas.ka sau ges.ka, adică kaskii care mai sînt amintiți și cu numele de muski sau moska, și gesii, poate așa ne vom aminti de urmele unor străbuni păstrate în colbul timpului. Dar cuvîntul SA.KAS este identic fonetic cu numele populației sakas, adică sacii din marele neam al sciților din nordul Mării Negre, a Mării Caspice, Asia Mică și nordul Persiei.

     Izvoarele scrise hitite din vechiul regat(secolul XVll î.e.n.) amintesc de mai multe ori neamurile SA.KAS, tot ca vrednici oșteni scriind ,,trupele din Hatti şi trupele SA.KAS”, Hatti fiind regiunea în jurul căreia s-a fondat regatul hitit. O tăbliță venită de la regele hitit Suppiluliuma (poate Suppiluliuma l 1358?-1323 î.e.n.) şi alta de la Mursilis ll (în jurul anilor 1300 î.e.n.) invocă o listă lungă de zeităţi ce trebuiau să protejeze un tratat de pace cu Egiptul, iar foarte interesant este faptul că hitiții și alte popoare antice atribuiau neamului habiru o relaţie misterioasă cu Divinitatea. Această listă se încheie cu următoarele cuvinte: ,,... zeii Lulahhi, Hapiru, zeul Ereshkigal, zei şi zeiţe din țara Hatti, zei şi zeiţe din țara Amurru...” Menţionarea zeilor neamurilor habiru într-o listă de zeităţi arată în mod explicit că urdiile de răuleni au fost considerate ca avînd origini divine, adică Neam Scoborîtor din Zei cum se țineau emeșii și frații lor egiptenii dar și cei rămași la baștină, geții. O altă menţiune apare într-un tratat între regii Duppi-Teşub din Amuru şi Tudhaliya din Carkemiș, arbitrat de Mursilis ll. Monarhul hitit aminteşte cum şi-a redobîndit regele Abiradda domnia la tronul Jaruwatta, un oraş din țara Barga, care a fost capturat de către huriți şi dat ,,bunicului Tette, din neamul SA.KAS”. Pe o tăbliță apare numele unei așezări habiru Tahurpa undeva lîngă un templu hittit, împreună cu două cîntăreţe SA.KAS. Și mai tîrziu găsim amintite neamurile habiru pe tăbliţele hitiților care spun că în bătălia de la Kadeş unde s-au înfruntat cu armatele egiptenilor dată în anul 1296 î.e.n. în armata hitită au fost şi oșteni habiru scriși după fonetica limbii hitite dar grecii îi menţionează kalibi sau kabiru.

     Izvoarele scrise venite din statul Mitanni încep cu o inscripţie de pe statuia găsită la Alalakh în sud-estul Anatoliei, a prinţul Idrimi din Alep (care a trăit pe la 1500-1450 î.e.n.), și spune că, după ce familia sa a fost forţată să fugă din Emar, el s-a alăturat ,,poporul Hapiru” în ,,Ammija în ţara Canaanului”. Hapiru l-a recunoscut ca "fiul stăpînului lor și s-au adunat în jurul lui”, strîngîndu-și războinici ,,originari din Halab, din ţara Mushki, din alte ţări şi, de asemenea, războinicii nihi din țara Amae". După ce a trăit printre ei timp de şapte ani, a condus războinicii Habiru într-un atac reușit asupra oraşului-stat Alalakh, unde a devenit rege, iar în vestigiile scrise descoperite aici, oștenii SA.KAS sînt amintiți pe 80 de tăblițe, numărul lor fiind de 1436 persoane care au primit hrană și oi. De asemenea neamurile habiru sînt menţionate în numeroase documente ale statului hurrit de Nuzi, ei fiind o parte importantă a societății respective.

     În oraşul port Ugarit de la Marea Mediterană, în nord-vestul Siriei, o tăbliță cuneiformă, care se afla în procesul arderii atunci când oraşul a fost distrus (pe la anii 1200 î.e.n.) menţionează neamul PRM, unde M reprezintă sufixul ugaritic plural. Iar PR s-ar putea citi Apiru sau Hapiru. Pe niște texte din orașul Alep se face o deosebire între ,,Alep al PRM” și ,,Alep al SA.KAS” istoria arătîndu-ne că avem de-a face cu două populații înrudite care trăiau împreună dar se țineau fiecare după rostuirile, regulile și obiceiurile ei.

     Mai avem ceva informații din scrieri referitoare la Canaan unde urdiile hapiru sau kabiru umblau fără pașaport în propria țară, după mintea noastră de astăzi. O serie de scrisori descoperite la Amarna în Egipt care au fost trimise faraonilor Amenhotep lll (1388-1351 î.e.n.) și Akhenaton sau Amenhotep IV (1351-1334 î.e.n.) de către niște  căpetenii egiptene ale unor cetăți din Canaan/Palestina, amintesc de mai multe ori numele neamului hapiru/habiru. Textele sînt scrise în Canaan în cuneiformă după regulile limbii akkadiene și în ele, stăpînii canaaniți se plîng faraonului de atacurile acestui neam care, înarmîndu-se, au pornit acțiuni de rebeliune și jaf fiind adevărate războaie locale, adunînd în special arme, provizii și echipamente. Numele răzvrătiților este scris atît SA.KAS după limba eme-gi/sumeriană cît și habiru după cea akkadiană în scrierile trimise de către căpetenia Ierusalimului. Aceste populații apar atît în Canaan, cît și în Fenicia, Byblos, Batrun, Siria și Ki-en-gi/Sumer, deci erau niște populații foarte numeroase, fiind răspîndite pe o arie geografică foarte mare. Tot acești habiru sînt menționați că au atacat și cucerit cetatea Macedo/Meghido, păstrînd-o apoi pentru ei ca un pinten împotriva arabilor și a celorlalte seminții numai bune de cercetat pentru pradă. Idrimi, regele Alalakh ce a trăit în secolul XV î.e.n., fiu al regelui din Alep, ne-a lăsat mărturie în cronicile sale, că după ce familia sa a fost forţată să fugă din Emar, cu poporul mamei sale, el a luat calea Canaanului în ținutul Ammija unde trăia neamul habiru, care l-a primit cu bucurie.

     Dar cele mai multe informații despre neamul habiru le găsim în scrisorile descoperite la Amarna din secolul XlV î.e.n. însă unele sînt chiar mai vechi și amintesc de aceste populații care se tot ițeau la marginile Egiptului sau intrau nepoftite în țară. Vechii egipteni scriu că Habiru sau Apiru sînt triburi de păstori, puternici sau mai slabi după cum erau vremurile și oamenii care le-au făcut mari neplăceri cînd le-au venit în ospeție, năvălind din răsărit și fiind considerați mulți ca ,,puii de prepeliță” cînd au devenit stăpînii Egiptului. Înainte însă de a fi numiți habiru sau apiru aceste populații sînt menționate în scrierile egiptenilor încă din prima parte a secolului XVlll î.e.n. cînd a avut loc invazia kicsoșilor, cu numele de ,,regii păstori” sau ,,poporul de ciobani” ce au stăpînit Egiptul de nord timp de mai bine de 150 de ani.

     Informațiile respective le găsim la ivritul Flavius Josephus, unul dintre cei mai mari falsificatori ai antichității, care citând pasaje referitoare la hyksoși din Aegyptiaca lui Manetho pentru a ,,dovedi” vechimea neamului său în fața celorlalți și a răspunde criticilor severe făcute de Apion în anul 40 al erei noastre împotriva pretinsei culturi iudaice, în lucrarea Împotriva lui Apion  Cartea 1, secţiunea 73 ne lasă mărturia: ,,Sub un rege de-al nostru numit Timaus (Tutimaeus), Creatorul s-a supărat și s-a înfuriat pe noi, nu ştiu cum, şi de aceea au venit, pe neașteptate oamenii de neam obscur din est, şi au avut îndrăzneala să invadeze ţara noastră, cucerind-o ușor prin forţă, fiindcă nu am luptat împotriva lor. După ce i-au supus pe conducătorii noştri, au ars oraşele noastre, si au distrus templele zeilor, şi au tratat locuitorii cu mare cruzime, pe unii ucigînd iar pe alții robind-i atît pe ei cît și soțiile și copiii lor. Apoi, și-au ales pe unul dintre ai lor să le fie rege. Numele lui a fost Salatis, care a trăit la Memphis, şi ambele regiuni superioare şi inferioare au trebuit să-i plătească tribut. El a instalat garnizoane în locurile cele mai potrivite pentru apărare. Țelul lui principal a fost de a aduce partea de est a ținutului în condiţii de siguranţă, aşteptînd năvălirea asirienilor cu toată puterea lor, iar noi să tânjim după împărăţia lui. În noma Saite era un oraş foarte potrivit pentru acest scop (Spune Basta), pe braţul Bubastic a Nilului în partea de răsărit. În ceea ce priveşte înțelesul teologic sigur că a fost numit Avaris. El a reconstruit şi întărit acest oras l-a înconjurat cu ziduri fiind loc de staţionare a unei garnizoane mari de două sute patruzeci şi mii de oameni înarmaţi. Salatis a venit acolo, în vară pentru a aduna grîu, în scopul de a plăti soldaţii săi, şi să facă exerciții militare cu ei, şi, astfel să-i îngrozească pe străini.

     După o domnie de treisprezece ani, el a fost urmat de unul al cărui nume a fost Beon (Peon), care a domnit timp de patruzeci și patru de ani. După el a domnit Apachnas, timp de treizeci şi şase de ani şi şapte luni. După el Apophis, a fost rege pentru şaizeci şi unu de ani, urmat de Janins care a domnit cincizeci de ani şi o lună. După toate acestea Assis a domnit timp de patruzeci şi nouă de ani şi două luni. Aceștia au fost primii șase regi ai lor. În tot acest timp ei au luptat împotriva egiptenilor, şi au vrut să-i distrugă din rădăcini.

     Aceşti oameni, pe care i-am numit înainte regi păstori şi de asemenea, şi urmaşii lor, au stăpînit în Egipt timp de cinci sute şi unsprezece ani. Apoi, regii din Teba şi alte părţi din Egipt au crescut (în putere) faţă de (regii)păstori, şi un război lung şi cumplit s-a pornit cu ei. Un rege, numit Alisphragmuthosis, i-a alungat din cele mai multe părţi ale Egiptului şi astfel ciobanii sau retras și s-au închis într-un loc numit Avaris, ce măsoară zece mii de acri. Ciobanii au construit un zid în jurul acestui oraş, care era mare şi puternic, în scopul de a păstra toate posesiunile şi averile jefuite într-un loc puternic.

     Tethmosis, fiul lui Alisphragmuthosis, a încercat să ia oraşul prin asediu puternic, pe care l-a înconjurat cu patru sute optzeci de mii de oameni. Dar el fiind supărat că nu-l poate lua, a încheiat un tratat cu ei, lăsîndu-i să părăsească Egiptul, şi să se ducă cînd doreau fără nici un pericol din partea egiptenilor. După încheierea tratatului au plecat cu familiile lor şi averile, nu mai puţin de două sute patruzeci şi mii de persoane, si au traversat deşertul în Siria. Temându-se de asirieni, care stăpîneau în Asia, la acel moment, ei au construit un oraş în ţara pe care noi o numim acum Iudeea. A fost destul de mare pentru a cuprinde acest număr mare de bărbaţi, fiind numit Ierusalim.”

     Nu se lasă în fudulia lui deșartă de rele și mai adaugă în Cartea 1, pct. 93:  ,,După ce acest popor(sau păstori), a plecat din Egipt pentru a merge la Ierusalim, Tethmosis, care i-a izgonit, a fost rege al Egiptului şi a domnit timp de douăzeci şi cinci de ani şi patru luni, şi apoi a murit.”

     Mai găsim fapte foarte interesante despre adevărata istorie a ,,regilor păstori” la acest autor și în Cartea 1, pct. 227: ,,Cei trimişi la muncă în cariere au trăit mizerabil pentru un timp lung, iar regele a fost chemat pentru a cerceta în afară oraşului Avaris, pe care păstorii plecați îl locuiau și îl apărau; şi le-a îndeplinit dorințele lor. Conform mitologiei vechi, orașul Avaris a fost a zeului Typhon. Dar, atunci când aceşti oameni au intrat, au început să uneltească alegînd un conducător dintre preoţii din Heliopolis, al cărui nume a fost Osarsiph. Ei au depus un jurământ pe care trebuiau să-l asculte în toate cele săvîrșite. Primele legi date au fost că aceștia nu ar trebui să se închine zeilor egipteni, şi nici nu ar trebui să se abţină de la oricare dintre animalele sacre pe care egiptenii le ţin în cea mai mare cinste, le-ar putea ucide, şi că ei nu ar trebui să se alieze cu oricine, ci numai cu cei care au fost alături în răzmerița pusă la cale de ei. După ce a dat aceste legi şi altele contrare intereselor vamale egiptene, el a ordonat ca multe brațe care lucrau în serviciul templelor de a fi puse la construirea zidurilor din jurul oraşului şi să facă pregătiri pentru un război cu regele Amenophis. El s-a sfătuit cu alţi preoţi, şi cu cei care erau impuri, de asemenea, şi a trimis mesageri la acei păstori alungați de Tethmosis la Ierusalim, informându-i despre gîndurile sale, şi de starea celorlați care au fost disprețuiți de băștinași, și dorește să se unească cu toții împotriva Egiptului în războiul ce va porni curînd. El a promis, de asemenea, întoarcerea celor din Ierusalim în vechiul lor oraș și pe bogatele pămînturi din Avaris dacă îi vor sprijini și ajuta în lupta lor, fiindcă țara este ușor de supus. Păstorii au fost încîntați de mesajul primit, şi a adunat două sute de mii de oameni. La scurt timp au ajuns la Avaris.

     Regele Amenophis al Egiptului, când a auzit de invazia lor, a fost uluit fiindcă îi amintea de ceea ce îi proorocise  fiul lui Papis. El a adunat mulţi dintre egipteni, a făcut sfat cu căpeteniile lor, şi a trimis daruri pentru animalele lor sacre, mai ales cele care erau închinate templelor, cerînd preoţilor să ascundă statuile zeilor lor, cu cea mai mare grijă. El a trimis, de asemenea pe fiul său Sethos care mai era numit și Ramses, de doar cinci ani, de la Rhampses tatăl său la un prieten de-al său. El a continuat cu trei sute de mii de egipteni acțiunea războinică împotriva inamicului pe care l-a întâlnit. Dar el nu a intrat în luptă directă cu ei, de frică să nu fie o luptă împotriva zeilor Egiptului. El s-a întors înapoi la Memphis, unde a luat taurul Apis şi  alte animale sacre, pe care le-a trimis în Kush pentru a continua împreună cu întreaga sa armată şi masele de egipteni războiul.

     Regele Etiopiei se afla sub suzeranitatea Egiptului avînd obligaţia de a-l primi, şi a avut grijă a poporul care erau cu el, să primească toate cele necesare pentru întreținerea bărbaților. El le-a dat oraşe şi sate în care să trăiască, care au fost la începutul acestor ani grei în număr de treisprezece. El a trimis armata sa ca să păzească granițele către Egipt, în scopul de a proteja pe faraonul Amenophis. Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat în Kush... Mai târziu, s-a întors din Kush Amenophis cu o armată mare, iar fiul lui Ahampses a condus o altă armată, şi ambele s-au unit luptînd împotriva păstorilor și a oamenilor impuri(murdari), învingîndu-i şi a ucigînd o mare parte din ei, şi i-a urmărit pînă  la fruntariile cu Siria.” Istoria adevărată ne spune că pir-o Ahmose sau Kamose (1554-1549 î.e.n.) împreună cu fratele său Ahmose l, reușește să-i alunge pe hissoși (regii păstori) din Egiptul de jos în Palestina, numindu-i în textele venite pînă la noi ,,Chietain de Retjenu” adică Keta sau Geta din Canaan. Dar neamul Ketain apare în Vulgata catolicilor cu numele de Getaim iar în greaca pentru ortodocși se numesc Chitiim, unde particula im în ivrită arată pluralul, deci poporul era Geta sau Chita. Țara Retjenu din textul egiptean poate fi citit Retejanu, iar noi avem numele de familie Reteganu și munții Retezat.

     O prismă de piatră scoasă de arheologi la lumină din vechea cetate Lachiș locuită de filisteni, fiind în apropiere de muntele Hermon, are scris alături de numele pir-o Amenhotep ll (1435-1420 î.e.n.), pe cel al zeului egiptean Ptah, cu titlul ,,du Gitti” sau Gaat. Cuvîntul ,,du” are același înțeles cu cuvintele ,,dio, die, diu, dieu”, folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, care înseamnă ceresc sau sfînt, iar Gitti din înscrisul egiptean este chiar Gitia sau Geta, arătînd rădăcina carpatină a celor stabiliți cu sute de ani în urmă în Cannan. Expresia ,,du Gitti” mai este amintită în textul Serabit 353 iar Gaat sau Gittaim a fost o cetate a filistenilor amintită în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, dar apare și în scrisorile descoperite la Amarna. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gittia, adică un get stabilit în Canaan care și-a numit noua patrie după cea veche din Carpați! Vremurile istorice foarte vechi ne aduc în față cetatea Ghat situată în sud-vestul Libiei care a fost un punct terminal important pe ruta comercială transsahariană a neamurilor berbere şi un centru administrativ în Fezzan. Ea a fost unul din centrele puterii Ajjer Kel Tuareg, federaţie al cărui teritoriu acoperea cea mai mare din sud-vestul Libiei, inclusiv Ubari, Sabha și Ghadames, la care trebuie adăugată partea de sud-est din Algeria.

     Urmînd la conducerea Egiptului și participînd direct la războiul împotriva ,,regilor păstori” pira Ahmose l (1550-1525 î.e.n.) a reușit să-i alunge pentru totdeauna din țara lor pe nepoftiții oaspeți. În Gaza de azi și în prezent dăinuie amintirea faimoșilor kabiri ai uitatei antichități, prin numele orașului Abasan-al-Kabir chiar dacă ivriții cu o ură nemărginită i-au scos din istorie.

     Și trage concluzia ivritul priceput în falsificarea istoriei J. Flavius în lucrarea amintită mai înainte: ,,Aceasta este o parte din ceea ce egiptenii spun despre iudei, pe care le omit mai mult de dragul conciziei”. Dat Dracului mincinosul ivrit, urmărea ca dintr-un condei să-și treacă în seama lor istoria kabirilor veche de peste 1800 de ani. Și în perioada feudală, și-au însușit teozofia bogomililor botezînd-o Kabala, dar hoția o poate descoperi oricine cunoaște bine adevărata istorie a neamului get și rumun.

     Precizarea de mai sus că orașul Avaris era îchinat lui Thyphon,  i-a aruncat în closetul istoriei toată scorneala îndrăcitului ivrit și a tuturor leprelor ce i-au cîntat în strună pentru o para chioară. Thyphon a fost după unel scrieri ale vechilor greci, un monstru fabulos, posedînd o sută de capete și șerpi pe trup, născut de cuplul divin Gaia și Tartaros, care a izbutit să-l învingă pe răzvrătitul Zeus, tăindu-i tendoanele și mușchii brațelor și picioarelor, apoi încarcerându-l într-o peșteră de unde scapă cu ajutorul lui Hermes și al lui Pan. În a doua confruntare cu Thyphon, Zeus îl pedepsește pe acesta cu ajutorul trăsnetului, îngropându-l sub muntele Etna. Povestioara se găsește și în folclorul românesc, și amintesc basmele: Cu Țugulea și Ioana Vivoranca din colecția Ionel Oprișan (vezi Basmele fantastice românești - Inima Putredă), dovedind încă odată rădăcina carpatină a mitului și implicit a hiksoșilor sau kabirilor.

     Dar avem o altă variantă care ne spune că în timpurile mai vechi domnea încă pe Pământ, spre fericirea și belșugul omenirii, Osiris; Soarele se afla în acel moment în semnul Scorpionului. Atunci fratele Typhon sau Seth l-a omorât pe Osiris, determinându-l să se culce într-o ladă pe care a închis-o și i-a dat drumul pe mare. Isis, sora și soția lui Osiris, și-a căutat fratele și soțul și după ce l-a găsit în Fenicia în trunchiul unui copac ce răsărise pe malul mării din sicriul adus de valuri, l-a adus înapoi în Egipt unde l-a și înviat. Dar răul Typhon a încercat din nou să-l omoare pe Osiris și l-a tăiat în bucăti. Isis a adunat fragmentele și le-a îngropat în locuri diferite. Apoi, Isis l-a născut pe Horus și acesta și-a răzbunat tatăl, omorându-l pe Typhon. Osiris a fost preluat în lumea ființelor divin-spirituale și nu mai este activ pe Pământ, dar el este activ acolo pentru om, când acesta se află în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Din această cauză, în Egipt, drumul mortului era închipuit ca drumul către Osiris.

     Povestea vestitului Typhon o mai găsim amintită în a doua muncă a viteazului grecilor Hercule care cerea uciderea hidrei din Lerna. Fioroasa dihanie, născută din părinții Typhon și Echidna ce își aveau sălașul în Țara Arima de la nordul Istrului/Dunării, era un balaur monstruos a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit sa-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să se mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropându-l în pământ, împinge deasupra lui o stâncă uriașă. Sângele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcându-le astfel veninoase. Așa că, tagmă de întunecați, trebuie să vă luați gîndul de la istoria hicsoșilor sau a kabirilor pe care vreți de ceva vreme să îi faceți strămoșii voștri, la fel cum trudiți din greu să-i trageți în același urdiniș pe emeși/sumerieni.

     Prima menționare cu numele hapiru sau apiru a neamurilor de păstori care tot băteau în granițele Egiptului dinspre est, apare în timpul domniei lui pir-o Thutmose l (1517-1506 î.e.n.), dar citirea hieroglifelor azi nu poate fi o certitudine că așa înțelegeau și vechii egipteni. Pe pereții unui templu a fost sculptată o scenă reprezentând oameni care lucrează la o presă de vin, iar sub imagine este textul foarte greu vizibil: ,,munca de a face vin de către apiru”. Datarea este considerată a fi din timpul domniei reginei Hatshepshut şi Thutmose lll, în jurul anului 1470 î.e.n.

     În urma cuceririi cetății Joppa de către egipteni, general Djehuti sau Toth al faraonului Thutmose lll (în jurul anilor 1440 î.e.n.), întreabă la un moment dat dacă caii lui să fie luați în interiorul cetății, ca nu cumva aceștia să fie furați de către un apiru trecători. Pe două stele de la Memphis și Karnak, Thutmose III, fiul lui Amenhotep ll se mândreşte că în campania împotriva căpeteniilor din Canaan (pe la anii 1420 î.e.n.), a făcut 89600 de prizonieri, inclusiv ,,127 de prinţii şi 179 nobili din Retejnu, apiru 3600, 15200 shasu (sau sacu), 36600 hurriți”, etc. Într-o scrisoare a împuternicitului Egiptului din Ierusalim Er-Herba, care stăpînea Canaanul, aflăm alte fapte ale neamului habiru care s-a răsculat ocupînd terenuri și orașe administrate de el. Zice supăratul slujbaș către stăpînul său: ,,A se vedea domnul meu fapta lui Milkilu Shuwardata care s-a făcut rege în ţară cu trupele de la Ghezer, trupele din Gat, şi trupele de Qeila. Ei au confiscat terenurile din Rubute, terenuri regale ce au căzut sub puterea habirilor. Şi acum, chiar un oraş din districtul Ierusalim, pe nume Bit-nin'ib, un oraş al regelui, a căzut în mîinile oamenilor din Qeila. Regele Meu să asculți pe Er-Heba, robul tău, şi să trimiți o armată de arcaşi care ar putea restabili stăpînirea terenurilor regale, iar dacă nu există nici o armată de arcași terenul regelui va ajunge îndepărtat(jefuit) de habiri.”

     Textele descoperite la Amarna sugerează faptul că acest neam a avut un statut unic în Orientul Apropiat. O stela din timpul domniei lui Seth l (pe la anii 1300 î.e.n.), spune că faraonul a trimis o expeditie în Canaan, ca pedeapsă pentru un atac ,,apiru de la Muntele Yarmuta”, împotriva unui oraș local. Papirusul egiptean păstrat la Leida din timpul domniei lui Ramses al II-lea, în jurul anului 1250 i.e.n., ne spune că stăpînirea are nevoie de: ,,cereale fiindcă este necesară oamenilor din armată şi apiru care trage piatra cea mare a stâlpului lui Ramses al II-lea ".O listă de bunuri dăruite mai multor temple de către faraonul Ramses lll (în jurul anilor 1160 î.e.n.) cuprinde mai mulți slujitori egipteni şi străini astfel: 86486 la Teba (2607 străini), 12,364 la Heliopolis (2093 străin), şi 3079 la Memphis (205 străini). Slujitorii străini sînt descriși ca ,,soldaţi apiru, fiind deja stabiliți ca oameni ai templului”.  Mai sînt menționați în timpul lui Ramses lV (1151-1145 î.e.n.) care a trimis la cariera Wadi Hammamat în al treilea an de domnie 5000 de soldaţi, 2.000 de barbati slujitori ai templului  lui Faraon, precum şi 800 Apiru. Aceasta este ultima referire cunoscută în documentele egiptene despre neamul habiru.

     Dar avem suficiente date istorice ca să identificăm neamul habiru după scrierile unor populații semite din Asia Mică cum am arătat mai înainte, pe care îl găsim folosit și în Egipt, cu neamul kabiru folosit de vechii greci fiindcă realitățile nu numai că se suprapun, dar ele sînt într-o legătură firească.

     Romanul Nonus Panopolitanul, scriind în lucrarea Dionysos, despre războiul pe care îl punea la cale Cybele, stăpîna din ceruri a Frigiei împotriva neamurilor inzilor, care oștiri urmau să fie conduse chiar de către zeul Dionysos, ne zice că primii soldați chemați să înfrunte lumile încă neumblate au fost cabirii: ,,Mai întîi din stînca abruptă şi scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avînd numele de familiei al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi născu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon şi Eurymedon, măiestru în fierărie”. Să încercăm a înțelege pe deplin zicerea dumnealui romanul uitat de istorie: cabirii erau nu numai două divinități iubite și pricepute în meșteșugul fierăriei, dar și un popor care se trage chiar din acești zei, adică un neam scoborîtor din zei. Povestea ne mai este cunoscută din scrierile hitiților care invocau divinitățile habiru pe lîngă cele hitite dar și altor seminții de soi, să le apere tratatele încheiate cu vecini sau împărății mai îndepărtate. Dacă erau niște păduchi ascunși sub coada oii, desigur nimeni nu i-ar fi băgat în seamă!

     Capadocianul Strabon care a prins ceva și din secolul l al erei noastre, în lucrarea Geografia, scrie despre cabiri: ,,Sînt unii, care susţin că provin din Ida, alţii că s-au stabilit acolo; dar toţi ne asigură că ei sînt cei care au lucrat pentru prima oară fierul în muntele Ida; toţi sînt nişte vrăjitori întrebuinţaţi în serviciul mumei-zeilor şi avînd reşedinţa lor în Frigia, în jurul Idei”. Textul lui Strabon ne dezvăluie atît conceptul de divinități cabirice dar și un popor care era de baștină din jurul muntelui Ida sau venit acolo din altă parte, dar care numai ei stăpîneau prelucrarea fierului. Ideea zeilor cabiri o găsim și la Pausanias care în secolul ll al erei noastre a făcut o călătorie prin Helada de unde a rămas lucrarea Descrierea Greciei și care zice că ţinutul Pergamului era consacrat cabirilor iar religia acestor divinităţi s-a născut prima dată în sînul populaţiei pelasge, adică a Neamului Scoborîtor din Zei din nordul Istrului, de unde s-au dus ei în acele locuri.

     Și poetul liric al vechilor greci Pindar (522-443 î.e.n.), a scris despre Kabir, că se numea la început Adamas, iar tradițiile din insula Lemnos îl cinsteau ca primul om născut din sînul Pământului, fiind și primul bărbat, primul meșteșugar și unul dintre cei șapte strămoși băștinași și ziditori ai neamului omenesc.

     Pir-o egiptean Ramses ll (1301-1235 î.e.n.) după ce a văzut că n-a reușit să-i răzbească pe hitiți la Kadeș prin puterea armelor, a zis că este mai bună o alianță și printr-o scrisoare cere regelui hitit să-i trimită meşteri pricepuţi în prelucrarea fierului, pe numiţii habiru/cabiru și nu ivritu sau pîrlitu, everu sau eberu cum încearcă să se maimuțărească ei azi. Fiindcă trăiesc numai din minciuni băgate cu parul în capul goimilor cap de lut, am să le dau spre rumegare chiar Fără-Tora lor preasfîntă scrisă de gheara măiastră a Talpei Iadului și care ne spune că în acele vremuri, pricepuții ivriți înghesuiți mereu numai de vedenii și tîmpenii nici nu știau ce-i ăla ciocan de covălie. În Samuel la 13,19-22 găsim următoarele cu privire la ivriți și filisteni: ,,În toată ţara lui Israel nu se găsea nici un fierar, căci filistenii ziseră: «să împiedicăm pe ivriţi să-şi facă săbii sau suliţe». Şi fiecare dintre ivriţi se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, furca cu trei coarne şi securea şi ca să facă vîrf ţepuşei cu care mîna boii… Şi aşa s-a întîmplat că în ziua luptei, nu era nici sabie nici suliţă în mîinile întregului popor care era cu Saul şi Ionatan; nu avea decît Saul şi fiul său Ionatan sabie și suliță.” Din textele prezentate este dovedit fără putință de tăgadă că neamul habiru sau kabiru după informațiile venite de la vechii greci și care ținea taina prelucrării fierului, dar nu vroia să o împărtășească faimoșilor ivriți, este neamul filistenilor sau a geților din Canaan cum apare tot la ei dar numai pentru nasul celor tăiați împrejur, fiindcă ambele izvoare arată că numai habiru și filistenii știau prelucrarea fierului în regiune în secolele Xlll-X î.e.n. Dacă vitejii ivriți nu aveau săbii și sulițe de fier pentru a-i hăcui și sparge cînd se luptau cu filistenii, asta nu înseamnă că nu puteau să-i îngrozească pe fioroșii dușmani atacîndu-i voinicește cu bărbi, prăștii și fuga, așa cum o fac azi mincinoșii cazari fățărindu-se goimilor cu industria holocaustului și alte făcături sataniste la fel de bănoase și odioase!

     Aceasta este una din căile prin care populația din nordul Istrului, a Mării Negre și Mării Caspice a ajuns în Canaan și Egipt, iar o mică parte s-a refugiat în secolul XVl î.e.n. cînd a fost alungată de egipteni, în oazele din vestul Nilului și pe litoralul Mării Mediterane în ținuturile numite de mitologie Libia. Astăzi în oaza Siwi și Gara din vestul Egiptului la granița cu Libia, trăiește o populație cam de 30000 de persoane care mai vorbesc o limbă berberă, dar puternic influențată de cea arabă. Numele oazei ne amintește de o altă migrație din Carpați către India, iar mitologia ariană îl avea pe zeul Șiwa, cuvînt care se găsește și în limba română veche cu sensul de bătrîn sau încărunțit. Și tot la indieni apare cuvîntul Sivi, care se pare că a fost o împărăție foarte veche.

     Populația răspîndită în tot nordul Africii este astăzi cunoscută sub numele de berberi, dar ei își spun kabili sau amazigh, iar istoria lor este o nebuloasă absolută.

O altă migrație din ținuturile carpatine și a celor nord-pontice a avut loc către vest dar cam la o sută de ani mai tîrziu față de cea din Egipt. Plimbăreții au străbătut sudul Galiei, Iberia și au trecut în nordul Africii unde s-au stabilit, iar azi sînt cunoscuți sub numele de kabili locuind în vestul și nordul continentului.

     Poetul latin Horaţiu (65 î.e.n. – 8 e.n.) într-una din odele sale către susținătroul său Mecena scrie: ,,Eu care sînt născut din părinţi săraci, şi pe care tu Mecena îl onorezi cu iubirea ta, eu nu voi muri. Peste puţin timp… eu voi vedea ţărmurile Bosporului şi ca o pasăre frumos cîntătoare voi zbura peste deşerturile cele nisipoase ale getulilor şi prin cîmpiile hiperboreenilor.” Și tot izvoarele antice zic spre a lua și noi aminte că cea mai veche populație a nordului Africii au format-o fioroșii getuli, care trăiau din belșugul turmelor, fiind împărțiți în mai multe triburi.

     Latinul Salustiu (86 î.e.n.-35 e.n.) spune că: ,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare aspre şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar prelatul spaniol Isidor din Sevilla (560-636) scrie despre acest popor neascultător: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”.  O asemenea istorie nu se va învăța prea curînd de neamul românilor fiindcă ei au mințile otrăvite cu fel de fel de bazaconii care mai de care mai trăsnite. Unele mituri spun că amazoanele ar fi ajuns și în nordul Africii din care s-ar fi zămislit un neam deosebit de curajos și viteaz. Dar între cuvintele ,,amazan” în greacă dat amazoanelor cu sensul de ,,fără sîn” și ,,amazigh” numele kabililor folosit în unele regiuni, diferența nu este prea mare și dacă adăugăm faptul istoric dovedit mai sus, că neamul kabililor a venit din nordul Istrului și a Mării Caspice, atunci multe situații de neînțeles, încep să aibă un înțeles deplin.

     Regele Așoka (273-235 î.e.n.) a unit întreg teritoriul Indiei, întemeind dinastia Maurya, care însă a dispărut chiar după moartea fondatorului. O parte a kabililor au ajuns în ținutul care este numit în prezent Mauritania (Mauria + tana: ceață negură), dar românii mai păstrează și azi prenumele de Maura pentru femei.

     Pentru a dovedi originea carpatină a neamului kabililor mai arăt că Șauia este o regiune locuită de kabili situată între Alger și Tunis, iar în mitoliga emeș divinitatea Șaue era pasărea de lumină care ducea sufletele celor morți în rai, dar și numele localității Șaulia din județul Mureș sau orășelul Șaue din Estonia. În partea de nord-vest a Africii sînt munții Atlas, cu cel mai nordic lanț numit Rif și ceva mai la est pe țărmurii Mediteranei avem orașul Rifain unde mai locuiesc neamurile kabili sau amazigh plecate din nordul Istrului și a Mării Caspice pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. Dar și în vechiul Canaan avem tribul Refaim, taman ca numele orașului din nord-vestul Africii unde terminațiile in și im arată pluralul, iar munții Rif de la ei sînt Rifa cum numeau romanii munții Carpați de la noi. Iar numele Atlas amintește de titanul Atlas de la nordul Istrului ce a avut o împărăție fără margini unde era și raiul pămîntesc. Dacă ne uităm cu atenție la modelele folosite pe unele veșminte ale kabililor vom observa că există asemănări cu unele piese din portul muscelenilor și maramureșenilor de la noi.

     Pribegindu-se prin lumi străine, kabirii și-au dus pentru mîngîierea sufletului amintirea vechii baștine, așa cum au făcut mulți dezrădăcinați ai sorții. În cîntecele populare ale românilor sînt bucăți de melodii foarte asemănătoare cu unele din muzica kabililor și asta ne îndrituiește convingerea că o parte dintre ei au plecat sigur din jurul Carpaților. Chiar numele de kabili este o formă alterată a divinităților și poporului kabiri sau ,,regii păstori”, însă în urma puternicului proces de arabizare a culturii acestora, consoana R a fost pronunțată L (vechii arabi nu aveau consoana R), fenomen fonetic cunoscut și în limba română (parincă și palincă).

     În urma tărăboiului pornit de către francezul Jean Loret, care în anul 1970 susținea că este fiul lui Adolf Hitler, adevăr ,,confirmat” de către Dr. Werner Maser, scriitorul și jurnalistul flamand Jean-Paul Mulders în anul 2008 a pornit o cercetare pe cont propriu reușind să preleveze ADN de la rudele căpeteniei naziste stabilite în Long Island (SUA) cît și de la un văr al acestuia care locuiește în Waldviertel, Austria. Testele ADN (pentru cromozomul Y - haplogrupul E1b1b) au arătat că acesta din urmă este foarte rar în Germania şi în restul Europei Occidentale, însă comun la cazari și berberii din nordul Africii. Raportul cercetării a apărut sub formă de carte la editura Herbig Verlag din München şi în olandeză la editura Aspekt în anul 2009. Dar dovezile genetice deși corecte au fost interpretate în fals de către unii vorbăreți care se scaldă în minciunile sionite. Între kabili/berberi și cazari nu există nici o legătură istorică sau culturală, ci numai una genetică (tot așa cum există o legătură foarte strînsă între germani și cazari) determinată de faptul că la ambele populații, neamurile scitice au fost parte constitutivă. Dacă kabirii ajunși în nordul Africii și numiți în prezent berberi, au plecat din ținuturile de la estul Carpaților pînă la Marea Caspică pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. oprindu-și pribegia unde îi știm și azi, cazarii s-au format ca neam pe o perioadă de cca 800 de ani, pînă la începutul secolului lX, cînd au trecut la o schismă mozaică. Dar genetic ei sînt un amestec între goții veniți din peninsula Scandinavia și care s-au stabilit în nordul Mării Negre și a Mării Caspice, unde s-au amestecat cu neamurile scițice băștinașe și altele mai mici din Caucaz sau Ural. De aceea aceste două populații au elemente comune în structura lor genetică, dar rezultatele cercetării mai dovedește că neamul kabirilor sau kabililor/berberilor a plecat în vechime din spațiul carpato-caspic, așa cum am dovedit mai înainte pe baza izvoarelor istorice, arheologice și etnografice!

     Am găsit pe internet cîteva cuvinte amazigh pe care le voi pune în continuare să crape leprele de ciudă și izvorul revelațiilor sataniste să sece pentru totdeauna. Cuvîntul din stînga este în limba vorbită de kabili, iar după semnul egal (=), am pus cuvîntul din limba română sau eme-gi. kem: a intra, a sosi, a pătrunde = chem: a îndemna să vină, să sosească, să intre, să pătrundă; anen: stabilit = amin: terminat, stabilit, oprit; oma: mamă = oma: mamă; aba: tată = aba: tată cum este scris pe tăblițele de plumb; ababa: bunic = Ababei: nume de familie; amama: bunică = mama: femeia care are copii; memi: copil mic = mami: mamă; baba: nume de respect pentru persoanele mai în vîrstă = baba: femeie bătrînă. Un studiu comparativ între limba vorbită de kabili și româna împreună cu eme-gi, ar lua vălul întunericului de pe realitatea istorică a acestei migrații către vest, sud-vest!

     În continuare voi prezenta cîteva fotografii care nu mai au nevoie de comentarii fiindcă ele vorbesc mai mult decît oricare tratat de istorie născocită, revelată, îngustată sau trunchiată!

                       Covoare kabili                                              Covoare românești

Ceramică kabili care simbolizează familia. Vas scitic Vas filistean Ceramică de Cucuteni, mileniul lV î.e.n.

Amazigh născuți în Anglia dar originari din munții Rif. Și alți copii amazigh din zilele noastre, la ei acasă.

Copil amazigh și doi copii din Oaș.

Femeie amazigh în costum specific și lîngă ea o ,,moață” și două costume românești.        

 

Simbol pe o poartă din Maramureș și la dreapta        Simbolul zodiei peștilor(stînga) din religia geților și  
o podoabă folosită de femeile amazigh.                      simbolul identitar amazigh, imaginile spre dreapta                                                                                        cu cuvîntul ,,amaziy”.  
            În alfabetul geților semnul pentru zodia peștilor este vocala E, iar la amazigh este consoana Z.  

  Femeie amazigh dansînd și românce în costum popular.  S. Vicoveanca, copil amazigh și copil din Bucovina.

     Femeie amazigh cu spice în brațe și dansatori din județul Bistrrița-Năsăud. În dreapta cele două poze cu detalii femeie amazigh și dansatoare româncă.

     Teritoriile de răspîndire ale neamurilor kabirilor, kabililor sau amazigh în nordul și nord-vestul Africii în prezent, iar în dreapta este un tabel comparativ cu semnele folosite în scrierea de la Mohenjo-Daro (2500-1600 î.e.n.) prima coloană din stînga, unde în secolul lll î.e.n. va apărea imperiul Maurya; următoarea coloană spre dreapta este scrierea folosită de către tuaregi și kabili în secolele XV-lV î.e.n. coloana următoare este scrierea folosită de kabilii din Libia în secolele XV-lll î.e.n., apoi alfabetul folosit de geți pe tăblițele de plumb și semnele folosite de plutașii de pe rîul Bistrița pe la anii 1880 pentru însemnatul lemnelor.

 

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN