O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Originea şi semnificaţiile steagului geţilor

                               

                                   ORIGINEA ȘI SEMNIFICAȚIILE STEAGULUI GEȚILOR


          Lupul, ca totem în religia geților, este unul dintre cele mai ciudate și venerate animale, deși imaginea lui mitică a fost mult afectată de minciunile iudeo-creștinilor chiar și în jurul Carpaților, unde rumunii au păstrat însă cu mare îndîrjire vechile concepte străbune. Prima atestare arheologică a lupului ca totem într-un sistem de idei religioase o avem încă din mileniul XXXVIII î.e.n. în peștera de la Coliboaia din județul Bihor, unde sub cerbul înfăţişat spre partea stîngă jos se vede un animal cu coadă lungă, probabil un lup sau un cîine, iar în fața cerbului lîngă picioare, este o pasăre asemănătoare ca postură cu vulturul auriu sau zăganul. Dar și tradițiile noastre populare ne ajută să înțelegem fabuloasa istorie și cultură identitară a strămoșilor noștri geți și ce rău nemărginit ne-au făcut cei ce se țin astăzi ,,civilizatorii Europei”, furînd pe rupte de peste tot, iar acum pretinzînd că sînt cel mai vechi popor al continentului - snoavă aburcată pe culmile nerușinării de istoricii și lingviștii germani în secolul XIX. 

     Pentru început să plecăm la căutat adevărul în ograda noastră carpatină, unde încă se mai vorbește despre vechile rînduieli, chiar dacă multe dintre ele nu mai sunt ţinute de țăranii de azi, fiindcă iudeo-bolșevismul a făcut mare prăpăd în sufletele și mințile oamenilor, la fel cum fac (din păcate) și unii prelați ortodocși, care le spurcă strigînd că sînt ,,păgîne”. Le spun cu tărie acestor nemernici că datinile noastre strămoșești sînt mai bune chiar și ,,păgîne”, decît cele ieșite din oiștea Talpei Iadului pe care ei o venerează ca legămînt, sau de sub scîrbavnicul lui prepuț ce îl țin de sfînta sfintelor.  
      În prezent majoritatea obiceiurilor populare de la noi stabilesc o legătură aparent indestructibilă între Sf. Andrei al iudeo-creștinilor și lupii din vechea religie a geților. Explicaţia acestui fapt nu este atît de greu de aflat cum pare la prima vedere. Văzînd prelații că nu-i pot îndoi pe mioriticii carpatini cu vedeniile și parascoveniile Satanei și ale Talpei Iadului, pe dată s-au pus să falsifice sensurile vechilor concepte arimine și să le bage în ticluirea lor puturoasă, doar, doar le vor scoate din cap rumunilor ce știau din moși-strămoși. Așa au apărut unele ciudățenii în înțelegerile poveștilor noastre, încît chiar dacă le trîntești de pămînt, parcă tot nu vrea să se despartă complet minciuna de adevăr. Acest Andrei al lor ar fi avut darul de a vindeca răni, iar prin fierbinți rugăciuni „lega gura lupilor”, apărându-i pasămite pe oameni și vitele lor de colții „fiarei”.
     În calendarul popular (adică cel venit din creștinismul arimin, religia lui Zamolxe sau Dreapta Credință) existau mai multe sărbători pentru cinstirea acestui totem strămoșesc - peste 35,  dintre care 18 cu dată fixă, după cum scrie şi etimologul I. A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor - acestea formînd un adevărat ciclu de mai multe luni. Ele au fost asimilate în parte de iudeo-creștinism şi convertite mai mult sau mai puţin inspirat, sub forma unor noi sărbători, cum este şi cazul „sf. Andrei”. 
     Prima dintre ele se numea Lucinul, fiind o sărbătoare pastorală cu dată fixă (18 octombrie), în perioada cînd se formau  haitele de lupi în vederea împerecherii. Este menționată în special în Banat, fiind închinată unei divinităţi care protejează lupii, dar deopotrivă scopul este de a preveni ca lupii să distrugă turmele de oi sau bovine. La această dată se făceau diferite practici magice, asemănătoare întregului ciclu al Filipilor. Se continua cu Gădineţii (10-16 noiembrie), unde era cuprinsă și Ziua lupului (13 noiembrie), apoi urma Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie), Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie), care era fratele lui Moș Crăciun. Gădineţ (judecat după vechea limbă carpatină din mileniile IV-II î.e.n. avem gad: fuior, fire destrămate, a rupe, a distruge + nat/nad: a se ascunde, culcuș, a pîndi, iar cuvîntul gadină înseamnă fiară, jivină, dihanie) este numele divinităţii/totemului iernii - Lupul, iar Filipii sînt făpturile cerești însoțitoare ale acestuia. În tradițiile populare se crede că în această perioadă, odată cu începerea postului Crăciunului, încep Filipii de Toamnă, cînd lupoaicele vin prin sate şi pe lângă case, răscolind în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care-i mânîncă, devenind mai fertile (în religia străbună focul era un element purificator, ei incinerîndu-și morții). Faptul că lupul vede foarte bine noaptea îl transformă în simbol al luminii, el îndeplinind și rolul de călăuză pentru unii pămînteni. Unele legende mioritice spun despre aceste ființe divine (Filipii) că la începuturi au fost de fapt şapte fraţi sărăcuţi şi singuri pe lume, care ii "poceau" sau schimonoseau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine. Unul dintre ei era însă şchiop şi, pentru că tot rămînea in urmă, este sărbătorit cu cîteva zile mai tîrziu, la 21 octombrie. Numit şi "Filipul Şchiop", acestuia i s-a dus renumele de fiinţă răzbunătoare şi neiertătoare. Din bătrîni se spune că e bine să ţină această sărbătoare toţi gospodarii, numărul de zile fiind în general de trei, dar nu de puţine ori şapte au fost zilele considerate primejdioase. După alte legende Filipii sînt protectorii animalelor sălbatice, în special ai lupilor. Din această cauză gospodarii au obiceiul de a agăţa de streaşina casei un topor, ca în felul acesta să fie protejaţi oamenii şi animalele. Un amănunt interesant este faptul că mai mulți regi ai Macedoniei au purtat numele de Filip, scris pe monezile lor ca Filipoi, la fel ca pe T 14 (turnată pe la anii 338 î.e.n.), unde tatăl lui Alexandru cel Mare, care a venit să cucerească Sfînta Geţia, este scris Filipoi Enia.
     Dar sărbătoarea sf. Andrei mai era numită în vechime Sărbătoarea lupului și ținea 3 zile, totemul fiind după unele legende și călăuza sufletelor în lumea de dincolo, unde ajungeau însă numai cei virtuoși prin fapte, nu prin grosimea pungii - cum este în mozaism și iudeo-creștinism. Și tot din vechimea vechimilor se spunea lunii noiembrie zodia lupului, ca să știe tot natul de azi cum gîndeau străbunii noștri. 
    La data de 21 noiembrie se sărbătoreşte după calendarul iudeo-creștin intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită şi Maica Luminii, dar ea este suprapusă peste o veche sărbătoare a creștinismului arimin (Ovidenia), care cinstea una din zilele închinate lupului, numită Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, ce ar fi fost pedepsit de Iahweh fiindcă n-ar fi avut urechile suficient de ciulite la vedeniile lui drăcești. Se spune că în această zi magică cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sînt martorii unor minuni. În dimineaţa de Ovidenie (obi/ub: vizuină, scobitură + denia/dinia: viață, trai, ființă, natură, a locui, a dăinui), după unele legende, înfloreşte miraculoasa iarbă a fiarelor, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt. Dinia era o veche divinitate a luminii şi un personaj ales al basmelor populare românești, numită fiind și Ileana Cosînzeana sau Ileana Sînziana. Denia este numele unei slujbe religioase de seară, slujba de înmormîntare a Fiului Omului, termeni confiscaţi de purtătorii de anterie negre, ei spunînd că se referă la Hristosul lor. În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor de ceasornic. Mărimea lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou, înnoirea timpului. 
         În noaptea sf. Andrei, sau mai bine spus a Sărbătorii Lupului, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, se preschimbă timpul, moare haosul şi se naşte armonia din om şi din univers. Ce e înăuntru, e şi în afară. Acum puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune ca ar fi cea în care duhurile malefice numite în tradiţia populară strigoi, moroi sau pricolici, au o putere mai mare decât în restul anului şi năvălesc printre oameni să le facă rău, dar muritorii știu cum să le vină de hac. Se pun pe pregătit plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, se ung uşile şi ferestrele cu usturoi şi se ascund coasele. În această noapte nu este bine să se umble prin sat, fiindcă poți da nas în nas cu vreun strigoi sau vîrcolac (om care se poate transforma în lup datorită rostirii unor vrăji sau cuvinte de taină) și atunci vine nenorocirea peste curajos. Este mai bine să se stea în casă, fiindcă mirosul de usturoi alungă duhurile rele, iar lumina candelei îi face să fugă cît mai departe. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor „păzi usturoiul”. După unele tradiții, chiar morții ar ieși din morminte, să se plimbe printre cei vii, să vadă cum o mai duc pe pămînt, iar ei să le povestească cum este sub pămînt.  
      Tot de Sărbătoarea Lupului sau a sf. Andrei, datorită deschiderii porților cerurilor, se dezleagă secrete, se descoperă făptuitorii unor nelegiuiri, furturi sau omoruri. Acum se fac sorociri pentru anul următor: dacă în această noapte este senin şi cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.
      Potrivit calendarului popular românesc, perioada cuprinsă între 25 ianuarie şi 2 februarie este cunoscută sub numele Filipii de iarnă. Aceștia sînt ținuti mai cu seamă în casele de ciobani și în gospodăriile în care sînt multe animale, fiind cinstiți pentru protejarea vitelor și a oilor de atacul lupilor. Totuși, sărbătoarea este bine să fie ținută oricum, fiindcă se crede că gospodarul care nu va prăznui Filipii va rămîne fără păsările din curte, pe care i le vor manca hultanii.
    Este oarecum ciudat că în unele povești ale românilor, lupul cu rol magic apare ca fiind de culoare albă. Deşi astfel se poate justifica raritatea culorii albe la lupi, cred mai mult că este dată de o veche realitate climatologică a spațiului din jurul Carpaților. În mileniile XXV-XX î.e.n. mare parte din teritoriul României era o imensă tundră, unde timp de cîteva luni terenul mai înverzea, iar în rest era acoperit de zăpadă, aici vînîndu-se chiar reni, după cum arată descoperirile de la Poiana Cireșului din județul Neamț. Fiindcă în acele vremuri animalele arctice ajungeau pînă în ținuturile carpatine, e foarte posibil ca locuitorii de atunci să fi reținut totemul ca venind dintr-o lume foarte îndepărtată, unde este mereu lumină, iar lupii dragi lor aveau blana albă, fiind binecuvîntați de Creator. Cînd clima s-a schimbat foarte mult prin mileniile XV-XI î.e.n., amintirea vechiului animal a trecut în mitologie, apoi în cult prin forma Lupului Alb, sau a lupului binecuvîntat de Ziditorul lumilor văzute și nevăzute. Totemul lupului a fost răspîndit și pe alte meleaguri, fiindcă îl găsim în mitologia chineză, care ne spune că acest animal a creat prima dinastie a lor, iar mongolii afirmă că se trag din Lupul albastru, care este Paznicul palatului ceresc - totemurile celor două popoare fiind identificate cu steaua Sirius şi respectiv Ursa Mare. Pentru limpezirea apelor, zic să auză toți surzii: Ursa Mare după zisa lor este constelația Carul Mare sau a Lupului - după limba noastră cea rumună. Constelația Carul Mare are în urmă o stea pe care românii au numit-o ursul sau lupul, identificînd astfel cu acelaşi nume întregul sistem astral. Prin aceste informații se dovedeşte încă o dată că sîntem aici de la zidirea lumii, iar nu de la tușinarea sau recoltarea prepuțului de la născocitul iudeu Iehoshua cel păros și durligos sau vînjos. Cazarii spun și ei că se trag din neamul ceresc Asena care la vechii sciți era femela căpetenie a haitei de lupi, personajul mitologic principal al neamului türk(as: urs, a da naștere + ena: prinț, strămoș, conducător). În religia geților asenii erau sufletele eroilor care se jertfeau pentru apărarea Țării Sfinte Dio Getia, iar primul stat al românilor din feudalismul timpuriu a fost întemeiat de frații Asen, Petru și Ioniță, consemnat în scrierile latinilor sub numele de Kaloianis.
     Iudeo-creștinii au făcut din ură şi cu mare meșteșug o întreagă literatură mincinoasă, prin care au urmărit să prezinte lupul din mitologia și religia geților ca pe o fiară ce au îmblînzit-o ei și sfinții lor, care de care mai ciudați, numai cu fierul și moartea. Astfel îl găsim pe Sîn Petru sau Sîn Medru (adică Mitra de la romani sau Sarmis din credințele străbune) ca păstor al lupilor, aceştia fiind considerați cîinii lui. Dar noul cult al lor nu avea nimic în comun cu animalul totemic al geților, ba chiar în Occident după sec. XIV, lupul a fost privit ca animal al Satanei și vînat pînă la dispariție de tagma oştirii întunericului satanist. în majoritatea țărilor ,,civilizate”.
     Pe acest considerent al puterii solar-lunare a lupului, românii au mai păstrat în versuri vechea realitate religioasă, deși acum foarte puțini ar mai înțelege ceva din ce vor să spună rîndurile ce urmează: ,,Și-ți va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te-nspăimînte./ Să nu te-nspăimînţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor/ Și el te va scoate/ La drumul de plai,/ La un fecior de crai,/ Să te duci în rai.” Acești lupi care îl însoțeau pe aşa zisul sf. Andrei, sau după alte povești pe Sîn Petru (Sîn Medru) se mai numesc Filipi, iar numele lor vine din vechea limbă, prin compunerea expresiei gi-lib (gi: nobil, ales + li: a străluci, drag, scandal + ib: ascunziș, ungher, sau iubire în egipteana veche), cu referire la o ființă cerească ce vrea să ajute neamul omenesc. Înfrățirea dintre mioriticii carpatini și străvechiul lor totem, o găsim la români și numai la ei, aceştia purtînd numele Lup sau Lupu atît ca nume de familie, cît și ca prenume pentru bărbați, avînd rol de talisman spiritual împotriva relelor ce se pot abate asupra muritorului. 

     În stînga este o monedă getică pe care specialiștii în plăsmuiri au dibuit-o ca ,,celtică” de prin sec. IV-II î.e.n., unde personajul călare are în spate un lup ce se sprijină cu labele din față pe umerii omului, iar cele din spate stau pe crupa calului. Personajul de pe monedă este foarte probabil a fi Sarmis sau Mîntuitorul geților, fiindcă sub botul calului apare litera P, din cuvîntul ,,pio”, care însemna credincios sau evlavios. La mijloc este o cîrlibană a armînilor, foarte asemănătoare cu steagul tradiţional al geților, ce are pe laterală crucea cu brațele egale înscrisă în cerc, simbol care va apărea pînă și în cultura incașilor din America de Sud. În dreapta este imaginea unui lup, prezentat în una din posturile distinctive (urlînd pe o stîncă), integrat în mediul său natural.  
     Dar sfîntul Andrei mai este numit de români și azi Andreiul Lupilor, Andru, Andrea, Indrea, Undrea sau Andreiul de iarnă. Sărbătoarea marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric, iar în tradiţia românească sînt mai multe obiceiuri foarte vechi, cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă şi legate de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. Datorită acestor suprapuneri semantice între personajul religios și anotimpul cînd el era cinstit, numele lui s-a transferat lunilor noiembrie, decembrie sau ianuarie, fiecare înțelegînd situația diferit, după cît au fost de strînși cu chinga de către popimea română.
     Steagul geților era o combinație între cele două totemuri ale luminii (șarpele de lumină și lupul ceresc), ca să asigure luptătorilor curajul de a lupta cu cei mai înverșunați dușmani, dar și credința că cei ce vor ajunge în sabie sau suliță, ori împănați cu săgeți, vor fi conduși în tărîmul luminii sau al cetății vieții veșnice.

     Prima imagine din stînga, cea a statuetei steagului și stegarului get (mai ales detaliul reprezentat de căciula-coif a acestuia) dovedește încă o dată că tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sînt autentice, chiar dacă fel de fel de înverșunați șuieră numai foc și pucioasă, răcnind către cele patru zări că ar fi false! Acelaşi tip de căciulă pe care o poartă stegarul o vedem purtată și de călărețul cu stindard de pe T 59, dar trebuie avut în vedere că ea era specifică numai unei anumite părţi a nobilimii, după cum avem înfăţişat în T 62. Pe tăblița 72 mato Diogio povestește cum l-a pedepsit pe uzurpatorul Pantelo Goe, care s-a vrut și el mato, cînd acesta ducea tratative cu romanii în Panonia în anul 90, conducătorul obligîndu-l pe mișel: ,,Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi, să-și pună pe cap mițe de oaie cît eu voi sta în fruntea adunării”. Din aceste dovezi istorice rezultă că asemenea căciulă particulară o purtau numai unii dintre nobilii geți (chiar dacă pileaţii aveau de obicei capul acoperit), iar ce este reprezentat pe Columna lui Traian trebuie considerat ca un alt fals (întrucît înfăţişează pe toţi luptătorii cu acoperămînt al capului ca avînd unul şi acelaşi sortiment de căciulă) care să ,,dovedească” peste timp că geții nu au avut o pătură conducătoare bine ierarhizată, toți fiind numai niște sălbătăciuni - după năravul unor lepre din vechime și de astăzi!

     Pentru a înțelege semnificația lupului în vechime la neamurile noastre carpatine, este bine să ne uităm și prin alte ogrăzi, fiindcă avem ce vedea și mai ales să băgăm la cap ceva fărîme de adevăr, care sigur ne vor duce spre calea iluminării. Am pus pentru această înțelegere o scenă de pe vasul Gundestrup descoperit în Danemarca în anul 1891, fiind datat pentru secolele IV-II î.e.n. În mijloc este o divinitate – poate Cernunos, cum apare el în unele locuri – care are două coarne cu cîte șapte ramuri fiecare, ținînd în mîna stîngă un șarpe, iar în dreapta acel cerc specific cultului druizilor. Tot în partea sa dreaptă mai vedem un cerb și un taur, iar în stînga se remarcă doi lei, un lup, un alt leu în partea superioară, un delfin călărit de un om și un țap. Toate aceste animale totemice se găsesc în religia strămoşească, iar celor care strîmbă din nas, le spun că vor trebui să îndure și alte adevăruri supărătoare. Dovezile arheologice arată că religia geților a fost răspîndită în multe regiuni din Europa antică, fiecare adaptînd-o după gustul și nevoile lui, dar păstrînd elemente de unitate foarte vizibile pentru oricine are ochi să vadă.   

     Cuvîntul Andrei (care în realitate vine din cel neaoș rumun Andru) este un compus din vechea limbă astfel: an: cer, Ziditorul văzutelor și nevăzutelor + diru: adunare, superior, adăugat, mic, semnificînd o căpetenie a întregului neam omenesc sau un păzitor al celor mici și neajutorați, cam aşa cum este sf. Andrei în poveștile noastre străvechi. Dar românii mai foloseau pînă mai ieri și numele de Undrea sau Indrea pentru bărbați. Ultimul ne duce pe un drum încă necunoscut culturii noastre, scoțînd la lumină legăturile neștiute cu Indra al vedicilor aryas, ce au migrat din Carpați pe la începutul mileniului III î.e.n., stabilindu-se în India de azi, unde au dat o cultură fabuloasă.
     Și la ei Indra era căpetenia tuturor zeilor, stăpîn al tunetului și furtunii, dar și al războiului, fiind protectorul castei războinicilor kșatriya. Era apărătorul zeilor și al întregii omeniri împotriva forțelor răului, fiind considerat un zeu solar, ce străbătea cerurile în caleașca sa aurită sau pe un elefant alb. Printre altele, Marele Zeu avea puterea de a reînvia războinicii uciși în luptă. Indra este considerat un zeu creator, fiind cel care a stabilit ordinea în Cosmos și, deoarece este cel care a readus apa pe Pământ după o perioadă de cumplita secetă, este considerat și zeu al fertilității, însușiri pe care le găsim și la Anu. Pentru a le dovedi iudeo-cre(ş)tinilor carpatini cît sînt de urîcioși, amintesc faptul că pe Gog (alt nume pentru Ziditor) ei l-au făcut căpetenia dracilor, însă mult mai tîrziu, după ce au început să se pupe cu Talpa Iadului. 
     O altă ogradă unde ar trebui să ne uităm cu mare atenție este vechiul Peloponez, stăpînit astăzi de cei cei își spun eleni, deşi în vechime era țara pelasgilor, adică a neamurilor arimine venite din nordul Dunării. Au ei o legendă care spune că în Arcadia era un munte al lupului  (Lykaion), unde își avea sălașul Pelasgus (pe care grecii de azi îl țin ca strămoșul lor!) și fiul său Lykaion – taman ca pe la noi, adică omul poartă numele totemului, pentru a-i fi viața mai ușoară. Aici era un altar închinat lui Zeus Lykaos și se spune că la primul ospăț, pentru a-l verifica pe stăpînul cerului, s-a sacrificat un copil, iar carnea a fost amestecată cu a animalelor. Dar vigilentul Zeus a înțeles vicleșugul și l-ar fi trăsnit pe făptașul Lykaion. Aici se țineau odată la patru ani jocurile numite Lykaia, în cinstea lui Zeus, iar alte surse antice susțin că băiatul lui Pelasgus a fost transformat în lup la această sărbătoare.   
     Săpăturile arheologice efectuate de către americani în anul 2007 au scos la iveală fragmente ceramice și urme de cenușă în altar datînd încă din jurul anului 3000 î.e.n., cînd prin înmiresmata și îmbietoarea Eladă nu apăruse picior de elen. Însă în acele vremuri și locuri își duceau viața pelasgii veniți din nordul Istrului. Aceste date foarte timpurii arată că altarul de pe muntele Lykaion a fost cosntruit de pelasgi, fiindcă atunci nu existau eleni în Peloponez, care să scrie istoria altora împănînd-o numai cu minciuni, cum a făcut Herodot și mulți dintre cei ce l-au urmat. 
     Ritualul religios era nocturn și se ținea în cinstea lui Zeus dar și a lui Lykaion, amintind aici de legenda care spune că cine mînca din carnea unui om se transforma în lup și rămînea așa timp de nouă ani, interval cînd nu avea voie să mai mînînce carne pentru a căpăta din nou chip de om. Acest ciclu de nouă ani noi îl găsim în legendele facerii lumii, dar după tradițiile noastre arimine (nu după cele iudeo-sataniste), cît și în calendarul religios străbun, care avea săptămînile de nouă zile. 
     Pausanias, care a trăit în secolul II al erei noastre, în lucrarea Descrierea Greciei la 6,8,2 povesteşte despre campionul olimpic la box Damarchus din Parrhasia, care a vrut ,,să se transforme într-un lup ca sacrificiu pentru Zeus Lykaios, și a revenit într-un om nou în al nouălea an după aceea.” Mai departe, în aceeași scriere, la 8,38,2 el spune că ,,pe cel mai înalt punct al muntelui este o movilă de pământ, ce formează altarul lui Zeus Lykaios, și de aici poate fi văzut mare parte din Peloponez". La 8,38,2-7 a lucrării menționate Pausanias mai precizează că: ,,Înainte de altar, spre răsărit sînt doi piloni, pe care stau doi vulturi aurii din vechime. Pe acest altar jertfesc în secret lui Lykaion Zeus. Am fost reținut în a-mi băga nasul în amănuntele jerfei; fiindcă ei spun că așa sînt și azi cum au fost de la început”. Dar presupusa practicare a sacrificiilor umane pe altarul lui Zeus Lykaion, amintită aluziv de Pausanias, nu a fost confirmată pînă în prezent de săpăturile arheologice, iar în ce priveşte marea cantitate de oase descoperită, cercetările preliminare arată că provin de la diferite animale și nu de la om.     
     Însă povestea vulturilor aurii amintiți de Pausanias, care străjuiau altarul de pe Muntele Lupului, o găsim pe plaiurile mioritice chiar pînă la începutul secolului XX (cum am arătat în alt paragraf), ea făcînd parte din patrimoniul spiritual-religios al geților, de unde grecii au luat-o, numind fenix încîntătoarea zburătoare.
    Încă pe la anii 1930 în țara noastră mai trăia o specie de vultur maiestuos și chiar iubit de români, numit vulturul bărbos sau vulturul auriu. ,,Bărbos” i-au zis românii fiindcă avea sub cioc un mic smoc de cîteva pene, iar auriu l-au văzut mioriticii carpatini pentru că avea penele de pe piept de culoare aurie pătate cu roșu, taman cum au descris vechii greci pasărea fenix și cum spune și Pausanias în cartea sa. Românii mai numesc această specie de vulturi zăgan, dar cuvîntul ne duce direct la vechea limbă a neamului carpatin ce se vorbea prin mileniul IV î.e.n., fiindcă zag înseamnă ținut, vîrf, sanctuar, început, origine, iar An sau Anu era numele Tatălui Ceresc, așa cum l-au dus și emeșii în Ki-en-gi (redenumit Sumer), adică un fel de totem izvodit chiar din puterea lui. Le mai spun cîrcotaşilor că exact un zăgan reprezintă desenul făcut în peștera de la Coliboaia din mileniul XXXVIII î.e.n., cît și cel din peștera Gaura Chindiei din mileniul XV î.e.n., ca să nu ne mai bată la tălpi fel de fel de lotri că neamul arimin ar fi venetic pe aceste plaiuri. Și tot vulturul auriu este modelul păsării din tezaurul descoperit la Pietroasa, un vechi loc de cult al religiei strămoșești. Zăganul a mai fost numit în vechimea strămoșilor noştri geți ceahlău (dar numele este al muntelui sacru din Carpații Răsăriteni) și rarău (alt loc unde legendele vechi spun că era un loc sfînt al geților). În masivul Ciucaș situat în vestul Ceahlăului există vîrful Zăganu, adică întocmai cum ne spun legendele că aceste păsări cerești aveau un loc sfînt unde își dădeau ultima suflare. Iar țăranii din partea muntoasă a județului Buzău, numeau zăganii - cînd aceștia mai zburau liberi peste ținuturile lor – Ili, și nimeni nu a fost curios să știe de ce foloseau acest nume misterioșii carpatini! Pe mai multe tăblițe de plumb apare numele Ili, care era conform vechii religii strămoșești chiar Mîntuitorul sau Salvatorul neamului omenesc, așa cum a fost și Horus la vechii egipteni, iar în eme-gi acest cuvînt are sensurile de călăuză, salvator, mîntuitor, a apărea, a se ridica, a se înălța.

     Pentru înveninarea pînă la plesnire a oștirii întunecaților, mai arăt la chip cei doi vulturi aurii din biserica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construită de regele get (sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali) Teodoric cel Mare în anul 505. În ciuda faptului că falsificatorii catolici i-au pus alături Ziditorului din religia geților sinistrele născociri ale iudeilor, pe altar se vede simbolistica specifică - vasul cunoașterii, cele două pîini sfințite sau pasca (cum o știm noi) și steaua cu opt colțuri - ce a aparținut numai tezaurului spiritual-religios al geților. Dacă era după drăceasca făcătură a vedeniștilor mozaici și iudeo-cretini, atunci pe cei doi stîlpi trebuia pus sfîntul prepuț, știut de ei ca sfînta sfintelor, iar chipul din spatele altarului care poartă bentița de arimasp cu piatra clarvăzătoare, trebuia să aibă acea figură de monstru cu trei coarne, cum se prezintă Talpa Iadului pe resturile de ceramică descoperite la Kuntillet Ajrud. Ultima imagine din dreapta înfăţişează ,,pasărea sufletului” de pe stîlpii morților, aşa cum se găsea în multe din vechile sate românești (cea din fotografie este din localitatea Loman, ținutul muntos al județului Alba). Legendele noastre rămase din tradițiile populare ne povestesc despre o pasăre minunată, care zboară către înaltul cerului, trupul ei avînd forma unei cruci, dar nu cea cu brațele egale (obișnuită), ci una ce seamănă cu litera X, fiind numită de iudeo-cretini ,,crucea sfîntului Andrei”, deşi semnul se găsește pe scuturile ostașilor lui Boero Bisto de pe tăblița 35, cu 100 de ani înainte de apariția iudeo-creștinismului! Grecii la rîndul lor au adoptat și adaptat după gusturile proprii legenda vulturului auriu din Carpați, pe care l-au pus să străjuiască altarul pelasg de pe Muntele Lupului, unde printr-un ritual misterios se putea transforma ciclul vieții și al morții pentru lup și om.
     Un alt loc unde găsim amintită legenda totemului lup în Peloponez se află la 13 km. de templul din Delphi, unde arheologii au descoperit ruinele unei construcţii religioase din secolele XX-XV î.e.n., numită ,,cetatea urletelor de lup”. Aceasta amintește fără echivoc de cultul specific geţilor nord-dunăreni (hiperboreenii sau ariminii) de unde au plecat pelasgii, stabilindu-se în Elada mult înaintea apariției elenilor (strămoșii grecilor de azi!) pe acele locuri. Construcţia este situată pe o colină înaltă care are la bază o peşteră, unde s-au oficiat ritualuri religioase, după cum dovedeşte altarul din piatră sculptat şi incizat cu diferite semne.
     Mai amintesc ei ca fiind venerați în ritualurile cultului totemic al lupului, pe zeul Apollo (cunoscut ca Zabelo, după numele originar de la nordul Istrului), iar pe aproape era și Pan, după cum a scris Pausanias în Descrierea Greciei 8,38,5. După această scriere, Euandros (fiul lui Hermes) a condus o colonie din Pallantionul Arkadiei în Italia, unde a construit un oraș cu numele de Pallantion situat pe Palatin, introducînd cultul lui Pan Lýkaios și festivalul Lykaia, care mai târziu a devenit festivalul roman Lupercalia. Numele sărbătorii poate proveni de la vechile cuvinte din limba vorbită în jurul Carpaților în prima parte a mileniului II î.e.n. astfel: licăr: sclipire, scînteiere sau lic: ceată, gloată + ion: îngeri, făpturi cerești; adică era locul unde se vedeau mici lumini, care erau ale făpturilor cerești invocate în ritualul religios. 
       Năstruşnicul Herodot, în Istorii la IV.105, scriind despre neuri (trib al geților din est), ne dă următoarele lămuriri: ,,Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi helenii aşezaţi în Sciţia spun că o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost”. Carianul ne spune că baștina neurilor era la vest de Nipru, undeva în partea de nord a rîului Bug, locuri aflate azi în ținutul Volinia sau Volhinia din vestul Ucrainei. Dar acest ținut era încă locuit în secolul X de către volohi, după cum au scris cronicile rusești! Iar ce a lăsat nemalformat Herodot în secolul V î.e.n. spune și legenda pricuricilor din Banat! Însăși cuvîntul ,,pricurici” ne dezvăluie o istorie neștiută și nedorită a fi cunoscută de către români, ca urmași direcți ai falnicilor geți, deşi folosesc frecvent și în prezent expresia "getbeget". Pricurici este un cuvînt compus (pri + cur + igi) ce vine din limba vorbită de neamurile carpatine prin mileniile IV-II î.e.n., pe care o regăsim apoi ca eme-gi/sumeriană, limbă încă nefalsificată, dar revendicată cu mare furie de către mozaicii ,,evrei” (adică cazarii sau jidanii), ce pretind că este de obîrșie semită și deci adevărata lor limbă strămoșească (în delirul lor caracteristic fiind implicit singurii semiţi). Primul cuvînt ,,pri”, cu acelaşi sens în vechime ca şi ,,tri”, făcea trimitere la cele trei rostogoliri peste cap, pentru a-și schimba înfățișarea în cîine sau lup și invers. În alte ținuturi locuite de români, năzdrăvanul care putea să se transforme în lup și revenea în om, se numea tricolici (tri + col/gul: a face să dispară, faimos, rău + igi). În mitraism sau creștinismul arimin erau trei etape de inițiere pentru a ajunge OM, adică pentru a dobîndi acele calități de a comunica cu Ziditorul lumilor văzute și nevăzute, practică religioasă ce se găsea și la vechii egipteni, cum ne arată scrierile lui Hermes Trismegistos. Cuvîntul ,,cur” în vechea limbă are mai multe sensuri din care dau numai cîteva ce subliniază tocmai fenomenul de transformare și împuternicire cerească: a se preface, a  desprinde, a face o mișcare circulară, a se reîntoarce, a lovi peste spinare, a lua foc, a fi diferit, a se schimba, a se învîrti; iar pentru cuvîntul ,,igi” avem sensurile: ochi, a vedea, a scînteia, a înfrunta, a avea grijă. Analizînd sensurile celor trei cuvinte venite din străvechimea limbii vorbită de neamul nostru strămoșesc și coroborîndu-le, descoperim cu uimire dar și cu bucurie încă o fărîmă din fabuloasa noastră istorie ticăloșită și falsificată de străini, venetici, dar și de lepre mioritice care s-au vîndut și ne-au vîndut istoria și cultura identitară ca să le fie lor bine. Asta înseamnă că, pe lîngă dage balo (Frăția Celui Ales, Frăția Luminaților, Frăția celor Albi sau Frăția Șarpelui Înțelepciunii Cerești), geții mai aveau și dage lupo (lu: bărbat, popor, familie + pu: cauză de început, izvor, fericire), o frăție ce cuprindea o parte dintre luptători, atît mireni cît și preoți (după cum ne arată tăblițele de plumb descoperite la Sinaia), toți fiind legați prin credințe și ritualuri cultice care aveau ca totem lupul sau fratele acestuia domesticit - cîinele. Atît emeșii cît și egiptenii foloseau în bătălii cîini dresați, iar egiptenii se îndemnau la luptă cu strigătul "ham-ham" adresat totemului, fiindcă pe steaguri aveau chipul lui Anubis (Anpu, Inpu, Anupu cum era numele lui în egipteană) - înfățișat cu cap de cîine și partea de sus a corpului acoperită cu blana acestui animal.
     Pînă şi povestea pricuricilor dovedește în fața timpului că sîntem aici în jurul Carpaților de peste 2500 de ani, însă nici un istoric uns de actualele instituții de învățămînt românești nu va putea înțelege Adevărul spus de tradițiile noastre!  
    Poetul Ovidiu Naso, în primii ani ai secolului I al erei noastre, se plîngea sărmanul în Tristele IV, 41-42 și Ponticele II, 40 de viața neîndurătoare pe care o ducea alături de strămoșii noștri geți, scriind că țara geților se afla sub osia boreală, la stînga Pontului Euxin, iar ca o completare preciza în Metamorfoze 1, 163 că ,,Geția se afla sub axa lupului” (nu a falusului, jeguri criminale și otrepe pupincuriste!). Dar ,,axa lupului” era tocmai Pomul Vieții, Coloana de Lumină, Buricul pămîntului, Pomul Cunoașterii sau Osia Lumii, cum a confirmat şi latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) în lucrarea Naturalis Historie IV, 26: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Și avea pribegitul poet roman, ajuns de nevoie pe tărîmuri pontice, atîta dreptate că nu sîntem noi în stare azi a cuprinde cu mintea ceea ce a vrut el să spună, sau cît a mai scăpat din ghearele fioroaselor fiare din ceata Militiei Cristi, ce au distrus cultura strămoșească, tot așa cum criminalii cazari au încercat să ne distrugă întreaga cultură după anii 1945 (cînd ne-au fost stăpîni deplini mai bine de 20 de ani).

     În rîndul de sus (de la stînga spre dreapta) este prezentată o imagine simbol a Spiritului Marelui Inca, ce poartă pe cap o coroană de pene, iar pe partea stîngă se vede crucea înscrisă în cerc. Însoțitorul ceresc este un vultur, tot așa cum șoimul sau vulturul Șaue însoțea sufletele celor vrednici în Dabo Gio. A doua poză este tot o imagine simbol a Spiritului Marelui Inca asociat cu totemul Lupului, care și acesta are mai jos de ureche crucea înscrisă în cerc, cum se vede și pe cîrlibana armână, fiind însoțit de o haită de lupi. Trebuie precizat însă că în America de Sud lupul nu a trăit niciodată, deci aceste simboluri au venit acolo dintr-un loc unde totemul era la mare cinste! Cultul lupului se bucura de mare căutare și la slavii răsăriteni, unde Perun era principala divinitate solară - ziditorul cerurilor și pămîntului, iar unele povești spun că umbla pe umărul drept cu un vultur sau șoim uriaș ca și Marele Inca, fiind însoțit de 4 lupi. Imaginile 3 și 4 spre dreapta sînt detalii luate de pe tăblițele 9 și 38, unde apar preoții geți cu blana de lup pe cap, iar a treia, sub preotul gal (cel cu aripioare pe cap), se vede un alt cap ce poartă o coroană de pene, podoabă specifică filistenilor. Şi atunci medalionul poate reprezenta unitatea religioasă a vremurilor antice dintre gali, geți, filisteni și egipteni. Sub acest rînd avem mai multe fotografii cu Anubis. Sub capul cu aripioare este un altul, care are pe frunte ceva asemănător cu un cap de șarpe, ori numai piatra clarvăzătoare a arimaspilor    

     Iudeo-creștinul Clement Alexandrinul ne-a lăsat mărturie despre regele spartan Lycurg (sec. IX î.e.n.), care dorea să dea cetății ce o conducea legi drepte, după cele auzite la oracolul lui Apolo de la Delphi, sanctuar construit de hiperboreenii plecați din nordul Istrului. Lupul era un animal totemic și în mitologia egipteană, informație transmisă nouă de către Diodor în scrierea Biblioteca istorică, unde în Cartea I,XVIII scrie că User împreună cu fiii Anubis şi Macedon, au plecat la cotropirea lumii, primul purtînd ca armură o blană de cîine, iar Macedon una de lup. ,,Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Ca să înțelegem de ce personajele mitologice amintite mai sus purtau aceste blănuri (chiar dacă lupul nu a trăit niciodată în Egipt!) ca totemuri protectoare – populația ce a format poporul anticilor egipteni a plecat din vestul României pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n., iar legăturile directe cu baștina carpatină le găsim întinse pînă pe vremea terapeuților – am să dau legenda pricuricilor din Banatul românesc de astăzi. Se spune că din vremurile uitate de răbojul timpului și pînă mai deunăzi, trăiau prin satele românilor și pricuricii, care erau tot români dar duceau o viață aparte. Traiul lor se asemăna mai mult cu al călugărilor, fiindcă nu erau iubitori de petreceri sau hore, ducîndu-și viața ajutînd pe cei din jur și silindu-se să fie mari iubitori de Dumnezeu. Dar ei aveau o putere deosebită, fiindcă dacă se dădeau de trei ori peste cap, se puteau transforma în cîine sau lup și cu această înfățișare îi pedepseau pe cei necugetați în vorbă și faptă. Prezenţa lor în sat se ținea în mare secret și nu era bine să arăți că știi cine este pricurici. Vedem că legenda noastră despre puterea unor oameni ai locului de a-și lua înfățișarea de cîine sau lup este identică în sens cu ce ne-au transmis Diodor din Sicilia și Pausanias în urmă cu aproape 2000 de ani, dar cum în jurul Carpaților de vreo 150 de ani nu se cultivă decît mule, sule și alte nule, nimeni nu putea să înțeleagă de ce există această legătură atît de evidentă între mitologia vechiului Egipt, a elenilor cu Muntele Lupului și a geților din Sfînta Geție, transmisă prin viu grai din generație în generație și adusă de mentalul colectiv al neamului mioritic pînă astăzi. 
      Totemurile carpatine au ajuns și la nordicii din Scandinavia, fiindcă ne-am megieșit cu ei de voie sau de nevoie cam 500 de ani (secolele I-V), vecinătate de unde ei și-au luat cam toată mitologia pe care au adaptat-o după gustul lor. În epopeea lor precreștină Edda, uriaşii de la începutul lumii mai sînt numiţi Tursi. Etruscii care au plecat din Troia, regiune vecină cu Cîmpia Idei a frigienilor, unde îşi aveau cetatea fiinţele cereşti ale Asenilor, se mai numeau turseni sau tusci. Mai apare şi ,,bătrînul vultur” Heumnall sau Heimdall, fiind cel mai înţelept dintre Aseni, şi totodată un zeu al luminii, poate a luminii de dimineaţă, pentru că el se scula primul (deşi vulturii nu au trăit niciodată în Scandinavia!). Asemănarea este foarte mare cu şoimul ce îl însoţeşte dimineaţa pe Ra, cum cunoaştem din mitologia egipteană, dar şi celelalte semnificaţii privind simbolistica luminii în această religie. Iar la geți acest vultur sau șoim solar se numea Șaue, în vechimea vechimilor amintind indirect cînd au fost scrise tăblițele de plumb...  Odin, ca divinitate supremă în mitologia popoarelor nordice, avea o sală unde îi primea pe ceilalţi zei pentru a sta la sfat şi a pune treburile la cale pentru cele cereşti şi cele pămînteşti. Ca sfetnici totemici, pe partea dinspre apus era un lup, iar pe partea din faţă plutea un vultur, amintind de rădăcinile cultului de pe plaiurile mioritice şi a neamului răzleţit pe malurile lui Hapy. Mai apar în miturile lor lupii Skoll şi Hati - care urmăresc Soarele şi Luna ca să le înghită. Ambele cuvinte au obîrşie mioritică şi ar trebui să-i punem în legătură cu acei însoţitori ai lui Mitra pe cer, care îl conduc de la răsărit către asfinţit, pînă ce este ,,mîncat” de întuneric, iar luna luceşte în taina nopţii, pînă ce este şi ea ,,mîncată” de lupul alb în zori de zi. Învățatul suedez Carolus Lundius în lucrarea Zamolxis Primus Getarum legislator (1687) – Zamolxe, primul legiuitor al geților, scrie despre divinitatea supremă a vikingilor (Odin) că ar fi venit la ei de la Marea Neagră, fiind un mare înțelept care le-a dat nordicilor scrierea și sistemul juridic după care își rînduiau existența și în secolul XVIII!  
     Mai găsim în mitologia vechilor egiptenii șoimul sau vulturul ca totem ceresc, dovedind prin asta că nu și-au uitat rădăcinile carpatine de unde au plecat, dar luminîndu-ne cum vine povestea și de la slavii răsăriteni, ori de la incași sau pur şi simplu de la noi - cu zăganul ori ceahlăul. Să ne lăsați în pace cu scîrbavnicul vostru legămînt tușinat de prepuț, că ne-a îngrețoșat sufletul la cîtă destrăbălare s-a ajuns să fie considerată drept cea mai înaltă conduită morală. Ultima imagine spre dreapta înfăţişează un detaliu din tăblița 38, unde preotul get poartă pe cap pielea unui lup avînd capul animalului peste cel al omului. Poate că la geți existau mai multe forme de organizare totemice: un cult al militarilor avînd ca totem lupul și unul al abilor, sarabilor sau solomonarilor avînd ca simbol șarpele solar, iar steagul lor era tocmai o îmbinare a acestor două totemuri.   
     Dar șarpele solar sau șarpele ceresc în mitologia noastră avea o mare importanță, fiindcă pînă mai ieri românii țineau Ziua șarpelui de "sf. Alexii", cînd acesta ieșea din ascunziș (17 martie după unele ziceri, altele dau data de 1 martie, cînd Tatăl Ceresc a început Zidirea lumii materiale prin aruncarea fulgerului de lumină - care avea forma unui fuior strălucitor sau un șarpe luminos - în întunericul de nepătruns de unde a început totul să se miște, să se nască și să moară) și nu trebuia să-i pomenești numele ca să nu-l chemi asupra ta, fiindcă s-ar fi putut să-ți aducă mari supărări. Micii proprietari de pămînt din Muntenia s-au numit în feudalism moșneni, fiindcă se țineau ca Neam Scoborîtor din Zei (muș: strămoș, a moși, populație, șarpe + nini: regină, stăpînă - așa cum a fost Echidna, ființă cu partea de sus a trupului de om și de la brîu în jos șerpoaică, fiică de titan, mama neamurilor arimine), iar memoria colectivă prin analiza semantică a vechii limbi carpatine, tocmai asta ne dezvăluie. Dar șarpele mai avea la noi o sărbătoare și la 14 septembrie, de Ziua Crucii, numită și Ziua Șarpelui. După alte credințe această dată era dusă la 21 octombrie, cînd șarpele își căuta culcușul sub pămînt, pentru a petrece iarna în întuneric. Existenţa în calendarul popular a zilei șarpelui, care marchează coborârea şerpilor sub pămînt ca urmare a începerii scurtării zilei şi apropierea sosirii frigului, constituie dovada că şarpele a simbolizat dintotdeauna pe aceste meleaguri regenerarea. Mai mult, pornind de la observaţia că la latitudinea României constelaţia Şarpelui apare pe cerul nocturn în luna martie şi dispare către sfîrșitul lui septembrie, adică exact în intervalul când șerpii sînt prezenți în manifestarea vieții pe pămînt, justifică pe deplin cinstirea acestui totem în religia strămoșească.
     Se zice că de Ziua Crucii (adică la 14 septembrie, cînd începe anul bisericesc - uite cum se leagă lucrurile, dar după adevărata credință strămoșească, nu după făcătura lor drăcească - de sărbătoarea noastră, a voastră fiind de ziua tăierii sfîntului prepuț) se închide pămîntul, adică începe perioada toamnei și a iernii, păsările pleacă, gîngăniile își caută sălaș în pămînt pentru hibernare și se pornește culesul roadele cîmpurilor și pomilor. Tot acum se strîng și plantele de leac precum și crengi de alun, atribuindu-se acestora un rol magic, cu puteri miraculoase, folosite de fîntînari pentru găsirea izvoarelor, iar de alții pentru descoperirea comorilor ascunse în pămînt. Ne mai spun ,,basmele” noastre - ale lor fiind numai revelații primite de la Talpa Iadului - că în această zi de reașezare a lumii pămîntești, se adună șerpii care se înfășoară cîte doi pe tulpina unui alun subțire, chinuindu-se săracele vietăți pînă scot din gurile lor o ,,piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor trupului și minții. Se lecuiau vrăjitoriile și blestemele aruncate pe vînt, necazurile prinse de om prin vorba rea, privirea pizmașă, descîntecul dușmănos trimis pe vînt ori spurcăciunea locului rău. Și de aici în vechimea nu prea îndepărtată, adică pînă pe la mijlocul secolului XVIII, cînd au venit fanarioții cu scornelile lor peste sufletele românilor, această zi cînd șerpii trebăluiau atît de priceput pentru binele neamului omenesc, se numea Ziua Șarpelui și se cinstea cum se cuvine de către neamul mioritic! Dar această piatră nestemată dădea celui ce o purta pe frunte tăria pentru luminarea minții în căutarea adevăratei puteri dumnezeiești și găsirea celor trebuincioase pentru însănătoșirea celor bolnavi la trup sau suflet. Simbolul teozofic - cei doi șerpi înfășurați pe un toiag/băț - apare pe monedele de argint ale geților, cu acel caduceu pe spinarea calului sau alături de el, cît și pe tăblițele de plumb, fiind preluat de subțirii greci și pus în mînuțele priceputului Hermes (în fapt Sarmis), care învia cu caduceul său morții și vindeca orice boală a trupului sau minții! Dar avem dovezi chiar mai vechi în această direcție, dintr-un loc unde încă nu a reușit Dracu' să-și priponească iapa, din Ki-en-gi/Sumer. În religia emeșilor era o divinitate arhaică, prezentată simbolistic printr-un șarpe ce se încolăcește pe un toiag/băț şi reprezentînd creația de început a lumii, prin înțelepciunea divină. Și caduceul precreștin (termenul corect fiind cel al creștinilor arimini) prezintă simbolic întocmai povestioara noastră, unde se văd cei doi șerpi înfășurați pe un toiag ce are un fel de tipsie în capăt, iar sub aceasta sînt două aripi de o parte și de alta. Capetele șerpilor situați în cele două părți ale toiagului se opresc sub cele două aripi, desfăcute parcă şi pregătite anume pentru zbor. Deasupra lor este un cerc ce are înscris o stea cu șase raze, acestea pornind dintr-un mic cerc - așa cum poartă Sîntu pe frunte pe tăblița 22. Numai că nouă nu ne-au scris istoria oamenii înţelepţi, ci numai stîrpituri, ticăloşi şi nemernici, falsificînd în întregime istoria veche și în mare parte pe cea modernă! 
     Mai aduc aici pentru luminarea celor ce vor adevăr iar nu minciună, legenda șarpelui de casă, ce era în fapt un duh protector al familiei respective, avînd atîțea pui cîți membri avea familia. Străbunii noștri, atunci cînd plecau la crîncenele încăierări cu poftitorii de pămînturi străine și averi jefuite, își puneau în sîn cîte un șarpe, să-i apere de rele. Iar dacă moartea îi chema la ea în ținutul lui Zamolxe, atunci şarpele era menit să le călăuzească sufletele în dabo gio, adică cetatea vieții veșnice pentru mințile noastre de azi, care mai putem înțelege cîte ceva din această cultură fabuloasă a geților (furată și falsificată de pricepuții eleni, apoi iudeo-cretinii sataniști și germanii împreună cu jegurile jidovești, care se țin de la o vreme ca cei mai băștinași ai plaiurilor mioritice).
     Românii din vechime făceau o distincție clară între totemul șarpe și balaur - o ființă mitologică asemănătoare cu o șopîrlă uriașă, cu două sau patru picioare și înzestrată cu aripi folosite pentru a zbura pînă în înaltul cerurilor, fiind iubită de Ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
     Balaurul de la noi, numit de alte popoare vechi dragon, dracon sau drac, confundat și cu șarpele uriaș, avea o tradiție puternică în culturile Europei antice, fiind o ființă de lumină, după cum ne spun miturile din cultura populară a românilor. În perioada feudală acest simbol drag multora - dar nu și iudeo-sataniștilor - s-a perpetuat prin ordinul nobiliar al dragonului, din care a făcut parte și domnitorul Vlad Țepeș împreună cu tatăl său, fiind numiți pentru asta și Drăculești. Cuvîntul vine din vechiul lexic folosit de neamurile carpatine în mileniile V-II î.e.n., fiind format din fonemele di: a sfătui, a judeca + rag: a aprinde focul, a bubui, a răni, a ucide, a se roti, a se revărsa, a conduce + on: a se aduna, soți; iar toate aceste sensuri se găsesc în ceea ce spun legendele noastre despre zmei sau balauri. Dar cuvîntul în cultura celor din jurul nostru poate fi rezultatul altei combinații lexicale, fiindcă el a însoțit religia geților timp de cîteva milenii. Pentru a înțelege cum erau vremurile atunci, mai dau trei variante de formare a vorbuliței discutate mai sus. Putem pune în context dir: adunare, a pluti, a fi cel mai + ag: coroană, cinste faimă + on: soți, a se strînge; dira: a descoperi, a fi superior + gun/gon: a scînteia, dungă, multicolor, strălucitor; di: a se revărsa, a sfătui, hotărîre, judecată + ra: a conduce, a călători, a străluci + gun/gon: colorat, a curge, adunare. În limba română veche cuvîntul balaur vine din același fond lingvistic vechi, fiind compus din bala: a săpa de-a lungul, fus, a se lungi, a se răsuci, a salva, a cădea în torente, a porni un atac, putere, luminos, foc, mișcare rapidă + ur: gaură, văgăună, neam, a conduce, a pisa, a uda, a face să răsune, suflet. De aceea strămoșii noștri și-au numit sistemul de conducere colectivă Dage balo (Frăția celui Ales sau Frăția Înțelepciunii Cerești), fiindcă ei și-au pus întreaga existență sub pavăza acestui totem sacru venit din lumina și înțelepciunea Tatălui Ceresc, pe cînd mozaicii și iudeo-cretinii stau sub puturoșenia legămîntului, adică falusul Talpei Iadului. În aceste înțelesuri profunde ale existenței neamului mioritic trebuie căutată ura nemărginită a mozaicilor și iudeo-creștinilor față de religia geților, cît și fanatismul lor în a distruge orice urmă a cultului carpatin. De aceea iudeo-creștinismul a prezentat în fals balaurul sau zmeul ca întruchipare a Satanei, fiindcă ei chiar urmăreau distrugerea totală a acestei religii, ori demonizarea era cel mai bun mijloc de a falsifica o cultură şi de a o șterge din istorie. Așa l-au pus ei pe ,,viteazul Ghiță legionarul” să ucidă dragonul sau balaurul și tot așa o altă lepră cum ne zice Apocalipsa s-ar fi cățărat în înaltul cerurilor pentru a înșfăca de coadă ,,șarpele cel vechi” și a-l arunca în lacul de foc, alături de ,,proorocul mincinos”, după care s-au tras toate zăvoarele, inclusiv cel al uitării. Tot pe această temă mai amintesc pentru luminare că în multe tablouri religioase iudeo-creștine apare ispitirea Evei de către șarpe și alungarea primei familii din rai, precum și blestemarea ei de către întunecatul Iahwe. Tabloul are de obicei în mijloc Pomul Cunoașterii Binelui și Răului sau Mărul Roșu din cultura noastră, pe tulpina căruia este înfășurat sub coroană un șarpe (totemul lui Anu, Gog sau Sîntu) ce îi dă Evei - personajul din stînga - un măr, iar în dreapta Adam se uită cam tîmp la ce se petrece. Vedem din această interpretare a religiei geților că monștrii iudeo-sataniști au urmărit să pîngărească fundamentele creștinismului arimin ale strămoșilor noștri, care considerau totemul șarpelui de lumină ca o întrupare a cunoașterii dumnezeiești, mărul fiind rodul Pomului Cunoașterii Cerești, iar femeia era tocmai izvorul zidirii neamului omenesc și cea care aduce înveșnicirea acestuia pe pămînt. Tartorii ne sugerează că năucul Adam ar fi devenit victima șireteniei șarpelui - pe care l-au făcut animalul Satanei - și a lăcomiei femeii sale. Adică sacrul din religia geților a devenit blestemat și malefic în făcătura lor, iar pe Satana și Iahwe (sau Talpa Iadului) ar trebui să-i avem drept cei mai iubiți și mai cinstiți ziditori ai văzutelor și nevăzutelor.
     Pe la noi mai sînt unele povești despre șanțurile adînci ce brăzdează pe distanțe lungi unele șesuri, care se spune că ar fi fost făcute de către balauri în trecerea prin acele locuri, fiind numite și ,,brazde”. Aceste gîrle erau săpate după zisa poveștilor de trupurile uriașe ale acestor ființe, dar miturile se referă la balaurii pămîntești, adică acei șerpi uriași pe care îi orînduia Mama Pămîntului și nu la cei cerești care erau de lumină și foc. Străbunii noștri făceau o distincție clară între șarpele ceresc și șarpele pămîntesc, adică întruparea primului pentru vegherea pămîntului, dar și întruchiparea forței Maicii Pămîntești prin șarpele uriaș ce colinda munții și văile în preumblările încă neînțelese de om. Însă alte legende mioritice povestesc despre veghetorii Maicii Pămînt numiți Zîna, ce ar fi tot niște făpturi de lumină cu trup de șarpe, ce poartă pe cap o coroană.
     Și cuvîntul zmeu sau zmei din mitologia geților vine din același fond lingvistic vechi, cum am arătat și la celelalte deslușiri de vorbe și tîlcuiri, avînd zi: ființă, viu, suflet, boare, a distruge, credință, adevăr, dreptate, ordine, corect, justificat + me(u): răspundere, regulă ideală, puterea nemărginită a lui Dumnezeu, Legea divină, religie, a spune, a ști, strălucire. Slavii păstrează și ei în vechea mitologie pe acești zmei, cu numele identic cu al nostru sau ușor modificat, dovedind prin asta că multă vreme au practicat religia geților și nu le-a stat în gît și nici nu le-a fost gușa plină de venin fiindcă alții au fost mai harnici la minte de-a lungul timpului. Uneori pe zmei ei i-au numit lamia, dar lamma în emégi înseamnă înger păzitor sau divinitate a sorții, taman cum erau acești balauri ca ființe cerești împuternicite de Sîntu sau Dumnezeu să vegheze și să judece întreg neamul omenesc. Dacă nu-mi este zicerea cu crezare, atunci mai vin cu cuvîntul armîn lamă, care la ei înseamnă balaur sau șarpe de foc, ori zmeu - după vorbirea nord-istreană. În mitologia străbună a rumunilor, balaurii de lumină sau foc erau ființe dragi Ziditorului văzutelor și nevăzutelor, fiind un fel de veghetori ai muritorilor. Dar aici trebuie să-i amintim și pe șerpii de lumină - Zînele, ca soațe ale zmeilor - care traversează cerul, fiind slujitorii Maicii Pămînt (fiecare casă avea șarpele ei, cu atîțea pui cîți membri erau în respectiva familie, fiind duhul ceresc ce veghea ceata de muritori). După înțelegerile prezente, aceste ființe de lumină erau în fapt îngerii păzitori ai întregului neam omenesc, dar și al fiecărui muritor în parte. Cuvîntul lama nu-l mai găsim în rumuna veche, dar îl putem dibui în expresia iudeo-creştină ieșită din gura martirizatului Ili, marele preot al geților, atunci cînd a fost crucificat în Ierusalim la anul 30 al erei noastre de către turbații rabini: ,,eli, eli lama sabac tani”.
     La armîni mai găsim vorbulița tană, care înseamnă zmei, iar la etrusci era zeița Thana, iar cuvîntul îl găsim și în expresia amintită mai înainte. Vechii ioni care au migrat în insula Irlandei le-au lăsat urmașilor o legendă care spune că neamul lor s-ar fi născut din zeița Dana, adică tot cam ce a rămas și de la etrusci. În limba română cuvîntul tana înseamnă ceață, negură, sens ce ne duce la acel înțeles venit din vechime, că ființele cerești aveau chip nedefinit, sau ceva imaterial și diferit de al muritorilor.     
      De reținut din ceea ce am prezentat pînă aici cu privire la balauri, zmei sau șerpi că aceştia erau considerați în religia geților (dar și a celor care au trăit sub umbrarul acestor concepte religioase) ființe de lumină, care uneori ardeau ceea ce era în jur, fiind iubite de Ziditorul lumilor văzute și nevăzute și puse a veghea rînduiala pămîntească. Cultul carpatin s-a răspîndit în cele patru zări, odată cu marile migrații care au avut ca izvor aceste plaiuri, ce au format în vechime Dio Getia sau Țara Sfîntă, după înțelesul de azi.
      Gnosticii în scrierea Sfînta Cunoaștere, spuneau că șarpele înaripat este Phanis, Phanes sau Faneas  și are o aură de lumină în jur, el reprezentînd Lumina Lumii și începuturile mișcărilor acesteia pe cer. Dar aceste concepte nu au fost specifice numai culturilor mediteraneene greacă și romană, cum vrea a ne face să înțelegem istoria convenţională (adică scorțoasa cultură europeană de azi), ele găsindu-se și în ,,basmele românilor” venite de la vechii geți, de unde au fost furate de cei pricepuți la minciună, hoție și pederastie, iar originilor lor se găsesc în cunoașterea profundă a manifestării energiilor din univers. Conceptele pot fi citite cu punct și virgulă în scrierile esene, adică ale geților din Palestina și Egipt, în scrierile trismegiste și în unele fragmente ale Omiliilor caldeene. Phanes mai este interpretat ca Tată și Mamă în unele scrieri, iar al treilea principiu simbol a teologiei orfice era ,,un șarpe înzestrat cu capetele unui taur și unui leu, dar în mijloc avea înfățișarea Zeului. El a fost desenat cu aripi de aur, ca simbol al Timpului. Phanes în aceste scrieri este numit atît ,,Manifestatorul” cît și ,,Viețuitorul însuși” sau ,,Ziditorul”. În cerurile de deasupra pămîntului este o parte numită ,,Cîmpiile Adevărului”, care pe tăblițele de plumb apar sub numele de Dabo Gio sau  ,,ținutul lui Zamolxe”, unde se odihneau sufletele virtuoșilor.      
      Damascius (care a trăit în secolele V-VI, fiind conducătorul școlii din Atena, desființată de împăratul Justinian în anul 529) în lucrarea Dificultăți și soluții ale Principiilor de bază scrie despre Phanes, după versurile lui Orfeu, că era: ,,un Zeu fără de corp, cu aripi aurii pe umeri și pe lateralele capului, capete de taur și pe cap un șarpe fioros asemănător tuturor bestiilor.” Aceasta era și imaginea lui Pan (Phanes, după măsluirea grecilor) după zicerea lor, sau Tatăl Ceresc ori Puterea Ziditoare a lumilor văzute și nevăzute, dar numele ne aduce aminte de cel al Ceahlăului - numit Peon sau Pean și de cîntecele de slavă închinate lui Apolo sau Zabelo.
     Și Proclus în Timaios III, 130 îl descrie astfel pe Pan: ,,Primul Zeu după (n.a. teologia lui) Orfeu, deține capetele multor animale, ale berbecului, taurului, șarpelui și al leului cu ochii strălucitori; el a venit din Oul Cosmic în care Ființa este în sămînța lui.” El se deplasează prin cer călărind cîte un bidiviu sau care trase de aceștia. Dar capetele animalelor amintite sînt în fapt o parte din totemurile religiei carpatine a geților și de nu le crapă obrazul la cîtă minciună și hoție au făcut în dauna noastră iudeo-sataniștii cretini, amintesc aici Apocalipsa vedenistului Ioan (scrisă pe la anul 390, ca o sacralizare a nimicirii creștinismului arimin sau arianismului - cum scriu leprele mincinoase), unde la 4,6-17 găsim furtul înfăptuit în lumina zilei, pretinzînd lotrii că este revelație ivrită: ,,4,6 În jurul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. 4,7 Cea dintîi făptură vie seamănă cu un leu, a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cîte şase aripi… 4,17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Și în mitologia egiptenilor apare ,,un zeu cu patru capete pe gît”, dar nimeni nu a îndrăznit să spună că aceștia au ciordit zicerea din revelațiile ivrite. Dacă vă supără ce am dat pînă acum, atunci vin cu ceva și de la neamurile noastre din Egipt, care încă din secolele XX-XVIII î.e.n. reprezentau berbecul din Mendes ca Ba (o noțiune încă nelămurită pe deplin ce ar însemna ,,suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui User sau Osiris; întrucît simultan el trece şi drept ,,viaţa lui Ra, viaţa lui Şu şi viaţa lui Gheb, el devine încorporarea unei pătrimi cosmice”, iar imaginea sa semnifică ,,un zeu cu patru capete pe un gît”. Prea mult ne-ați batjocorit și furat lotrilor și de aceea în jurul Carpaților nu mai sînt oameni cu sînge în vine care să vă înșface de gît pentru nelegiuirile săvîrșite și să o termine odată pentru totdeauna cu ,,revelația sinaită”. Cred că de data asta Anu, Gog, Senta sau Sîntu ne va ajuta să ne socotim cu voi pentru cei 1600 de ani de minciună, batjocură și hoție și să vă aruncăm pentru totdeauna în adîncurile iadului de unde ați ieșit, dihănii monstruoase!
     Urmele religiei carpatine le găsim și la neamul aryas din India (care a plecat de pe plaiurile noastre pe la începuturile mileniului III î.e.n.), fiind păstrate atît în diferite forme de cult, cît și în semantica limbii sacre, rămasă ca ,,limba zeilor” în care se slujea. În sanscrită cuvîntul drrag înseamnă a aluneca, a cutreiera, a străbate, a se înălța printr-o mișcare rapidă, adică elemente de comportament specifice șarpelui. Tot în această limbă găsim și draga-ya: a se îndrepta către, imediat, sensuri pe care le păstrăm și noi pentru cuvîntul balaur, amintindu-ne însă și de obiceiul drăgaica. Mai putem culege din sanscrită cu mare folos pentru adevărata nostră cultură și cuvintele serpa sau serpent, care erau ființe semidivine ce trăiau în cer, în apă și pe pămînt, iar cuvîntul sarp-i: cel care se furișează, cel care alunecă, ne mai aduce o fărîmă de adevăr în fața ochilor care orbecăie numai prin întuneric. Armînii folosesc și astăzi cuvîntul sarpe cu sensul de energic, viguros, plin de vitalitate.
     Vedicii, adică vechii aryas, ținîndu-se de cele subțiri, au constatat că energia universului poate fi preluată de om și folosită pentru binele său, stabilind un sistem de valori ale meditației și purificării pentru a ajunge la ea, numită Dharma - cu sensul larg de Lege sau armonie universală. Prin comparaţie, la mozaici și iudeo-creștini totul se bazează pe dizarmonie și distrugere, minciună, lăcomie, tiranie și îmbuibare însoțită de destrăbălare. În plan social Dharma a fost numită Legea lui Manu, care împărțea societatea în brahmani, kșatriya, muncitorii liberi și servitorii. Manu era împreună cu Bakau, unul din cei doi munți sfinți din religia egipteană, iar Mano a fost o divinitate veche la strămoșii noștri, amintită de Vodă Cantemir pe la 1720 în lucrarea Descrierea Moldovei. În emegi cuvîntul man însemna soț, soție, tovarăș, doi sau izvorul bunăstării. În privința relației directe dintre această energie cosmică și ființa umană, vedicii au descoperit în om un sistem energetic ale cărui elemente sînt interdependente cu energia cosmică. Această cunoaștere a fost favorizată de înțelegerea sunetelor limbii sanscrite - limba zeilor - ce a înlesnit comunicarea cu energia cerească. După aceste concepte, legătura dintre planul fizic și celelalte planuri ale existenței este Energia Cosmică, pe care au numit-o ,,Prana”, fiind integrată de om printr-un proces elaborat de inițiere și abținere. Reflexia acestei forme de energie manifestă în ființa umană, ei au numit-o Kundalini și datorită modului de manifestare și acționare, a fost simbolizată printr-un șarpe.

   Dacă lîngă aceste informații venite din antichitate și legendele românilor de azi punem dovezile arheologice venite de peste vremurile fără răboj (așa cum am făcut și eu în justificarea adevărului) și legăturile care au rezultat cu marile culturi ale lumii vechi din Ki-en-gi și Egipt, este mai mult decît suficient pentru a statua odată pentru totdeauna că sîntem pe aceste pămînturi de peste 9000 de ani, cu zapis și artefacte cît nu le poate cuprinde mintea omenească. Și am păstrat vechea religie strămoșească, așa cum o poate constata oricine cu mintea acasă, chiar şi numai dacă va compara mitologia și simbolistica noastră populară cu scrierile esene!

     În ce priveşte ceea ce ne-au făcut ticăloșii eleni din antichitate, mozaicii ivriți, iudeo-cretinii și fanarioții în perioada feudală, pentru a ne falsifica istoria și cultura identitară (din care face parte și religia), cred că am dat suficiente date și fapte pentru a judeca fiecare după propria minte. Să privim pozele de mai jos și să luăm aminte la semnificația lor!

    În stînga avem două geme cu scene din ,,cultul mitraic” (sau creștinismul arimin după vorba adevărului), unde apar și cei doi cabiri călare, ținînd ridicate steagurile cu trup de șarpe ale Neamului Scoborîtor din Zei sau falnicii geți, care însă s-ar rușina amarnic să afle că urmașii lor de azi au ajuns numai niște ,,mutre patibulare” - după zisa leprei cazare H. R. Patapievici, adică bune doar de ștreang. În dreapta sînt două iconițe ale aceluiași cult, unde cabirii apar în acțiunea de exorcizare a unui bolnav, tradiție ce o mai păstrează numai românii prin dansul călușarii (calu + sari).

    În stînga este prezentată o  monedă a împăratului roman de neam arab Filip Arabul (244-249), cu șarpele încolăcit. Aici putem identifica iarăși limba noastră cea străbună, pe avers apărînd cuvintele TPI OUΛ ΠIΛ CAPA -  TRI OUL PIL SARA. Şi chiar asta arată șarpele de pe revers, cu cele trei bucle făcute din trupul lui, cînd a ieșit seara în lumină. În jurul șarpelui avem scrierea: MHTPOΠ TOMEA  sau TOIEΓ, fiindcă aici avem o inscripționare cu dublu sens. Fiind făcute unele ,,artificii” literelor, semnele de sub șarpe pot fi citite atît ,,tomeo” (cu sensul de cruce strălucitoare sau cele patru puncte cardinale), cît și ,,toieg” (adică bățul de sprijin al lui Poimandre, al lui Senta, Moș Arimin sau al tuturor păstorilor de neamuri). Inscripția poate fi citită ca "îngerii lui Mitra peste întreg pămîntul" sau "Mitra este toiagul (călăuza) îngerilor". Lîngă ea este o monedă a împăratului get al imperiului roman Constantin cel Mare (306-337), unde șarpele apare sub stindard. În extremitatea din drepta este înfăţişată o monedă a împăratului roman de neam get Constantius II (337-361), care are pe una din fețe inscripția: VICTORIA AUGS COI-IOB, unde cuvintele COI-IOB sînt din limba getă și trebuie citite SOI-IOB, adică iubire de soi, sau aleasă, așa cum se cade față de o divinitate. Iar Fanes sau Phanes, amintit ca Fiul Luminii sau Sarmis al geților, mai era numit și Iubire sau IOB - după limba noastră din vechime și nu cea născocită și boită de clocitorii de rele. Lîngă piciorul stîng se vede șarpele. Dar simbolul șarpelui ceresc îl putem dovedi arheologic prin: descoperirea de la Gobekli Tepe - mileniul X î.e.n.; apoi fiind prezent pe un vas aparținînd culturii Cucuteni - mileniul IV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană 3500 î.e.n. şi apoi pînă în epoca romană; pe un sigiliu emeș, care prezintă pe primul om ce stă de vorbă cu Anu în Grădina Raiului - mileniul III î.e.n. și pe tăblița de plumb descoperită la Sinaia (T 74), turnată în iulie-august 106.

     În imaginea din stînga avem un detaliu de pe T 28 (turnată pe la anii 290 î.e.n.), unde se vede planul cetății dabo geto Sarmisetuzo (dacă tăbliţa ar fi fost falsă, nu avea cum să prezinte planul vechi al cetăţii - necunoscut pînă după jumătatea sec.XX şi confirmat apoi prin analizele sonice), cu steagul specific Neamului Scoborîtor din Zei deasupra zidurilor și alături un alt detaliu al steagului. În dreapta este T 44 (turnată în anul 44 î.e.n., la moartea vijeliosului mato Boero Bisto), unde deasupra intrării în peșteră este steagul străbunilor noştri, falnicii geți. În gura peșterii se vede îngerul păzitor cu roata vieții în mînă și lîngă el capul de taur așezat pe un soclu de care este înfășurat un șarpe.

     Iar totemul șarpelui, dacă îl căutăm, îl vom găsi și în iudeo-creștinismul ortodox - plin ochi de teozofie luată din vechea religie strămoșească . Amintesc aici (pentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obraz de tablă) că zidurile exterioare ale bisericilor noastre ortodoxe sînt înconjurate în partea de sus de trupul a doi şerpi răsuciţi, ale căror capete stau de pază deasupra ușii de la intrare, asta parcă pentru a le spune tîmpiților și îndrăciților, ori trădătorilor de Neam și Țară că tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sînt autentice. Chiar mitropoliții și patriarhii noștri poartă acel toiag cu cei doi șerpi încolăciți în capătul de sus, uitîndu-se la crucea dintre ei - imagine foarte asemănătoare cu toiagul lui Mitra/Sarmis și Hermes. 
     În imperiul roman steagul geților a fost folosit de către militarii acestui neam timp de peste 270 de ani, iar dovezile arheologice ne ajută a înțelege această istorie fabuloasă, de care românii de azi nici nu vor să audă!
     Timp de peste 9 milenii, simbolul șarpelui ceresc - ca totem al Ziditorului lumilor văzute și nevăzute - dăinuie în spiritualitatea religioasă a geților, iar românii de azi, ca o turmă de tîmpiți, spun behăind la stele că totul vine din falusul/legămîntul scîrbavnic al Talpei Iadului sau Iahwe al ivriților, ce își are toată cinstea și revelația în mozaismul satanist. Numai pentru proști sau fanatici mai sînt de ascultat asemenea baliverne.

   În stînga este prezentat un stegar sarmat dintr-o legiune romană, aşa cum apare pe o stelă din Chester (vestul Angliei), la granița cu Țara Galilor. Aici au construit romanii un castru în timpul împăratului Vespasian (anul 79 e.n.). Spre dreapta este un desen din lucrarea L'Histoire de Merlin de Robert de Boron, scrisă în secolul XIV, unde vedem oștirea legendarului rege Arthur (sec. V-VI) în luptă, purtînd ca steag un șarpe. Următorul spre dreapta este un desen din lucrarea Psalterium Aureum, ca ilustrare la Psalmul 59, care prezintă steagul militar al armatei franceze la anul 883, unde șarpele este colorat în albastru (botul), galben (partea principală a corpului) și roșu (spre coadă). În capătul rîndului sînt două detalii ale șerpilor de pe cele două steaguri. Acest simbol-totem din religia geților a mai fost folosit în vest încă vreo două secole mai tîrziu, fiindcă îl mai descoperim pe tapiseria Bayeux, care înfățișează „Dragonul din Wessex”, purtat de Harold Godwinson în bătălia de la Hastings (1066).

     În stînga este înfăţişată o cîrjă episcopală din Italia (sec. XI), cu un șarpe ce formează din trupul lui un cerc, iar în interior este un țap care ține pe bot crucea cu brațele egale - specifică spațiului carpatin încă din mileniul XXXVIII î.e.n.  Toate aceste totemuri, ajunse simboluri iudeo-creștine, au aparținut universului spiritual al geților carpatini. În dreapta ei este imaginea unei cîrje episcopale (tot din Italia, dar din sec. XII), cu un șarpe ce îşi arcuieşte trupul, cuprinzînd în interior un berbec ce are deasupra o cruce cu brațele egale. În fața berbecului se vede un lup de dimensiuni mai mici, totemurile găsindu-se originar în religia străbunilor noştri geți. În capătul din dreapta este o parte dintr-un sigiliu emeș din sec. XXVIII î.e.n., cu o divinitate ce ține în mîini doi șerpi, precum și o stea cu șase raze deasupra umărului stîng, în jur aflîndu-se lei și un taur.

    În imaginea din stînga este prezentată o cîrjă episcopală din Franța (sec. XIII), unde un șarpe uriaș formează din trupul său o spirală, mușcînd de coadă un leu aflat în interior. Alături este o cîrjă tot din Franța (din aceeași perioadă de timp), unde din gura șarpelui înaripat iese un balaur cu botul răsucit către lupul din interior, formînd un cerc; deasupra lupului este o cruce cu brațele egale. Foarte curioasă prezenţa acestor însemne, ce au fost totemuri ale neamului geților, însă niciodată ale mozaicilor sau ale fariseilor zeloți. Şi cu toate acestea hoția și minciuna lor au ajuns să fie cinstea noastră! În partea dreaptă este o cîrjă bizantină cu doi șerpi moțați (ca pe iconițele geților prezentate mai înainte), care au gurile îndreptate către o sferă cu o cruce deasupra. Aici las pe fiecare să tragă deja anumite concluzii, eu nemaiavînd nimic de adăugat, fiindcă m-a înnădușit atîta minciună și crimă pe care noi trebuie să le îndurăm de mai bine de 1600 de ani!

     Imaginile color din stînga reprezintă toiegele mitropoliților de astăzi ale românilor, unde cei doi șerpi înfășurați privesc crucea dintre ei. În dreapta avem un detaliu de pe tăblița 42, cu un șarpe înfășurat pe un tripod, ce are deasupra un cap de taur - ambele simboluri totemice găsindu-se mult mai tîrziu la iudeo-creştinii care ne-au plagiat, tîlhărindu-ne dăinuirea noastră în timp și cultura identitară, pentru a ne scoate în afara istoriei.  

     Împărțirea anului calendaristic în două mari perioade în funcție de temperatură (1 martie - 31 octombrie și 1 noiembrie - 28 februarie) probabil a fost făcută de către strămoșii noștri avînd în vedere viața animalelor ce au stat la baza celor două totemuri: 8 luni de viețuire a șarpelui, iar din noiembrie pînă în februarie fiind vremea lupului. Dar cele 8 luni reprezintă 2/3 din an, adică acesta era împărțit într-un anotimp cald de 8 luni și altul rece de 4 luni. Iar două pătrate (Fiul Omului și Fiul Luminii) dau steaua cu 8 colțuri! Cele 3 perioade ale anului, dintre care primele două prezintă apariția, dezvoltarea și moartea vegetației, sînt identice cu cele 3 etape de inițiere din religia străbună.   
     Această împărțire a anului calendaristic pare că s-a făcut astfel: un anotimp cald (cu o durată de 8 luni), cînd șarpele iese din ascunziș la 1 martie și începe să-și lepede pielea, iar apoi îşi încheie ciclul biologic la sfîrșitul lunii octombrie (cînd dispare iarăși sub pămînt) şi un al doilea anotimp - rece sau friguros - de 4 luni sau al lupului, cînd acest animal colinda pămîntul în lung și în lat, formînd împreună cu primul ciclu 12 luni calendaristice sau un an. Dar geții considerau timpul ca o curgere nesfîrșită și o reîntoarcere din trecut în prezent în alte forme, însă din aceeași lumină cerească. Simbolic ei reprezentau conceptul prin roata vieții sau a sorții, pe care o ține în gheare șoimul solar. Plecînd la luptă, geții și-au pus pe steag tocmai aceste două totemuri care le marca soarta sau viața, să fie curajoși și fioroși ca lupul, iar dacă le-ar fi fost dat să moară, atunci șarpele de lumină urma să le călăuzească sufletul în cetatea vieții veșnice (cum spun și unele versuri populare menționate în acest material). 
     Și ca o ciudățenie, dau numele plantei medicinale numită mărul lupului (folosită în cca 150 de remedii), precum şi a alteia pe care tradiția noastră populară o cunoaște sub numele de osul șarpelui. Dacă ar fi fost pocite ca sămînța legămîntului sau lumina sfîntului prepuț, cred că toate leprele ar fi rînjit de mulțumire, că ne recunoaștem originile corcit-semite. 

     Dacă vrei să distrugi un popor, trebuie să-i nimiceşti sau să-i falsifici istoria şi adevărata memorie colectivă! (așa cum am îngăduit să ne facă fel de fel de ticăloși, culminînd cu bolșevicii cazari de după 1945, care s-au arătat a fi niște fiare turbate).
     Însă adevărul poate fi încă descoperit dacă vom cerceta cu mare stăruință istoria neamului mioritic, ce a reușit să treacă peste pragurile timpului !

 

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN