O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Dovezile autenticității tăblițelor secțiunea 1

                                    Dovezile autenticităţii tăbliţelor de plumb de la Sinaia           

                           

     Pentru a dovedi continuitatea noastră pe aceste meleaguri (inclusiv decerebraţilor care ne scuipă în obraz că am fi numai nişte venetici de prin secolele Vlll-X) înfăţişez (spre năduful multora) mai întâi picturile rupestre din peştera Coliboaia, realizate prin mileniul XXXlX î.e.n. Acestea ne arată, pentru limpezirea minţilor întunecate, acel cerc avînd o cruce cu brațele egale înscrisă în interior, din mijlocul căruia se înalţă o coloană cu un triunghi isoscel sau echilateral în vîrf, semnul găsindu-se și pe tăblița de plumb 1 şi reprezintă simbolul Tatălui Ceresc. Ori cercul în religia geţilor era ,,roata vieţii”, ,,soarta” sau destinul şi aşa le-au ştiut şi românii pînă ce au venit jegurile fanariote în partea a doua a secolului XVlll să ne ,,înveţe” a ne maimuţări cu religia sfîntului prepuţ şi a legămîntului falic-satanist. Iar coloana din acele picturi reprezintă Pomul Vieţii, Pomul Cunoaşterii, osia lumii sau Coloana de lumină care leagă cerul de pămînt şi toate aceste simboluri-concept se găsesc pe zeci de obiecte arheologice şi pe porţile românilor, pe ţesături şi cusături despre care nimeni nu îndrăzneşte a vorbi fiindcă toţi s-au vîndut Talpei Iadului ca să le meargă bine. Dar vechile concepte ale religiei carpatine le mai găsim amintite şi în munţii Buzăului, în comuna Bozioru unde ne spun legendele că a fost în vechime Ţara Luanei.   
     Expresia în sine nu spune nimic fiindcă noi ne raportăm toată istoria şi cultura identitară la minciunile şi falsurile ce ne-au fost impuse de Cacademia Română ca adevăruri sfinte şi pline de binefacere pentru minte şi suflet. Dar după Calea Adevărului ,,Ţara Luanei” (lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, chin, a aprinde focul; + Ana/Anu: Ziditorul lumii) înseamnă Ţara Sfîntă sau Ţara poporului Ziditorului Ceresc Anu, cam tot aşa cum se ştiau egiptenii care au plecat de aici pe la anii 3400 î.e.n. numindu-se ,,poporul lui Anu”. Dar dovezile arheologice şi teologice venite din religia străbună, spun că lumea văzutelor şi nevăzutelor a fost zidită de Tatăl Ceresc într-un lung zbucium apărînd prima dată Fiul Luminii, apoi Pămîntul sau Maica Pămîntească, iar din unirea Ziditorului cu Zidirea Sa, a fost zămislit Fiul Omului în Ţara Sfîntă Dio Geta. Ca să merg numai pe Calea Adevărului, ţinîndu-i pe nemernici sub bici, le mai pun în nas analiza lingvistică a Fiului Omului de la emeși Dumu-zi (dumu: fiu, copil + zi: om, viu, credință, adevăr, duh), pe care îl găsim amintit într-o formă apropiată pe tăblița 12 a strămoșilor noștri, fiind scris Domoz (Fiul Omului) Tomo (cruce, cele patru puncte cardinale), adică Fiul Crucii Strălucitoare sau Fiul Omului de pe Întreg Pămîntul. La o săptămînă după Paști sau Anul Nou al religiei strămoşeşti era  sărbătoarea închinată Fiului Omului şi cum ticăloşii iudeo-creştini nu reușeau să-i dea la brazdă pe mioriticii carpatini în perioada fanariotă, au botezat-o ca ,,duminica (dumu + niga: înnoire, belșug, valoros) Tomei”. Aceste idei religioase, pot fi dovedite şi prin vestigiile arheologice descoperite la noi sau pe acolo pe unde neamul carpatin, de voie sau de nevoie şi-a dus existenţa multe mii de ani.   
     Iulian Apostatul (361-363) scrie despre Constantin cel Mare că aducea cinstire lui IU şi de aceea Zeus l-a pedepsit aspru. Ciudatul cuvînt a cărui origine nu se găseşte pe nicăieri, a fost înţeles de istoricii Occidentului ca o prescurtare a lui Iisus, dar noi îl găsim în forma IO de mai multe ori pe tăbliţele de plumb cu sensul de Mîntuitorul ori Salvatorul, sau trimisul ceresc al lui Sîntu, deci nimic de împărţit cu tartorul ivriţilor Iahweh! Dar pe T 65, numele Mîntuitorului apare scris IU, taman ca  împăratul Iulian, dovedind că religia geţilor avea încă viaţă publică în imperiul roman! Iar timpul ne-a scos în faţă o mică statuetă de cult descoperită la Cucuteni, făcută prin mileniile Vl-lV î.e.n. reprezentînd o femeie – Maica Pămîntească – ce are desenat pe burtă un romb sau pătrat cu un punct în mijloc și două linii în partea de jos pentru picioare care se găseşte scris şi pe tăbliţele de plumb avînd valoarea fonetică de ,,IO”. El este în fapt un simbol-concept pentru Fiul Omului născut din Maica Pămînt aşa cum știm unii dintre noi de ceva vreme datorită scrierilor esene descoperite la Qumran, pe care puhoiul otrăvitor de vedenii sataniste nu a reuşit să le nimicească. În fapt acest pătrat sau un romb cu două linii în partea de jos care arată picioarele, ne spune că din Sfînta Familie (Tatăl Ceresc şi Maica Pămîntească) s-a născut această fiinţă divină din care se trage întreg neamul omenesc. Dar expresia ,,Fiul Omului” înseamnă în primul rînd, odrasla celei mai alese spiritualități primită de la Anu sau Omu ca înţelepciune divină, pentru a fi răspîndită întregului neam omenesc, adică el era un fel de mesager ceresc pentru muritorii pămînteni ca să lase mai deoparte cele stricăcioase şi să bage la cap că numai cele ce duc la învrednicirea sufletului şi minţii, pot să-l aducă în starea spirituală de OM, ce îl poate călăuzi în Dabo Gio, raiul sau ,,ţinutul lui Zamolxe” cum am găsit pe tăbliţa 7. El a fost dus şi în Ki-en-gi de că-tre migratorii carpatini unde găsim rombul sau pătratul avînd în interior crucea cu braţele egale. Atît rombul cît şi pătratul sînt formate din două triunghiuri (simbolurile Tatălui Ceresc cu baza în jos şi vîrful în sus, dar şi al Maicii Pămînteşti în poziţie inversă) care prin unirea lor dau cele două figuri geometrice. Dar la Vinča, Fiul Omului apare prin unirea celor două triunghiuri într-un vîrf cum ne arată fotografia din dreapta jos, prin aceasta dovedindu-se că religia populaţiilor respective era unitară, folosind aceleaşi concepte pe care le simbolizau fiecare după propria înţelegere, dar avînd aceeași semnificaţie religioasă chiar dacă le despărţiea o distanţă de peste 1000 km.

În stînga este statueta de la Cucuteni și lîngă ea una descoperită la Sălcuța (prima parte a mileniului Vl î.e.n.) județul Dolj, iar spre dreapta am pus semnele celor două statuete și un decupaj din poza din dreapta care este o parte dintr-un vas de lut găsit la Vinča, mileniul Vl î.en. ce are desenat Fiul Omului. Simbolul s-a păstrat pînă astăzi în cusăturile și țesăturile românilor și numai ale românilor! Semnele de pe statuete sînt IO și litera S din alfabetul folosit de geți pe tăblițele de plumb.     
     Pentru a înţelege această lume fabuloasă a trecutului spaţiului carpatic, voi aminti aici numai două legende despre tărîmurile Ţării Luanei din munţii Vrancei, unde prima spune că în vremurile uitate de răboj, aici era stăpîn un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, ce domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul, fiind vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o apăra. Numele lui era Luana, iar în împărăţie curgeau multe izvoare tămăduitoare folosite pentru a vindeca pe cei răniți în apărarea ținutului, la fel și pentru învierea celor morți căzuți la datorie pentru apărarea Țării Sfinte. O altă legendă vorbeşte despre o fecioară – Luana – venită din ceruri, care s-a îndrăgostit de aceste locuri minunate şi a hotărît să-i ajute pe localnicii cu puterea ei cerească ca să le fie viaţa mai bună. Iar aceste informaţii venite din negura timpului, dar numai prin viu grai, le găsim şi pe tăbliţele de plumb 54 turnată în anul 30 şi 67 turnată în anii 89-90 sub expresia ON SENT RODIE, care înseamnă Neamul Ales de Ziditorul Ceresc sau Neamul Zămislit de Tatăl Ceresc, deci erau strămoşii noştri Neam Scoborîtor din Zei aşa cum spun şi legendele din ţinutul Vrancea, iar ,,Țara Luanei” înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă, cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Die Gitii cu același sens religios. Dar și din scrierile anticilor greci sau romani găsim informația că tărîmurile din jurul Carpaților erau numite Țara Zeilor sau Țara Sfîntă unde a fost zidit Neamului Omenesc.
    Numele Die Gitii ca Țară Sfîntă îl găsim scris în afara spaţiului carpatic, în vechea cetate Lachiș a palestinenilor care era la poalele muntelui Hermon, astăzi împărțit între Liban și Siria, unde s-a descoperit o prismă de piatră din timpul faraonului Amenhotep ll (1435-1420 î.e.n.). În textul de pe această piatră găsim expresia ,,Du Gitii sau Gaat” ca epitet pentru divinitatea Pitah a egiptenilor. Despre palestineni am arătat că s-au stabilit în acele locuri încă din prima parte a secolului XVlll î.e.n. venind din spaţiul carpatic împreună cu alte urdii cu dor de ducă. Cuvîntul ,,du” de pe prismă este dio sau diu de pe tăblițele noastre de plumb, iar Gitii este chiar Gitii, Getia sau Geta, arătînd baștina mioritică a acestui neam care a fost tîlhărit la lumina zile de propria istorie, de către ivriţii vedenişti. Dar cetatea Gaat din făcă-Tora lor, este scrisă Geta în spaniolă şi Geth în Biblia de la Reims. Locuitorii cetăţii apar scrişi la iudei ca chitaim şi getaim, dar cei care au tradus în greacă aceşti termeni ştiau că terminaţia ,,im” este pluralul în aramaică şi deci au minţit creştineşte ca să ascundă adevăratul nume al respectivului popor. Pe tăbliţa de plumb 70 apare scris Die Gitii cu sensul de Ţara Sfîntă, iar pe T 50 scrie Dio Geta să fie lumină şi pentru cele mai întunecate şi înverşunate minţi. 
     Vechii egipteni au avut pe pir-o Get (3008-2975 î.e.n.?) ce le-a fost căpetenie în perioada primei dinastii egiptene, iar divinitatea User (Osiris) în acele vremuri se numea ,,Domnul Getu” ca să ne fie mai limpede tărtăcuţa după atîta nebunie latrinistă. El avea un stîlp, numit stîlpul Geţi, cu ceremonii ce se ţineau înaintea Anului Nou prin înălţarea acestuia, în oraşul Busiris numit şi Getu
     Dar şi fudulii elenişti elitişti ai lumii antice şi ai întregii Europe de azi, ne-au împuţinat de comorile noastre spirituale, fiindcă ei au spus şi scris plini de mîndrie că Arhigeta sau Archegeta era divinitatea care călăuzea pe coloniştii lor atunci cînd porneau să-şi întemeieze pe aiurea o nouă patrie, personajul mitologic fiind alt nume pentru Apollo care îşi avea obîrşia la nord de Istru chiar după pana lor. Însă tăblițele ne spun că divinitatea se numea Zabelo la nord de Istru și așa trebuie să rămînă adevărul!
     Neamul edonilor din sudul Traciei, pe la începutul secolului V î.e.n. îşi puneau pe monezile bătute o divinitate protectoare numită Getas la fel cum îi numea și romanii pe strămoșii mei falnicii geți, nu Scaraoţchi, Talpa Iadului, Satana sau Iahweh care să le fie de alean. Tribul sazonilor care a ajuns în Irlanda la începutul secolului Vl al erei noastre, avea ca divinitate principală pe îngerul lor păzitor numit Geta, fiind considerat fiul Tatălui Ceresc. Iar pe tăbliţele găsite la Sinaia avem scris de mai multe ori ,,dabo geto” (cetatea geților) pentru capitala Sarmisetuzo şi ,,geto boio” cu sensul de chipeşii sau falncii geţi pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Prin folosirea cuvintelor get, getu şi geţi, de către vechii egipteni, dar cu 3000 de ani înaintea turnării tăbliţelor de plumb, acestea confirmă încă odată autențicitatea lor şi faptul că egiptenii au plecat din Carpaţi pe la anii 3400 î.e.n., informaţiile avînd o valoare uluitoare pentru istoria Europei şi a lumii, fiindcă de cea românească nu poate fi vorba, ea plutind liniştită şi tihnită în haznaua latrinităţii.  
     În Iliada, cîntul X, 422-426 şi 441, Homer îi numeşte ,,dioi” adică divini pe pelasgii care făceau război pe lîngă zidurile Troiei, ei fiind o populaţia răspîndită atît în nordul Istrului cît şi în sud pînă în Pelopones şi chiar mai departe. Dar pe tăbliţe, adjectivul dio, deo, die, sau diu este pentru cei şapte veghetori cereşti care alături de Anu au zidt lumea la începuturile ei atît cu cele văzute cît şi nevăzute.
     Numele de Geta s-a păstrat peste timp chiar în imperiul roman cînd a fost condus de neamul get, fiindcă împăratului Septimius Severus (193-211) şi-a numit un băiat cu numele de Geta, care l-a avut ca frate pe Caracala, iar la noi încă se mai folosește și astăzi prenumele Geta în onomastica femeilor.    
     Dar neamul ariminilor este amintit chiar în mitologia Egiptului, unde  User (grecizat Osiris) purta și epitetul de Arim sau Arimin, fiindcă venise acolo împreună cu fratele său Seth identificat de multe ori cu Typhon din ţara Arima ca să se știe în veacul veacurilor din ce direcție curgea Nilul în antichitate. Însă ţara Arima era la nord de Istru unde Typhon sălășluia împreună cu soaţa lui Echidna şi amîndoi îşi duceau traiul într-o peşteră cît un palat. Numele neamul arimin vine din Moş Arimin Os (puternic) cum ne învaţă T 21 turnată pe la anii 300 î.e.n., iar latinii cînd au preluat religia geţilor l-au numit pe Sarmis – Mîntuitorul Neamului Scoborîtor din Zei – ca cel cu bonetă (Mithra) şi Ariminus, Arimunus sau Arimanus cum le-a venit la gură fiecăruia, ca să arate baştina preaiubitei divinităţi.
     Dacă tăbliţele ar fi false, atunci oricît s-ar fi scremut chiar şi un geniu, nu putea să pună la punct o asemenea ,,conspiraţie drăcească” împotriva sacramentelor istorice şi identitare ale românilor stabilite de Cacademia Română, iar coţcăria să-i iasă toată că te uimeşte cît a fost de priceput mişelul. Dar orice om cu mintea sănătoasă îşi dă seama că ceea ce am arătat mai înainte care vine din vechimile uitate de răboj este adevărul istoric, iar ce spune istoriografia românească este numai o mocirlă a falsurilor şi minciunilor de tot felul, deci tăbliţele sînt autentice, chiar dacă unele sînt copii!

     Diodor din Sicilia care a scris la cererea Senatului Romei, lucrarea Biblioteca Istorică, în Cartea ll,XLlll, aminteşte de sciţii care îşi întindeau stăpînirea de la munţi Caucaz, în nord ,,ajungînd pînă la Ocean (adică Marea Neagră fiindcă sciţii nu au fost niciodată în Europa de vest așa cum pretind azi falsificatorii de istorii revelate) şi lacul Maiotis (Marea de Azov), au mai ocupat şi restul teritoriului pînă la fluviul Tanais.” În Cartea ll,XLVll, ne lasă mărturie despre neamul hiperboreenilor de la nordul Istrului, adică străbunii geților şi scrie: ,,se află în Oceanos (Marea Neagră), o insulă care nu este mai mică decît Sicilia”, aceasta fiind locuită de hiperboreeni. Mai departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani...” Dar alte izvoare antice spun că baştina zeului Apollo era spaţiul locuit de geţi, deci avem două nume pentru acelaș popor! Apoi citîndu-l în Cartea ll,XLVll, pe Hecateu din Abdera, oraş din Tracia, care a trăit în Alexandria în timpul Ptolomeilor la trecerea dintre secolele lll-ll î.e.n., scrie: ,,Dintre cei care în scrierea lor au vorbit despre vechile legende, Hecateu şi alţi cîţiva istorisesc cum că în regiunea de dincolo de ţara celţilor se află, în Ocean, o insulă care nu este mai mică decît Sicilia”. Ca să-i înţelegem pe celţii de lîngă Ocean, trebuie mai întîi să lămurim sensul acestui cuvînt, ce i-a băgat rău prin ceţurile nordului sau vestului pe unii pricepuți în vedenii.  
    În urmă cu aproximativ 7500 de ani Marea Neagră era un lac uriaş cu un nivel mai scăzut cu cca. 180 m. Datorită unui cataclism natural ce a fost dovedit de cercetările oceanografice după anii 1990,  istmul care lega Europa de Asia Mică în zona Bosfor – Dardane, s-a prăbuşit, iar apele din Marea Mediterană s-au revărsat în Marea Neagră pînă au ajuns la acelaşi nivel. Limba română veche păstrează cuvîntul oci care înseamnă baltă mică de apă, dar şi vîrtej de apă, iar pentru o baltă foarte  mare se foloseşte cuvîntul ocean sau ochean. Cum în acele vremuri de demult Marea Neagră nu avea scurgere în Mediterană pînă la mijlocul mileniului Vl î.e.n. populaţiile de pe malurile acestui uriaş lac, l-au reţinut ca ochean sau ocean, termen folosit şi de Diodor în Biblioteca istorică atunci cînd scrie despre Marea Neagră în citatele amintite mai înainte pentru această treabă. Tot el scrie că şi vechii egipteni folosea acest cuvînt: ,,Egiptenii susţin că apei, strămoşii lor din străvechime îi ziceau Oceane, ceea ce în traducere înseamnă «mama doică», şi a primit înţelesul, la unii dintre eleni, de Oceanos.” Cuvîntul în sine aminteşte o realitate geologică, adusă nouă peste timp ca să ştim cine sîntem, adică noi românii de astăzi venim din neamul care a văzut cu ochii lui potopul de la Marea Neagră, fiindcă numai printr-o continuitatea de vieţuire pe aceleaşi meleaguri putea fi păstrată în limba română această vorbă bogată în înțelesuri cît o istorie de peste 7500 de ani!  
     Neamul celţilor menţionat de Diodor, care şi-a scris lucrărica pe la anii 40 î.e.n. este confirmat istoric de tăbliţa de plumb 46 descoperită la Sinaia care ne povestește cum mato Orilieo pe la anii 27 î.e.n. a avut ceva de împărţit cu galul Monsiro Dimpo şi pornind cu oştire i-a cucerit cetatea făcută din trunchiuri de copac. Deci galii veniţi în ţinuturile de la nordul şi sudul Istrului în secolul Vl î.e.n. nu au plecat toţi în Asia Mică la anii 278 î.e.n., o parte rămînînd locului, undeva prin sudul Moldovei între Siret şi Nistru pentru că vajnicul get spune că a dat bărci oştenilor săi pentru a trece înapoi fiindcă apele s-au umflat rău datorită dezgheţului. Dacă Diodor și alții ca el i-au numit,,celți”, nu trebuie să ne dăm istoria după zisa lor chiar dacă unii ar fi în stare de orice numai să rămînă minciuna ca adevăr sacru, fiindcă tăbliţa spune explicit că geţii s-au încăierat cu galii, pe care alţii i-au numit celţi, dar ei erau în fapt un singur popor format din numeroase triburi, deci tăblițele de plumb sînt autentice!     

     Diodor în scrierea Biblioteca istorică, Cartea lll, LX ne-a lăsat o legendă despre titanul Atlas care spune că regele a dat numele său celui mai înalt munte, iar toţi locuitorii se numeau atlanţi, ţara lor fiind leagănul zeilor. El a avut şapte fiice, numite Atlantide, dar fiind fiinţe cereşti au fost urcate la locul lor, muritorii numindu-le Pleiade. Printe acestea era şi Maia care a zămislit neamul get ca Neam Scoborîtor din Zei în Ţara Sfîntă Dio Geta, divinitatea fiind pusă pe mai multe monezi de argint desco-perite în secolul XlX în Ardeal. Dar pe unele apare şi Sarmis sau Armis ca basileu, adică conducător al muritorilor din jurul Carpaţilor, personajul religios găsindu-se şi pe pe tăbliţele 44 (turnată în anul 44 î.e.n.) şi 40 (turnată pe la 82-44 î.e.n.), unde Mîntuitorul neamului get este scris şi II, IOI, IU sau III.

     Mai sus sînt două dintre aceste monede unde Fiul Omului sau Sarmis din religia geţilor este atît singur cît şi în ipostaza dublă ca mare căpetenie pămînteană și duh ceresc, dar mai poate simboliza trecutul şi viitorul în teologia străbună. Monezile au fost bătute în secolul Vl î.e.n. sau următorul.

Şi chipul dublu al lui Sarmis cum îl găsim pe T 5, turnată pe la anii 535 î.e.n., T 6, turnată pe la anii    520-500 î.e.n. şi T 52, turnată în anul 27 î.e.n. Vedem că formele figurii diferă faţă de cele de pe monede, iar asta dovedeşte că tăbliţele sînt autentice fiindcă un falsificator, cum pretind istoricii noştri că ar fi fost genial, nu făcea o asemenea prostie să pună pe tăbliţe personajul de pe monede dar cu alt chip. Şi mai vin aici în sprijinul acestui adevăr cu onomastica feminină românească ce păstrează vie amintirea Mîntuitorului strămoşesc prin prenumele feminine Sarmisa şi Sarmizia şi Maia!  
     Pe internet am găsit fotografia unei statuete ce reprezintă un stegar get împreună cu steagul specific pe care îl ţine în mîna dreaptă. Dar sare în ochi la această mică statuetă căciula care are o formă ce nu se găseşte niciodată pe Columna lui Traian, iar aceasta arată că pe monumentul arhitectonic, cei ce l-au cioplit au vrut să falsifice istoria care să le fie numai lor pe plac, iară nouă de hac, fiindcă pe tăbliţe găsim şi alt fel de cușme. Căciula de pe capul stegarului statuetei, o vedem purtată și de călărețul stegar de pe T 59, dar ea era specifică nobilimii cum ne arată T 62. Tăblița 71 ne dezvăluie secretul felurilor diferite de căciuli purtate de strămoşii noştri în anumite ocazii. Aici ne spune tăbliţa că mato Diogio l-a pedepsit pe uzurpatorul Pantelo Goe care s-a vrut și el mato, cînd acesta ducea tratative cu romanii în Panonia în anul 90, conducătorul oropsindu-l astfel pe mișel: ,,Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi, să-și pună pe cap mițe de oaie cît eu voi sta în fruntea adunării”. Din aceste informaţii trebuie să reţinem că asemenea căciulă o purtau numai nobilii geți, iar ce este pe Columna lui Traian, trebuie considerat ca alt fals care să ,,dovedească” peste timp că geții nu au avut o pătură conducătoare, toți fiind numai niște sălbătăciuni după năravul unor lepre din vechime și de azi!

     În stînga este poza cu statueta stegarului get cu ciudata căciulă care rău i-a înciudat pe istoricii români fiindcă le-a demascat făcătura, lîngă ea este un detaliu din T 62 turnată pe la anii 50 ai erei noastre, iar în capăt este chipul unui conducător get de pe T 51, turnată în anul 30 î.e.n. 
    Căciula purtată de geţii de pe Columna lui Traian, este în fapt acoperămîntul capului pentru vară cînd strămoşii noştri au purtat războaiele cu măcelarii lumii, dar iarna oamenii de rînd purtau căciula din blană de miel, iar nobilii acel model care apare numai pe tăbliţele de plumb. Însă pe T 18, turnată pe la 320 î.e.n. mato purta un fel de pălărie foarte frumoasă ca divinităţile emeş, dar acestea aveau şi marginile ridicate ca un fel de coarte, simbolul Ziditorului Anu. Căciula turtită sau cea ţuguiată erau simbolul binecuvîntării lui Anu asupra Neamului Scoborîtor din Zei, la fel cum la mozaici şi catolici, sfîntul prepuţ pus pe scăfîrlie este şi astăzi simbolul legăturii cu Talpa Iadului, sau Cel cu trei coarne şi legămînt cum ne-au dezvăluit descoperirile arheologice de la Kuntillet Ajrud.  
     Cum ,,genialul plăsmuitor” mioritic a contrazis în tot ce vedem pe Columnă în privinţa căciulii şi ceata de înverșunați care scuipă numai foc și pucioasă, răcnind către cele patru zări că tăblițele de plumb ar fi false, munca lui dovedeşte încă odată că acestea sînt autentice, iar pe monumentul arheologic avem un fals istoric cum sînt atîtea care ne-au marcat numai în rău istoria noastră.

O altă dovadă a dăinuirii neamului get în spațiul carpatic și prin cele vecinătăți pînă în Panonia, Bug și munții Rodopi, ne vine de la ,,părintele istoriei” Herodot (485-425 î.e.n.) pe care multă lume cunoscătoare îl consideră ca un mare manipulator al istoriei popoarelor antice. Zice el în lucrarea Istorii l,201-215 ceva adevăr amestecat dibaci cu multă minciună, povestindu-ne despre regina Tomiris a masageților sau sciților că l-ar fi lăsat fără cap pe regele perșilor Cirus cel Mare (559-530 î.e.n.) după ce acesta a cerut-o în căsătorie. Auzind regele regilor al perșilor că regina ajunsese văduvă, și-a zis în barbă că ar fi bine să-și lărgească împărăția cu încă o țară pe care aceasta ar fi adus-o ca zestre pentru întregirea măririi unui vis de nebun. Dar ea îndrăcita le-a spus solilor că are destui bărbați prin juru-i dacă ar avea nevoie de ceva dulăi focoși și vînjoși, așa că trebuie să-și pună pofta în cui dacă nu vrea să aibă vreun cucui, jinduind cu sila ce nu i-a aparținut niciodată. Zice Herodot că fiind atins rău la fudulia lui regească, împreună cu tot norodul de bătăuși s-a revărsat ca un fluviu din matcă peste rîul Araxes (izvorăște din vestul munților Caucaz și curge spre răsărit, vărsîndu-se în Marea Caspică) și peste Caucaz căutînd să o prindă pentru judecată pe scorțoasa femeie. Mergînd ei cîteva sute de kilometri, cu mare greu i-au ajuns din urmă pe ,,sălbaticii” masageți care nu doreau să le hăcuie trupurile perșilor. Pentru a-i ademeni pe fugari, perșii le întind o cursă, lăsînd o parte din tabără fără pază dar plină cu vin și astfel masageții venind la jaf s-au îmbătat cui, iar perșii atacîndu-i le-au luat piuitul ca la puii de găină și numai o mică parte s-a predat printre care și Spargapites, fiul reginei. Cerînd să-i fie lăsate mîinile libere, cînd vede că i-a fost îndeplinită dorința, el se sinucide, nenorocire de care află și mama lui care-i cere căpeteniei perșilor să părăsească țara cît mai repede, altfel va plăti cu sîngele său toate necazurile aduse peste capul masageților. În bătălia ce a urmat masageții i-au nimicit pe perși, murind în acele locuri chiar zvăpăiatul rege al regilor care își căuta mireasa năzuroasă și nu-i putea vedea mutra poznașă. Este decapitat, iar trupul este crucificat să fie pildă pentru ceilalți pofticioși de mirese masagete sau numai scaune cu trei picioare ca să aibă pe ce să fie pusă scăfîrlia neghioabă.   
     ,,Istorioara” scrisă de Herodot s-ar fi petrecut pe la anii 530 î.e.n. undeva la cîteva sute de km. est de Marea Caspică în Sciția pe care o știa el scoasă din negura timpului și mare groază a cuprins lumea după ce s-a aflat de isprava fioroasei regine a sciților sau geților masageți. Pe tăblița 2 care este un fel de pomelnic ce ținea socoteala conducătorilor vrednici de adus aminte în memoria colectivă a neamului get, găsim printre atîțea bărbați gețibegeți și pe mato Zoe care nu prea poate fi înțeleasă în istoria noastră plină numai de falsuri! Și tot aici mai apare ca mato Sporgoresos ce a condus 9 ani pe falnicii geți, el fiind chiar Spargapites din povestea priceputului Herodot născocitor de fel de fel de istorii și istorioare, care de care mai deocheate, dar toate binevenite elenilor și faimosului lor elenism cu care pretind că au umplut Europa de cultură și civilizație precum rîia pe oaie! 
     Să depăn în continuare ața istoriei acestor plaiuri carpatine și să amintesc că în anul 513 î.e.n. Darius, regele perșilor a venit la Istru să răzbune moartea năprasnică a fostului rege și comandant de oaște Cirus cel Mare, unde și el făcea parte din conducerea acesteia cînd au fost învinși de Tomiris, iar o parte au reușit să scape cu fuga! Tot tăblița 2 ne spune în cîteva vorbe că mato boero Biseto care era în fruntea dabo geto Samisetizuo, împreună cu basileul Sarmiso au luat prin surprindere pe tracii care atacau capitala geților și pre mulți i-au trimis la cele veșnice. Pentru a înțelege această realitate istorică povestită de tăbliță unde tracii apar sub zidurile Sarmisetuzo, trebuie să amintesc faptul că Tracia a fost transformată în satrapie persană de către Darius l în anul 514 î.e.n. și deci, oștirea era supusă noului stăpîn care a adus-o pentru atacul împotriva capitalei geților în anul următor, fiindcă neamul tracilor trăia într-un mediu asemănător celui al strămoșilor noștri, cunoscîndu-le și felul de a lupta. Informația o găsim și la Herodot unde în Istorii la lV.93 și 96 ne lămurește nedumerirea astfel: ,,Înainte de a ajunge la Istru (Dareios) i-a învins mai întîi pe geții athanatizontes, care se țin nemuritori. Căci  tracii care stăpînesc Salmydessos și cei care locuiesc mai sus de orașele Apollonia si Messambria –numiti skirmiazi și nipsaieni s-au predat fără nici o luptă lui Dareios. Geții însă, mînați de nechibzuință, de îndată au și fost înrobiți, fiind ei cei mai viteji și mai drepți dintre traci... 96 Oricum, acestia, cu practicile anume pe care le-am descris, fiind supuși de către perși, au urmat restul armatei.” Dar nici Darius nu a reuști să supună cu sabia Dio Getia, fiind obligat să se retragă pentru a nu avea soarta lui Cirus. Perșii nu au uitat umilința celor două înfrîngeri în fața geților și în anul 480 î.e.n. regele  Xersex (486-465 î.e.n.) a venit să le ceară iarăşi socoteală ariminilor carpatini pentru faptul că nu vreau să fie supuși perșilor și poate ceva nepotriveli şi ciudăţenii omeneşti descoperite de curioşii sau cuvioșii lui Ahura Mazda. Și de această dată năvala le-a ieşit rău pe ochi perşilor cum ne spune Iordanes în lucrarea Getica la X,64 ,,După moartea lui Darius, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de 700000 de ostaşi şi 300000 de auxiliari, precum şi cu 1200 de corăbii rostrate şi 300 de vase de transport, pornind la război împotriva geţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă că a şi fost învins de curajul şi dîrzenia potrivnicilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale, fără să dea vreo luptă”.  
      Să analizăm susținerea lui Herodot că Cirus ar fi murit undeva la est de Marea Caspică, decapitat de fioroasa regină Tomiris a masageților și celelalte fapte amintite mai înainte, care însă s-au petrecut la Istru. Darius a fost unul dintre cei care conduceau un corp de armată sub comanda lui Cirus și deci nu putea el să vină să răzbune moartea fostului rege al perșilor într-un teritoriu la peste 1500 km spre vest de unde pretinde Herodot că s-ar fi petrecut faptele. La fel și Xerxes face ,,aceeași greșeală” numai ca minciuna lui Herodot să rămînă adevăr istoric pentru țăcăliile istoricilor români! Pute rău făcătura afurisiților! Logica militară ne dovedește că Herodot a mințit cu mare ură asupra geților cum o va face de mai multe ori în scriitura lui, care pentru istoricii români este cartea de căpătîi a istoriei spațiului pontic-istrean, chiar dacă multe din informațiile conținute sînt dovedite ca scorneli! Aceste falsuri au continuat în cultura Europei fiindcă nu se putea ca în antichitate să fi existat un popor mai vrednic decît cel grec, cum mint ei că i-au bătut măr pe faimoșii perși la Termopile și Salamina! Strămoșii noștri geți chiar i-au trecut prin sabie pe mulți dintre perșii ce au dat năvală sub comanda lui Cirus cel Mare în anul 530 î.e.n. pe care l-au decapitat în Dobrogea, înălțînd în cinstea geților ansi monumentul de la Adamclisi. I-au mai învins pe regii regilor Darius în anul 513 î.e.n. și Xerxes în anul 480 î.e.n. dar cum istoria antică este numai a lor, geților le-a rămas doar minciuna și falsul. Dacă ei au învins într-un interval de timp de 50 de ani, cea mai mare putere militară a lumii din vremurile acelea, înseamnă că la nord de Istru era un stat bine orgnizat, cu o putere economică și militară care i-a permis să-i învingă pe perși. Asta explică ura grecilor din antichitate și a culturnicilor europeni din epoca modernă, ei au urmărit să arate că neamul get nu exista la nord ori sud de Istru mai devreme de secolul lV î.e.n. și atunci nu trecuseră deplin de ,,sălbăticia” animalelor, altfel ar fi fost obligați să împartă istoria veche și cu strămoșii noștri.   
     Dar chiar priceputul carian Herodot se dă de gol în minciuna deșănțată atunci cînd scrie în Istorii la lV, 48 despre aceeași țară Sciția din vremea lui: ,,Istrul care este cel mai mare dintre fluviile pe care le cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintîi fluviu din Sciția, venind dinspre Apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai multor altor rîuri. Printre acelea care îl fac să fie mare sînt cele cinci mari cursuri de ape care curg prin Sciția, unul numit de sciți Porata (Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi Tyarantos (Siretul?), Araros(?), Naparis și Ordessos. Cel dintîi amintit dintre aceste rîuri e mare și curgînd el spre răsărit își unește apele cu ale Istrului. Al doilea care i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este mai mic.... Rîul Maris (Mureş - Marisos la Strabon) izvorăște din țara agatîrșilor și se varsă și el în Istru (corect în Tisa care se varsă în Istru).” Ori această Sciție descrisă de Herodot este Dio Getia de pe tăblițele noastre de plumb și nu are nici o legătură cu ținuturile de la estul Mării Caspice. În vechime, Sciția lui Herodot descrisă mai înainte cuprindea atît pămînturile de la nordul Istrului cît și cele din sud pînă la granița cu Tracia, precizînd la lV, 99: ,,În fața pămîntului scit, spre mare, se întinde Tracia. Sciția începe acolo de unde acest ținut formează un golf.” Este vorba de golful Burgas de astăzi care avea în partea sudică colonia greacă Apollonia. Și mai departe scrie părintele mincinoșilor: ,,Istrul se varsă în mare, îndreptându-se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Sciţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis”. Această cetate, după unele izvoare antice, ar fi fost situată lîngă lacul Maeotis (Marea de Azov) sau Crimeea! Pentru a înțelege cît de cît această istorie de alba-neagra scrisă de Herodot referitor la spațiul din stînga și din dreapta Istrului, mai dau un citat din cartea V,3 ,, „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sînt aceștia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sînt cam aceleași la toți, afară de geți, trausi și de acei care locuiesc la nord de crestoni”. Aici jupînul Herodot atît de drag istoricilor români scrie explicit că numele pe care îl dă unor grupuri de ,,traci” se referă la ținutul în care locuiesc și nu la denumirea lor etnică, amintind și pe geții care locuiesc în Getia și nu pustietatea pe care o invocă la V,9 cum voi arăta mai încolo.   
     Și tot ținînd-o jupînul Herodot cu alba-neagra ne zăpăcește rău în căutarea țării Sciția deși chiar el spune uneori adevărul, dar pentru că a fost plătit să mintă, a făcut-o de cîte ori a crezut că este nevoie. Despre invazia lui Darius în Dio Getia scrie la lV, 93 că ,,Înainte de a sosi la Istru, primul pe care îl supuse Darius, au fost geţii... cu toate că sînt cei mai cinstiţi şi mai drepţi dintre traci”. Despre cei din nordul fluviului nu scrie un cuvînt cu toate că la lV, 94 amintește cum ,,tracii” își trimit solie la Zamolxe și cum trag ei cu săgeți în sus atunci cînd tună și fulgeră, ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decît a lor”. Peste două paragrafe spune despre Zamolxe că nu știe dacă a fost om sau zeu ,,de prin părțile Geției”. Spunînd despre ,,traci” că sînt un singur neam dar cu nume diferite după ținuturile în care trăiesc, precizează că au aceleași obiceiuri şi aceleaşi instituţii în afară de geţi şi de trausi şi de cei ce locuiesc dincolo de Crestonia. La V, 9 ne spune că: ,,Mai la nord de această regiune – Crestonia – nimeni nu poate să spună sigur cine locuieşte. Pare însă că dincolo de Istru este un deşert nemărginit. Am putut totuşi să aflu că peste Istru locuiesc nişte oameni care se numesc sigynni, avînd veşminte ca mezii... 10 Tracii mai povestesc, că teritoriile de dincolo de Istru ar fi ocupate de albine şi că din această cauză oamenii n-ar putea merge mai departe. Lucrul mi se pare puţin probabil, deoarece aceste insecte nu pot suporta frigul, din pricina frigului cred eu că nu sînt locuite aceste regiuni”. Am dat aceste pasaje din Istoriile lui Herodot ca să dovedesc cît de mult a mințit acest ticălos pentru că a fost plătit să scrie la comandă numai de bine despre cei ce i-au umplut pungile și de rău despre ceilalți, dar în special despre străbunii noștri, falnicii geți. El amintește țara Getia dar nu știe pe unde este deși vorbește de o parte din acest neam care locuia la sudul Istrului. Bagă în ceață cam tot ținutul din nordul Traciei scriind că dincolo de Istru este un pustiu nemărginit sau că ar fi locuit de harnicele albine și trîntorii lor care stau cu șpăngile lucind în soare să spargă puturoșenia oricărui îndrăzneț sau curios ce și-ar vîrî nasul dincolo de fluviu. Cam așa arată faimoasele Istorii ale lui Herodot ce sînt temelia oricărei istorii a spațiului carpatic scrisă desigur de un istoric român sau vreo lepră ce vrea să ne lumineze că nu eram aici mai devreme de secolul lV î.e.n.! Prin falsul lui Herodot susținut de istoricii români, germani și ,,jidanii neanderthalieni”, s-au șters strămoșilor noștri peste 500 de ani de dăinuire în jurul Carpaților fiindcă ei susțin că istoria geților (dacilor) începe cu Burebista la anul 80 î.e.n. și se încheie cu moartea lui Decebal; înainte a fost pustiu, iar după anul 106 începe colonizarea romană! Moartea să vă aibă pe toți în pază stîrpituri sataniste!
     Diodor din Sicilia în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea l,LV şi ll,XLlll, ne lasă unele informații despre Sciția așa cum le știa el și ai lui la sfîrșitul secolului l î.e.n. Ne spune că neamul din nordul Istrului care se întinde spre est pînă la Tanais a întemeiat o mare împărăție ajungînd pînă la Caucaz. După ce preia legenda femeii-şarpe din istoriile lui Herodot, scrie că aceasta a născut doi flăcăi voinici care au ajuns regi vestiţi – Palos şi Napes – ai sciţilor, iar urmaşii acestora ,,au supus nenumărate ţinuturi dincolo de Tanais (Don) pînă în Tracia. După ce şi-au îndreptat armatele în cealaltă parte şi-au întins domnia pînă în Egipt la Nil’’. Și el folosește pentru Dio Getia numele de Sciția sau poate ,,aranjamentul” s-a făcut mai tîrziu de către copiștii iudeo-creștini care au urmărit să-i scoată pe geți definitiv din istoria Europei. În aceeași lucrare, în Cartea lll, LV scrie despre un rege macedonean ce a fost alungat din baştină de un potrivnic, și a pornit o expediţie în ţara amazoanelor fiind însoţit şi de ,,scitul Sipilos – izgonit şi el din Sciţia, ţară învecinată cu Tracia – s-a alătura expediţiei lui Mopsos”. Și după Diodor care a trăit către sfîrşitul secolului l î.e.n. ca şi după Tucidite în secolul V î.e.n. ţara Sciţia era chiar vecină cu Tracia, la fel găsim și la Pomponius Mela care a trăit în secolul l al erei noastre, unde în lucrarea Chronographia, la ll,1 descrie Sciţia Europeană care se întinde de la Don pînă la izvoarele Istrului, în nord merge pînă unde pămîntul nu mai este locuit iar la sud pînă la acest fluviu, de unde începe Tracia.
     Dar Strabon (63 î.e.n. - 26 e.n.) în Geografia, la l, 2, 27 face lumină unde este Sciția cînd amintește de neamurile vechi ale Europei Centrale: ,,...Pomenesc părerea elenilor din vechime, căci ei denumeau toate neamurile cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer...” și aduc foarte importanta precizare de la Vll, 3, 2 unde scrie despre geţi: ,,Astfel elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau pe un mal și pe celălalt ai Istrului, ca și misii care sînt și ei traci – acum ei se numesc moesi...” În cartea Vll,3,1 Strabon chiar ne face o descriere a Getiei (pe care Herodot a numit-o Sciția) astfel: „Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tirageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.”  Iar la Vll,3,2 ne lasă alte informații la fel de importatnte pentru istoria neamului nostru strămoșesc: „A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc (autorii) daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici... Şi dacii sînt o mlădiţă a geţilor.” Cine a vrut să ne falsifice adevărata istorie a neamului get, a folosit cu mare tragere de inimă minciunile și plăsmuirile lui Herodot despre spațiul de la nordul și sudul Istrului, dar și numele de Sciția dat de vechii greci Țării Sfinte Dio Getia deși ei știau că pe ambele maluri ale fluviului locuiau geții, adică neamul nostru străbun, iar sciții erau spre est la peste 1000 de km și chiar la est de Marea Caspică după poveștile jupînului.   
     Un alt izvor veridic care ne spune adevărul despre falnicii geți, este poetul latin Ovidiu care de nevoie a stat 10 ani la Tomis pînă în anul 18 al secolului l al erei noastre, scriind în Tristele V, astfel:  ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să trăiască între bessi şi între geţi”. În Ponticele ne-a lăsat mărturia adevărului despre Neamul Scoborîtor din Zei la lV,2 așa: ,,Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigur că şi el ar fi devenit get.” Aceste pasaje dovedesc în fața timpului că Herodot a mințit punîndu-i pe ,,sciți” la nordul Istru- lui, fiindcă din vechimea vechimilor ei erau cunoscuți ca geți și au zidit în spațiul din jurul Carpaților dar lărgit cu cca 1500 de km. un imperiu ce a fost șters din istoria antichității de către ticăloșii greci pentru a rămîne numai ei moțul Europei! Există o explicație foarte simplă a insistenței criminale cu care istoricii români și de aiurea susțin că teritoriul din nordul Istrului era locuit de sciții lui Herodot; pe acest considerent, dacii nu puteau veni din Tracia mai devreme de secolul lV î.e.n. cum susțin istoricii germani și jidanii, fiindcă era stăpînit de ,,sciți”. Iar noii veniți nu au avut cum să creeze o civilizație la nord de Istru fiindcă erau numai niște cete de păstori care se țineau doar de rele pînă i-au liniștit romanii cu sabia aducîndu-le ,,cultura” morții și a jafului. Pe cale de consecință, toate dovezile arheologice ce s-au descoperit pe teritoriul României nu ar aparține ,,dacilor” fiindcă ei erau ,,barbari”, teorie susținută de arheologul jidan Emil Condurachi și de fiica acestuia Zoe Petre. Deci falsificarea istoriei noastre are un scop explicit însă ticăloșii care ne scriu cărțile acestei discipline sînt plătiți tocmai pentru a ne dezrădăcina din spațiul carpatic să le facă loc jidanilor neanderthalieni!    
     După 50 de ani, un alt latin  - Pliniu cel Bătrîn, mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – în lucrarea Naturalis historiae (Istoria naturală), cartea lV,25 descriind cursul inferior al Dunării, spune despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însă diferite pînă la litoralul (Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cărora grecii le spun Sauromați...”  Adică să înțeleagă orice gîgă chiar dacă are scăfîrlie de istoric român sau cacademician, că pe aceste meleaguri erau geți și nu sciți, popor ce își avea baștina în nordul și estul Mării Caspice.   
     Aceeași precizare o găsim la Dion Chrysostomos (40-115) în lucrarea Discursuri, XXXVI, 1: ,,S-a întîmplat să petrec o vară la Boristene, atunci cînd am navigat într-acolo după exilul meu, avînd de gînd să merg – dacă voi putea – prin ţinuturile scitice, la geţi, ca să cercetez cum stau lucrurile acolo. Mă plimbam, pe la ora cînd se umple piaţa, pe malul Hypanis (Bug). Oraşul şi-a luat numele de la Boristene (Nipru), datorită frumuseţii şi mărimii fluviului... Deoarece este aşezat de atîta vreme în mijlocul barbarilor, şi chiar în mijlocul celor mai războinici (oraşul) este mereu hărţuit de războaie şi a fost adeseori cucerit. Ultima şi cea mai îndelungată cucerire (se spune că a avut loc) nu mai departe de acum o sută cincizeci de ani. Geţii au luat atît oraşul Boristene, cît şi alte cetăţi aşezate pe ţărmurile Pontului Stîng, pînă la Apollonia (Pontica)... După ce au fost cuceriţi în vremea de demult, boristeniţii şi-au reînfiinţat oraşul. (De data aceasta) au avut, pe cît socot, încuviinţarea sciţilor, care aveau nevoie de negoţul şi navigaţia grecilor. Căci grecii încetaseră de a mai veni cu corăbiile, o dată ce oraşul fusese devastat, deoarece nu aveau oameni de aceeaşi limbă care să-i primească, iar sciţii înşişi nu se învredniceau şi nu se pricepeau să-şi rînduiască negoţul în felul grecilor”. Autorul folosește pentru cei ce au cucerit orașul Boristene atît numele de geți cît și sciți, știind că este vorba de un singur popor, dar istoricii noștri citind aceste rînduri ca și cele de mai sus au susținut ca niște ticăloși că ar fi două neamuri diferite care s-au perindat în unda timpului! Tot aceste informații ne arată că pe timpul lui mato Boero Bisto, împărăția geților cum a scris poetul Ovidiu în Pontice ll,9, se întindea pînă la Nipru în est și Apolonia (Sozopol pe litoralul Mări Negre în sud-estul Bulgariei) în marginea Traciei, dar asemenea informații nu trebuie să facă parte din cultura românilor fiindcă ei nu pot fi decît viermii Europei și al altor jeguri foarte avute în rapăn și lepră și pricepute în vedenii sataniste!    
     O altă descriere geografică a Sciției o avem de la Justin Martirul în Epitoma Historiarum Philippicarum, autor care a trăit în secolul ll al erei noastre și a făcut un rezumat al scrierii lui Trogus Pompeius, Philippic histore. ,,Scythia, care se întinde spre est, este mărginită la spate, pe de o parte de Pontus Euxinus și de Munții Rhipei (Carpații), iar către Asia de rîul Fasis (izvorăște din centrul Caucazului și se varsă în Marea Neagră). Ea se întinde mult atît în lungime cît și în lățime...  Darius, regele perșilor, a trebuit să renunțe la Scythia în mod rușinos, iar predecesorul său Cyrus a fost ucis împreună cu toată armata. Ei au tăiat în mod asemănător și capul lui Zopyrion, un general al lui Alexandru cel Mare, nimicind oștirea sa. De armatele romanilor au auzit, dar nu le iau în seamă.” Și iarăși vin și dovedesc cu ziceri din cele vechi că Herodot, marele și unicul istoric al plăsmuitorilor de istorii române, a mințit cu nerușinare dar pentru bani foarte mulți cum voi arăta mai încolo!
     Și Dio Cassius (155-229) în Istorie romană, la LI, 22, 6-7 ne lasă mărturie despre cine erau geții, dacii și sciții din vremea sa, astfel: „Deci aceste (animale) au fost aduse (la jocuri), iar dacii şi suebii – în grupuri – au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi iar ceilalţi sciţi, într-o oarecare măsură… Ceilalţi (adică geții) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sînt dincoace de fluviu – lîngă ţara tribalilor – ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sînt geţi, fie că sînt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”
    La mijlocul secolului Vl al erei noastre, episcopul iudeo-creștin Iordanes face un rezumat al lucrării Istoria geților (sau goților fiindcă aceasta este dispărută) scrisă de Cassiodorus în cartea sa Getica unde la X,61,62 găsim informații despre povestea lui Herodot lăsată ca unic adevăr în urmă cu o mie de ani: ,,Atunci Cirus, regele perşilor, după un interval de 630 de ani, a pornit un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus... Iar regina Tomiris mărindu-şi victoria şi făcîn du-se stăpînă pe atît de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor cu numele luat de la Sciţia cea mare (Getia), a construit o cetate pe ţărmul moesian al Pontului, numind-o Tomis de la numele său.” Informațiile venite de la Iordanes prin Cassiodorus sînt confirmate de metopele monumentului de la Adamclisi care stau ascunse în depozit muzeului și de T 2 unde apare mato Zoe și mato Sporgoresos pe care Herodot în face fiul lui Tomiris! La paragraful 30, Iordanes face o descriere a Sciţiei care ,,începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus şi se întinde pînă la fluviile Tyras, Danastru şi Vagosola, ca şi Danapru şi muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic, îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida şi peste Meotida prin strîmtoarea Bosforului pînă la muntele Caucaz şi pînă la rîul Araxis”.
  Împăratul imperiului roman de răsărit Justinian (527-565) a înființat la nordul Dunării thema Scythia în anul 528, care a dăinuit mai puțin de 30 ani datorită invaziilor slavilor și avarilor. Din cele arătate pînă acum este dovedit fără putință de tăgadă că spațiul din nordul Istrului a fost numit de vechii greci încă din secolul V î.e.n. și Sciția, chiar dacă ei știau că aici locuiesc geții, iar sciții își duceau traiul mult către est, în nordul Mării Caspice. Numele a dăinuit ca denumire a teritoriului pînă în secolul Vl al erei noastre, dar geții au fost numiți ,,sciți” de unii greci chiar în secolul X, ori acest adevăr de alba-neagra ar fi trebuit să fie trecut și în cărțile de istorie ale românilor să nu mai vină fel de fel de otrepe să ne scuipe în obraz că sîntem o mîlitură de venetici fiindcă așa a scris ,,părintele istoriei” Herodot! 
    În povestea lui Herodot despre regina masageților Tomiris, el scrie respectivul popor atît cu numele de sciți cît și cu cel de masageți, de parcă lumea nu mai știa de unde răsare soarele. Grecul Hekataios din Milet (550-476 î.e.n.), care și-a dus traiul la curtea regelui Cyrus al perșilor cînd acesta se pregătea să năvălească asupra geților scria despre masageți (geții din Masa sau Mesia) că cinsteau numai soarele și aduceau ca ofrandă acestei divinități calul. ,,Sînt războinici de temut, pedeștri și călare, sînt echipați cu platoșe, iar armele lor sînt spade și securi de luptă din aramă.” Herodot în Istorii la 1,215 scrie că masageții foloseau cu precădere în luptă sulițe și arcuri care aveau vîrfurile făcute din aramă.  
     Poetul Lucan (39-65) care a trăit la Roma, în lucrarea De bello civili îi aduce pe masageți din nordul sau estul Mării Casspice la locurilor lor de baștină scriind că ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii pîndeau căderea Romei: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie!”. Tot el afirmă că masageţii sînt sciţi ca şi gelonii care se găsesc în jurul lacului Meotic. ,,Scitul masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat la Suevii cei blonzi cu corpuri albe”.
     Arrianus (95-175) din Nicomedia care a respins în anul 135 o mare invazie a alanilor și masageților avînd funcția de guvernator al Capadociei, scrie despre acești masageți de la Istru, adică geții care făceau parte din armatele romane următoarele în lucrarea Arta tacticii militare: ,,înaintează avînd diferite steaguri nu numai romane dar şi scitice. Pentru ca incursiunea să aibă înfăţişări mai variate şi totodată să fie mai înfricoşătoare. Steagurile scitice le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu prăjinile de care sunt el legaţi. Se fac din bucăţi de pînză de felurite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup pînă la coadă ca al şerpilor. Vicleşugurile acestea au fost născocite pentru ca balaurii să pară cît mai înspăimîntători. Cînd cai stau pe loc, nu poţi vedea decît bucăţi de pînză de diferite culori, care atîrnă în jos. Cînd însă, caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănînd grozav cu fiarele şi şuierînd din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere”. Dar aceste steaguri ,,scitice” descrise de guvernatorul roman le știe azi oricine că erau steagurile geților și nu a pîrliților sau învîrtiților de istorii și istorioare dibaci meșteșugite!  
     Despre masageții din nordul Istrului mai găsim date și fapte de toată lauda pentru noi, dar de mare supărare pentru greci, la Synesios (370-413 e.n.) din Cyrene, filozof grec ce s-a format la școala neoplatoniciană a Hypatiei din Alexandria. Citatele sînt din Hymni et Opuscula, care ne vorbesc despre isprăvile goților din anii 400-410 ce formau grosul trupelor armatei imperiale. Supărîndu-se pe civilizații greci pentru insistențele acestora de a-i vedea și pe goți în tagma iudeo-cretinilor, aceștia s-au răsculat în anul 400 și după ce au colindat ținuturile din Asia Mică încercînd și granița cu perșii, s-au răsucit venind în nordul imperiului, luînd în stăpînire Tracia, Mesia și Panonia, unde și-au întemeiat un fel de regat al lor supus formal Constantinopolului. Autorul grec scrie despre evenimentele de după anul 382 pînă pe la anii 406, cînd acești îndîrjîţi goţi nu mai doreau să audă de romei. La capitolul XV,17 îi găsim menționați pe falnicii geți care făceau din cînd în cînd incursiuni de jaf peste granițele imperiului fiindcă nu primeau în mod corect stipendiile promise! ,,... Dar aceia n-aveau nevoie a-și întări casa pentru a-i respinge pe barbarii sosiți din Asia sau din Europa. Doar prin isprăvile lor atrăgeau atenția vrăjmașului și o întăreau pe a lor. Treceau deseori Eufratul ca să lupte împotriva parților, sau Istrul ca să atace pe geți și massageți. Dar iată că aceștia din urmă, care obișnuiesc să-și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței într-o anumită dibăcie, ca să pară că s-a născut din pămînt un neam nou și îngrozitor, aceștia vă înspăimîntă astăzi. Ei trec Istru și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.” Textul venit de la cei ce ne-au falsificat istoria veche, arată explicit că chiar după anul 400, la nord de Istru era neamul get și masaget și nu în estul Mării Caspice cum a scris Herodot, confirmînd corectitudinea informațiilor venite de la ceilalți autori care îl contra zic pe îndrăcitul mincinos carian! Este foarte ciudat la istoricii români care recunosc că ,,tirageții” sînt geții ce locuiesc pe rîul Tiras (Nistru) și ,,tisageții”, cei de pe rîul Tisa, dar cînd este vorba de ,,masageți”, ca neamul get din Mesia (sudul Istrului), Moesia sau Masa cum a apărut în unele izvoare epigrafice antice, ei sar ca arși și spun că aceștia sînt de la mama dracilor care își are cuib la est de Marea Caspică, fiindcă așa i-a luminat pe ei Herodot!  
    Herodot o face pe Tomiris, atît regina sciților cît și a masageților, fără a arăta urmă de îndoială în ceea se susține. Grecul Hekataios din Milet (550-476 î.e.n.), curtean de-al lui Cirus cînd perșii umblau să le ceară socoteală ,,sciților” fiindcă și ei locuiesc pe acest pămînt, scria despre masageți (geții din Masa sau Mesia, ținutul din sudul Istrului care făcea parte din Dio Getia și nu cel de la mama dracilor): ,,Ei cinstesc ca zeu numai Soarele și animalul închinat lui este calul...” Iar Herodot în Istorii, 1,212 scrie despre Tomiris, că i-ar fi trimis lui Cyrus o solie pentru a opri invazia perșilor: ,,De nu vei face cele ce-ți spun, mă jur pe Soare, stăpînul masageților că te voi sătura eu de sînge, oricît de nesătul ai fi.” La 1.216 părintele mincinoșilor ne dă unele obiceiuri ale masageților: ,,Fiecare om are o singură soție, dar toate soțiile locuiesc în comun; fiind un obicei al masageților și nu al sciților, cum spun grecii în mod greșit... Singurul zeu la care se se închină este Soarele, căruia îi oferă calul ca jertfă; sub grija de a da celui mai rapid dintre zei, cea mai rapidă dintre toate creaturile muritoare”. Aici el recunoaște explicit că masageții și sciții sînt popoare diferite chiar dacă grecii din vremea lui le-au încurcat de nu mai știe nimeni nici astăzi care a fost adevărul dacă luăm de bune numai spusele lor. Dar el le-a amețit atît de rău fiindcă multe din informații sînt minciuni veritabile, iar altele au urmărit să denigreze sistematic pe ,,barbari”, în special cei din nordul Istrului. Pentru a limpezi și aspectul religios al masageților, vin cu mai multe dovezi arheologice și numismatice care au rolul de a face lumină în întunecata noastră istorie și cultură identitară. Cultul Soarelui la masageți dovedește că ei aveau o religia monoteistă, fiind cunoscut și la alte popoare din vechime așa cum arată probele arheologice.                                                                                         

       În stînga este o tavă din argint din secolul lV î.e.n. unde Sfîntul Soare conduce carul ceresc la care sînt înhămați 4 bidivii focoși. Ea a fost descoperită în teritoriul fostei așezări antice Panticapaeum din Crimeea. Arheologii spun că obiectul este făcut de meșteri greci fiindcă barbarii se pricepeau numai la jafuri și silnicii, însă grecii nu aveau un asemenea gust religios. În dreapta este o monedă descoperită în partea de nord-est a insulei Sicilia, teritoriul ce formează împreună cu peninsula italică, strîmtoarea Messina, avînd efigia unei căpetenii numită Kimon (după spusele arheologilor italieni) venind de pe la anii 400 î.e.n., unde se repetă cei 4 cai solari, iar deasupra lor se vede un înger cu o mînă întinsă spre surugiul ceresc. Ori nici despre grecii din Sicilia sau italicii din acele locuri nu s-a spus vreodată că ar fi sciți sau masageți care practicau cultul Soarelui. Dar textul corect este cel reprodus de mine deasupra monedei, fiind scris sub copitele cailor în alfabet get, iar în alfabet latin vine așa: II (ii: Salvator) IAKOS ILO (ili/ila: a răsări, a crește, a călători). O tălmăcire pentru urechile de azi ale românilor ar însemna: Salvatorule, Înnoitorule ai răsărit(ai pornit în călătorisa cerească). Să precizez că Iakos era un epitet pentru Dio Nisa al nostru scris de greci Dionysos, fiind o diviniatte a vegetației și fertilității, la fel și Iaho (scrisă Isis de greci) la vechii egipteni o zeiță a înnoirii naturii, a rodului bogat, al fertilității femeilor și animalelor. Dio Nisa al geților mai era numit de către greci ,,ploios” și ,,sucites”, iar la cîte ploi și-au tras ei ca să sucească istoria veche după poftă și nărav, nu ar trebui să ne mire prea mult aceste vorbe numai dacă ticăloșii nu ar spune că sînt curate și venite din dialectul atic, pederastic sau altul la fel de sclipitor. Pe cealaltă față a monedei este Medusa, căreia îi ies din frunte două coarne de taurină, iar între ele este un vas. Zeița era cunoscută în mitologia greacă drept fiica lui Phorcis sau Phorcos (dar românii păstrează și astăzi pe Forcos ca nume de familie) și Keto pe care ar trebui să o înțelegem ca Geto sau Getu, fiindcă divinitatea Ketu o găsim atît la egipteni cît și la emeși. Ea a fost fiica Gaiei (Macii Pămîntești) și a lui Pontus (Marea Neagră) însă nimeni nu se întreabă de ce legenda lor își are rădăcinile la nord de Istru în ținuturile strămoșilor noștri geți și nu pe Acropole unde strălucea soarele zi și noapte. Această pereche de monstri a avut drept odrasle pe Echidna, Medusa și alte ființe la fel de îngrozitoare. Numai că în unele mituri divinitatea marină apare cu fața strălucitoare și nu fioroasă cum au încondeiat-o afurisiții ca să fie spaima lumii. De aceea Medusa apare în legătură directă cu religia Sfîntului Soare pe care o practicau atît geții cît și sciții ce își duceau traiul către nordul și estul Mării Caspice. Cultul a ajuns în sudul peninsulei italice datorită migrației ausonilor carpatini din secolele XVl-XlV î.e.n. care și-au întemeiat mai multe cetăți, dar au fost distruse în secolul lX î.e.n. Iar moneda de mai înainte ne dovedește că ei mai dăinuiau pe acele meleaguri și pe la anii 400 î.e.n. fiindcă numai așa se poate explica cultul Soarelui. Se știe despre Pitagora că și-a găsit moartea prin acele locuri fiindcă venise cu o religie care unor băștinași de neam grec nu le-a plăcut deloc. Dar caii solari erau la mare trecere în religia geților ce a fost numită în imperiul roman ,,mitraism” sau ,,arianism” cînd leprele iudeo-cretine s-au cuibărit în fruntea lui.      

         

     În stînga este o monedă a împăratului get Probus care a condus imperiul roman între anii 276-282. Imaginea carului și a cailor solari este aproape identică cu cea de pe moneda din Sicilia chiar dacă le despart în timp aproape 700 de ani, fiind asemănătoare cu cea a ,,sciților” sau masageților din Crimeea! În dreapta este o altă imagine specifică cultului mitraic unde Mitra sacrifică taurul fiind vegheat de Sfîntul Soare și Sfînta Lună așa cum este în tradițiile noastre populare. De remarcat faptul că pe capetele ,,coarnelor” Sf. Luni se vede cîte o cruce cu brațele egale și scriu asta ca să vază și orbii că religia crucii practicată de geți sau creștinismul arimin, în imperiul roman se numea ,,mitraism” ori ,,arianism” cum au botezat-o întunecații după anul 380! Simbolul sub această formă îl vedem mai încolo pe moneda împăratului roman Domitian, dar el apare pe ceramica de la Cucuteni din mileniile Vl-lV î.e.n. fiind dus și în Ki-en-gi (Sumer) unde îl găsim pe numeroase tăblițe de lut ale culturii emeș. Pentru a le dovedi celor ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară, că a venit vremea să le cerem socoteală fiindcă au făcut asemenea nelegiuiri, voi da în continuare colindul Pom înrămuratu cu care se umblă și astăzi pe la casele gospodarilor geți-begeți. ,,Pom înrămuratu/ De poame-ncărcatu/ Vîntu-și trăgănară/ Poamenle chicară./ Prunci le culesară/ Și le trămesară/ La ușă de rai/ La fete de crai./ Luna-n drum le-o stat/ Frumos i-o-ntrebat/ De unde-le-aduceți/ Înapoi le duceți./ De la Sfîntul Soare/ Cu mare rugare/ În coate și jărunte/ Pă cel vîrf de munte.” Oricine poate căuta și cu microscopul aceste idei în făcătura sataniștilor iudei și nu le va găsi în veci, dar ele sînt temelia lucrării Cartea lui Eno ce făcea parte din Biblia besica unde Pomul Cunoașterii, muntele Sfînt, Sfînta Lună și Sfîntul Soare au fost concepte ce au luminat mințile strămoșilor noștri întru cele sfinte peste 3000 de ani, dovedind continuitatea Neamului Scoborîtor din Zei în jurul Carpaților timp de peste trei milenii!  

                            Macedonenii practicau și ei acest cult al Soarelui, la fel ca ,,sciții” lui Herodot așa cum ne arată moneda din stînga a regelui Filip ll (359-336 î.e.n.), dar pe ea scrie ФІΛIППOY ca pe tăblițe. La mijloc este o monedă luată de pe un site bulgar ce spune că ar fi fost descoperită în Oltenia și vine din secolele lll-ll î.e.n. De reținut că bărbatul de pe cal are în spate un lup, iar sub botul calului este litera П de la ,,pio” care înseamnă sfînt. În capăt este o altă monedă avînd aceeași sursă unde sub botul calului sînt literele  ΠI, iar în spatele capului se vede litera O, aici avînd complet cuvîntul ,,pio”.    

         

  În stînga este o monedă din aceeași sursă care reprezintă pe Mîntuitorul geților III sau II cum scrie sub botul calului, iar în spatele capului este litera W care se citea G în alfabetul strămoșesc. De remarcat că deasupra capului personajului este semnul crucii, iar în mîna întinsă are un vas sau o flacără. În dreapta este o monedă descoperită în Peonia (Macedonia de astăzi) venită din secolul lll î.e.n., iar sub cal vedem svastica cu trei brațe cum apare la Karanovo încă din secolul XV î.e.n. Moneda are și legenda în limba veche cea română SI (sîi: sînt) IV (iu: io sau eu) II (Mîntuitorul), care înseamnă: eu sînt Mîntuitorul. Dar Mîntuitorul geților era Fiul Omului, o divinitate legată de lumina soarelui și interpretată uneori chiar că ar fi el, sau numai un substitut al acestuia. Deci cultul solar al masageților este în fapt religia geților despre care Herodot nu a știut nimic sau a mințit, ori copiștii, de-a lungul timpului au făcut ,,corecturile” necesare astfel ca despre geți să nu se mai știe nimic în cultura Europei.  

     Noi și numai noi românii mai păstrat mici fărîme din ritualurile străvechi închinate soarelui și calului prin dansul ,,Călușarii”, iar dovada o găsim și pe T 18 turnată pe la anii 320 î.e.n. unde s-a judecat pricina dintre două clanuri de geți. Și tot pe acest făgaș al autenticității tăblițelor și al veridicității informațiilor de pe ele, aduc tăblița T 57 turnată la 30 e.n. care spune că la incinerarea lui Ili în Sarmisetuza au participat și sarmații ce au sacrificat caii lor suri, împingîndu-i într-o rîpă. Ca să fac lumina deplină, mai spun că pe zidul cetății Constantinopol la poarta principală erau puși de către Constantin cel Mare (306-337) patru cai solari și cvadrica unde stătea împăratul get care îi mîna. Iar povestea a fost preluată în iudeo-creștinism, dar dacă îndrăznești să le amintești de hoția făcută asupra religiei ,,barbarilor” geți sau a mitraismului cum mint cu nerușinare, pe loc te spurcă leprele spunîndu-ți că ești ,,păgîn”. Dacă ei ar fi ,,verus Israel” cum se pretind, atunci toți ar trebui să poarte ca talisman legămîntul tartorului și nu sfînta cruce a Neamului Scoborîtor din Zei din Țara Sfîntă Dio Geta.  
     Însă mincinosul Herodot a scris și despre alții golănii la fel de mari sau a născocit el o istorie după gustul și apucătura ticăloasă. Pentru a-l dovedi pe mișel, amintesc aici povestea scrisă în Istorii 2,124 care spune că faraonul egiptean Keops ajungînd la fundul sacului cu construcția piramidei, a hotărît să-și ducă fiica la bordel. Pofticiosul care jinduia la farmecele fetei, trebuia să aducă la piramida în construcție o piatră, acestea fiind tariful împreunării. ,,Și așa om rău a fost Kheops că, având nevoie de venituri, el a dus propria fiică într-un bordel și a făcut-o să perceapă o taxă (cat de mult, ei preoții egipteni nu au spus). Ea a făcut ce i-a spus tatăl ei, dar a hotărît să lase în amintirea ei, cerînd fiecăruia ce vine la ea să aducă o piatră; și din aceste pietre au spus că au construit piramida...” Cei care folosesc astăzi noțiunea de ,,bani” în traducerea acestei povești, trebuie să știe că pe atunci toate plățile se făceau în natură și numai după mai bine de două mii de ani au apărut banii ca mijloc de schimb în echivalent valoric și nu scriptic cum pot unii să înțeleagă! 
     Dar Herodot a scris aceste Istorii fiindcă a fost plătit cu o sumă uriașă pentru acele vremuri ca să-i împroaște elenește numai cu minciuni pe ,,barbari”, iar pe grecii specializați în împerecheri ,,pescărești” să-i pună drept moțul neamului omenesc fiindcă toți ar fi ieșit din oiștea lui Heracles. El aparținea unei familii avute și a călătorit să vadă lumea din jur, iar în anul 445 î.e.n. cînd s-a întors la Atena și a început să povestească ,,călătoriile” făcute cu piciorul sau numai cu imaginația, cetățenii din acest oraș au votat suma de 10 talanți (un talant attic avea 26 kg sau 6000 de drahme!) din argint ca să le scrie poveștile cu care ei se delectau împreună cu autorul lor prin amfiteatre sau alte circării. Mercenarii greci din vremea lui au fost plătiți în mod obișnuit cu o drahmă pe zi de serviciu militar. Ei puteau cîștiga 10 talanți cît a primit jupîn Herodot, în... cca 200(două sute de ani)!!! Oricine are mintea acasă își poate da seama la ce mîrșăvie sîntem supuși de aceste lepre pretins cultivate numai cu elenism de cea mai bună calitate, fiindcă cea mai mare parte din ce a scris ticălosul Herodot se numește în ziua de astăzi manipulare, el făcînd ceea ce au făcut politrucii istorici români din perioada comunistă, adică ne-a scris istoria numai după comanda partidului și cam nimic după adevăr! Dar chiar în timpurile apropiate lui, au fost oameni mai săbuiți la minte care l-au judecat ca mare mincinos sau scornitor de istorii și istorioare, însă foarte folositoare atunci ca și acum grecilor. 
     Tucidide (460-398) în Istoria războiului peloponesiac(I. 21) îl consideră pe Herodot batjocoritor și lipsit de o metodă de lucru care să dovedească interes pentru adevăr.
    Aristotel care a trăit în secolul lV î.e.n. în consideră pe Herodot mitograf – adică scriitor de mituri -  în lucrarea Poetica și spune că tragedia greacă s-a născut din cîntecele religioase zbuciumate sau lirice închinate lui Dyonisos şi Apolo care se cîntau în secolul Vl-V î.e.n. dar amîndoi zeii erau veniţi la greci din lumea ariminilor nord-istreni.      
     Şi Diodor (80-21 î.e.n.) în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea l,LX1X, arată că nu punea nici un preț pe aceste Istorii ale lui Herodot, scriind: ,,Vom lăsa la o parte istoriile şi născocirile lui Herodot ori ale celorlalţi istorici care au scris despre Egipt. Aceştia, cu bună ştiinţă şi înadins, au pus mai presus de adevăr poveşti pe care îţi vine greu să le crezi şi au înfăţişat legende plăsmuite de ei spre a-şi desfăta cititorii.” De ce istoricii români nu vor să știe și aceste informații cu privire la ,,părintele istoriei” care pe unele meleaguri ale Europei azi este considerat ,,părintele mincinoșilor”, iar informațiile venite de la el sînt cîntărite cu mare grijă?
     În lucrarea lui Plutarh (45-130) intitulată Pe răutatea lui Herodot, acesta îl socoteşte pe ,,părintele istoriei” de rea credinţă, fiindcă a introdus în Istorii tot felul de prejudecăți și afirmații false.
     Împotriva curentului de maculare a tuturor culturilor popoarelor antice din jurul Mediteranei s-a ridicat Cato cel Bătrîn (231-149 î.e.n.) care vedea cum vechile tradiţii romane sînt atacate sistematic de către grecii ce le spuneau romanilor fel de fel de minciuni, sfătuindu-și fiul astfel: ,,Marcule fiule, despre grecii aceştia îţi voi vorbi la timpul şi la locul său. Ei sînt o rasă de oameni stricaţi, şi care nu se mai pot îndrepta. Cugetă că prin cuvintele acestea îţi vorbeşte un oracol. Ori de cîte ori oamenii aceştia vor veni cu scrierile lor, să ştii că ei toate le corup.” Scrisoarea apare în Naturalis Historiae 3,1 a lui Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.), care la rîndu-i spune despre ei că ,,Grecii sînt părinţii tuturor corupţiilor”, adică a falsurilor şi minciunilor ca să fie mai limpede înţelegerea textului.  
       Și poetul latin Virgilius (70 î.e.n. - 10 e.n.) are cam aceleași păreri despre bunele năravuri ale grecilor scriind în versurile Eneidei la ll,49 scrie ,,Timeo Danaos et Dona ferentes” adică pe înțelesul nostru ar fi: mă tem de greci chiar și cînd aduc daruri! El precizează că versurile erau scrise pe scutul strămoșului lor Enea troianul care a avut mare supărare din partea acestor mișei de a trebuit să-și părăsească baștina părintească.  

      Tăbliţa 14 ne dezvăluie alte date şi fapte petrecute în vechime care au fost consemnate spre a şti şi urmaşii despre vrednicia geţilor în apărarea gliei străbune. Mato Chesosai care conducea neamul geţilor a fost nevoit să pună mîna pe sabie pentrtu a apăra Dio Geta de pohtele nepoftiţilor macedoneni conduşi de Filipoi Enia cum scrie pe tăbliţă, faptele petrecîndu-se pe la anii 339 î.e.n. Pe unele monezi ale căpeteniei macedonenilor, el este scris ,,basileos” cu sensul de căpetenie militară, dar pe tăbliţă apare cuvîntul ,,regio”, însă cu toată fala sa, geţii i-au căsăpit pe năvălitori cu mare curaj, unii ajungînd prizonieri. Dar aceste fapte le găsim amintite într-o formă asemănătoare în Istoria lui Filip lX, lucrare ce a fost scrisă de romanul Trogus Pompeius (sec l. î.e.n.) care le-a consemnat astfel: ,,În acea vreme (336 î.e.n.) era rege al sciților Atheas. Fiind strîmtorat de războiul cu istrienii (locuitorii Istriei din Dobrogea) acesta ceru ajutor lui Filip, făcîndu-i promisiuni. Murind între timp conducătorul istrienilor, Atheas nu-și mai ține promisiunile și se ajunge la un război în care Atheas este învins și ucis de către macedoneni, Filip luînd mare pradă. Pe cînd Filip se întorcea din "Sciția" (adică Dio Getia), tribalii i-au ținut calea și au refuzat să-i dea liberă trecere dacă nu le dă și lor o parte din pradă. Din această pricină s-a iscat ceartă și apoi luptă în regulă, Filip a fost rănit în coapsă de o săgeată, care trecu prin trupul său și-i omorî calul. Fiindcă toți credeau pe rege mort, prada a fost pierdută. Prăzile luate de la sciți parcă fuseseră blestemate, atît de mare jale au pricinuit macedonenilor.” Deci tăbliţele, şi după această scriere, sînt autentice fiindcă un pişicher care s-ar fi ţinut numai de pozne nu putea să adune atîtea informaţii şi să le ordoneze cu mare dibăcie ca să-i zăpăcească pe neîmblînziţii noştri istorici care au ştiut dintotdeauna adevărul fără a mai căuta dovezi materiale sau epigrafice!      

     Şi tăbliţele 15 și 16 ne dezvăluie o mică parte din adevărata noastră istorie despre care nimeni încă nu a îndrăznit a spune ceva ce ar supăra profeţiile sacrosancte ale Academiei Române. Populaţia din partea dreaptă a Istrului cunoscută ca Mesia, a cam luat-o pe căi rătăcite în ale religiei şi mato Bazorio a venit cu ceva oştire să-i cerceteze pe zăpăciţi de ce au atîtea dureri de cap şi nelinişte în suflet. Aici îşi făcea proorocirile religioase tracul Ion, iar căpetenia din Dabo Geto a venit să stingă începutul de răzmeriţă sau numai de fumigaţii neghioabe. Mai scrie această tăbliță că geții au cucerit și cetatea Fecoio, iar dacă cîntărim faptele din tăblița precedentă care zice că mato Bazorio i-a adus la ascultare și pe traci, atunci trebuie să considerăm ca adevăr faptul că această năvală a geților a ajuns pînă în centrul Greciei unde era cetatea Focia după limba lor, iar informațiile istorice spun că neamul nord-pontic a mers ,,în ospeție” la focieni la anul 324 î.e.n. dar acestora nu le-a plăcut deloc atît mutrele oaspeților cît și năravul lor de a apuca și a strînge tot ce vedeau. Pentru a înțelege campania militară a lui Bazorio împotriva Traciei și apoi continuarea ei pînă în inima Greciei, trebuie să analizăm contextul istoric din anii 326-320 î.e.n. din sudul Istrului. Armata lăsată de Akexandru să păzească Macedonia pe care o conducea Zopyron a fost nimicită în Dobrogea de către geți în anul 326 î.e.n., iar Alexandru cu întreaga oștire era în nord-estul Persiei pregătindu-se a invada India. Tracia era și ea supusă lui Alexandru și cam toți bărbații care puteau lupta erau în campania acestuia, acasă rămînînd puțini care să apere ținutul de cetele nălucilor de la nordul Istrului. Neavînd potrivnici pe măsură, geții lui Bazorio au plecat să vadă ce mai strînge lumea şi pune la adăpost ca agoniseală.  
     Informaţiile de pe tăbliţe coroborate cu cele venite din izvoare antice ne dovedesc încă odată că tăbliţele de plumb sînt autentice, iar numai ticăloşii urlă că sînt false fără a dovedi nimic!

     Mai aduc isprăvile de arme şi jalea ce a venit peste geţi în timpul lui Deligo, care era mato în dabo geto Sarmisetuzo, cum ne povesteşte tăbliţa 19. Aceasta este un fel de judecare publică a nenorocirilor suferite de geţii, besii şi bastarnii care se aflau ca mercenari în Pela, capitala Macedoniei cînd diadohul Lisimah s-a întors acasă după moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.e.n. Atunci imperiul creat de Alexandru a fost împărţit între generalii săi, iar Lisimah a luat Macedonia şi întorcîndu-se aici, pentur a avea ,,linişte” a căsăpit toate rudele lui Alexandru, iar geţii, besii şi bastarnii au fost puşi şi ei sub ascuţişul săbiilor şi alergaţi ca nepoftiţi prin acele locuri. Conducătorul Mesiei, Orolo, se plînge de pierderea oştenilor săi besi şi bastarni care au căzut sub săbiile oştenilor lui Lisimah, dar mato Deligo îi aminteşte că aceştia erau oşteni şi se duceau să aprere şi să lupte nu să păzească puii de găină de vreo dihainie sau zburătoare pofticioasă! Nu poţi să scorneşti atîtea date şi fapte care contrazic tot ce se ştie despre acele vremuri în cultura românilor ca să spună alţii că în fapt sînt nişte falsuri. Orice fals înseamnă că are un original după care a fost făcut, deci singuri se încurcă în propriile afirmaţii. 

     Avem confirmări ale exactităţii înformaţiilor venite de pe tăbliţele turnate şi de mato Dromixto sau Dromichete cum l-au scris vechii greci. Păţania macedonenilor se întîmplă pe la anii 293 î.e.n. cînd Lisimah a venit cu oaste numeroasă să-şi elibereze fiul care se afla prozonier la falnicii geţii fiindcă nesocotise onoarea şi demnitatea, venind ca un lotru la pradă în Dio Getia. Dar ţinuturile aveau apărare de săbii bine ascuţire şi meşteşugit folosire, astfel că mulţi năvălitori şi-au găsit sfîrşitul în luptele cu băştinaşii geţi în anul 297 cum găsim rînduite faptele în răbojul timpului.  
     Tăbliţele 25 şi 26 ne spun aceste poveşti petrecute pe la începutul secolului lll î.e.n. unde macedonenii după ce şi-au pierdut o parte din oaste, regele Lisimah a fost îndemnat să scape cu fuga dar a refuzat şi astfel a ajuns prizonier alături de fiul său, fiind adus în faţa soborului pentru a fi judecat. 
     Pentru a nu-şi face încă un duşman, Dromio sau Dromichete a cerut adunării neamului get să-i ierte pe nechibzuiţii şi trufaşii macedoneni, făcîndu-i să înţeleagă că bunurile săracului nu pot face averea bogatului. Legenda vorbește despre un ospăţ la care s-au întîlnit două lumi diferite. Astfel fiul lui Lisimah, a luat de soţie pe fiica lui Dromichete, după care a urmat o jumătate de an de beţie şi chiolhan, unde unii mai căpcăuni au dat colţul după atîta îmbuibare cu mîncare şi vin.
     Povestea este confirmată din izvoare antice care ne fac puţină lumină în  întunericul satanist țesut cu atîta grijă de către iudeo-creștini, iar în epoca modernă de către istoricii și lingviștii germani și frățiorii lor, iubitori ai legămîntului Talpei Iadului, ticăloșii cazari. Pe tăblița 33 pe care am intitulat-o ,,album de familie” unde sînt prezentați cu chipul lor 19 mato, în centru sus al imaginii este M. Dromio pe care îl putem considera ca Dromigto cum scrie pe T 25, are sub bust 11 puncte însemnînd în fapt anii de domnie. La alții de pe această tăbliță apar pe lîngă puncte și cerculețe care aveau înțelesul de ,,zece”. De unde putem trage concluzia că acesta a condus Dio Geta în perioada 301-290 î.e.n. sau cu ceva mici diferențe, dar sigur la începutul secolului lll î.e.n. fiindcă domnia lui este legată de cea a regelui Lysimah al Macedoneie.
     Grecul Pausanias (110-180) în lucrarea Descrierea Greciei la 1,9 ne lasă și el de mărturie povestea de pe tăblița geților astfel: ,,Atunci Lysimah, dintre vecini, s-a războit mai întîi cu odrizii (322-313 î.e.n.) și apoi a pornit cu armata împotriva lui Dromichaites și a geților. Dar avu de înfruntat niște bărbați foarte pricepuți la războaie și care îi întreceau cu mult prin numărul lor. El însuși ajunse într-o primejdie cît se poate de mare și scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocle, care-l sprijinea în luptă atunci pentru prima oară, fu luat prizonier de către geți. Lisimah a fost biruit și în alte lupte. Și deoarece socotea că nu este puțin lucru să-și aibă fiul prins de război, încheie o pace cu Dromichaites și din stăpînirea sa cedă getului ținuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dădu în căsătorie pe fiica sa. Unii spun că nu Agatocle a fost prins ci însuși Lisimah; că l-a salvat Agatocle care ar fi dorit să ajungă la o înțelegere cu Dromichates, pentru răscumpărarea lui.” Constatăm din textul grecului că minte rău scriind că macedonenii au fost înfrînţi, iar o parte dintre ei au ajuns prizonieri, dar totuşi au cedat teritoriile de dincolo de Istru lui Dromichete. Dacă el a cedat acest teritoriu geţilor, atunci unde îşi aveau ei ţara şi de ce invadatorul Lisimah, a cedat ceva ce nu i-a aparţinut niciodată. Cam aşa a scris şi Herodot despre atacul perşilor asupra geţilor conduşi de Tomiris sau mato Zoe, că s-au luptat la peste 2000 de km. depărtare de Dunăre, undeva la est de Marea Caspică.
     O altă sursă care confirmă ce spun tăbliţele, însă de la sfîrșitul secolului l î.e.n., este Diodor din Sicilia cu Biblioteca istorică, unde în Cartea XXl, 11-12 ne zice: ,,Tracii (cum ne-au falsificat istoria leprele fiindcă acest jeg nici nu-i pomenește pe geți în scrierea lui!) care îl făcuseră prizonier pe fiul regelui, pe Agatocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-și astfel o scăpare împotriva întîmplărilor neprevăzute ale sorții. În același timp ei nădăjduiau să-și recapete prin această binefacere pămîntul pe care îl ocupase Lisimah. Ei nu sperau deloc să poată cîștiga războiul, de vreme ce aproape toți regii, cei mai puternici s-au înțeles între ei și se ajutau unul pe celălalt. Armata lui Lisimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiră pe rege să scape cum va putea și să-și mute gîndul că oastea lui l-ar putea salva. Lisimah le răspunde că nu este drept să-și părăsească ostașii și prietenii, asigurîndu-și lui o scăpare rușinoasă. Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah (adică și în vechime geții erau atît de tîmpiți după scriitura acestei lepre precum românii de azi să-și pupe în cur cotropitorii!), numindu-l și tată, îl conduse, împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis. Ajungînd oștirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceștia se strînseseră la un loc – alergînd în număr mare – și strigară să le fie dat pe mînă regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul care luase parte la primejdii, trebuia să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie judecați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui, și-i lămuri pe oșteni că este bine să-l cruțe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah – spunea el – alți regi au să-i ia domnia și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decît înaintașul lor. Dar cruțîndu-l pe Lisimah, acesta – cum se și cuvine – are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpînirea tracilor, ei le vor dobîndi înapoi fără nici o primejdie... De asemenea fură pregătite două ospețe pentru acei macedoneni, Dromichaites rîndui tot felul de mîn-căruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănînce zarzavaturi și carne, dar pregătite cu măsură, așezîndu-le pe niște tăblițe de lemn care țineau loc de masă. În cele din urmă puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe cîtă vreme el și tracii lui beau vinul din pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții.” Aceste citate din scrierea lui Diodor reproduc aidoma unele pasaje din tăblițe unde arată cum au vrut să-l judece geții pe Lysimah și mă gîndesc la faptul că aceste informații erau destul de bine cunoscute în antichitate dar au fost falsificate cu premeditare și oricine poate constata cum ne-au scris și răscris aceștia istoria. Lepra îi mai face traci pe geții lui Dromigto, iar faptele sînt mutate din nordul Istrului în Tracia vecină dragă grecului și întregului său neam de mincinoși! Diodor nu mai amintește în fragmentul de mai sus, faptul că Lisimah a trecut Istru să ceară socoteală lui Dromihete sau Dromio, ori Dromigte cum apare numele acestui mato pe tăblițele de plumb, ca să nu fie obligat a recunoaște că la nordul fluviului era un stat puternic – Dio Getia – cu o armată bine organizată care a înfrînt unul dintre faimoșii generali ai lui Alexandru Macedon. Pentru a reduce la nimic puterea geților din nordul Istrului, iscusitul mincinos grec spune că Dromichete, dar Dromigto sau Dromio după tăblițele noastre, ar fi primit pe cotropitori ,,cu multă prietenie” inclusiv pe regele acestora, ,,numindu-l și tată”. 
     Toate aceste informații confirmă odată în plus că tăblițele de plumb sînt autentice, iar soluția de citire aplicată de mine este cea corectă chiar dacă mai toți își întunecă mutrele cînd aud de ea!  
 
     Mato Boero Biseto l după cum ne arată tăblițele 28, 28 și 30 îl urmează pe Dromichete în anul 290 î.e.n. la diriguirea treburilor  neamului get care avea între hotarele sale și teritoriile de la sudul Istrului despre care nici un istoric român nu îndrăznește să vorbească sau să scrie. Aici erau stabiliți de cca 300 de ani o parte dintre gali (tăbliţa 12) sau galați, cîrmuiți de un rege care dădea ascultare căpeteniei geţilor. Printre neamurile geţilor au rămas și o parte dintre sarmații veniți pe la anul 420 î.e.n. primind sălaş şi păşune ca să aibă unde să-și ducă traiul sub soare. Numai că veselii gali (galați) i-au luat la învîrtit și alergat pe sarmaţi pînă i-au ușurat de bunuri, iar pe unii chiar de zile, cum ne spune tăbliţa 30. Văzînd atîta zarvă războinică în propria țară, boero Biseto şi-a adunat neamul în frunte cu basileul Lapise, pornind să liniștească zurba iscată de gali, atacînd cetatea Geonastio care era centrul puterii lor undeva pe malul unei ape, în Mesia antică sau Bulgaria de azi. Chiar dacă geții nu au luat cu sabia cuibul răulenilor, aceștia au înţeles că nu mai au zile bune printre geţi şi sarmaţi, aşa că şi-au pus averile şi familiile în căruţe plecînd în sud către Macedonia. Dar cum și acest ținut avea stăpîn vrednic de a ține sabia în mînă, regele Antigonos Gonatas nu a fost bucuros de asemenea musafiri, cerîndu-le în anul 279 î.e.n. să-și schimbe privirea către alte ținuturi. Astfel au ajuns aceștia să formeze în podişul Anatoliei statul Galatia care a dăinuit pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de legiunile romane şi transformat în provincie dar păstrînd denumirea galică a regiunii. În anul 275 î.e.n. o parte dintre gali au coborît şi s-au aşezat mai către sud în Palestina, ţinut pe care l-au numit Galileea adică ţara galilor.
     După înfrîngerea suferită în faţa macedonenilor şi etolienilor, o parte din gali s-au aşezat în nordul Serbiei de astăzi (Panonia acelor vremuri), iar alt grup şi-a găsit sălaş pe rîul Mariţa în Bulgaria, unde au înfiinţat ,,regatul de la Tylis’’ care a dăinuit 60 de ani. Dar au rămas gali şi în sudul Moldovei, aşa cum vom descoperi mai încolo, iar amintirea lor se vede în numele orașului Galați de pe malul Dunării, dar și al altor localități care au în denumire cuvîntul ,,gal”.     
     Evenimentele amintite de tăblițele de plumb, le găsim însearate în Historiae Philippicae scrisă de  Trogus Pompeius Justinus în secolul l î.e.n. unde avem la XXV, l: ,,Între cei doi regi, Antigonos şi Antiochus, după ce s-a făcut pace şi după ce Antigonos s-a întors în Macedonia, s-a ridicat împotriva acestuia deodată un nou duşman. Căci galii care fuseseră lăsaţi să apere hotarele ţării de către Brennus, cînd acesta a pleca în Grecia, ca să nu pară singuri fără de nici o treabă, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, şi după ce au gonit trupele geţilor şi ale tribalilor, ameninţînd Macedonia, delegăţi la rege, să-i ofere o pace plătită în bani şi în acelaşi timp să-i spioneze tabăra.” Informaţiile de pe tăbliţa de plumb sînt confirmate din izvoare romane, dar scrise cu aproape 200 mai tîrziu. Ceva însă nu se leagă în zicerea latinului, dacă galii i-au pornit la galop pe geţi şi pe tribali, nu prea mai aveau de ce să treacă Bosforul pentru că erau stăpîni pe teritoriile acestora! Logica evenimentelor ne obligă să spunem că adevărul este cel scris pe tăbliţa de plumb de mai înainte. Pentru aflarea adevărului, mai aduc de martor al timpului antic pe istoricul grec Pausanias (110-180 e.n.) care în lucrarea Descrierea Greciei, X,15,3, spune că geţii au scăpat pe greci de invazia galilor din 280 î.e.n. iar el a văzut la Pergam un text unde se povesteau aceste fapte demne de toată cinstea, adică chiar ce spune tăbliţa lui boero Biseto l, ţinute și astăzi ascunse de canalii şi trădători de Neam și Țară chiar dacă ei pretind că sînt niște falsuri bine meșteșugite, în fapt izvoarele antice menționate confirmă că tăblițele de plumb ale strămoșilor noștri sînt autentice!
      O altă confirmare a valorii istorice deosebite venite din datele de pe tăblițele de plumb este conducerea neamului get de către mato Demaroe care îl găsim amintit numai de tăblița 33 ce este în fapt un fel de pomelnic al celor ce au cîrmuit Neamul Scoborîtor din zei din Țara Sfîntă Dio Getia, fiindcă tăblițe turnate de el nu au ajuns pînă la noi sau poate le-au înstrăinat cei ce le aveau în păstrare. Destoinicul mato a stat în fruntea geților timp de 38 de ani începînd cu 270 î.e.n. și pînă în anul 232 î.e.n. În rîndul 2 de pe tăblița amintită, luat de la stînga spre dreapta, al treilea medalion este al lui unde are în față un mic text care spune că neamul lui mato Demaroe s-a luptat cu Antigoneo al Macedoniei undeva pe la anii 265-240 î.e.n. Istoria ne lămurește că Macedonia a avut ca rege – corect basileu – pe Antigonos ll Gonatas care a domnit în perioada 294-239 î.e.n. Pe unele monede bătute de acest rege, numele lui apare scris BAΣIΛEOΣ ANTIΓONOY, adică atribuirea titlului de rege este una dintre născocirile istoricilor moderni care au urmărit ca tot ce vine din antichitate, fiind situat la est de peninsula italică să fie cultură elenistă, însă nu este și singura după cum o dovedesc atîtea scrieri! De unde putem trage concluzia firească și negreșită că și aceste date și fapte istorice dovedesc autenticitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia. 

     Și conducerea lui Boero Bisto făcută în fruntea neamului geţilor între anii 82-44 î.e.n. este confirmată de tăblița 38 unde vajnicul mato le-a cerut socoteală bastarnilor așezați în vestul Dio Geta, cu care avea ceva gîlcevi de afaceri. Strabon în Geografia ll,12 scrie: ,,Mai ales oamenii din zilele noastre ar putea să vorbească despre oamenii de pe malurile Istrului, atît despre cei de dincoace, cît și despre cei de dincolo de fluviu, adică geții, tirageții și bastarnii...” Pentru întărirea statului get, Boero Bisto i-a trecut prin sabie pe unii nemulțumiți cum aflăm din tăblița 40 unde vicleanul Rebodeno este liniștit pe vecie, iar cei ce l-au însoțit și-au pierdut statutul social. Unele izvoare grecești îl amintesc pe regele Rebobostes, iar latinul Trogus Pompeius în Istoria lui Filip, proologul cărții XXXll scrie despre acest conducător local: ,,S-a mai vorbit despre originea panonilor și creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes.” Adică ce au lăsat tăblițele ca veste și poveste peste două mii de ani, se confirmă din surse grecești și romane, dovedind autenticitatea acestora!    
     Dar istoricii noștri ocolesc cu mare grijă o afirmație năucitoare făcută de Strabon (63 î.e.n. – 26 e.n.) în Geografia la Vll,3 despre geți și conducătorul lor: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor... lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor (SCIV, 7, 1-2)”. Ori acest trecut îndepărtat al geților pe care îl știa toată antichitatea, canaliile și ticăloșii l-au șters cu mare ură și înveninare, iar astăzi fel de fel de tîrîturi ne scuipă în obraz că nu avem ce căuta pe plaiurile mioritice fiindcă ele s-au puit cu dracu și au fost rodoase la ouat că au împînzit întreg pămîntul cu vedenii, lepră și jeg.

     Mai aducem de mărturie tăblița 46 turnată de mato Orilieo ce a stat în fruntea neamului get pe la anii 30? – 20? î.e.n., iar granițele statului la est erau pînă dincolo de sciții de la Marea Caspică cum ne-a lăsat vorbă răvășelul de plumb. Aici scrie că Roni să însoțească solia lui Cozon la sciții din cetatea Gramio. Tot aici se amintește de o înfruntare pe care au avut-o geții cu galii din sudul Moldovei de aștăzi, cucerindu-le acestora cetatea lui Monsiro Dimpo făcută din trunchiuri de copac. Căpetenia geților este amintită și de istoricul roman Trogus Pompeius Justinus care a trăit în secolul l î.e.n. unde în Historiae Philippicae la XXXll, 3 ne luminează cum erau vremurile pe atunci: ,,Şi dacii sînt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor, au fost siliţi din ordinul regelui, ca atunci cînd se culcau să-şi pună capul în locul picioarelor şi să facă servicii pentru femeile lor, care servicii de obicei li se făceau. Şi situaţia lor nu s-a schimbat decît atunci cînd şi-au spălat ruşinea prin curajul deosebit din război”. Latinul îi amintește pe bastarnii cu care mato Orielio s-a războit dar și neînțelegerile avute de același neam cu mato boero Bisto ce a stat în fruntea geților cu zece ani mai devreme. Deci după mintea celor care și-o folosesc ca să judece, tăblițele sînt autentice și după aceste izvoare!    
                                                                                                                                         
     Mato Cozon sau Coson cum apare pe mai multe monezi din aur, a fost conducătorul geţilor (20?-15? î.e.n) amintit în tăbliţa de mai sus, de la el păstrîndu-se numai aceste monede numite azi chiar cosoni, dar nu și tăblițe de plumb cum ar fi fost firesc. Conducătorul get este amintit și de istoricul latin Suetoniu (69-130) în lucrarea De Vita Ceasarum (Augustus, LXIII, 4) - ,,Cosoni Getarum regi” - ca rege al geților, confirmînd veridicitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia dar și informațiile transmise de scrierea strămoșească așa cum le-am citit eu.   

     Cotizo – mato (15 î.e.n.? – 15 e.n.?), prin curaj și chibzuință a reuşit să întărească mult puterea statului geţilor. Nu s-a sfiit să atace cu vigoare pe romani în sudul Mesiei, Iliria, astfel ajungînd pînă în Macedonia ca să-şi apere glia de aceşti căpcăuni nesăţioşi. Suetonius ne spune în lucrarea De Vita Ceasarum că puterea romană prin împăratul lor Octavianus Augustus au chibzuit adînc şi au socotit că este mai bine o alianţă cu aceşti neastîmpăraţi geţi decît un război pe viaţă şi pe moarte. Au propus ca fiica lui Cotizo să-i fie soaţă lui Octavian, iar fiul lui Cotizo să o ia de nevastă pe fiica lui Octavian. Pentru a-şi vedea nata, fiul lui Cotizo pleacă la Roma (T 47) dar pe drumul de întoarcere este atacat de o ceată de lifte iar o săgeată îl răneşte de moarte în piept. Este adus pe corcie pînă acasă şi imediat moare. Informaţii despre mato Cotizo mai găsim la romanul Annaeus Florus (74-130 e.n.) care a scris Epitome unde la LV, 12 ne lasă date și fapte în capitolul Războiul cu dacii: ,,Dacii trăiesc în munţi. De aici sub conducerea regelui lor Cotiso, de cîte ori Dunărea îngheţată făcea să se unească cele două maluri, luau obiceiul să se coboare şi să devasteze regiunile învecinate. Caesar Augustus a găsit de cuviinţă să gonească acest popor, la care se pătrundea cu anevoie. Trimiţînd deci pe Lentulius, acesta i-a gonit pe celălalt mal. Şi stabilind aici garnizoane, Dacia cu această împrejurare n-a fost bătută, ci războiul a fost numai înlăturat şi amînat”. După scrierea celor două izvoare antice, este dovedit faptul că tăblițele de plumb sînt autentice chiar dacă leprele plesnesc de ură cînd aud adevărul!

     Mato Biseto ll a fost conducătorul geţilor pe la anii 15 e.n.? – 30 e.n., îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Romă (T 51), iar situaţia neamului său devine tot mai grea. Mesia (teritoriul din sudul Istrului) se află sub influenţa militară a Romei chiar dacă geţii din nordul fluviului nu acceptă ruperea gliei străbune în bucăţi după poftele oricărui tripe lele. Dio Cassius în Romaika(Istoria Romei) la LI,26,1 ne-a lăsat informaţii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geţilor şi bastarnilor din anul 29 e.n. scriind că războiul a început după ce geţii şi bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se ţinea tare undeva pe la gurile Dunării. În realitate bastarnii şi geţii au atacat Mesia în centru, iar acest Rolex apare pe tăbliţa 51 cu numele de Orolo care a refuzat să mai plătească birurile către Sarmisetuzo, mato boero Biseto ll venind cu oștire să-i ceară socoteală pentru nesupunere și trădare de Neam și Țară. Dio Cassius a scris că Rolex simţind presiunea coaliţiei geto-bastarne cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oştile lui Dapix şi Zyraxes cucerind şi dabele lor situate undeva la gurile Dunării. Și aceste informații incomplete venite de la un funcționar roman de origine greacă, arată că tăblițele de plumb sînt autentice.

     Dapisiu şi Zoirasieo – mato (30 - 45?) conducători ai geţilor (T 60 și 61) au avut lupte neîntrerupte cu romanii la care participă alături de geţi şi iazigi, sarmaţi, roxolani, sciţi, bastarni. Violenţa luptelor dar și sistemul de alianțe militare este prinsă în aceste tăbliţe unde nesăbuinţa unui comandant get a dus la distrugerea polcului. Dapisiu apare pe T 60 ca mato și preot judecător, cea mai înaltă funcție religioasă și judecătorească din sistemul social al strămoșilor noștri. În lucrarea Getica la 67-73 autorul ei Iordanes care a trăit în secolul Vl al erei noastre confirmă informațiile de pe tăblițele geților, scriind:  ,,Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei ca rege și preot suprem și judecător, datorită priceperii sale și împărțea dreptate poporului ca ultimă instanță.” După cum vedem din scrierea lui Iordanes, în vremea sa încă se mai știa despre structurile de putere din conducerea statului get, însă numele personajelor s-ar putea să fie născocite fiindcă nu se găsesc pe tăblițe, deci trebuie să le luăm pe acestea ca autentice și sub aspectul veridicității informațiilor!