O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Și pietrele vorbesc Adevărul secțiunea 2

                                                              2.Rădăcinile religiei crucii


     Ca să ne înțelegem adevărata noastră istorie atît de crunt falsificată de marii monștri ai civilizatei Europe din secolul XlX, dar și adevăratele rădăcini ale religiei crucii și nu cele pretins revelate de Talpa Iadului unei adunături de jefuri pline de lepră, trebuie să punem alături descoperirea făcută în vechea Panonie sau Ungaria de astăzi. În situl arheologic de la Tata, la 70 km nord-vest de Budapesta aproape de granița cu Slovacia, s-au descoperit două mici obiecte aparținînd perioadei musteriene. Primul este un ,,churinga”, adică o amuletă alungită și colorată făcută dintr-un dinte de mamut, bine șlefuită care se folosea în ritualurile magice ale comunității respective. Al doilea obiect este o fosilă pietrificată de numulit(un fel de scoică) lustruită care are incizat pe una din fețe o cruce cu brațele egale. Vîrsta lor datată cu carbon 14 arată o vechime de peste 55000 de ani și ar fi printre cele mai vechi obiecte descoperite în Europa care au fost făurite de mîna omului preistoric ce își purta pașii prin acele locuri, probabil homo sapiens neanderthalensis.
     Și întorcîndu-mă la peștera Coliboaia din județul Bihor, cea mai importantă descoperite făcută aici este ampla reprezentare a religiei acelei populații care a lăsat desenele cu pricina, unde trebuie să vedem fără putință de tăgadă adevărata rădăcină a cultului crucii. Pentru a înțelege ce semnificație au semnele și desenele din acestă peșteră, trebuie să știm de ce se numește ea așa. Primele concepte ale religiei strămoșești spuneau că sufletele care erau vrednice, se duceau undeva sub pămînt urmînd drumul făcut de Sfîntul Soare pe boltă, dar care seara intra și el pe sub pămînt, printr-un tunel și ieșea dimineața. Conceptul se găsește atît la emeși cît și la vechii egipteni. Intrarea în acest tărîm al tăcerii și întunericului se făcea printr-o peșteră, adică o gaură în trupul Maicii Pămîntești cum găsim în scrierile caldeene. Iar intrarea în această peșteră este de forma unui triunghi cu baza jos, dar și a unei colibe. Cum acest drum al Ziditorului era tocmai pe măsura celui ce făcuse toate cele din ceruri și de pe pămînt, și acestă colibă trebuia să fie tocmai cum o dorise el, adică una foarte mare, o coliboaie, la fel cum pentru una mică spunem colibiță sau colibuță! Un ajutor de mare preț ne vine chiar din partea pricepuților vechi greci, ce ne-au lăsat o legendă despre Cybele, principala divinitate a frigienilor, din care s-au născut toate cele văzute și nevăzute inclusiv zeii. Spun ei că în limba frigienilor cuvîntul ,,cybele” înseamnă colibă sau peșteră și zic zău lui Dumnezeu că mare adevăr au spus fiindcă și cinul frigienilor sau frigilor a plecat tot din nordul Istrului în vremurile fără de răboj ale neamului omenesc din ținuturile carpatine. Cuvîntul ,,cybele” vine din vechea limbă vorbită în jurul Carpaților, divinitatea fiind și la emeși cu numele de Gibil, și este compus din gi: nobil, ceresc, pămînt + bil: a arde, a se aprinde, a se înfierbînta. Cît timp ne vom bate joc de limba strămoșească și vom sta cu nasul vîrît adînc în fel de fel de duhori sataniste, latriniste sau pupincuriste, nu putem înțelege nimic din această comoară uluitoare și unică în lumea de azi, limba română veche care își poate dovedi o existență epigrafică de prin mileniul lV î.e.n. fără a avea dispariții în negura timpului, întreruperi, mariaje cu alte limbi sau împerecheri de ocazie ori de nevoie, fiindcă ea a fost limbă sfîntă în tot acest timp pînă au venit fanarioții greci de ne-au spurcat legile și neamul cu nelegiuirile lor.

     Dacă vrem să înțelegem tot ce se va scrie mai jos trebuie să facem o privire asupra fotografiilor din rîndul de mai sus. Prima poză de la stînga spre dreapta este intrarea sub formă de triunghi în peștera Coliboaia, iar a doua fotografie este pictura rupestră de o importanță uluitoare pentru cultura Europei și groaza mozaicilor precum și a odraslelor ieșite din acest iad, iudeo-creștinii. În centrul picturii este un cerb, ca totem solar cum apare în mai multe legende ale noastre inclusiv în obiceiurile de Anul Nou, cu capul în sus avînd deasupra coarnelor un cerc. Sub bot este o linie orizontală îngroșată din care coboară în jos patru linii în zigzag semnificînd patru rîuri ieșite din același deal sau munte, cam așa cum se amintește în scrierile esene despre cele 4 rîuri ce ies din Rai. Ceva mai la stînga se văd trei linii în zigzag, poate cele trei Crișuri, pe care vechii locuitori le considerau ape sfinte. Cris în limba strămoșească însemna sfînt sau ceresc așa cum găsim pe tăblițele de plumb și în cuvîntul ,,crisma”, iar de aici a venit și numele regiunii Crișana, adică binecuvîntarea lui Ana sau An fiindcă așa se numea prin mileniile Vl-lll Ziditorul lumilor văzute și nevăzute la strămoșii mei, fiindcă ai celor care ne-au falsificat istoria a fost și este întunecatul Iahwe. În colțul stînga jos se vede un gît de pasăre cu un cioc foarte lung, poate barza, cocostîrcul sau stîrcul din mitologia noastră străveche, iar sub aceasta este o cruce înscrisă în cerc care simboliza creația și sfințenia Maicii Pămîntești. Din împreunarea brațelor crucii se înalță coloana de lumină, osia lumii, axis mundi cum au scris latinii – și adevăr au spus și ei numai că el a fost pentru urechile surzilor – iar în capăt are un triunghi ca unul din simbolurile Tatălui Ceresc folosit în semiotica carpatină. Puțin spre dreapta se vede un animal cu coadă lungă, poate un lup sau un cîine, iar în fața acestuia lîngă picioarele cerbului este o pasăre. În spatele cerbului se disting mai multe cruci libere dar și alte desene.

     Fotografia a treia spre dreapta este o stalagmită din această peșteră care aduce cu un bătrîn ce stă în picioare cu mîinile adunate în față, poziție pe care o aveau țăranii români cînd stăteau de vorbă cu cineva de vază sau mai în vîrstă decît ei. Imaginile din dreapta sînt detalii din pictura rupestră cu trei rîuri care curg, semn folosit și în scrierea egipteană care înseamnă, mare, ape curgătoare, dovedind și prin acestea legătura peste timpul fără de socoteală, între populațiile carpatine și cele care au migrat în Egipt pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. Lîngă ele sînt simboluri ale crucii înscrisă în cerc sau liberă.
     Că acestei populații i-a fost dragă crucea dar și altele cu un profund caracter religios, o dovedesc semnele din peștera Gaura Chindiei situată în Parcul Național Porțile de Fier din județul Caraș-Severin, unde găsim atît crucea liberă cu brațele egale, cea înscrisă în cerc, cît și cea malteză formată din patru triunghiuri isoscele, semnele în număr de 425 fiind executate cu argilă roșie în neolitic, venind din mileniile XV-lX î.e.n.(foto stînga jos)

     Găsim crucea înscrisă în cerc pe tăblița rotundă descoperită la Tărtăria și datată pentru anii 6270 î.e.n. și Turdaș din același areal, apoi pe ceramica de la Cucuteni(foto 3 și 4 spre dreapta), cultură ce s-a manifestat între anii 5500-3500 î.e.n. la est de Cartați cu prelungire pînă în Ucraina pe malurile Bugului, la Tripolie. Este descoperită și la marginea orașului Belgrad unde se află situl Vinća, iar crucea liberă apare printre semnele folosite de această comunitate umană în mileniile Vl-V î.e.n.  La Trușești, în județul Botoșani, pe malul Prutului s-a descoperit o cruce din lut ars și un altar cu o semnificație deosebită din perioada Cucuteni A sau B(5500-4000 î.e.n.) cum se văd fotografiile de mai jos.

     Dacă altarul-cruce din pămînt nu necesită alte comentarii, idee de sacru fiind foarte limpede, al doilea altar de  concepție aparte trebuie să fie descris pentru a se înțelege mesajul lui. Este realizat din pămînt, iar partea de sus prezintă două siluete umane stilizate sub formă de cruce, terminate cu cîte o cupă, concept ce va fi transmis peste timp în cultura geților ca vasul cunoașterii divine sau cerești. Pe laterale el are niște coarne întoarse în sus, cum se vor regăsi mai tîrziu la divinitățile emeșilor. Pe pieptul celor două siluete a fost modelat cîte un pandativ romboidal care simboliza universul sau oul ceresc din care s-au născut toate și în care se vor întoarce toate; adică drăguța zicere a esenilor: Totul este în Unu și Unu este în Tot! În partea de mijloc a altarului se văd redate stilizat 9 chipuri umane; cinci în zona centrală deasupra unui disc scobit în material și ar reprezenta cele 5 zile faste pentru muncile curente pe care muritorii le făceau în trupul Maicii Pămîntești ca să-și adune cele necesare traiului, iar celelalte două grupuri de pe laterale de cîte două siluete, ar putea fi zilele mai puțin bune pentru activitățile agricole, pastorale sau de altă natură, îndemnînd muritorul să aibă respect pentru buna rînduială cerească. Dar cele 9 siluete din centrul altarului reprezintă și o dovadă arheologică a faptului că ei aveau deja un calendar cu săptămîni de cîte 9 zile, găsit și la Vinča, sau pe tăblițele de plumb ori cum ne arată unele sanctuare de la Sarmisetuza.  

     Să dau și o explicație a apariției semnului crucii ca simbol al sacrului la aceste populații pierdute în negura timpului despre care nimeni deocamdată nu s-a obosit să le aducă la lumină fiindcă s-ar fi făcut praf și pulbere toată ,,revelația” mozaică, adică ciripeala Talpei Iadului la urechile pricepuților rabini ivriți ar fi ajuns pentru totdeauna în closetul istoriei. Dacă privim printre gene soarele la orizont dimineața cînd răsare sau seara cînd apune, vom vedea lumina ca în imaginea din dreapta difuzată sub forma unei cruci luminoase. Dar geții aveau rugăciunile principale către Sfîntul Soare, dimineața cînd îl chemau să le lumineze încă o zi drumul vieții pentru înfăptuirea celor cuvenite după rînduita Cale a Adevărului și Dreptății primită de Eno de la Tatăl Ceresc, iar seara îi mulțumea aceluiași duh al luminii că i-a călăuzit după dreapta pravilă încă odată pe calea ce îi duce spre a deveni OM. Cam atît am avut a spune fiindcă de restul s-au ocupat alții cu o înverșunare drăcească, falsificîndu-ne istoria și cultura identitară de nu mai știm pe unde ne este curul.  
     Odată cu marile migrații din Carpați din mileniile Vl-ll î.e.n. acest simbol al sacrului este dus în Ki-en-gi, de către emeși, în vechiul Egipt și în nordul Africii de către neamurile kabili sau amazigh și dovedesc cele afirmate cu fotografiile unor obiecte arheologice descoperite pe aceste tărîmuri despre care românii nu știu nimic.

     În rîndul de sus am pus două vase emeș/sumeriene de pe la anii 3000 î.e.n. cu semnul crucii înscris în romb ca simbol-concept al binecuvîntării întregului univers(forma de ou stilizat cum o găsim mai tîrziu în scrierile orfice și esene, ori ,,caldeene”) de către puterea ziditoare a lui An sau Anu, iar în partea dreaptă este un talisman cu crucea înscrisă în cerc și semne care reprezintă sfînta colibă(triunghiul cu cercul pus pe un vîrf) și cel al Tatălui Ceresc(cercul cu un punct în mijloc). În rîndul doi am pus același simbol al crucii în cultura egipteană; primul de la stînga folosit în scrierea sfîntă și înseamnă cetatea principală sau centrul puterii supreme, adică o cetate a divinității principale, al doilea este semnul vieții veșnice, al treilea are sensul de dreptate, al patrulea spre dreapta este o podoabă simbol purtată și azi de către kabilii din nordul Africii. În capătul rîndului am pus un sigiliu egiptean de pe la anii 2970 î.e.n. unde se vede atît pasărea cerească, cît și peștele și coliba sacră, dovedind prin aceasta rădăcinile spiritualității vechi de pe valea Nilului. Dar nu toți au plecat în timpul acelor roiri către cele patru zări fiindcă pietrele și cioburile de ceramică precum și desene din peșterile României ne arată că o mare parte a rămas în glia carpatină continuîndu-și existența cu bune și rele așa cum le-a fost sorocul și norocul. Iar cel mai bun exemplu pentru a dovedi cele spuse, sînt semnele și desenele lăsate pe pereții peșterilor din munții Buzăului ori pe stînci.

      O parte din ținutul de munte al județului Buzău din Curbura Carpaților, este numită de către localnici Țara Luanei, iar această denumire se găsește în mai multe legende locale transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, din care am să dau în continuare ceva ziceri cu folos pentru osteneala la care m-am înhămat. Aceste povestiri evocă locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii, pe pereții căreia se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate și simboluri străvechi, precum crucea malteză, peștele, un fel de pumnale sau vîrfuri de lance și altele. 
     Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de un bătrîn mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Tot pe aceste tărîmuri binecuvîntate de Ziditorul cerurilor și pămîntului, erau mai multe izvoare cu ape tămăduitoare unde boala era alungată prin îmbăierea în ele sau spălarea ori descîntarea cu apa lor făcătoare de minuni. Însă totul era sub veșnica veghere a bătrînului Luana, iar cei care se încumetau să tragă ceva cîștiguri pe ascuns folosindu-se de puterea tămăduitoare a apelor, se îmbolnăveau fiindcă nu știau și descîntecele sau rugăciunile care trebuiau spuse odată cu spălarea sau îmbăierea în ele. De mare grijă se bucurau în ochii bătrînului înțelept și părinte ocrotitor, cei răniți în războaie cu mișeii pofticioși de avere sau putere, ei fiind vindecați cu mare grijă, iar atunci cînd mureau bătrînul înțelept îi stropea cu apă vie luată din Valea Izvoarelor pentru a-i aduce din nou la viață. Aceste locuri binecuvîntate la propriu de natură(la vechii egipteni cuvîntul ,,natura” însemna chiar divinitate) sau Ziditor, situate în zona Nucu, sînt și astăzi o adevărată vale a apelor tămăduitoare. Pentru a înțelege mai bine legenda venită din străvechime, dau mai jos cîteva fotografii care ne vor ajuta să punem istoria și tradiția orală în lumina adevărului.

     În stînga sînt urmele unor construcții ciclopice sau poate un hazard al naturii pe care oamenii din vechime l-au considerat ca o acțiune a Ziditorului din ceruri. În mijloc se văd urme clare ale acțiunii omului de a face niște locașuri dreptunghiulare pentru a fixa în ele pari care să fie folosiți în poziție verticală. Iar în partea dreaptă este o bucată de piatră ce făcea parte dintr-un altar sub formă de disc, avînd două nivele săpate în interior, poate cu trimitere directă la cele trei trepte de inițiere din religia geților.

     Dar bunăstarea și liniștea locuitorilor a fost nimicită de către vrăjmași înzăuați veniți în care de foc ca să doboare soarele Luanei. Mare prăpăd a fost atunci pe pământ care s-a cutremurat din toate încheieturile. Zidurile cetății şi împrejurimile au fost arse, iar ținutul a rămas pustiu multă vreme nefiind călcat de vreun animal sau pasăre venită din cer. Ca o amintire de neșters a vremurilor trecute în arealul muntos arătat, se găsește Peştera Înţeleptului, unde este tăinuită bine toată cunoașterea care ne-ar duce pe cale adevărului după zisa legendelor.

     Să încercăm a aduce lumină și asupra acestui bătrîn îmțelept care le-a fost vrednic cîrmuitor poporului din curbura Carpaților multă vreme pînă ce cetatea lui și soarele care o lumina, au fost nimicite de către vrăjmașii înzăuați. Numele de Luana îl găsim în istoria mitică a emeșilor/sumerienilor fiind purtat de către un lugal ce a domnit în acele locuri înainte de Potopul cel Mare, iar legenda spune că au fost Alulim de Eridu(g) care a domnit 8 sars(28800 ani), Alalgar de Eridug a domnit10 sars(36000 ani), En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira a domnit 12 sars (43200 ani) și En-Men-Ana despre care nu se știe cît a domnit. Cum emeșii au plecat din ținuturile carpatine, iar studiul comparativ pe care l-am făcut între cele două limbi arată că cele mai multe cuvinte sînt comune cu graiul din Moldova, povestea bătrînului înțelept Luana din munții Buzăului are fire nevăzute cu En-Men-Lu-Ana din mitologia emeșilor. Să ne deslușim pe îndelete cu aceste legende care au în miezul lor ceva adevăr istoric ce se cheamă a fi scos la lumină. Cei plecați din Carpați în prima migrație în tărîmul dintre fluviile Eufrat și Tigru care a avut loc pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. nu ne-au lăsat răvășele ca să știm ce gîndeau și ce ziceau. Dar al doilea val de migratori a dus cu ei și năravul scrisului, astfel că timpul ne-a lăsat o scînteie din viața acestor pribegiți în lumea albastră, găsindu-se mii de tăblițe, iar unele precizează lista regilor din Larsa care începe așa: ,,Cînd împărăţia a coborît din ceruri, împărăţia se afla la Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani. Alalcar a domnit 36000 ani, alţi doi au domnit 64000 ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în Badtabira. În Badtabira a domnit Enmenluana 48200 ani’’ pînă a ,,venit potopul lumii, iar după potop au preluat puterea regii popoarelor din munţi’’. Și astfel aflăm despre ei că se considerau Neam Scoborîtor din Zei, isteți și cu darul glagoriei acasă nu ca românii de azi. Își spunea sang-gi care are sensul de neam ales de Ziditorul cerurilor și pămîntului(sang: neam, clan + gi: nobil, ales) iar noua baștină au considerat-o ţară sfîntă, Ki-en-gi(ki: pământ, ţarină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales).

     Dar numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, soț, familie, neam, a locui, puternici, bărbat, a se naște, supărare, necaz, chin, a aprinde focul; + Ana: Creatorul, Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Sensul larg al cuvîntului En-Men-Lu-Ana așa cum l-au scris sumerologii, cuprinde tocmai conținutul legendei cunoscută de țăranii din munții Buzăului și nu cred că ne mai trebuie binecuvîntarea istoricilor români care numai rău ne-au făcut și ne-au împuiat capetele cu fel de fel de minciuni pentru a le fi bine lor și stăpînilor care îi strunesc. Țara Luanei din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios. Și bătrînul înțelept din legenda noastră este cîrmuitorul unui loc iubit de Ziditor, iar faptul că cetatea lui se înalță pînă la cer, arată că chiar el era puterea divină supremă. Cred că legenda noastră ne transmite indirect și discret timpul cînd iudeo-satanismul creștin a fost impus neamului rumun de către o putere militară dușmănoasă înzăuată și venită cu care de foc – expresia este în Făcă-Tora Satanei - ce a distrus soarele cunoașterii divine așa cum scriau vechile manuscrise strămoșești, scăpate foarte puține de ura nemărginită a Militia Cristi și numite în fals ,,scrieri esene” sau ,,scrieri caldeene”. 
     În zona comunei Bozioru, unde se află aceste vechi așezări rupestre, cea mai importantă ca valoare a informațiilor ce le deține este Fundul Peșterii, pe a cărei pereți se văd incizate vîrfuri de lance, săbii scurte și o mulțime de litere puse în ordine care formează cuvinte, iar majoritatea sînt identice sau asemănătoare cu cele folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.  Aici găsim și imaginea explicită că zona se numea ,,cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,tată” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Sub acest semn(vezi fotografia de mai sus din rîndul doi sub cea de culoare gri) este un altul care seamănă cu litera E puțin modificată. Dar semnul mai seamănă cu un jug cu capetele ridicate din care lipsește partea de jos, divinitățile emeș erau reprezentate purtînd pe cap un fel de pălărie cu mai multe nivele, iar borurile erau ridicate în sus. Și altarul descoperit la Trușești – Botoșani are tot trei spații distincte în soclu, iar marginile acestuia sînt ridicate în sus ca niște coarne, trimitere fără echivoc la taurul ceresc. În emegi litera ,,e” avea și rolul unui cuvînt de sine stătător cu mai multe sensuri din care dau în continuare cîteva: casă, locuință, cetate, autoritate supremă, templu, a conduce, origine, naștere, a izvorî, adică taman ce spune legenda noastră că zidirea era cetatea Ziditorului tuturor văzutelor și nevăzutelor, fiindcă în teozofia străbunilor mei, Creatorul era un bătrîn bun și plin de înțelepciune față de neamul omenesc. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANU și GOG. Dacă ne uităm cu atenție pe imaginea mare din stînga sus, vedem în centrul ei o cetate cu ziduri foarte înalte și care are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, cîte o cruce cu bratele egale, nimită de hoții și sutașii lui Ucigă-l Toaca, ,,cruce greacă”. Acoperișul este sub forma unui triunghi – alt simbol al Tatălui Ceresc – care și el are în vîrf o cruce, însă cu un braț mai lung, botezată de pricepuții în făcături drept ,,cruce italică”! Deasupra acestei cruci, este scris de la dreapta la stînga cuvîntul GOG(primul desen din rîndul de jos). La stînga cetății este șarpele ceresc care se înalță de jos pînă sub acoperiș, iar lîngă el este Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Osia Pămîntului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun unele legende ale noastre avînd niște fructe aproape de vîrf. Lîngă acesta este scris cuvîntul ANU, însă deasupra cuvîntului GOG, apare incizat cuvîntul AN cu o buclă asemănătoare cu hieroglifa lui Pitah care are un semn cu 3 bucle. În religia vechilor egipteni aceasta simboliza înțelepciunea cerească venită din vorbirea Ziditorului Pitah și care arată atît taina cunoașterii cît și a necunoașterii, fiind un șarpe care urcă și coboară la nivelul cozii formînd prin răsucire 3 bucle și avea valoarea fonetică a consoanei H. Pomul Vieții cu 9 și 15 ramuri apare și la Gaura Chindiei.  

     Tot aici mai găsim semnul din fotografia a patra spre dreapta, care este folosit și astăzi de creștinii copți din Egipt, dar cu mici modificări, dovadă indubitabilă că ,,vizita” hicsoșilor în secolul XVll î.e.n. în țara lui Hapy, a lăsat urme în mentalul colectiv al băștinașilor sau poate se datorează subțirilor ,,terapeuți” pe care îi admira cu atîta respect rabinul ivrit și cam eretic Filon din Alexandria, dar nu s-a rușinat deloc să le ,,împrumute” tainele cele mari, și pe care iudaizîndu-le, le-a dăruit iudeo-cretinilor ca vedenii ivrite.

     Dar cuvîntul An așa cum apare la noi incizat în situl de la Fundul Peșterii a fost scris de emeșii pe mii de tăblițe fiindcă era duhul principal al panteonului lor, dovedind vechimea acestor așezări religioase ale strămoșilor noștri care înaintează în timpul încă nescris pe răboj, undeva la trecerea dintre mileniile lV-lll î.e.n. fiindcă apar pentru Ziditorul lumii ambele cuvinte: An și Gog! 
     Mai avem din mitologia emeș o altă confirmare că legendele noastre privitoare la cetatea Ziditorului din munții Buzăului, au o parte de istorie adevărată a neamului carpatin ce a trăit în străvechime pe aceste meleaguri. Găsim  în teologia lor că sufletele celor vrednici se duceau în ținutul Dilmun, iar Enlin(cerul sau Tatăl Ceresc de la noi) este unit cu Enki(ținutul pămînt sau Maica Pămîntească) prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele și nici nu sînt omorîte de oameni. Dilmun este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul duhurilor cerești și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii. O poveste de-a noastră – ale lor sînt toate numai revelații cum zic azi, dar vedenii cum erau cunoscute în trecut – ne spune că în a noua zi de trudă Dumnezeu a făcut  Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început iar în mijloc este cetatea lui care ajunge pînă la cer. Și tot nouă siluete de om sînt pe altarul descoperit la Trușești, dovedind fără putință de tăgadă că primul calendar care era și cel religios, avea săptămîna de cîte nouă zile, iar emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi a doua oară, teologia lor era bine conceptualizată.
     Un alt sprijin este legenda lui Ziusudra(Zin Suddu), considerat în mitologia lor ca un vrednic pămîntean care a salvat neamul omenesc de la dispariție din calea unui mare potop, iar după ispravă a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: ,,În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”. O altă variantă a textului spune că Ziusudra s-a prezentat înaintea lui An închinîndu-se de la care a primit veșmîntul de OM, fiind așezat în ,,muntele Dilmun, locul unde soarele răsare”. Pe altă tăbliță se precizează că în muntele Dilmun a ajuns Ziusudra ,,trăitor spre est, peste munţi” iar dacă raportăm conținutul textului la poziția geografică a cetății Dilmun, adică toriștea străbună cu Carpații de curbură unde se afla și cetatea lui Anu sau Dumnezeu, dar și Raiul, Ki-en-gi/Sumer era în est și atunci totul se limpezește.
      Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor sau sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea lor baștină, au învăţat a scrie!!! Originea numelui Dilmun, precum și sensul lui, l-am lămurit în altă parte. 
     O altă legendă despre Țara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru. Se înțelege din conținutul legendei că atunci cînd unul dintre localnici era atins de foc, Luana il vindeca pe loc cu apa moartă și apa vie. Stîncile sau peșterile unde se ascundeau localnicii sînt cele din zona Cozanei, iar atacul s-a petrecut pe Platoul Martirei.
     Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas cu Pleona, iar strămoșii mei spuneau că sînt scoborîtori din pleiade. La vechii romani, înainte de a-i aburi șmecherii greci cu limba lor koine(și nu greaca cum mîncă lături toți precepuții!) și toate cele venite din țîșnitoarea vînjosului Hercule, Maia era o divinitate străveche a renașterii naturii, adică a primăverii, anotimp după religia strămoșească  cînd s-a zidit neamului omenesc. Fiul titanului Iapet, Atlas(ad : strămoș, tată, cer + laze: tăietură în pădure, poiană defrișată cu toporul sau prin foc) a fost primul dintre regii mitologici ai tărîmurilor de la nordul Istrului avînd împreună cu Pleione, fiica lui Oceanos și Thetis. șapte fete pe care antichitatea greacă le-a numit pleiade. Cea mai frumoasă și mai cunoscută dintre ele, pe care o găsim și în scrierile sanscrite din India, este Maia, iar aici în toriștea carpatină au fost găsite zeci de monede care purtau pe ele această inscripție Maia. În timp Maia a fost asimilată numelui de Luana, după țara pe care o zidise Anu în jurul Carpaților și astfel mentalul colectiv al românilor a păstrat atît substratul religios getic peste care s-a suprapus un eveniment istoric la fel de vechi ca și legenda.               
     Carul de foc cu care a venit Maia pe pămînt este în fapt acel vehicul de lumină ce ajuta sufletul să urce la Judecata Tatălui Ceresc fiind amintit în toate scrierile esene și gnostice, iar pe teritoriul țării noastre găsindu-se zeci de asemenea care unde se punea urna cu cenușă a mortului, dar și ca dispozitiv pentru incinerare. Chiar dacă adevărata noastră istorie a ajuns o otravă pentru făcătorii de istorii sacrosancte, inclusiv pentru istoricii români, de data aceasta îi vom ajuta pe toți să bea cupa Luminii și Dreptății pînă la fund să scăpăm odată pentru totdeauna de iadul iudeo-satanist și la fel de cel latrinist care ne-au distrus mințile și sufletele.
     Pentru bunătatea arătată față de localnici, aceștia i-au dăruit Luanei o lentilă de chihlimbar dintr-un singur bulgăre de chihlimbar după cum ne spune altă legendă a locului, aceasta fiind de mărimea unei coroane regești, adică o semisferă foarte mare după înțelegerea de azi. Poate că legenda s-a născut datorită zăcămintelor de chihlimbar din zonă și a descoperirii unor pietre de mărimi impunătoare pe care le puteau merita numai persoanele foarte importante. Legenda legata de lentilă precizează faptul că Luana era o femeie venită din ceruri, nemăritată – la fel ca Maia – și care s-a comportat ca o mamă față de băștinașii carpatini. Pentru cîte i-a învățat pe localnici, aceștia, după ceva vreme, i-au dăruit obiectul șlefuit, fără a bănui puterea lui miraculoasă. Culoarea galben spre alb a lentilei, asemănătoare cu cea a părului Luanei, priceperea deosebită cu care era șlefuită și felul în care era ținută față de cel cercetat, toate acestea făceau ca aura celui privit să se vadă limpede prin lentilă, apărînd în frumusețea naturală dacă persoana era sănătoasă și cu neregularități dacă aceasta avea vreun beteșug la vedere sau nu. Cereasca ființă Luana folosea în chemarea puterii cerești, praf asemănător cu culoarea lentilei și tot cu acest praf își întreținea părul avîndu-l totdeauna acoperit cu bulbucei și inele. Mai spune legenda că miraculosul obiect avea mîner diferit ca culoare de cea a lentilei, dar tot din chihlimbar, străpuns de un tunel(imaginea de mai jos), iar partea dinspre mînă de unde se ținea mînerul, se termina cu un fel de semisferă. Un alt tunel intra în ghiventul semisferei și chiar mai adînd în aceasta, rostul lor fiind ca odată cu mișcarea lentilei să apară lumile chemate, unii le-au spus ape, iar alții flăcări în mînerul de chihlimbar. Dacă obiectul era mișcat continuu, atunci flăcările se mișcau mereu într-un fel de dans, cunoscut de localnici ca dansul focului în chihlimbar.                                   

                                 

      Aceste legende vorbesc de existenta altor douăsprezece lentile mici ce formau suita pentru lentila principala, așa cum dovedește și fotografia de mai sus, dar fiecare avea o alta nuanță și era folosită cu un scop diferit decît celelalte. Fiecare lentilă mică din cele douăsprezece avea un scop unic, iar lentila mare folosea la a fi văzută aura cuiva. Rama de prindere a lentilei se compune din douăsprezece bucăți de forma cilindrică așa de măiestrit șlefuite la capete că numai nuanțele diferite ale chihlimbarului făceau posibilă observarea locului de îmbinare. Prin inima ramei trecea un tunel tot de forma rotundă; rama era prinsă în vergele răsucite de chihlimbar care mergeau în spirală după forma semisferică a obiectului. Luana i-a învățat pe localnici arta vindecării, iar legenda spune că prescria leacul pentru fiecare bolnav în timp ce privea prin lentila mare, numai dacă era simțită nevoia mai erau cercetate și unele lentile din cele mici. Legenda mai spune că după Luana, mai toți conducătorii geților și marii lor preoți au ținut în mînă această lentilă, chiar și unii domnitori ai românilor. Ultimul, spune legenda, ar fi fost A. I. Cuza, care vizitînd în mare secret ținutul, călugărul păstrător al lentilei și al credinței străbune i-ar fi vorbit privind prin lentila și de cele trecute, dar și de cele prezente, precum și cele viitoare cu așa corectitudine încît domnitorul ar fi oftat adînc la sfîrșitul expunerii. Legenda se termină spunînd că lentila miraculoasă a Luanei se află undeva într-o ascunzătoare plină ochi cu bulgări de chihlimbar, iar valoarea ei este cît greutatea în aur a Carpaților de Curbură.       

     Tot în acești munți, în spațiul localităților Bozioru-Fisici-Nucu este locul cunoscut de specialiști ca ,,cer straniu”, datorită faptului că cerul capătă o strălucire mult peste normal. Și tot aici a fost culeasă balada sufletului neamului nostru Miorița, născută din durerea păstorilor din Muntenia, Moldova și Transilvania care se întîlneau aici. Spune ea că faptele s-au petrecut ,,Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”, taman cum zic și vechile izvoare că aici era Cetatea lui Dumnezeu și Raiul unde se întorceau și sufletele emeșilor la baștina străbună. În vechile noastre basme și povești, există o confuzie vădită între Maica Pămîntească(sau Cybele cum o numeau frigienii) și Maica Domnului încît aceasta din urmă pornește în căutarea fiului ei pierdut sau ucis, motiv cosmogonic dezvoltat și în Miorița unde se regăsesc părți din mitul emeș al divinităților Dumuzi și Inana.     
     Dar aici în munții Buzăului, vechile locuri păstrează zeci de cruci, unele cu un braț mai lung și diferite litere puse la îmbinarea celor patru direcții, altele avînd forme aparte sau identice cu crucea malteză apărută însă după mai bine de 3000 de ani față de cele incizate aici. Gunoaiele pricepute vor striga în gura mare că simbolul nu are nici o legătură cu iudeo-cretinismul, dar nu este decît răgetul fiarelor ieșite din străfundurile iadului, care, după ce ne-au falsificat istoria și cultura identitară, acum își apără cu disperarea morții ce se apropie toată făcătura satanistă cu care ne-au împuiat mințile și inimile.

     Să pornim a ne scrie un dram de istorie dar din cea adevărată și nu făcută de către cei năimiți a ne distruge ființa duhului ceresc din noi ca să robim pe vecie lui Ucigă-l Toaca și cioporului de sutași ai întunericului care ne învață de ceva vreme cine sîntem, de unde venim și încotro trebuie să ne îndreptăm. În primul rînd de sus, am pus mai multe forme de cruci incizate pe diferite pietre sau pereți de stîncă ori de peșteră din munții Buzăului, acolo unde în străvechimea lumilor era cetatea lui Anu sau Gog de care s-a ales praful și peste care s-a așezat cea mai cumplită uitare și nepăsare. În capătul rîndului din dreapta am pus o statuetă a Maicii Pămîntești descoperită la Gîrla Mare, județul Mehedinți, veche din secolul XV î.e.n. care are crucea pe cap simbolizînd sfințenia pămîntului de unde s-a născut neamul omenesc și în care se întoarce trupul fiecăruia dintre noi atunci cînd se termină caierul zilelor.   

     În rîndul doi de la stînga spre dreapta, am pus o monedă din argint bătută pe la anii 500-480 î.e.n. de neamul edonilor care trăia în sudul Traciei, unde pe una din fețe apare același simbol religios ca în munții Buzăului – crucea înscrisă într-un pătrat cum se vede în fotografia doi și patru din rîndul unu, luate de la stînga spre dreapta. Mai departe în rîndul doi este un medalion din argint descoperit la Fișezul Gherlei, făcut de strămoșii noștri în secolul Vll î.e.n., iar lîngă el două cruci din zilele noastre din cimitirul satului Șugatag, comuna Ocna Șugatag, județul Maramureș. Oare cîtă apă va mai curge pe Dunăre pînă neamul nostru se va dezmetici din făcătura iudeo-satanistă și latrinist-sionistă cu care ne-au otrăvit mintea sutașii întunericului? Tot în rîndul doi la capătul din dreapta este o cruce din cimitirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc din anul 1921, iar lîngă axeasta spre stînga sînt două detalii ale unor cruci sculptate pe ea. Dacă am fi avut pe obiectele care arată mormîntul, legăminte peste legăminte, cioplite și sculptate, atunci sigur eram și noi sutași ai Talpei Iadului și Satanei, dar noi ne-am ținut din zorii apariției neamului omenesc în urmă cu 40 de milenii, tot  de cele lăsate de Ziditor, adică de Sfînta Cruce și niciodată de sfînta sulă așa cum o au mozaicii de peste 2500 de ani și iudeo-cretinii de 1600 de ani cînd s-au cetluit cu răul nemărginit pentru a robi popoarele lumii.
     Dacă purtătorii mesajelor spirituale, adunate într-un amplu sistem de valori morale și religioase, ar fi părăsit aceste meleaguri împinși de răutățile vremurilor sau a oamenilor, aceste simboluri care se găsesc din abundență și pe veșmintele românilor, a ornamentelor cu care își împodobesc casele, a ceramicii și alte obiecte cotidiene, nu mai puteau fi aduse pînă în zilele noastre să facă parte încă din cultura tradițională românească! Prea ne credeți proști și ne batjocoriți amintirea strămoșească păstrată în sufletul atîtor generații, în ciuda urîcioșilor, leprelor, tîrîturilor și trădătorilor de Neam și Țară.

     Și iarăși vin cu fotografii pentru a dovedi cine sîntem noi în răbojul timpului, dar și cine sînt ei care ne-au falsificat existența pe aceste meleaguri din timpii fără seamă. În rîndul unu de la stînga spre dreapta este fotografia bisericii de lemn din Botiza, județul Maramureș, iar lîngă ea două detalii care dovedesc continuitatea românilor din neamul get, cel mai vechi popor de pe pămînt(genus antiicum terrae) și fiii pămîntului(terrae filli) cum a scris latinul Vergiliu în Eneida Vl, 580. Primul detaliu este simbolul Tatălui Ceresc – cercul cu un alt cerc mai mic în mijloc – care se găsește și în alfabetul get ca litera T. Al doilea detaliu este o cruce care seamănă cu cea ,,malteză” incizată în munții Buzăului și cu cea din cimitirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc. Spre dreapta sînt două cruci de la sfîrșitul secolului XlX ce au fost în cimitirul mănăstirii Pătrăuți din județul Suceava, simboluri care ne arată vechimea lor pe aceste meleaguri și implicit a religiei crucii. În partea dreaptă este o imagine din biserica de lemn din localitatea Ieud, județul Maramureș, construită în secolul XVll unde sînt pictate ca simboluri religioase Sfîntul Soare și Sfînta Lună, așa cum erau în religia geților după tradițiile noastre populare și informațiile venite de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.

     În rîndul doi este o cruce din piatră tot din cimitirul orașului Cîmpulung – Moldovenesc cu simboluri străvechi și găsită în aproprierea celei din anul 1921. O mînă pricepută a vopsit fața crucii să nu se mai poată citi prea multe pe ea. Se văd totuși cioplite astfel: sus triunghiul echilateral, unul din simbolurile Tatălui Ceresc(a patra imagine spre dreapta), jos este Maica Pămîntească(a doua imagine spre dreapta), la stînga este Sfînta lună(a treia imagine), iar la dreapta este Sfîntul Soare(a cincea imagine). Dar luna și soarele ca simboluri sacre apar și pe tăblițele de plumb nr. 2 și 53. În partea dreaptă a rîndului doi este un ornament din piatră din secolul XVl-XVll care reprezintă o parte din stema Moldovei cu bourul ce are între coarne o cruce înscrisă în cerc, simbol găsit atît în munții Buzăului, cît și în peștera de la Coliboaia din mileniul 35 î.e.n. În capătul rîndului am pus fotografia unei părți a picturii rupestre din Peștera Măgura situată la sudul Dunării, cam la 30 km vest de orașul Vidin și 60 km est față de peștera Gaura Chindiei de pe malul stîng al fluviului. Picturile vin din mileniul X î.e.n. unde se vede Sfîntul Soare desenat într-o formă foarte apropiată de cea pe care au desenat-o maramureșenii în biserica de lemn din Ieud. Sub soare se vede acea buclă răsucită de mai multe ori care în religia egiptenilor plecați din aceste regiuni pe la mijlocul mileniului lV î.e.n., era simbolul religios al lui Pitah, divinitatea ce a creat lumea văzutelor și nevăzutelor prin puterea cuvîntului și a gîndului divin. Litera T este scrisă de mai multe ori pe pereți făcînd trimitere directă la silaba ta care a avut pînă mai ieri sensul de tată. Dar județul Vidin unde se află peștera, pînă în prima parte a secolului XlX, s-a numit Diu, adică ,,dio” de pe tăblițele de plumb care se poate citi și die sau diu cu sensul de sfînt sau divin. Cuvîntul ,,Măgura” însemna barca cerească cu care Soarele plutea ziua pe cer, iar seara se ducea la culcare pe sub pămînt pe marea fără de sfîrșit, ea apărînd și la emeși dar și în religia egiptenilor unde povestea îl are ca personaj pe Ra, adică Sfîntul Soare de la noi, locul fiind atît un lăcaș de cult închinat soarelui cît și un calendar cum găsim indicii în alte desene din această peșteră. Este uluitor faptul că mentalul colectiv al românilor și numai a românilor din această regiune, a păstrat simbolul imagistic timp de peste 12000 de ani, repetîndu-l în secolul XVll la Ieud dar și în alte părți, dovedind prin asta că am stat locului toată această perioadă de timp, și că nu ne-a creștinat nici născocitul Andrei, nici Satana, dar nici Talpa Iadului.    
     Rîndul trei are primele două imagini chiar de la Mănăstirea Sinaia cu un detaliu cu crucea înscrisă în cerc, mai departe este o cruce înscrisă în cerc, simbol foarte des folosit pe porțile românilor din Maramureș, lîngă ea este crucea de piatră getică aflată pe șoseaua din apropierea localității Băița de Codru, județul Maramureș, iar în partea dreaptă a rîndului este simbolul Tatălui Ceresc cu 12 raze – cercul cu un punct în mijloc sau cu un alt cerc mai mic cum apare pe porțile maramureșenilor – din Peștera Gaura Chindiei, județul Caraș-Severin, vechi de prin mileniul XV î.e.n. care însă nu spune nimic istoricilor români. Le-o spun eu de la obraz că ar trebui să-i mănînce moartea pe toți pentru cît rău au făcut neamului get și urmașilor lui din ziua de azi. Simbolul poate fi Sfîntul Soare care parcurge o rotație completă în jurul Pămîntului în 12 luni sau este tot o formă de svastică pornită de la cea cu trei brațe, și repetată de 4 ori, în cele patru anotimpuri de rotație a Osiei Lumii sau Axis Mundi vreme de un an!
     În eme-gi există cuvîntul buzuru, scris și puzuru, cu sensul de semeț. siguranță, mister, taină, la fel îl găsim amintit în Carpații de Curbură prin numele comunei Bozioru(Buzuru), loc plin de măreție a zidirii Tatălui Ceresc, dar și plin de taină și de mister. Ei scriau acest cuvînt printr-un triunghi echilateral cu vîrful în sus, la fel cum era semnul și în baștina lui carpatină pentru Tatălui Ceresc. Semnul format din Δ cu o linie mică ce se ridică în sus de pe latura orizontală este litera A în alfabetul folosit pe tăblițele de plumb, dar găsindu-se și în cele folosite în Ki-en-gi/Sumer(vezi mai jos) cît și la Vinča și Karanovo. În eme-gi litera A are următoarele sensuri: creație, zidire, naștere așa cum ne arată statueta din bronz descoperită la Turda și care poartă toate totemurile și simbolurile religiei strămoșești: berbecul ceresc, șoimul ceresc, mielul, doi peștele, masa cu trei picioare, cercul, crucea cu brațele egale, soarele, luna și fulgerul Tatălui Ceresc. Semnul pentru litera A se găsește și în alfabetul egiptean unde se citea DI, amintindu-ne de Die sau Dio de pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și care avea sensul de sfînt. Peștele ca totem se găsește zgîrîiat pe o stîncă uriașă din apropierea peșterii lui Iosif, situata la 3 km de satul Nucu, pe Valea Bordeiului, iar simbolul este în mitologia egiptenilor și pe tăblițele de plumb dar și în cultura filistenilor despre care nu vorbesc decît mozaicii ivriți sau cazari ca fiind strămoșii lor!  
     Tot la Coliboaia, în pictura rupestră apare o pasăre foarte stilizată – rîndul de jos -  care se uită la un animal mic din fața ei. Dar cam aceeași imagine o găsim și în peștera Gaura Chindiei unde desenele sînt din timpul mileniilor XV-Xl î.e.n. dovedind și prin aceste argumente materiale venite din penumbra istoriei, că am fost și am rămas pe aceste meleaguri de-a lungul a 40000 de ani, chiar dacă niște jeguri din vremurile noastre ne spun că avem o istorie de numai 150 de ani, pe cînd neamul lor este de atîtea milenii că nu avem păr pe cap să-l numărăm pentru a socoti cine au fost și ce li se cuvine din partea celorlalți. Eu cred că mai mult de o poacă în cap și un ștreang pe gît nu merită aceste tîrîturi care își născocesc fel de fel de istorii pe seama celorlalți. Poate că aceste simboluri sînt în fapt ceea ce pricepuții greci au numit fenix, iar noi i-am spus ,,măiastra” sau pasărea măiastră.

     De la stînga spre dreapta avem pasărea de la Coliboaia, cea din peștera Gaura Chindiei, o măiastră pictată pe o farfurie din secolul XVl, aflată în Muzeul de Istorie din Suceava, măiastra făcută de marele sculptor C. Brîncuși și o ,,măiastră” descoperită la Hîndrești-Oțeleni, județul Iași din perioada 5500-4200 î.e.n. Pentru a fi fotografiată în poziție verticală, avînd o înălțime de numai cca 5 cm. aceasta a fost pusă într-o fusaiolă. Partea de jos a piesei lipsește, și presupun că era fixată pe un mic postament pentru a sta în poziție verticală.  

     Ca să fie discuția dusă pînă la capăt mai avem aici personajul totemic principal al picturii rupestre – cerbul – care a fost la mai multe popoare vechi din Europa folosit ca referință religioasă în diferite forme de cult.

     În partea stăngă a rîndului de sus este fotografia de la Coliboaia a cerbului ca imagine principală a picturii, însă avînd în jurul său mai multe animale și semnul crucii atît înscris în cerc, cît și liber, repetat de mai multe ori. Lîngă ea, spre dreapta este mulajul unui sigiliu emeș de prin secolele XXVlll î.e.n. unde doi cerbi au între ei Pomul Vieții sau Pomul Cunoașterii Binelui și Răului cu șapte ramuri cum este el și în tradițiile noastre prezente dar și cele ale geților. Spre dreapta este un vas emeș cam din aceeași perioadă unde se vede iarăși cerbul sub pătratul împărțit în alte pătrate mai mici. În capătul din dreapta este un cerb de pe un vas cucutenian din faza A sau B, adică perioada de timp 5500-4200 î.e.n., iar mentalul nostru colectiv transmis din generației în generație pe cale orală ne-a adus din străvechime mai multe legende despre acest animal frumos dar fricos, lăsat de Ziditor ca un domn al pădurilor.

     Cerboaica apare și în ritualurile de pețit la români cum o găsim în scrierile lui Dimitrie Cantemir, iar timpul a făcut să se păstreze în datinile noastre de Anul Nou în Moldova dansul cerbului ca o rămășiță a vechilor ritualuri totemice pe care le practicau strămoșii noștri pentru a aduce cinstire duhurilor cerești, în chemarea înnoirii vieții pe pămînt. Pînă pe la mijlocul secolului XVlll, cînd am ajuns să fim conduși de fanarioți, Anul Nou îl țineam la data de 21 martie odată cu venirea primăverii, adică a înnoirii naturii. La populațiile galice, celtice cît și la cele sarmatice Cernunnos era zeul animalelor, al prosperității materiale, el simbolizând ciclul reînnoirii naturii și al vieții, care se perpetuează cu fiecare anotimp, purtînd pe cap coarne de cerb, cum se vede în fotografiile de mai jos. Cerbul era totemul cel mai iubit de aceste neamuri, considerîndu-se că și viața se înnoiește în fiecare primăvară tot așa cum ramurile coarnelor de cerb, care cad în fiecare an odată cu venirea iernii, înnoiesc în fiecare primăvara.

     În rîndul de sus de la stînga spre dreapta, am pus un obiect de cult sarmat care este un cerb și o coroană de aur venită tot de la același neam, unde apar deasupra doi cerbi îndreptați spre Pomul Vieții dar și un berbec, iar în dreapta este o scenă de pe vasul Gundestrup descoperit în Danemarca. Imaginea ne prezintă o divinitatea cu două coarne de cerb pe cap, fiecare avînd cîte șapte ramificații, în poziție șezînd și ținînd în mîna stîngă un șarpe, iar în dreapta un fel de brățară răsucită care se termină la capete cu niște bulbi. În dreapta lui se vede un cerb, mai sus este un țap, iar în stînga este un lup și deasupra acestuia un leu. Toate animalele de pe acest vas au fost totemuri de-a lungul timpului și la populațiile carpatine din mileniile XXXV-l î.e.n. și aduse de urmașii lor – românii de astăzi – prin dansurile cerbului, caprei, ursului, buhaiului/taurului ca vechi obiceiuri și tradiții strămoșești.    

     O rămășiță din vechiul dans al cerbului o găsim și în Anglia, fiind asociat cu cunoscut dans Morris deși ele în vechime erau diferite, avînd loc în fiecare an la Abbots Bromley, Staffordshire. Procesiunea era formată din șase oameni care purtau pe cap coarne de cerb, trei albe și trei negre, precum și trei bărbați deghizați în femei și un mascat care imită pe un nebun ce duce de căpăstru un cal frumos, iar un tinerel încearcă să țintească cu arcul în frunte pe cîte unul dintre cerbi. Dansul și sceneta ne amintește de ritualul nostru menționat de D. Cantemir în Descriptio Moldaviae privind pețitul unei fete care era asemuită cu o căprioară sau cerboaică, ce îi ieșise în cale unui tînăr și vrînd să o vîneze, aceasta a fugit ascunzîndu-se la casa unde au dat năvală ceata de tineri.
     Mai găsim urme ale dansului cerbului practicat în vremi uitate de istorie pe glia carpatină și la neștiuții kabili din nordul Africii. Aceștia mai practică în Maroc dansul numit Dhulqarneni, sau ,,cei cu două coarne”, unde dansatorii se învîrt într-un cerc pentru a crește puterea magică adusă asupra întregii comunități, fiind și un ritual închinat lunii ca astru al renașterii vieții din moarte. Dansul a fost dus pe acele meleaguri în prima migrație din secolul XVll î.e.n. sau în secolul V ori Vl al erei noastre, cînd urdiile mișcătoare formate din geți, goți, sarmați, alani, sciți și alții, pornite de la Istru la anii 400 către vest, ,,au vizitat” Roma în anul 410 ușurînd-o de multe cîte au fost adunate acolo de-a lungul timpului cu sabia, s-au odihnit ceva ani în sudul Galiei, apoi s-au rostogolit peste Iberia și de aici au ajuns în nordul Africii. Numele dansului Dhulqarneni(dhul + qarneni) arabizat, trebuie citit duhul Cernunos, adică duhul cerbului ceresc cum era în vechime și la popoarele din Galia, insulele britanice și Irlanda, dar și la neamul sarmaților care îi spuneau turka, de unde îndrăciții cazari i-au scos pe pretinșii tȕrk din care se trag și strămoșii lor! Ca să le mai trag una peste bot acestor lepre înrăite a trăi numai din minciună și hoție, le zic lor, dar mai ales românilor surzi și orbi că în Muntenia la capra cu care se umblă de Anul Nou, ei îi spun și turcă sau brezaie. Confuzia este dată de amestecul dintre totemul țapului sau căpriorului și cel al cerbului ceresc, fiind accentuată de restricțiile iudeo-creștine impuse de stăpînirea fanarioților greci din secolele XVlll-XlX. Cuvîntul ,,turca” în limba română veche mai înseamnă stafie sau nălucă, o trimitere clară la legenda cerbului ceresc cu coarnele de aur pe care încă o mai știu unii români. În satele din nordul munților Apuseni, locuri cuprinse în județele Bihor și Sălaj, copiii umblă de Crăciun la colindat cu masca unui cap de cerb, încercînd să transpună într-un fel de teatru liber încheiat cu un dans ritualic, conținutul legendei cu cei doi copii, unde fata este ucisă sau numai adormită o perioadă din an de către o vrăjitoare pe care o și ascunde, iar fratele ei cu înfățișare de cerb cu coarne de aur o caută peste tot pămîntul. Turca este o divinitate strămoșească ce s-a ținut scai de români, iar aceștia de ea, fiindu-le dragă și astfel au petrecut împreună timp de peste 40 de mii de ani, în jurul Carpaților, ba bucurîndu-i și pe alții cu inimă largă și iubire de natură și Dumnezeu pînă ce unii dintre aceștia s-au înfrățit cu Talpa Iadului numit Iahwe și au pornit-o cu hula. Ea adoarme sau moare toamna tîrziu sau la începutul iernii și se trezește sau înnoiește la începutul lunii martie la fel cum se întîmplă cu coarnele cerbului care cad toamna tîrziu și încep să apară din nou primăvara. Cuvîntul ,,turca” după regulile limbii eme-gi, este compus din tur cu sensul de staul sau taur și ca pentru gură sau bot, dovedind că tradiția noastră păstrează un ritual vechi de prin mileniile Vll î.e.n. așa cum arată  artefactele – acele capete de taur – descoperite la Parța, Hîndrești, Cucuteni, Ghindăoani și alte locuri, cultul totemic al taurului ceresc găsindu-se și în obiceiul buhaiului(taurului) practicat azi în Moldova. De-a lungul timpului și al restricțiilor impuse de iudeo-creștinism, aceste tradiții ancestrale s-au amestecat între ele, dar este bine că le păstrăm și așa fiindcă în ele găsim dovezile de netăgăduit ale dăinuirii noastre pe aceste meleaguri din vremurile fără istorie ale omenirii.