O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Și pietrele vorbesc Adevărul secțiunea 3

   Însă picturile rupestre din peștera Coliboaia, ne mai oferă spre deplină luminare acel cerc avînd o cruce cu brațele egale înscrisă în interior, ce are înălțat din centru o coloană cu un triunghi isoscel sau echilateral în vîrf, semnul găsindu-se și pe tăblița de plumb 1. Să ne oprim pentru început asupra acestei coloane care se înalță vertical din mijlocul crucii, simbol cu legături nebănuite în teozofia strămoșilor noștri, din care s-au înfruptat pe săturate năzuroșii greci antici, dar simțind că le dă tîrcoale fel de fel de bîzoaie care le demasca furtișagul, s-au pus meseriașii pe hulă și așa a rămas spurcarea lor ca unic adevăr.
     Poetul Ovidiu amintește în Fastele,,Ianus învîrteşte polul nordic al cerului - Geticus polus, punînd în gura zeului vorbele: ,,Eu unul singur am dreptul să învîrtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului… însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea”. Pentru latini, aici în munţii Carpaţi unde era Muntele Sfînt al religiei strămoşilor noştri, Anu, Gog, Senta sau Dumnezeu făcătorul neamului omenesc îşi avea cetatea, tot aici fiind şi axul lumii sau polul getic, adevăr despre care astăzi nimeni nu mai îndrăznește a vorbi, ca să nu fie plesnit peste bot pentru că este naționalist, antisemit sau antipupincurist.
      Și epigramistul Marţial (40-103), în Epigrame lX, 46 dedicată prietenul său Marcellius plecat să-i îndoaie cu sabia pe vitejii geți, scrie că iubitul prieten va vedea lumea fabuloasă şi miraculoasă a hiperboreenilor şi cerul getic cu osia lumii, alături de muntele faimos în legende unde a fost înlănţuit şi chinuit Prometeu care ,,a putut într-adevăr să făurească şi neamul omenesc.” Polul getic amintit în epigramă este osia sau centrul lumii, axis mundi, polul, buricul pămîntului, bolta cerească. Aici legendele vechi localizează Arborele Vieţii sau Arborele Cunoaşterii, Stîlpul Cerului sau Mărul Roşu din mitologia noastră.
     Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) în lucrarea Naturalis Historie lV, 26 scrie că ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”, dar astfel de mărturii venite de la romani sînt numeroase și întăresc ideea că toată antichitatea știa despre existența unei Osii a Lumii ori Buricul Pămîntului cum o știau românii în miturile lor sau Axis Mundi, undeva în Carpați.
     Strabon care a scris lucrarea Geografia în prima parte a secolului l al erei noastre, la Vll, 3,5 ne dă următoarele informații referitoare la muntele sfînt al geților: ,,Tot așa și acest munte a fost recunoscut drept sacru și așa îl numesc geții; numele lui Kogaion era la fel cu numele rîului ce curgea alături.” Dar informațiile venite de la Pliniu cel Bătrîn și Strabon fac o localizare destul de precisă a ,,polului getic” sau ,,axis mundi”, spunînd că ,,atinge pămîntul la gurile Istrului” într-un munte sacru numit de către strămoșii noștri Kogaion, iar muntele cît și apa care izvorăște din el poartă același nume. Ori cel mai apropiat munte de vărsarea Istrului în Marea Neagră sînt Carpații de Curbură, iar munții Buzăului sînt însoțiți de apa Buzăului care curge alături. Și tot în acest ținut plin de legende s-au descoperit acele inscripții și semne pe pietre, pe pereții unor stînci sau peșteri, iar pe una chiar este scris numele lui Gog, adică a Ziditorului lumilor văzute și nevăzute. Aion sau Ion sînt două cuvinte vechi rumune sau getice care înseamnă îngeri, adică aici în cetatea lui Gog era și locul unde îngerii însoțeau în ceruri pe cei vrednici de a primi veșmîntul de lumină pentru faptele lor făcute în folosul celorlalți. Dar tradițiile noastre păstrează încă informații și despre alte locuri care ar putea fi interpretate drept Kogaion sau ca locuri deosebit de cinstite de către strămoșii noștri: muntele Ceahlău și munții Bucegi. Însă legendele emeș despre rai numit de ei Dilmun ca și baștina strămoșească, spun că acest ținut era în fapt o țară sfîntă înconjurată de munți care și aceștia trebuiau să fie sfinți, iar deasupra ei se afla Grădina Ziditorului lumilor, un loc scăldat veșnic de lumină.
      Această amintire a tărîmului fabulos din antichitate se mai păstra și în secolul XV, cînd pe Mapamondul Borgian aflat în Biblioteca Apostolică a Vaticanului s-a incizat o hartă a lumii din aramă cu diametrul de cca 640 mm, iar centrul lumii se află taman pe teritoriul locuit de români. Să vedem și cum arăta acest axis mundi, Buricul Pămîntului sau Osia lumii în scrierile rămase din antichitate dar și în legendele noastre venite din străvechime.
     Platon scria în secolul V î.e.n. despre axis mundiera cel mai luminos loc al pămîntului fiind făcut din diamant. În scrierea Viziunea lui Er, el numește acest tărîm minunat Ardiaios (ardia + i: a merge + os: tare, adică a alerga şi a arde cu tărie), fiind un loc de urcare şi de întoarcere a sufletelor de la cer. El descrie un mecanism format din șapte sfere cuprinse de a opta (cei șapte dio – veghetorii cerești – ai Ziditorului) care ajută la urcarea la cer. Mai spune despre călătoria sufletelor în înaltul cerului că era făcută în opt zile și în drum a întîlnit un loc de unde se vedea o lumină ce se întindea de sus, şi era ca o coloană ce cuprindea întregul cer şi pământ cu o culoare asemănătoare cu cea a curcubeului dar mult mai strălucitoare şi mai pură.
     Iudeo-creștinul Clement din Alexandria la sfîrșitul secolului ll al erei noastre scria despre acelaş fenomen, că respectiva coloană luminoasă este o reprezentare aniconică a divinităţii… o rază a Soarelui spiritual.
     Și adevărul este chiar acesta fiindcă în zona Bozioru există o ,,ciudățenie” care apare cîteodată cînd cerul este de o seninătate anormală, spațiul respectiv fiind ca o coloană de lumină alb albastră. Tot aici localnicii spun că sînt porțile Raiului dispărînd mai mulți oameni, iar în perioada regimului comunist s-au făcut mai multe acțiuni de studiere a ciudățeniei, dar experimentul terminîndu-se rău pentru unii, stînca de forma unei coloane în jurul căreia se manifesta misteriosul fenomen, a fost dinamitată să nu mai avem parte de adevărata istorie a străbunilor. 
   Amintirea acestui loc unic se găsește și în islam, ajungînd în acest cult prin scrierile vechi ale grecilor sau poate de la sabeii arimini care trăiau în peninsula Arabia în antichitate, spunînd despre axis mundi este o coloană de lumină care readuce sufletele la Principiul lor. 
     Ca să le fie supărarea deplină și pentru luminarea noastră în astă cale dau un citat din scrierea esenă, Tatăl Ceresc, adică scriere neaoș getă după Calea Adevărului adevărat și nu cel furat ori făcut de către stîrpituri: ,,Este un rîu care curge spre Marea Veșnică./ Pe malul rîului se înalță Arborele Sfînt al Vieții./ Acolo locuiește Tatăl meu Ceresc și locuința mea este în El./ Tatăl Ceresc și cu mine sîntem una.”  
   În tradiţiile noastre găsim mai multe credinţe referitoare la Centrul Lumii. Una spune că pămîntul este înconjurat de apa Sâmbetei, de unde ies toate apele curgătoare și ea fierbe asemenea apei rohmanilor. Acolo este cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră, Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt.
     Pînă mai ieri, în cimitirele noastre la capul mortului, dar în special al celor necăsătoriți se punea un stîlp care avea cioplite pe el simboluri venite din cultura noastră strămoșească și care se identifica cu Osia lumii sau Arborele Vieţii ce crește în Buricul Pământului. Ori la români Copacul Vieţii este Mărul Roșu, bradul sau stejarul, fiind simbolizați prin acei stîlpi care arată o răspîndire uluitoare chiar dacă nu aparțineau practicilor iudeo-creștine. În tradiţiile şi datinile noastre strămoșești, Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către înalturile cerului la dreapta așezare în lumea de lumină din dabo gio cum scriu tăblițele de plumb ale geților. Uneori urcarea la ceruri a celor vrednici de asemenea cinste se făcea, după zicerile din bătrîni, cu ajutorul unor animale fabuloase cum ar fi Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului, ce era reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui. Acest stîlp este ruptura dintre lumea materială unde merge trupul și lumea spirituală unde se înalță sufletul în veșnicie.
     La români svastica vine din vremurile fără de istorie, iar țărani noștri spun că semnul ,,Îl avem din vremea urieşilor”, o dovadă indubitabilă a continuității nostre pe aceste meleaguri de mii de ani chiar dacă mulți întunecați ne spun de la obraz că ne-au adus vînturile, valurile! În mitologia noastră svastica este punctul fix sau Centrul ori Cetatea lui Gog care pune în mișcare universul, și se înalță pe Muntele Cosmic, Pomul ceresc, Pomul Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis Mundi sau Coloana Cerului din scrierile venite de la greci și romani. Svastica are în cultura nostră populară o importanţă fundamentală dată fiind frecvența cu care apare în cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc., arătînd că vine dintr-o tradiţia primordială, fiind semnul sau simbolul Polului, căci în adevăr, lumea se învârte în jurul lui. Polul însuşi rămânând nemișcat şi neafectat de mişcarea pe care o produce cum găsim în scrierea lui Platon Viziunea lui Er, ea nu zidește lumea ci este acţinea principiului asupra ei, sau cum găsim în scrierile esene, adică getice zicerea care ne învață că universul este într-o veșnică mișcare și transformare: ,,Tatăl Ceresc și cu mine sîntem una”.  

     Simbolurile din rîndul de sus reprezintă o uluitoare confirmare a dăinuirii strămoșilor noștri pe meleagurile carpatine din cele mai vechi timpuri, din care ne tragem noi românii de astăzi care nu mai sîntem în stare să înțelegem nimic din acest trecut fabulos, fiindcă urdii ale întunericului mai pricepute în hoții filozofice ori revelații sataniste, ne-au despuiat ca pe curve de aceste comori mirabile. Primul semn din stînga este cel al universului, ca o unire a iubirii Tatălui Ceresc pentru creația sa de început Maica Pămîntească din care s-au zidit toate cele văzute și nevăzute. El înseamnă nașterea dar și renașterea veșnică – oul ziditor sau oul ceresc - principiul fundamental al teozofiei strămoșești: Totul este în Unul și Unul este în Tot, semnul fiind descoperit atît în siturile de la Vinča cît și cel de la Turdaș avînd o vechime de prin mileniile Vl-V î.e.n. Spre dreapta este opera lui C. Brîncuși ,,Coloana fără sfîrșit” care repetă primul simbol de zeci de ori, fiind dovada de netăgăduit a continuității noastre existențiale și spirituale pe aceste meleaguri de zeci de mii de ani, cînd alții nu existau nici ca electroni, atomi sau molecule îndrăcite cum se umflă în pene azi jigodiile și ne scuipă în obraz. Dar monumentul s-a numit pînă la ocuparea țării de către bolșevicii cazari ,,Coloana sacrificiului infinit”, iar Masa tăcerii se numea Masa apostolilor Neamului și Poarta Sărutului se numea Monumentul întregirii Neamului. Însă jegurile cazare au mers și mai departe încercînd în anul 1952 să dărîme Coloana sacrificiului infinit pe care o numeau în bătaie de joc ,,Sula lui Tătărîăscu”, fiindcă aceste monumente superbe le arătau monstrilor sataniști că românii nu erau ușor de îndoit după făcăturile lor. Acum pot spune că ne-au îndoit de nu ne va mai îndrepta nici dracu.  Al treilea semn spre dreapta este descoperit la Parța și vine din aceeași vreme cu cele de la Vinča și Turdaș, fiind în fapt un fel de schiță preistorică în lut a Coloanei fără de sfîrșit. A patra fotografie spre dreapta este o amuletă descoperită în zona Orăștiei, adică pe acolo pe unde și-au purtat pașii vechii locuitori de la Tărtăria și Turdaș și are ca semn svastica dar cu vîrfurile duble întoarse spre stînga, fiind de aceeași vechime cu cele precedente. Lîngă ea este o farfurie descoperită în Iraq, vechiul Ki-en-gi/Sumer de pe la anii 5000 î.e.n. avînd în mijloc o svastică dar tot cu vîrfurile întoarse spre stînga, dovedind și prin aceasta că prima migrarea a emeșilor a fost tot din ținuturile carpatine. În capătul din dreapta avem o farfurie descoperită la Cucuteni din mileniul lV î.e.n. avînd ca simbol o svastică stilizată dar cu vîrfurile spre dreapta, iar în mijloc se află semnul mișcării și al înnoirii veșnice prin acea spirală înscrisă în cerc.

     Și alte imagini la fel de ,,ciudate” pentru jegurile care se omoară de ceva vreme să rescrie istoria Europei după făcăturile lor mai noi fiindcă de cele vechi este sătulă lumea ca de mere pădurețe. Svastica descoperită în cele patru situri arătate mai înainte, lîngă ea este un pandativ etrusc cu svastică de prin secolul Vll î.e.n., dar cu capetele brațelor îndoite spre dreapta, iar simbolul Tatălui Ceresc este pus sun formă de cruce. A treia fotografie spre dreapta este un car funerar de pe la anii 1500 î.e.n. descoperit în Banatul sîrbesc, îm localitatea Dubljaja, unde statueta are o svastică în partea inimii cu capetele înclinate spre stînga. A patra fotografie este o piesă cretană din aur, venită de la începutul mileniului ll î.e.n. cu svastică avînd vîrfurile înclinate spre stînga la fel ca cele de la noi. În capătul din dreapta este o bancnotă tipărită și folosită în perioada decembrie 1917-decembrie 1920 în imperiul bolșevic, realizat de cazarii lui Lenin și a cetei întunericului după lovitura de stat din octombrie 1917, unde svastica cu brațele înclinate spre dreapta apare peste vulturul bicefal.

     Un raport militar al bolșevicilor din anul 1919 cu svastica și steaua cu cinci colțuri ca simboluri sataniste și spre dreapta același simbol purtat de soldații Armatei Roșii în perioada 1918-1919 și vulturul bicefal cu svastica pe el! Cazarii bolșevici renunțîmd la simbolistica lor drăcească au ,,dăruit” otrava Satanei(cele două imagini din dreapta) lui Alois Hidler (Adolf Hitler) în anul 1921 sau 1922 odată cu sfetnicul de taină Erik Jan Hanussen, care le spunea turbăcioșilor germani că este orfan danez, dar aceștia necrezînd snoava, l-au dibuit că era tușinat la mădular, numele lui adevărat fiind Herschmann – Caim Steinschneider. Prin ,,orfanul danez” care îi era lui Alois Hidler sfetnic de mare taină, viitorul fuhrer a cunoscut și ,,înțelepciunea național-socialistă” clocită deja în cuibarul Satanei cu vreo 30 de ani mai devreme! Aceasta este numai o fărîmă din adevărata istorie a cazarilor, pe care, dacă goimii ar cunoaște-o, s-ar prăbuși cerul peste scăfîrliile lor de cîtă prostie au fost în stare să înghită din partea cetelor întunericului.               

      Să revenim la ale noastre și să arătăm că în vechea simbolistă cifra opt culcată este semnul infinitului și se poate pune în relație directă cu octogonul, figură intermediară între pătrat şi cerc, unde pătratul este simbolul lumii pămîntene iar cercul este simbolul lumii cerești. Forma geometrică a octogonului simbolizează în plan geometric Centrul așa cum se vede și în fotografia făcută în munții Bucegi, unde figura formată din pietre are în mijloc/centru un cerc, iar acesta face legăturile energetice între Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească. În simbolistica tradițiilor noastre populare, aceste figuri geometrice sînt întotdeauna legate de Coloana Cerului sau Osia Lumii, pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Coloană a Cerului care în plan material simbolizează trecerea energiilor creației de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat și reciproc.

                                                     

     Dar cifra opt sau infinitul este numărul totalității şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiului şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcții intermediare.
     Cum am arătat mai înainte triunghiul isoscel sau echilateral cu vîrful în sus este un alt simbol al Tatălui Ceresc descoperit pe pictura rupestră de la Coliboaia, dar se găsește și pe T 22, pe ceramica descoperită în diferite locuri, venită din mileniile lV-ll î.e.n.  cît și în simbolistica noastră populară.

     În stînga rîndului unu este un vas care are simbolurile ceramicii Cucuteni-Tripolie de prin mileniul V î.e.n. unde apare triunghiul cu vîrful în jos, simbol al Maicii Pămîntești. Spre dreapta este un mic disc găurit descoperit la Karanovo venit din perioada 4000-1800 î.e.n. iar în capătul rîndului sus sînt semne găsite pe ceramica descoperită la Vinčar vechi din perioada 5500-4500 î.e.n., și sub ele sînt semne folosite în scrierea din Ki-en-gi/Sumer în mileniul lV î.e.n. Toate acestea arată unitatea culturală a celor ce au folosit aceste semne chiar dacă ei s-au deplasat în spațiu la mari distanțe ori le-au folosit în perioade lungi de timp. În rîndul doi, în stînga am pus o parte din semnele folosite de vechile populații ce au locuit la Lepenski Vir în perioada 7000-5000 î.e.n., lîngă ele este semnul fertilității și al înnoirii veșnice de la Șinca Veche prin unirea simbolică a Tatălui Ceresc – triunghiul cu vîrful în sus – cu Maica Pămîntească triunghiul cu vîrful în jos, iar în interior este un cerc ce are o spirală cu 2 brațe (cu semnificație asemănătoare cu a svasticii cu 3, 4, 6 sau 12 brațe - de vortex al Creației, dar și una particulară - de îngemănare și generare reciprocă a celor 2 principii primordiale), care mai tîrziu va fi interpretată ca doi pești sau yin și yang din cultura chineză. În capătul rîndului am pus o hartă a culturii Cucuteni-Tripolie din mileniile Vl-lV î.e.n. pe care o revendică cu mare obrăznicie istoricii ucraineni, susținînd că leagănul nașterii neamului lor ar fi Carpații de Răsărit, în special partea centrală și de nord. Desigur că minciunile cu care istoricii români își scriu cărțile lor otrăvitoare, nu pot fi pentru nimeni dovezi istorice, iar cei interesați să adune cîte ceva de la vecini, pot strînge de la noi cît poftesc fiindcă nimeni nu-i va supăra, poate numai moartea din cînd în cînd.

     Simbolul de la Șinca Veche - acea stea cu șase colțuri - este corelat însă cu o formă și o semnificație particulară chiar mai veche, înfățișată prin una din cele 2 imagini în oglindă (vortexul cu 6 brațe) ce compun ,,floarea vieții”. Aceasta formă din geometria sacră a fost descoperită în localitatea Gura-Haitii din județul Suceava de către Vasile Pața, care a găsit aproape de albia pîrîului Neagra Șarului patru pietre mari după ce o viitură a rupt mult din mal. Prima descoperire a fost a unei plăci din piatră care avea inscripționată pe ea cîteva zeci de semne ce semănau izbitor cu cele folosite de geți pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Apoi au mai fost găsite încă trei pietre mari cu semne pe ele, fiind studiate de către geologul T. Naum și arheologul M. Cîrciumaru. Aceștia au susținut în materialul întocmit că stîncile ar fi fost inscripționate pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Pe celelalte trei pietre sînt gravate literele X și Y, semnul crucii și alte diferite simboluri care dovedesc existența unui cult solar în aceste locuri practicat de către băștinașii din mileniul lV î.e.n., de nu s-or supăra prea rău cei care ne spun că nu avem nimic comun cu vechile culturi existente pe teritoriul României.
     Piesele au fost filmate de către Irina Luca de la televiziunea publică română în vara anului 2007, și prezentate cîteva zeci de secunde pe post – ocazie și pentru mine de a vedea placa cu scriere strămoșească – spunînd că le va dedica emisiunea viitoare, care însă nu a mai fost niciodată. Pietrele au fost duse la Muzeul din Vatra Dornei dar placa cu scriere getică a dispărut, iar V. Pața văzînd dezinteresul muzeografilor a adus cei trei bolovani – unul are cam o tonă – înapoi în gospodăria sa unde se află în siguranță mai mare decît la muzeu, cum se vede în fotografiile de mai jos făcute în curtea acestuia în vara anului 2012. Dacă d-na Irina Luca ar vrea să-mi trimită imagini cu placa ce avea scrise pe ea litere din alfabetele geților, ar face un mare bine culturii vechi strămoșești.

     În stînga sînt cei trei bolovani cu semne solare pe ei, dar și alte semne unele explicite, iar altele încă foarte greu de înțeles, spre dreapta este simbolul Tatălui Ceresc, lîngă el este un semn asemănător cu cel din mijlocul stelei de la Șinca Veche, apoi simbolul Florii Vieții cu șase raze cum este incizat pe piatra mare și în capăt o Floare a Vieții cu 12 raze cum se află pe o cruce din cimitirul orașului Cîmpulung-Moldovenesc pusă în anul 1921. Lîngă ea sînt două cruci cu brațele egale foarte asemănătoare cu cele din munții Buzăului desenate în urmă cu mai bine de 4000 de ani! Dacă aceste simboluri nu ar fi fost repetate de mii de ori de către trăitorii locului, ele nu puteau să apară pe această cruce la o distanță de peste 5500 de ani(față de cele descoperite la Gura-Haitii) ca o ciudățenie a unui scăpat de la balamuc să nimicească făcăturile mozaice pe care încă le ținem de sfinte vedenii! Ea dovedește fără putință de tăgadă continuitatea dintre cei care au scrijelat cele trei pietre, scriind și literele de pe placa de piatră amintită și actualii locuitori ai acestor locuri dragi multor români. Pe crucile amintite că există în cimitirul din Cîmpulung mai apare simbolul apei așa cum este înfățișat în peștera de la Coliboaia și Pomul Vieții sub forma unui brad cum este și în munții Buzăului lîngă cetatea lui Gog sau Anu! Așa, ca să ne fie învățătură de minte și nu făcătură de vedenie!

     Simbolul florii vieții (a patra fotografie spre dreapta din rîndul de sus) este considerat a fi un concept sacru, în multe din culturile lumii, în el găsindu-se toate elementele constitutive ale universului: cercul cu punct în mijloc ca simbol al Ziditorului lumii și o formă de svastică a celor șase raze curbate ce arată mișcarea veșnică de naștere și renaștere atît a energiilor din univers cît și a vieții pe pămînt. Prin aceasta se subliniază legătura profundă care există în univers, între orice formă a vieții şi suflet sau duh. Vechile teozofii au asimilat simbolul Florii Vieții ca fiind o cale de cunoaștere a Ziditorului și a lucrării lui prin cunoașterea directă a vieții din jur care te poate duce la o relație directă cu spiritualitatea profundă ce a creat lumea materială și cea a ideilor. Floarea Vieţii este în tradițiile noastre o legătură directă între dumnezeiescul din noi și Zidirea de început a lumii prin energiile creatoare care modifică și transformă materia în energie și invers, adică Totul este în Unu și Unu este în Tot după preceptele teofoziei geților, fiind găsite și azi în unele legende ale românilor.

     În rîndul de sus, prima fotografie reprezintă floarea vieții cum o fac și astăzi cioplitorii de porți din Maramureș. Vedem simbolul înconjurat de un cerc format parcă din spice de grîu – o plantă considerată binecuvîntată de Ziditor în vechea credință a geților – iar cîmpul din spatele ei este împărțit în pătrate foarte mici. A doua fotografie spre dreapta este un mic obiect descoperit în Palestina și care a fost lucrat în secolul l î.e.n. în partea de sus a simbolului avînd suprapuse literele Z și P. A treia fotografie este o cruce de piatră din cimitirul mănăstirii Pătrăuți unde floarea vieții este în locul de intersecție a brațelor, fiind înscrisă într-un cerc, iar spre dreapta este o farfurie din timpul lui Ștefan cel Mare unde apare steaua cu șase colțuri la fel ca cea de la Șinca Veche, avînd un punct în centrul ei, iar în vîrfuri tot cîte un punct. În partea dreaptă este ,,cupola” unei mici bisericuțe de lemn care are în centru o cruce înscrisă în cerc, iar în cele patru triunghiuri cîte o floare a vieții. Pe atunci erau încă români care nu gustau snoava Pantocratorului grec și alte asemenea făcături sataniste cu care ne-au venit fanarioții peste noi ca să ne civilizeze la fel cum au venit și romanii cu sabia și pîrjolul să ne aducă civilizația lor de care însă nu avea nimeni nevoie. 

     În partea stîngă a rîndului de sus este ușa de intrare în biserica de lemn din Budești Joseni, județul Maramureș, construită în anul 1643, unde se văd mai multe simboluri foarte ciudate pentru ,,barba” iudeo-cretină a scornelilor cu care ne-au distrus credința strămoșească. În partea dreaptă sînt detalii ale acestor imagini uluitoare privind continuitatea poporului român venit direct din Neamul Scoborîtor din Zei al falnicilor geți; sus avem un simbol al florii vieții foarte puternic conceptualizat, unde apare atît steaua cu șase colțuri ca la Șinca Veche cu un cerc în mijloc, cît și semnul infinitului găsit atît la Vinča cît și la Turdaș. Acest semn este și în alfabetul get, dar în detaliul discutat este repetat de șase ori, simbolizînd mișcarea eternă a spațiului și timpului ca structuri nemărginite ale existenței creației de început. Toate aceste simboluri sînt înscrise într-un cerc, care, împreună cu cercul mic din mijloc, formează simbolul Tatălui Ceresc cum apare de atîtea ori pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, în numeroase situri arheologice și pe porțile de lemn din Maramureș. Sub această fotografie este o cruce ieșind dintr-un fel de sfeșnic cu trei brațe, poate o aluzie la Sfînta Familie formată de Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului, Mîntuitorul sau Salvatorul neamului omenesc, ca ziditori ai religiei crucii în Sfînta Geție. Spre dreapta avem un alt simbol tot de pe această ușă, unde apare atît floarea vieții cît și un cerc împărțit într-o mulțime de pătrate mici, cum se vede și pe vasul emeș de la începutul mileniului lll î.e.n. pe care este desenat un pătrat împărțit în foarte multe pătrate mai mici. În partea dreaptă a rîndului este ușa de intrare în biserica de lemn din Șieu, județul Maramureș sau Șaue cum îi spun localnicii, construcție realizată în anul 1760. Pe ușă se vede crucea înscrisă într-un cerc înconjurat de raze. Iar sub acesta, este vasul cunoașterii binelui și răului înscris tot într-un cerc, simboluri inexistente atît în mozaismu cît și în iudeo-creștinism!

     În partea stîngă a rîndului de sus este o cruce din lemn sprijinită de peretele bisericii din lemn din localitatea Rogoz, județul Maramureș, construită în anul 1663. Îmbinarea celor patru brațe se face printr-o floare a vieții cu 24 de raze înclinate spre stînga pornite dintr-un punct central, model care își are rădăcinile în cel descoperit la Gura-Haitii în județul Suceava ce are o vechime pe plaiurile carpatine dovedită arheologic de peste 5000 de ani. Spre dreapta sînt detalii ale acestei cruci cu floarea vieții în două variante. La capătul rîndului, în dreapta este placa de mormînt din secolul XlV a unui membru din familia Basarab, descoperită în Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Și aici avem un model de floare a vieții format dintr-un cerc în care sînt înscrise șase triunghiuri isoscele – simbolul Tatălui Ceresc - iar în mijlocul acestora este o floare a vieții însă cu cele 24 de raze înclinate spre dreapta.

     Niște jigodii trădătoare de Neam și Țară spun că familia Basarabilor ar fi de neam cuman, peceneg sau altceva, dar nicicum românesc, ori tocmai aceste simboluri folosite pe piatra de mormînt și care vin din străvechea religie a geților, dovedesc fără putință de tăgadă că erau neam carpatin getbeget nu cum ne scriu cărțile de istorie astăzi.   
     Revenind la urmele străvechimii noastre pe aceste meleaguri, scot la lumină ca vrednică aducere aminte dovada dăinuirii strămoșești găsită în peștera Huda lui Papară care se află pe teritoriul satului Sub Piatră, comuna Sălciua, județul Alba, în partea de nord-vest a Munților Trascăului, la obârșia pârâului Valea Morilor. Huda este un regionalism care înseamnă cale îngustă, groapă, gaură în pământ, peșteră sau adăpost. Papas era după Istoriile lui Herodot, divinitatea supremă a sciților, iar dacă îndepărtăm grecizarea prin ,,s”, rămîne numai Papa, unde pa în emegi, prin dublare însemna strămoșul strămoșilor, adică ziditorul neamului, iar în discuția noastră era Creatorul neamului omenesc. În latină cuvîntul papa înseamnă conducător religios, adică un diriguitor al celor sfinte după niște rînduieli precise. În preistorie, și în vremea geților peștera a fost folosită ca locuință și loc de cult, dovedind că sensul cuvîntului Papara trebuie căutat în fondul lexical al populației carpatine și nu la mama dracilor, fiindcă după mintea unora noi nu avem istorie pe aceste meleaguri. Dacă la cuvîntul Papa mai adăugăm silaba Ra pentru Sfîntul Soare, atunci avem taman ce spun miturile noastre că peșterile erau locul de unde a apărut neamul omenesc și pe unde soarele pleacă la culcare în fiecare seară, răsărind păzit de cei doi cabiri în fiecare dimineață în celălalt capăt al peșterii. Mitul este și în teologia egiptenilor prin divinitatea Ra, el fiind dus acolo în migrația unor grupuri de populații carpatine pe valea Nilului. Lângă peștera Huda lui Papară, au fost descoperite mai multe morminte tumulare vechi de peste 5 milenii, iar la intrarea în peșteră a fost găsit un topor dublu de bronz, depus ca ofrandă divinității într-o fisură a peretelui de calcar, confirmînd și rolul de lăcaș de cult al hudei de către populațiile din zonă, dar și cultul în sine care folosea asemenea topor ce se va regăsi în cultul cabirilor atît de gustat de vechii greci deși el era neaoș arimin sau pelasg.
     Pentru a le mai băga încă o strîmbă în dreptele judecăți ale pricepuților de la noi și de aiurea, vin cu cuvîntul vechi iub, ce avea sensul de venerare, cinstire, respect deosebit și vine din vechile cuvinte i: rugăciune, a plînge, a ieși afară, a se ridica, a conduce, origine, naștere, a răsări, sensuri adînci și care, toate au legătură cu cultul solar ce se săvîrșea în străvechimea istoriei în incinta peșterilor atît ca loc de naștere a neamului omenesc, dar și ca loc unde soarele apune pentru culcare și se scoală pentru a răsări și urca pe cer + ub: loc ferit, cameră mică, adăpost, gaură, scobitură, cocioabă.
   Vechii greci numeau acest topor dublu ,,labrys”, ,,pelekys” sau ,,pelegys” cum trebuie să fie corect scris fiindcă ei au preluat denumirea după neamul care îl folosea, adică neamul pelasgilor care au ajuns în Peloponez pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. sau începutul celui de-al treilea.

     Simbolistica Marii Zeițe sau a Mamei Pămîntești în vechile mitologii era coloana, arborele, șarpele, porumbelul, taurul, vaca, toporul cu două tăișuri și altele, dar acesta a fost și simbolul cabirilor carpatini. Cultul îl găsim și la populațiile nordului care au fost puternic influențate religios de cea practicată de popoarele arimine.

     În localitatea Tanumshede din Suedia este cunoscută cea mai mare aglomerare de desene pe o întindere de cca 25 km., care în vremurile trecute forma coasta unui fiord, ele venind din epoca bronzului și a fierului, o perioadă de timp cam pentru anii 1800-600 î.e.n. Multe dintre acestea desene au un caracter religios, arătînd înmormîntări sau invocarea unor divinități pentru ocrotirea respectivelor comunități umane ori incantații pentru aducerea belșugului la turta lor cam spălată de valuri. Din această mulțime de imagini, am ales numai una – cea cu dansatori care au în mînă cîte un topor dublu și la gît o cruce înscrisă în cerc – pentru a dovedi cu artefacte autentice că avem istorie cît să cuprindă întreaga Europă numai să o căutăm și să ne-o aducem acasă. În stînga imaginii se vede o siluetă desenată în negru cu un topor dublu în mînă, iar pe piept poartă un disc cu o cruce cu brațele egale înscrisă în el, fiind poate Maica Pămîntească așa cum erau firele mărțișorului nostru – roșu și negru – în vremurile trecute. În fața acesteia sînt trei persoane desenate în roșu cum apăreau bărbații în picturile egiptenilor, fiecare avînd cîte un topor dublu în mînă și discul cu crucea desenată pe el, purtat la gît sau pe piept. În limba veche cuvîntul tanmen însemna limpede, senin, luminos, iar șede: liniștit, calm, a se așeza, a supraveghea; cu un sens mai larg era locul luminos care aduce liniște, sau lumina care călăuzește, adică un loc plin de taină unde morții erau chemați la ultimul drum spre cetatea luminii, iar cei rămași pe pămînt puteau înălța o rugă pentru liniștea răposaților dar și luminarea lor. 
     În lumea grecilor antici, cabirii sînt divinități foarte vechi luate de la pelasgi, Pausanias scriind în secolul ll al erei noastre lucrarea Descrierea Greciei la 24,3, unde ne lasă următoarele informații despre ei: ,,ținutul Pergamului era consacrat cabirilor, iar religia acestor divinități s-a născut prima dată în sînul populației pelasge”, o recunoaștere explicită că la venirea grecilor, acolo erau pelegii sau pelasgii carpatini. Dar avem o mărturie cu cîteva sute de ani înainte, venită de la Herodot care a trăit în secolul V î.e.n. scriind despre misterele acestei părți a neamurilor carpatine: ,,Cel ce este iniţiat în misterele cabirilor, pe care le celebrează samothracienii, primindu-le şi dînşii de la pelasgi, acela pricepe ceea ce zic”. Jupîne, ar trebui să priceapă și jegurile ce ne-au falsificat istoria că făcătura lor nu poate rămîne veșnică, iar ziua judecății se apropie!
    Dansul acesta plin de ciudățenii arimine sau pelasge cum au spus vechii greci, se practică și azi în Anglia, de nu v-ar fi supărarea prea mare și în veninarea ca un izvor nesecat. În insulele britanice el se numește Morris, Morrice, Moresgue, Morisgue sau Morrisk, dar toate acestea nume arată un ansamblu de dansuri, iar Enciclopedia Britanică scrie că forme asemănătoare cu dansul lor – eu aș îndrăzni să zic pe cea adevărată, că dansul aparține celor care au practicat religia crucii în mileniile V-ll î.e.n. în jurul Carpaților – se găsesc în Orientul Apropiat, India, America Centrală și de Sud și bine zic năzuroșii englezi care nu au nevoie de revelații sataniste ca să spună ceea ce văd!
     Caracteristica comună a acestor dansuri este că un grup de tineri sau de diferite vîrste dansează însoțind o divinitate precreștină, prin acest ritual celebrînd renașterea acestuia din moarte, iar de cele mai multe ori ei poartă haine albe, avînd legate pe picioare sau pe corp salbe de clopoței. Totdeauna aceste dansuri au fost asociate cu ideea de noroc, sănătate și bunăstare, iar desfășurarea ritualului era privită a o putere magică ce se cobora asupra dansatorilor, aceștia dorind să o răspîndească celor din jur.
     Un alt ceremonial ținut în special la Padstow, Cornwall fiind inclus în grupul de dansuri numit Morris este procesiunea de Ziua Floriilor sau ziua primăverii unde un vrăjitor numit Oss Oss este deghizat într-un cal, purtînd o mască ce face minuni. Dansatorii care însoțesc personajul cîntă melodii specifice, bat în tobe, dansînd împreună cu cel deghizat. Se spune că dansul avea rolul de a îndeplini un anumit ritual al morții si al reînvierii sau însănătoșirii.
     Uneori o parte dintre dansatori sînt mascați reprezentînd pe lîngă cai frumoși și tauri și dragoni, alteori dansul este executat cu săbii în mînă care se agită mereu într-un anumit fel de către ceata de dansatori, avînd un rol magic sau secret. Și Vodă Dimitrie Cantemir scrie în lucrarea amintită că în Moldova, fiecare sat avea dansul lui specific Călușarii, unde dansatorii deghizați în femei, iar unii mascați agitau mereu săbiile pe care le țineau în mîini pentru a speria duhurile rele. Englezii nu știu de unde vine numele dansului și nici cînd a apărut în patria lor, dar era legat de lumea satului cînd a fost consemnat în secolul XV. Le spun eu fără vreo răutate sau revelație satanistă că el vine de la numele latine Maris, Marisius, Marusius, sau Marisios al rîului Mureș și a fost dus în insulele britanice de către legionarii geți în secolele ll-V ale erei noastre care după terminarea cătăniei, s-au stabilit în acele locuri ce le păziseră zeci de ani. Dar prima ,,vizită” a neamurilor carpatine prin acele locuri este dovedită de toporul dublu sculptat pe unul din stîlpii de la Stonehenge identic cu cel din Ardeal, construcția megalitică fiind realizată în mai multe etape între anii 2900-1600 î.e.n.

      Călușarii noștri, în grup pentru o fotografie și o altă ceată de dansatori în plină desfășurare a ,,ciudatului” joc!

     Imaginea dansurilor cabirilor amintiți de grecii din antichitate o avem pe iconițele geților, descoperite cele mai multe dintre ele pe teritoriile locuite de geți în antichitate – vezi cele două imagini din dreapta, rîndul de sus – despre care istoricii spun că este reprezentarea cavalerului trac sau danubian și nu privește istoria noastră veche. De remarcat faptul că cei doi cabiri călare de pe imaginea ovală, ai căror cai sînt ținuți de dîrlogi de către o femeie ce stă pe tron – Maica Pămîntească – poartă fiecare steagul get cu balaurul în vînt și nu legămîntul Talpei Iadului pus la gît în loc de jujău sau talisman! Pe fotografia din dreapta, femeia ține de căpăstru calul cabirului călare care are în mînă toporul cu două tăișuri, iar în spatele lui este celălalt cabir în mîna dreaptă avînd un cap de berbec, iar în stînga o mască pentru om. Nu am să discut mai mult despre cultul cabirilor din religia strămoșească, fiindcă nu este locul, dar trebuie să amintesc faptul că această practică religioasă a străbătut timpul odată cu neamul get, ajungînd pînă în zilele noastre prin dansul călușarii (calu + sari) așa cum se vede în imaginea din dreapta sus, fiind practicat în urmă cu vreo trei sute de ani în fiecare sat locuit de românii sănătoși la cap și la suflet.  
     Dar unii înveninați și-au dat drumul minții bolnave pretinzînd că în fapt dansul călușarilor ar fi fost un ritual falic prin care se urmărea ca fetele să aibă noroc la măritiș, iar femeile căsătorite care încă nu aveau copii, să fie binecuvîntate cu aceste daruri. Ei pretind că Mutul purta la gît un legămînt lung pînă la genunchi fără a dovedi jegurile cît de puțin din ceea ce scriu. În realitate bățul călușarilor era un simbol al caduceului lui Sarmis sau Hermes cum l-au botezat grecii, cu care purtătorul putea învia morții, putea să aducă noroc peste cel atins, putea să vindece bolile, deci inclusiv fertilitatea fără a avea nevoie de scîrbanvnicul legămînt al mozaicilor și iudeo-cretinilor de început. Desigur, prin aceste blasfemii otrepele încearcă să ne bage în cap ideea că ar trebuie să ne rușinăm de așa zisele tradiții care sînt vechi ritualuri falice și nimeni nu s-ar mai gudura la asemenea blăstămății. Bine că dovezile arheologice și epigrafice privind cultul falusului la ivriți și iudeo-cretini nu sînt motive de rușinare și indecență, ci numai de înluminare și cea mai aleasă morală cunoscută vreodată de cultura lumii. Eu vă spun spurcăciunilor că vremea voastră se apropie de sfîrșit și nu puteți ajunge decît acolo de unde ați ieșit, adică din closetul iadului, de unde v-au scos ticăloșii greci și italici la sfîrșitul secolului lV, punîndu-vă prin foc și sabie obraz subțire și morală aleasă întregului imperiu roman. 
     Asemenea mîrșăvii au încăput și pe postul public de radio la data de 14 septembrie de sărbătoarea Ziua Crucii, cînd la Radio Iași redactorul Laurențiu Ursachi, în emisiunea ,,Cîntecul meu drag” de la orele 19 a spus că semnul crucii este un simbol al falusului, iar în culturile orientale – fără a preciza care – crucea simbolizează Pomul Vieții. Să-i amintesc scîrbavnicei otrepe că nu în culturile Orientului apare acest simbol, ci numai la emeși, neamul nostru răzlețit prin acele locuri arse de soare și ura jegurilor semite, și că de peste 200 de ani jigodiile cazare se străduiesc să-i facă pe emeși semiți sadea și chiar mai mult, că ar fi luat roua lor de spiritualitate de la subțirii akadieni. În fapt năpîrstocul slugarnic de la Radio Iași – supărat pînă peste poate de cele puse de mine pe site cu privire la originile mozaismului și a iudeo-cretinismului – a vrut să mă combată cu piruete mai mult sau mai puțin grațioase, încercînd să ,,dovedească” pentru mințile unineuronale, că toată cultura lumii vine din cea lăstărită în Mesopotamia prin frezele celor ce se păducheau cu Satana, fiind cunoscută ca faimoasa (așa-zisă) cultură akkadiano-sumeriano-evreiască, ce a ajuns chiar și pe malurile Bahluiului. De la Radio Iași mi-a fost dat să aud atîta ură și batjocură la adresa istoriei și culturii noastre identitare, încît trebuie să cred că cei mai mulți din această clică de tîrîturi sînt puiți cu Talpa Iadului sau vreunul dintre urmașii lui.
     Afirmația stîrpiturii proțăpită în fața microfoanelor postului de radio de la Iași are legătură și cu crucea din 4 legăminte descoperită în Italia și pusă de mine pe site ca să știe tot omul că la începuturi iudeo-cretinismul a fost un cult falic, dar și cu noile idei ale mafiei cazare ce lucrează de zor la o nouă făcătură, urmărind să le bage europenilor în cap faptul că primele forme de civilizație au apărut în Mesopotamia în mileniul Vll î.e.n și de aici s-a răspîndit în toată lumea, inclusiv în Europa, desigur nemernicii ,,uitînd” și de situl de la Gőbekli Tepe din mileniul Xll î.e.n. Iar dacă la ei s-a înfipt țîțîna culturii lumii, atunci musai trebuie ca tot pe acolo să fi apărut și semnul crucii ca simbol al sacrului, iar pe aici prin jurul Carpaților ar fi fost un neam de behăitori dar care nu are nici o legătură cu strălucita cultură akkadiano-sumeriano-evreiască ieșită din sula lui Iahwe în urmă cu vreo 7000 de ani! Fiarele cazare au precedente numeroase în direcția semitizării culturii europene, iar una dintre ele este golănia cu falusul Talpei Iadului ca unic izvor de înmulțire a neamului omenesc și de înțelepciune străluce, pusă la cale de S. Freud cu psihanaliza lui falică, ,,știință” pe care astăzi nu mai dă nimeni o para chioară fiind considerată o nebunie a unui psihopat cam așa cum sînt toți mozaicii fanatici!
     Prin prezentul studiu eu dovedesc că aceste jeguri mint așa cum ne mint de 1600 de ani, iar noi românii sîntem urmașii acelui neam care a făcut picturile rupestre de la Coliboaia în urmă cu 35000 de ani, care a primit alfabetul de la neamul urieșilor pe imensa stîncă de la Gaura Chindiei în urmă cu 15000 de ani, a celor care au trăit la Tărtăria, Turdaș, Lepenski Vir, Vinča, Hîndrești și toate celelalte locuri unde s-au descoperit urmele dăinuirii lor.  Mai vin în această direcție a învrednicirii continuității noastre în jurul Carpațior din Neamul Scoborîtor din Zei, cu ceva poze care vor face mari pozne în a noastră cultură oficială de closet, dar și în scorțoasa și țepoasa cultură europeană, trîntind de pămînt toată mizeria pe care ne-au băgat-o aceste lepre în minte și suflet. Și chem iarăși de mărturie peste timp dansul Călușarii și ceva urme ale lui care se văd și astăzi la neamul quechua, adică foștii și actualii incași cum sînt ei cunoscuți mai bine în cultura lumii.

     Să începem a judeca istoria după dovezi și zic aici că prima poză din stînga este a unei porți din lemn a bisericii din comuna Bogdan Vodă, Cuhea, județul Maramureș construită toată din lemn în anul 1718, unde se vede pe stîlpi crucea înscrisă în cerc de mai multe ori. Spre dreapta sînt niște călușari din județul Brașov, care au la pălărie același semn ca pe poarta maramureșeană. A treia poză spre dreapta este a unui cîntăreț inca ce poartă pe frunte o crucea cu brațele egale înscrisă în cerc și zic zău lui Dumnezeu că asta nu-i nici vedenie, nici parascovenie, ci numai un adevăr pe care îl poate constata oricine cu mintea acasă. În partea dreaptă este conducătorul unui dans inca ce poartă în mînă un topor asemănător cu cel al Mamei Pămîntești de pe la noi, fiind legat cu fire de culoare roșie, galbenă și albastră, așa ca să se mire toată lumea!

     Poetul Ovidiu în primii ani ai secolului l al erei noastre, se plîngea sărmanul în Tristele lV, 41-42 și Ponticele ll, 40 de viața neîndurătoare pe care o ducea alături de strămoșii noștri geți, scriind că țara geților se afla sub osia boreală, la stînga Pontului Euxin, iar ca o completare, preciza că Geția se afla sub axa lupului, nu a falusului, jeguri criminale și otrepe pupincuriste.

   Și avea pribegitul roman pe tărîmuri pontice atîta dreptate că nu sîntem noi în stare azi a cuprinde cu mintea ceea ce a vrut el să spună, sau cît a mai scăpat din ghiarele fioroaselor fiare din ceata Militiei Cristi ce au distrus cultura strămoșească, tot așa cum criminalii cazari au încercat să ne distrugă întreaga cultură după anii 1945 cînd ne-au fost stăpîni deplini mai bine de 20 de ani. În rîndul de sus avem de la stînga spre dreapta o imagine simbol al Spiritului Marelui Inca, ce poartă pe cap o coroană de pene, iar pe partea stîngă se vede crucea înscrisă în cerc, avînd ca însoțitor ceresc un vultur cam tot așa cum șoimul sau vulturul Șaue însoțea sufletele celor vrednici în dabo gio. A doua poză este tot o imagine simbol al Spiritului Marelui Inca însoțit de totemul Lupului care și acesta are mai jos de ureche crucea înscrisă în cerc, fiind însoțit de o haită de lupi. Cultul lupului se bucura de cinste și mare căutare și la slavii răsăriteni unde Perun era principala divinitate solară ziditorul cerurilor și pămîntului, iar unele povești spun că umbla pe umărul drept cu un vultur sau șoim uriaș ca și Marele Inca, fiind însoțit de 4 lupi. Imaginile 3 și 4 spre dreapta sînt detalii luate de pe tăblițele 10 și 38 unde apar preoții geți cu blana de lup pe cap, iar a treia, sub preotul gal(cel cu aripioare pe cap) se vede un alt cap ce poartă o coroană de pene, podoabă specifică filistenilor și atunci medalionul poate reprezenta unitatea religioasă dintre gali, geți, filisteni și egipteni. Sub acest rînd avem mai multe fotografii cu Anubis, zeul egiptenilor.   

     Iudeo-creștinul Clement Alexandrinul ne-a lăsat mărturie despre regele spartan Lycurg(sec. lX î.e.n.) care dorea să dea cetății ce o conducea, legi drepte după cele auzite la oracolul lui Apolo de la Delphi, sanctuar construit de hiperboreenii plecați din nordul Istrului. Dar la numai 13 km. de acest oracol se află ruinele unei construcţii religioase din secolele XX-XV î.e.n. numită cetatea urletelor de lup şi care trimite la cultul specific geţilor nord-dunăreni de unde au venit pelasgii în Elada. Lupul era un animal totemic și în mitologia egipteană, informație  transmisă nouă de către Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică unde în Cartea l,XVlll găsim zicerea: ,,Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis şi Macedon, bărbaţi însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Ca să înțelegem de ce personajele mitologice amintite mai sus purtau aceste blănuri ca totemuri protectoare – populația ce a format poporul anticilor egipteni a plecat din vestul României pe la sfîrșitul mileniul lV î.e.n. iar legăturile directe cu baștina carpatină o găsim pînă pe vremea terapeuților – am să dau legenda pricuricilor din Banatul de astăzi. Se spune că din vremurile uitate de răbojul timpului și pînă mai deunăzi, trăiau prin satele românilor și pricuricii care erau tot români dar duceau o viață apare. Traiul lor se asemăna mai mult cu al călugărilor fiindcă nu erau iubitori de petreceri sau hore, ducîndu-și viața ajutînd pe cei din jur și silindu-se să fie mari iubitori de Dumnezeu. Dar ei aveau o putere deosebită fiindcă dacă se dădeau de trei ori peste cap, se puteau transforma în cîine sau lup și cu această înfățișare îi pedepseau pe cei necugetați în vorbă și faptă. Prezenta lor în sat se ținea în mare secret și nu era bine să arăți că știi cine este pricurici. Vedem că legenda noastră despre puterea unor oameni ai locului de a-și lua înfățișarea de cîine sau lup este identică în sens cu ce ne-a transmis Diodor din Sicilia în urmă cu peste 2000 de ani, dar cum în jurul Carpaților de vreo 150 de ani nu se cultivă decît mule, sule și alte nule, nimeni nu putea să înțeleagă de ce există această legătură atît de evidentă între mitologia vechiului Egipt și a geților din Sfînta Geție, transmisă oral din generație în generație și adusă de mentalul colectiv pînă astăzi. Dar însăși cuvîntul ,,pricurici” ne dezvăluie o istorie neștiută și nedorită a fi cunoscută de către români ca urmași direcți ai falnicilor geți, ei spunîndu-și și în prezent getbeget. Pricurici este un cuvînt compus(pri + cur + igi) ce vine din limba vorbită de neamurile carpatine prin mileniile lV-ll î.e.n. și pe care o găsim în eme-gi/sumeriană, limbă încă nefalsificată dar revendicată cu mare furie de către mozaicii ,,evrei”, adică cazarii sau jidanii, ce pretind că este de obîrșie semită și deci adevărata lor limbă strămoșească. Primul cuvînt ,,pri” cred că în vechime era ,,tri” și făcea trimitere la cele trei rostogoliri peste cap pentru a-și schimba înfățișarea în cîine sau lup și invers. În alte ținuturi locuite de români, năzdrăvanul care putea să se transforme în lup și revenea în om se numea tricolici(tri + col/gul: a face să dispară, faimos, rău + igi). În mitraism sau creștinismul arimin erau trei etape de inițiere pentru a ajunge OM, adică pentru a dobîndi acele calități de a comunica cu Ziditorul lumilor văzute și nevăzute, practică religioasă ce se găsea și la vechii egipteni cum ne arată scrierile lui Hermes Trismegistos (expresie care înseamnă de trei ori mare). Cuvîntul ,,cur” în vechea limbă are mai  multe sensuri din care dau numai cîteva ce subliniază tocmai fenomenul de transformare și împuternicire cerească: a se preface, a  desprinde, a face o mișcare circulară, a se reîntoarce, a lovi peste spinare, a lua foc, a fi diferit, a se schimba, a se învîrti, iar pentru cuvîntul ,,igi” avem sensurile: ochi, a vedea, a scînteia, a înfrunta, a avea grijă. Analizînd sensurile celor trei cuvinte venite din străvechimea limbii vorbită de neamul nostru strămoșesc și coroborîndu-le, descoperim cu uimire dar și cu bucurie încă o fărîmă din fabuloasa noastră istorie ticăloșită și falsificată de străini, venetici, dar și de lepre mioritice care s-au vîndut și ne-au vîndut istoria și cultura identitară ca să le fie lor bine. Asta înseamnă că, pe lîngă dage balo(Frăția Celui Ales, Frăția Luminaților, Frăția celor Albi sau Frăția Șarpelui Înțelepciunii Cerești) geții mai aveau și dage lupo, o frăție ce cuprindea o parte dintre luptători, atît mireni cît și preoți cum ne arată tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, toți fiind legați prin credințe și ritualuri cultice care aveau ca totem lupul sau fratele acestuia domesticit – cîinele. Atît emeșii cît și egiptenii foloseau în bătălii cîini dresați, iar egiptenii se îndemnau la luptă cu strigătul ham-ham adresat totemului, fiindcă pe steaguri aveau chipul lui Anubis(Anpu, Inpu, Anupu cum era numele lui în egipteană) înfățișat cu cap de cîine și partea de sus a corpului acoperită cu blana acestui animal.

     Și mai aveau egiptenii în mitologia lor șoimul sau vulturul ca totem ceresc, dovedind prin asta că nu și-au uitat rădăcinile de unde au plecat și luminîndu-ne cum vine povestea de la slavii răsăriteni și incași. Să ne lăsați în pace cu scîrbavnicul vostru legămînt că ne-a îngrețoșat sufletul la cîtă destrăbălare s-a ajuns să fie considerată drept cea mai înaltă conduită morală. Ultima imagine avem un detaliu din tăblița 10, unde în medalion apare în dreapta sus un preot gal – personajul cu aripioare pe cap; sub el este un personaj care poartă pe cap o coroniță de pene, podoabă întîlnită la geții sau ariminii stabiliți în Canaan. În partea stîngă sus avem un personaj cu o blană de lup pe cap fiind un preot get, iar sub el un altul care are pe frunte ceva asemănător cu un cap de șarpe ori numai piatra clarvăzătoare a arimaspilor. Desigur, la geți exista un cult al militarilor avînd ca totem lupul și unul al abilor, sarabilor sau solomonarilor avînd ca simbol șarpele solar, iar steagul lor era tocmai o îmbinare a acestor două totemuri. Aceste dovezi stau de mărturie a uluitoarei influențe pe care a avut-o cultura și religia străbunilor de pe meleagurile noastre carpatine asupra altor neamuri, unele incredibil de îndepărtate (de exemplu la amerindieni, via Egipt - vezi articolul "Chemare la neuitare").
     Dacă îi chemăm pe "Ion" și "Vasile", cei ,,găsiți” în peștera Miniș și îi judecăm după desenele făcute de urmașii lor în peștera Coliboaia, putem zice cu fruntea sus că erau crescători de vite și nu de legămînte, practicînd un cult solar și nu sular cum încearcă unele lifte monstruoase să ne învețe de ceva vreme, batjocorindu-ne cu o ură nemărginită adevărata istorie și cultură identitară. 
   Simbolurile din geometria sacră (triunghiul în diferite poziții și cercul cu punct în mijloc - reprezentări ale Tatălui Ceresc sau Maicii Pămîntești, ale Trinității Divine, ale Creației - , simbolul crucii cu brațele egale înscrisă în cerc, precum și cea cu brațele libere, "floarea vieții", svasticile/vortexurile cu număr variabil de brațe, rombul, pătratul), alfabetele de la Gaura Chindiei precum și numeroasele artefacte descoperite în sute de locuri de pe teritoriul locuit de rumuni/români, dovedesc continuitatea noastră ca neam pe aceste meleaguri, a religiei crucii și a cultului solar/Luminii timp de peste 40 de milenii!

 

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN