O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Statul şi egolatria turmei - Secțiunea 1

Cînd într-o ţară instrucţia şi dragostea
literelor au încetat, libertatea a pierit
şi robia este aproape.

Seneca 4 î.e.n. – 65 e.n.
Am avut totdeauna convingerea,
că precum sînt capii statelor
aşa sînt şi popoarele.
 
Xenofon 570-480 î.e.n.

 

 

STATUL ȘI EGOLATRIA TURMEI

 

     Statul a apărut ca o necesitate istorică atunci cînd comunităţile umane s-au simţit nevoite să-şi creeze structuri speciale pentru a-şi asigura apărarea teritoriului şi a averilor indivizilor. Renunţînd să mai pună mîna pe ghioagă în favoarea unor ,,meseriaşi”, ,,obişnuiţii” au trebuit să se spetească mai mult şi să pună mîna pe pungă pentru a o goli fiindcă au primit grija acestei structuri. De la un fenomen întîmplător, acesta s-a transformat într-o permanenţă pentru că şi violenţa devenise o normalitate cu prădători şi prădaţi. Aşa au apărut primele structuri de putere realizate de un mic grup dar în numele majorităţii şi pentru apărarea ei. Cît timp principala lui funcţie a fost acea de apărare şi/sau atac, majoritatea care suporta întreţinerea avea timp să se gîndească şi la ,,cai verzi pe pereţi” sau să bată din buze după dor de vînt.

     Mai apare în acest timp al memoriei uitate un grup restrînd de indivizi care se ocupa cu lecuirea trupului şi sufletului comunităţii şi care va evolua către o structură separată dar cu importanţă deosebită în dezvoltarea societăţilor umane – clerul. Iar unii isteţi au constatat că se poate trăi bine şi dacă te lipeşti de cei care sînt investiţi cu putere, născîndu-se astfel structura socială a lipitorilor de bani. Ei se ,,învredniceau” să strîngă pentru cei ce deţineau ,,puterea investită”, birurile şi podvezile de unde îşi luau cîte ceva pentru propria mărinimie. Așa ne-am pomenit cu parazitismul pe bani publici atît de dezvoltat în statele moderne.

     Dar la începuturi, structurile de putere se formau prin alegere directă iar clerul avea un cuvînt de spus în aceste acţiuni de interes major pentru comunitate. Permanentizarea stărilor de conflict au dus la apariţia unor structuri de putere care puteau lua decizii rapide chiar fără consultarea majorităţii ce trebuia să se supună unui dictat şi chiar să îl susţină. Structura comunităţii umane nu mai are o singură categorie de indivizi în rîndurile ei, a producătorilor şi/sau păstorilor transhumaţi, ci se înfiripă un grup al militarilor, altul al ,,băgătorilor de seamă în slujba comunităţii” şi clerul. De acum putem vorbi de stat ca structură istorică de organizare a societăţii omeneşti şi putem aminti Ki-en-gi/Sumerul şi Egiptul antic ca prime modele de organizare socială ce au influenţat profund societatea europeană chiar dacă unii se înnăduşă cînd aud aşa ceva!

     Nu ştim dacă atunci oamenii erau mai liberi ca acum dar sigur se ocupau mai mult de propriul suflet şi erau mai puţin dominaţi de lăcomia de a aduna avere şi putere. Vedem în acest sistem de organizare, specifică mai mult Egiptului, o structură care tinde către o piramidă cu un faraon în vîrf, un aparat funcţionăresc destul de numeros, un cler puternic şi marea masă a populaţiei de birnici. În Sumer, datorită conceptului diferit de organizare socială avem o formă de stat comunitar, unde conducătorul laic era ales pentru o perioadă de timp de către adunarea bătrînilor şi a tinerilor/militarilor, hotărîrile importante fiind luate împreună cu conducătorul clerului. În statul piramidal, cînd vreun afurisit cocoţat cel mai sus era cu minte puţină şi înrăită, încălca toate obiceiurile străbune şi se ajungea repede, repede la o structură totalitară sau o tiranie, în sensul modern al cuvîntului pentru că la origine însemna tot un conducător ales. Cei care jinduiau totul pentru ei şi supunere oarbă din partea celorlalţi, au ajuns de multe ori să se creadă altceva decît i-a lăsat natura.

     Pentru a-i ţine într-o sminteală absolută pe ceilalţi, au clocit ei că ar fi tare bine să poată fi stăpîni şi după ce vor da colţul încercînd să-şi veşniciască existenţa de nemernic prin diferite culte, procesiuni publice sau chiar confiscarea puterii în avantajul clanului din care provenea. Cum omul nu este veşnic, nici această uzurpare de identitate spirituală nu a ţinut la nici un nebun iar colectivităţile umane care s-au perindat pe firul existenţei istorice au reţinut o perioadă de timp doar pe acei care i-au vrut binele sau pe canaliile ce le-au umilit pentru că aşa este firesc să înveţi din răul prin care ai trecut. Findcă existau atunci ciondăneli cît încape atît cu oameni potrivnici dar şi cu animale iar lupta se dădea de aproape, cei mai vînjoşi care se burzuluiau pentru restul comunităţii erau cinstiţi de aceştia în diferite ritualuri şi sărbători cu ziceri frumoase şi măgulitoare. Aşa de mult i-a luat ispita pe unii încît minţile lor au fost năpăstuite de revelaţia unicităţii propriului eu în raport cu ceilalţi şi subordonarea acestora la căruţa smintitului.

     Din cultul eroilor plecaţi pe lumea cealaltă, unii au dorit să se bucure de adulaţii şi adulatori chiar pe lumea aceasta astfel o atitudine de cinstire şi respect a degenerat în cultul unor persoane vii. Avînd putere, aceşti eroi au pus şi pe zei să-i susţină în sminteala lor, ba unii chiar aveau vanitatea să spună că sînt zămisliţi din sămînţă divină iar ei nu se vor sfîrşi niciodată! Cît timp oamenii au fost puţini, şi implicarea statului a fost mai slabă pentru că avea un număr redus de supuşi iar dacă îi storcea prea tare de vlagă se făceau nevăzuţi către alte meleaguri şi rămîneau fără birnici.

     Una din cauzele prăbuşirii imperiului sclavagist roman este şi faptul că în decursul secolelor lV şi V mulţi plătitori de biruri au fugit la barbari unde viaţa era mai uşoară. Fiscalitatea romană înspăimîntătoare care trebuia să susţină o mulţime de lipitori fără rost în societate a distrus statul măcinat de corupţie, de lupte interne şi de lipsă cronică de bani. Pe aceste ruine şi experienţe sociale au apărut statele feudale şi statele moderne.

     În scrierile istorice ale lui B. P. Haşdeu găsim informaţii cu privire la organizarea satelor românilor din Galiţia secolului Xlll şi care erau asemănătoare cu cele din Moldova şi Valahia. Documentele poloneze menţionează începînd cu secolul Xl, aşezările românilor din Lodomiria/Galiţia care aveau un statul aparte în statul polonez. Fiecare sat era o republică un stat în stat în regatul Poloniei. El se folosea de o deplină libertate sub un chinez ales şi răspunzător şi care era de cele mai multe ori chiar preotul aşezării. Aceste sate formau o uniune numită Craina(ţară) condusă de un cneaz sau Crainic ales din rîndul chinezilor satelor iar de multe ori era un preot care îndeplinea şi cel mai înalt rang clerical. Toate aceste aşezări se rînduiau după ,,dreptul românesc”. Chinezul era moştenitor şi singurul judecător al aşezării iar dacă o lua razna era judecat de adunarea chinezilor sau era demis de cei care l-au ales iar judecata se făcea de către tribunalul crăiesc al Poloniei.

     Săracii români de astăzi nici nu pot înţelege asemenea forme de guvernare autonome şi democratice! Chinezul sătesc, adunarea chinezilor, preotul şi crainicul formau guvernul acestor uniuni/republici ţărăneşti care la noi au dăinuit în Vrancea şi Cîmpulung Moldovenesc pînă la sfîrşitul secolului XlX. Acest sistem de conducere colectivă în decizii şi individual în aplicarea lui nu excludea populaţia de la propria administrare pentru că ei aveau dreptul să ceară socoteală chinezului. Aşa stăteau stările neamului nostru răzleţit în vremuri de demult pînă şi sub aripa panilor polonezi. Dar să ne apropiem în timp şi spaţiu de casa din Carpaţi şi să-l amintim pe viforosul şi ,,iute vărsătoriu de sînge” domn al Moldovei. Cînd ţara încă nu se stricase în răutăţi şi mişelii, neamul în frunte cu Vodă ieşea în faţa oricărui lotru să-i taie pohta de a jindui la ce nu-i al lui şi mulţi şi-au lăsat pe aici stîrvurile pradă corbilor şi jivinelor codrilor.

     Cronica lui Ştefan cel Mare la anul 6983(1475) de la Zidirea lumii ne spune: ,,În luna lui ianuarie, la ziua de 10, într-o joi, avu Ştefan-Vodă o mare bătălie cu turcii nu departe de Vaslui, la o apă ce se cheamă Bîrlad. Îl ajută şi Dumnezeu că bătu pe turci cu desăvîrşire, cam la o sută de mii de mulţi şi şaptesprezece mii de munteni, ce erau cu ei, încît turcul abia putu scăpa”. Azi sîntem la anul 7520 de la Zidirea Lumii după calendarul get!

     Să îl aducem încă odată în sprijin pe istoricul amintit mai sus care ne prezintă un document de unde avem ce învăţa noi cu toţii dar mai ales liftele care s-au încuibat peste destinele noastre.

     Cucoana Boloşina şi soţul ei pitar Dima din Argeş pe la anul 1617 lasă întreaga lor avere ţăranilor din Vîlsăneşti. Documentul este dat de Alexandru vodă Iliaş şi aprobat de divan. ,,Din graţia lui Dumnezeu, Ion Alexandru, vodă şi domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, fiul marelui şi prea iubitului răposatului Iliaş Vodă, dă domnia mea această poruncă satului Vîlsăneşti, tuturor bătrînilor moşneni de acolo, ca să fie ale lor delniţele şi ocinele şi hotarul şi curătura şi toate locurile lor, posedîndu-le în pace şi fără nici o supărare din partea oricui, fiindcă acest sat fusese proprietatea giupînesei Boloşina, soţia pitarului Dima, şi l-a fost ţinut ea cu vecini cu tot pînă în zilele răposatului Radu vodă Mihnea, în timpul căruia apropiindu-se ceasul de moarte al giupînesei Boloşina, căutat-a ea de-mpremă cu pitarul Dima, că adică cine după moartea lor ar putea să-i pomenească în loc de fii şi fete, şi cugetaseră ei dentîi a da pe acei vecini pomeană la vreo monastire au o rudă, dar s-au gîndit mai apoi că una ca aceasta nu le va fi de folos, ci încă mai mult păcat şi mai mare blestem, căci acei vecini sunt rumâni creştini, iar nu nescaiva ţigani ce li se zice găvăoani. Încît chibzuit-au mai la urmă giupîneasa Boloşina şi soţul ei pitarul Dima, că mai cu cale va fi să-şi facă pomană cu toţi acei vecini din Vîlsăneşti, dăruindu-le toate delniţele şi toată curătura şi toate locurile lor, ca să se hrănească ei acolo şi să fie cnezi, şi în loc de fii să-i pomenească pe dînşii după moarte şi să nu mai robească nimănui în veci, ci să aibă pace de la toţi; apoi mai aducîndu-şi aminte a fost avut o giudecată mai înainte pentru o giumătate din acel sat Vîlsăneştii, cu nepoată-sa de frate mai mare giupîneasa Voica, muma giupînesei Caplei, giupîneasa Boloşina şi cu pitarul Dima veniră de bunăvoia lor, şi cu mai mulţi boiari de au spus că, deşi dînşii au fost cîştigat giudecata cu giupîneasa Voica, totuşi nu se uită la aceia, ci dăruiesc giupînesei Caplea, 12000 de aspri, numai ca niciodată să nu se lege ea de acei vecini din Vîlsăneşti, şi să nu le facă vreo nevoie sau asuprire şi au numărat acei 12000 de aspri bani gata în mînile giupînesei Caplei dinaintea marturilor Nan cizmarul şi Pană postelnicul, pentru ca acei oameni din Vîlsăneşti în veci să nu fie bîntuiţi de nimeni, ci să rămînă toţi cnezi cît vor trăi ei şi fii lor şi nepoţii lor; şi am văzut însu-mi domnia mea actul de la Radu-vodă şi actul de la giupîneasa Boloşina şi de soţul ei pitarul Dima, cuprinzînd mare blestem şi mulţi marturi, cum de bunăvoia lor iertaseră pe acei vecini din Vîlsăneşti ca să fie cnezi pentru totdeauna, ceea ce spune dară şi domnia mea ca să trăiască ei slobozi în pace, mai punînd şi blestem că pe cine va rîndui Dumnezeu în urma domniei mele a fi domn în Ţara Românească fie din sufletescul rod al domniei mele, fie din ruda noastră fie din alt neam, acela de va socoti şi va reînnoi acest hrisov al domniei mele, Dumnezeu încă să-l socotească etc.

     Pus-am domnia mea şi marturi: giupîn Dumitru mare ban de Craiova, giupîn Cîrstea mare vornic, giupîn Nica mare logofăt, giupîn Steriano mare vistiar, Paruş spătar, Gorgan stolnic, Gligorie comis, Mîrzea paharnic, giupîn Enache mare stolnic. Ispravnic a fost Nica mare logofăt. Scris-am eu Şerban logofăt în capitala Tîrgovişte, luna lui genari în 14 zile, anul curgător de la Adam 7125(1617). Ion Alexandru-vodă”.

     Pe la acele vremuri boierii se gîndeau să-i miluiască pe ţărani astfel ca amintirea lor să rămînă în mentalul colectivităţii prin faptele bune pe care le-au făcut în folosul acestora. Astăzi ciocoimea roşie nu ştie cum să jefuiască mai mult astfel ca puterea lor economică să-i poată permite să confişte statul pentru a-l folosi în interes personal sau de grup ca instrument de presiune şi violenţă. Dar vremurile au început să se strice pentru neamul nostru fiindcă puhoaiele de venituri fanariote au părăduit rău ţara.

     Să mai adăstăm ceva timp şi în vremea unui domnitor chibzuit şi gospodar. Matei Basarab la anul 1639 ne lasă într-un hrisov spre aducere aminte: ,,Se întîmplă de stătură mitropoliţi şi Domnitori ţării oameni străini nouă nu cu legea(religia) ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele, adică greci; cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrîne ale ţării, pentru care le fu a aduce ţara la risipire desăvîrşită şi la pustiire… Doamne! veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări Sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri. Întorîndu-se Dumnezeu cu mila la această săracă de ţară, adusu-şi-au aminte de noi, Matei Basarab şi ne-au adus din ţări străine, de unde eram goniţi de străini şi pribegi de răul lor şi ne alease la domnia ţării şi ne ridică în Scaunul strămoşilor noştri…”. Săracul vodă, parcă plînge cîtă urgie a trebuit să îndure ţara de pe urma veneticilor veniţi aici la jaf şi silnicie. Poate că el nu credea că este loc de mai rău! Ceva ani mai tîrziu, Radu Vodă Leon la 1669 ne lasă cronicile spre ştiinţă: ,,şi atunci grecii iarăşi ne-au fost împresurat cu vînzările şi cu cametele ca şi acum, pînă ce i-au fost scos ţara şi părintele Domniei mele cu mare ocară de aici ca pre nişte oameni răi”.

     Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Miron Costin(1633-1691)  spune despre Petru Şchiopul care a domnit de trei ori în perioada 1574-1591 în Moldova, că: ,,era domn blînd ca o matcă fără ac; la giudeţ drept, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsîpitoriu…” dar liftele cazare din secolul XXl l-au mirosit că era antisemit pentru că a alungat cu sabia pe sugacii de aur!

     Despre domniile prădalnice ce se abătuseră asupra ţării prin timpurile vieţii sale, cronicarul moldovean zice: ,,O! Moldovă, de-ar fi domnii tăi care stăpînesc în tine toţi înţălepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ce, domniile neştiutoare rîndului tău şi lacome sunt pricina pieirii tale. Că nu caută să agonisească şi nume ceva la ţară, ce caută, desfrînaţi, numai în avere să strîngă, care apoi totuşi se risipeşte şi încă cu primejdie caselor lor. Că blăstămul săracilor nu cade cum se zice pre copaci cît de tîrziu”.

     Să trecem în Muntenia şi găsim Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie care ne spun: ,,mai bine să nu fie voia noastră deplină şi inima înfrîntă, decît să faci săracului strîmbătate”. Să luaţi aminte toţi cei care aţi fost în fruntea neamului sau jinduiţi după aceste înalte demnităţi pentru că istoria nu vă va uita oricît aţi vrea voi să o siluiţi! Că nu toţi se temeau de blestemul de neam şi ţară ne-o spune cărturarul şi domnitorul Dimitrie Cantemir care scrie că în anul 1686, regele polonilor Sobieski, fiind pe la noi cu gând de prădăciune a dat ordin să fie arse arhivele publice ale Moldovei, iar 396 de documente au fost luate şi au ajuns în arhivele Rusiei. De unde să ne mai găsit noi rostul în hrisoavele timpului cînd totul a fost dat pradă focului și jafului ?

     Să mai căutăm un tras plin de înţelepciune din Cronica anonimă în care Constantin Brîncoveanu îşi judecă ruda sa clucerul Constantin Ştirbei ce despuiase ţara prin jaf.

,,Cluciare, cînd te-am trimis în ţeară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate?
Ba dreptate ai poruncit să fac, măria ta, răspunse el. Şi începu a se îndrepta din cuvinte. Iar domnul zise:
Dar acestea ce sunt? Şi scoase hîrtioarele cu iscălitura lui şi le dete lui Radu cluciarul, feciorul Hrizei din Popeşti să le citească”. Citirea documentelor dă la iveală mulţimea de bunuri jefuite de la locuitori, iar Vodă îl mustră astfel: ,,Dar pînă cînd aceste jafuri să le faci, cluciare Constandine, că din nimic eu te-am ridica şi te-am făcut slugiar mare, comis mare şi cluciar mare, şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios. Ai luat judeţul Dîmboviţei şi l-ai prădat de n-au rămas ca un sat. L-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul şi mai rău ai făcut, că ţi-am găsit pe urmă-ţi sume de bani jăfuite, pentru care te-am suduit într-o vreme şi te-am urgisit să nu te mai văz în ochi. Iar te-am iertat pentru rugăciunile altora; acum iar ai făcut jafuri şi nedreptate”.

     Brîncoveanu încheie aspru: ,,Şi acum ai îmbătrînit şi tot nu te laşi. Voi să te fac să înveţi”. – şi porunceşte dregătorului care avea în pază pe cei osîndiţi: ,,Ia-l căpitane de dorobanţi – zise domnul – şi-l du la vistierie. Şi să cauţi un car să-l pui să-l ducă la Mehedinţi, prin satele pe care le-au jefuit să le dea banii pe care le-au luat. Şi apoi să-l aduci, însă să-l bagi şi în fiară”. Astăzi dacă s-ar înturna Brîncoveanu în neamul românesc, ar umple toate drumurile de cară cu lotri care ar milui bietul popor român jefuit și răstignit de tagma de mișei.

     În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce, găsim starea jalnică în care ajunsese ţara în timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino ce avea mai multă încredere în tătarii chemaţi să-i apere tronul decît în propriul neam. ,,Deci intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat la iernatic prin sate de oameni, din Prut pînă în apa Jijiei, nemărui nefiind nici o milă de săraca de ţară, cum ar fi fost ţara fără de domn”. Parcă ar fi vremurile de astăzi cînd au intrat tîlharii în averea ţării de au jefuit-o pînă au ruinat-o şi pentru că nu mai au ce fura au luat împrumuturi în numele ei şi le-au pus în punga lor! De plătit se vor ocupa cei mulţi şi proşti.

     Radu Florescu în cronica sa descrie astfel situaţia economică din Muntenia la anul 1680 sub domnia lui Şerban Cantacuzino: ,,Pentru dăjdii ce să zic? Care mai înainte, fără cît ştiu foarte bine că în anul dintîi au luat den ţară 2000 de pungi de bani, iar al doilea 3000 de pungi, al treilea şi mai mult, cît răsuflu boierii, slujitorii, birnicii nu mai avea; bătuţi, căsniţi în toată vremea, îşi vindeau moşiile, ţăranii, viile şi tot ce avia, de le cumpăra Şerban Vodă şi ai lui; iar săracii plîngia şi pliniia tot ce le cerea, că era legaţi de stîlpii ce era înfipţi la puşcărie, înăuntru şi afară, de bătea cumplit: pre boieri, pre căpitani, pre slujitori – pîn’ i-au sărăcit pe toţi, şi care cum scăpa, umplia ţările, care nu muria de bătăi sau de necazuri”. Asta ne-au făcut străinii fanarioţi pe care fel de fel de scursuri îi ridică în slăvi că au propăşit ţara şi neamul cu miluirile şi chiverniselile lor!

     Cronicarul Nicolae Costin, spune despre domnia lui Duca Vodă la anul 1679: ,,Duca Vodă după ce au venit din ţara muntenească, au lăsat ţara 6 luni de n-au scos nici o danie, rugîndu-l boierii ca pre un domn avut, să cheltuiască de la sine, şi dacă vor trece 6 luni, atuncia să scoată scrisoare şi-şi va lua banii, că ţara era săracă încă den ernatul tătarilor; deci pre socoteala boierilor au pus zapis de la mîna boierilor să aibă a-i primi banii după 6 luni, iar pre urmă mari nevoi era pre boieri şi pre mănăstiri şi pre ţară, cît nu se mai putea plăti oamenii cu cît avea şi văzu tuturor cu urît Duca Vodă, că toţi ruga pe Dumnezeu să-i mîntuiască de vrăjmăşia lui. ..Duca Vodă s-a făcut groaznic asupra, şi asupria ţara cu orînduielile, boierii cu împrumutele preste putinţa lor, cît nu se mai plătea nici cu bucatele lor, cîte 2 ughi boul şi cîte 1 ug vaca, istovea zlotaşii, nici cu odoarele ce le zălogia, ce era grosurile pline de oameni şi de femei sărace, leşinaţi de foame. Mulţi au murit prin grosuri. Boierii şi jupînesele sărace închise la seimeni şi la pusci legaţi pentru bani… şi domn era, şi vistiernic mare, şi negustor, şi vameş, că toată hrana tuturor luase el, şi Doamna precupea toate cîte erau, şi de la sine din casă, unde ce trebuia ţării… Doamna sa, de altă parte, cîrciumărea bucatele din casă, pînea ori pe unde avea, şi băutura şi pocloanele ce le veneau la beciu; încă făcea boi de negoţ şi mînca iarna fîneţele oamenilor, cu boii lor, pînă ce vindia aceia şi apoi se apuca de alţii”. În acea perioadă spune cronicarul, în Moldova circula ca monedă leul.

     În cronica lui Pseudo Nicolae Costin scrie despre anul 1707 că domnul Moldovei, Mihai Racoviţă ,,se agiunse cu Împăratul să fugă la Mosk”.

     Nicolae Mavrocordat a fost primul domn al Moldovei numit de turci în anul 1709, dintre funcţionarii Porţii fiind lăudat în firman, după cum spune Nicolae Costin astfel: ,,Şi ducîndu-se la curtea cea domnească, s-au cetit Beratul cel împărătesc, întrucît erau multe cuvinte neobicinuite: că scria Împăratul pentru Nicolae Vodă, că este slugă dreaptă din părinţi supuşi…şi alte laude”. Unii istorici cu minţile plecate aiurea, nu recunosc nici chiar aceste date spunînd că nu a existat o ,,perioadă fanariotă” în istoria noastră!

     Cronicarii vechi au scris letopiseţele ,,ca să fie cele bune de învăţătură iar de cele rele să se ferească”. Dar fel de fel de venetici şi venituri au pîndit numai să ne toarne sare în ochi să nu mai ştim de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Grecii fanarioţi pripăşiţi atît în funcţiile publice cît şi în cele religioase ne-au folosit numai ca vite bune de povară iar cînd aveau prilejul şi îl aveau de cîte ori doreau, nu se ruşinau să ne facă rău.

     În timpul domnitorilor Caragea(1812-1818) şi Alexandru Şuţu(1818-1821) înalţi prelaţi greci ce conduceau clerul românesc şi arhivari levantini au distrus cu mare năduf hrisoavele Ţărilor Româneşti ,,pentru ca să nu afle secretele mitropoliei, fiindcă la această mitropolie sînt date în păstrare toate hrisoavele vechi ale voievozilor români, care privesc la dezrădăcinarea noastră, a grecilor, şi legăturile care are Ţara Românească cu Othomaniceasca Poartă şi hatişerifurile împărăteşti care întăresc privileghiurile ţării şi ale românilor (din care, iată, în taină îţi spui că şi fratele meu mitropolitul Dosithei au tăinuit cîteva, ca să nu să afle după vremi la mitropolie) şi alte multe tainice scrisori care nu ne este de folos de se vor vedea. Pentru aceasta voiesc să am iconom grec, ca numai nouă , simpatrioţilor, să ne fie ştiute unile ca acestea”. Asta ne-aţi dorit tîrîturilor, la fel ca alte tîrîturi venite după voi din celălalt imperiu care numai sub cnut putea să ne vadă – imperiul ţarist.

     Acelaşi fenomen de distrugere sistematică a oricărei urme de românitate au făcut ungurii în Transilvania şi ruşii în Basarabia iar liftele care ne stăpînesc continuă această politică. Gunoierii internaţionalişti de astăzi, dispreţuind trecutul, în ticăloşia lor fără margini ne scriu o nouă istorie, ca să mergem pe aceleaşi drumuri rele unde lor le este atît de bine. Cei în solda cărora se află mulţi lătrători de înţelepciuni nu dau o para chioară pe ei tot aşa cum era şi în trecut. Am să-l amintesc pe generalul rus Jaltuchin care pe la 1820 spunea despre români ,,cel mai bun dintre ei, e tot bun de spînjurat fără judecată”. Tot așa scria H. R. Patapievici despre români în anul 1996, că sîntem buni numai pentru ștreang!

     Săturîndu-se de atîta bine adus de grecii fanarioţi şi liotele de prădători ce veneau cu ei de la Stambul, un român cu suflet viu şi mare şi-a căutat fîrtaţi printre ai săi clocind de-o răzmerită în Muntenia, şi intrînd la 20 martie 1821 în Bucureşti, răsculatul Tudor dă proclamaţia ,, …Aşadar, ajungînd în Bucureşti, care este şi capitala ţării, şi unde am găsit mulţi boieri patrioţi care s-au găsit şi se găsesc de aceleaşi simţiri cu mine, pentru fericirea ţării, cu care împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăţilor ce se cere de împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviinţă ca prin mine să se împlinească contribuţia obştească de la fiecare fără deosebire…Nu pentru alt scop decît pentru întoarcerea acestei de Dumnezeu păzite ţări, care din vechime le-au avut şi niciodată nimeni cu sabia nu i s-au luat, şi mai vîrtos cu sabia şi cu sîngele strămoşilor şi a celor vrednici de toată slava cu sfinţenie s-au păzit”. Astăzi paza trebuinţelor neamului este în grija trădătorilor, tîlharilor şi nelegiuiţilor. Iar în scrisoarea către Poartă spune: ,,Către prea strălucita Poartă alergăm noi tot poporul Ţării Româneşti, spuind cu mare jale necontenitele şi neauzitele patimi ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum şi de la suita ce aduc cu dînşii şi de la toţi grecii, neamul lor ce s-au încuibat în pămîntul nostru”.

     Mihai Cioran, apropiatului lui Tudor Vladimirescu, spune că la 1821, ,,peste poporul român se aşezase o pătură foarte numeroasă de străini în toate funcţiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viaţa publică”. Nu-i vorbă,  istoricii noştri internaţionalişti şi trădători de ţară – la noi şi trădarea a ajuns o virtute – ne spun alte trăsnăi despre integrare, fraternitate, demitizare, globalizare iar trecutul este un balast de care trebuie să scăpăm. Aceasta este cea mai sigură cale de deznaţionalizare, atomizare şi aneantizare pentru o comunitate! Distrugîndu-i istoria, îi negi şi dreptul la viitor iar prezentul nu poate fi decît ceva tolerant.

     Şi alţi vecini ne-au iubit precum stăpînul pe rob iar în Proclamaţia ungurilor către români din 2 mai 1849 ne spune prieteneşte: ,,Nefericiţi Valahi! Voi care aţi fost sclavi şi supt romani şi care aţi fost sclavi şi după aceea, şi pe care maghiarii v-au făcut oameniNu vă lăsaţi prada chinurilor sîngeroase a ucigaşilor, a hoţilor, a aventurierilor care îşi zic tribuni, prefecţi sau centurioni”… şi le cereau să depună armele altfel vor vedea ei ce înseamnă naţiunea maghiară în Ardeal. Astăzi cazarii spun că ne-au adus civilizația și cultura punîndu-ne în bocanci dar de tonți ce suntem nu am știut a le folosi și ne-am întors tot la opinci fiindcă numai de atît suntem în stare și nimic mai mult iar de istoria noastră ar trebui să ne fie rușine!

     Iar unul dintre cei mai verzi români – Emanoil Gojdu - după care ardelenii beau zeamă de cucută, ne-a lăsat un Testamentul, în Budapesta la anul 1870 care ne povăţuieşte că: ,,Pe rotogolul pămîntului, mai bun român şi mai bun patriot maghiar decît mine nu există. [Aşa credem şi noi!] Românul care necontenit asmuţă naţiunea română să stea în duşmănie cu ungurii, este duşmanul naţiunii române. Dacă piere maghiarul astăzi, mîine pere românul”. Halal român!

     Şi tot în acel an ungurii ne aruncau peste Carpaţi multe vorbe de duh despre regele Carol l care era ,,principele unui popor sălbatic de porcari” bun de închis la Muncaciu, iar boierii sînt ,,ieşiţi din cocine”, civilizații pustei refuzînd să recunoască unirea Principatelor, iar numele regatului România îl scriau pe paşapoarte ,,Valahia şi Moldova”.

     Dar faptul că străinii ne dispreţuiau atît de mult nu era cumva şi vina celor care ţineau în mînă destinele neamului românesc? Este o mare prostie sau chiar o mişelie să căutăm paiul din ochiul altuia dar să nu vedem bîrna din ochiul nostru. Informaţii despre dezmăţul social şi politic ce bîntuia plaiurile mioritice găsim la mulţi scriitori din acele vremuri numai să dorim să le cunoaştem.

     Alecu Russo(1819-1859) în Cîntarea României apărută în România viitoare la 1850 ne spune: ,,Acolo unde nu e lege nu e nici slobozenie şi acolo unde e lege numai pentru unii şi ceilalţi sunt scutiţi de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit…şi fericirea e stinsă…căci atunci asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc în lume; atunci lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpîni şi robi, în flămînzi şi îmbuibaţi….”  Despre ,,stîlpul ţării” – ţăranul care lucrează glia străbună spune: ,,Toţi îşi bat gioc de viaţa munca şi sărăcia ta şi slugile slugilor calcă peste trupul tău…Cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii şi ţie-ţi este frig şi copiilor tăi le este foame! Ei fac legi dar nu pentru dînşii, ci pentru împovărarea ta!” Te doare inima cînd citeşti asemenea rînduri unde găsim rădăcina răului ce este înstăpînit şi astăzi peste români. Nulităţile, idioţii, lichelele şi hoţii prin minciună şi abuz au pus în jug poporul pentru a-l robi în interesul lor dar şi a unor lifte străine care ne sug vlaga. Autorul surprinde în textul său fenomenul înstrăinării şi al deznaţionalizării: ,,Vor veni feciori cu mîngîieri mincinoase de-ţi vor povesti că eşti şi tu un popor…Noi sîntem păstorii…tu eşti turma chinurilor”. Astăzi mîngîierile sînt chiar mai mincinoase fiindcă au reuşit să ne otrăvească nu numai minţile dar şi trupul cu consumismul, hedonismul şi globalismul lor.

     Cel mai mare gînditor al neamului nostru, Mihai Eminescu a fost primul care a văzut în statul clocit de ciocoimea fanariotă amestecată cu ceva rumen mioritic, un instrument de tiranie în mîna unor grupuri străine de neamul, sufletul şi nevoile poporului român. Străini pripăşiţi pe meleagurile noastre şi care nu ştiau bine să vorbească româneşte, ne-au scris istoria într-o ură totală faţă de adevăr, constituindu-se în haite de prădători. Imitînd ca nişte maimuţoi, spoiala occidentală şi-au făcut din abuz lege iar din hoţie afacere. Aici este şi explicaţia faptului că publicistica marelui poet a fost aşa de puţin cunoscută pînă la venirea comuniştilor iar aceste cete de ucigaşi au interzis-o complet umblînd cu satîrul şi prin poezia lui. După ce au fiert în suc propriu şi au ţinut-o în ,,Garibaldi bum” mai mulţi ani pentru a-i răsturna pe conservatori de la putere, liberalii au reuşit în vara anului 1876 să înhaţe destinele românilor. Cum le-a fost începutul o spune marele poet în textul ce urmează. ,,…Se înţelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decît din declaraţiile lui orale şi înscrise. Roşii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea sunt comune tuturor partidelor care vor să facă efect momentan asupra mulţimii. Din acele promisiuni noi nu culesesem decît două-trei pe care am îndrăzni a le crede în afară o politică de pace, înăuntru o politică de împăciuire şi de ordine.
În locul păcii înăuntru şi în afară ştim cu toţii de a venit: călătoria la Livadia, războiul cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame şi prin frig şi toate grozăviile unui război întreprins iarna, fără bani şi fără a fi fost pregătit pentru el, precum rechiziţii de oameni şi vite ş.a.m.d.
Iar împăciuirea înăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniştri, în persecutarea înverşunată a tot ce nu e suflare radicală în ţară.
În locul unui guvern serios şi cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte copilăroasă şi cu apucături tiranice, însă ridicole, care în loc de-a inspira respect, produc scîrbă.
De atunci greşeli peste greşeli, produse din uşurătate de minte, din neştiinţă de carte, adeseori din rea-credinţă. A le enumera pe toate ar fi greu şi ar trece peste marginile unui articol de fond.
Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n toate cestiunile, chiar în cele curat administrative şi de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.
Cu acest chip am ajuns că naţia nu mai are pe cine trage la răspundere în cestiunile cele mai grave pe care le-a compromis guvernul”. [Timpul 30 ianuarie 1879].

     Tot el ne spune cine erau aceşti martiri care de bună voie au acceptat supliciul sacrificiului pentru binele public! ,,Autori care nu ştiu a scrie o frază corectă(vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat care nu pot justifica nici săvîrşirea şcolii primare, avocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîini, generali care nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care, înaintea erei liberale, vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi creează decoraţii împărţindu-le între ei cu profuziune, ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege, ieri proclamînd republică la Ploieşti, azi joacă cu aceeaşi măiestrie pe linguşitorii Curţii… Administraţia unei ţări formează un tot indivizibil, diferitele ramuri fac parte din acelaşi sistem şi sunt neapărat una alteia tocmai după cum o bucată a unei maşini este neapărată celeilalte şi mecanismului întreg. Cînd o bucată a mecanismului merge rău, tot sistemul din care face parte suferă.
Această observaţie, repetată de mii de ori şi devenită un loc comun din cele mai mult întrebuinţate, ar fi trebuit poate să începem prin a ne plînge de modul în care justiţia, şi mai cu osebire juzii instructori înţeleg a-şi face datoria faţă cu delapidatorii, cu hoţii, cu cei ce comit felurite abuzuri, şi pe care celelalte ramuri ale administraţiei îi trimit înaintea tribunalelor.
Ar fi trebuit zicem, să începem prin a ne plînge de justiţie, fiindcă un delapidator, un hoţ dovedit, trimis înaintea justiţiei şi achitat sau eliberat prin ordonanţă de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alţi hoţi, pentru alţi delapidatori. Ne plîngem că unii subprefecţi fură şi bat, că unii vameşi fură, că unii perceptori şi casieri fură. Asta este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de finanţe, şi vadă cîţi funcţionari capabili au fost dovediţi şi daţi de aceste administraţii în judecată, şi cîţi au fost condamnaţi.
Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucţiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenţii cei mai activi şi mai luminaţi ai ridicării nivelului moral în ţară.
Sunt cîţiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu şi-i dete tribunalelor. Care fu rezultatul? Astăzi, delapidatori condamnaţi mai că nu se mai văd; nu numai că tribunalele îi achită şi-i absolvă cu cea mai mare uşurinţă, dar mai înainte de a ajunge la tribunale, juzii instructori sunt aici spre a declara că nu e caz de urmărire.
Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcţionari culpabili daţi judecăţii de diferite administraţii şi achitaţi, absolviţi, sau făcuţi scăpaţi sub toate formele de către justiţie. Pentru astăzi ne vom mărgini a cita numai cîteva cazuri.
Nu vom face decît să amintim că chiar o bandă de hoţi, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în judeţul Putna şi a fost eliberată prin ordonanţă de neurmărire.
Nu demult se descoperă la Vama Predeal hoţii enorme. Vameşul dovedit culpabil, este dat judecăţii, faptele sunt constatate, judele instructor nu poate da ordonanţă de neurmărire, dar tribunalul colorează hoţia astfel încît colorează pe culpabil, sub cuvînt că ,,nu e articol de lege” în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea. 
În judeţul Prahova, administraţia constată că un subprefect a comis fapta odioasă de a alcătui liste de subscripţie de la sine şi de aduna bani de prin plasa sa, sub cuvînt de subscripţie pentru răniţi sau pentru cumpărare de arme. Faptul se dovedeşte pe deplin de administraţie, ea sileşte pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie şi îl trimite înaintea justiţiei.
Judele instructor declară că nu e caz de urmărire…” [Timpul 12 septembrie 1878].

     Ce să mai zicem, ne repetăm istoria în ticăloşie, hoţie, minciună şi mîrlănie, pentru că de la formarea statului modern român nu am avut parte decît de conducători corupţi, tîmpiţi, criminali, cu ură faţă de neam şi ţară. Sigur, pentru aceste grupări de gunoaie urlătoare nu este nevoia să ne cunoaştem istoria pentru a învăţa din cele bune şi a ocoli relele care ne-au îndoit şi chinuit existenţa. Într-un alt articol Eminescu analizează fericirea ce a căzut pe capul românilor după detronarea lui A. I. Cuza, dar mai cu seamă după începerea ,,epocii liberale” care trebuie să ne amintească mereu de ,,epoca Ceauşescu”! ,,De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt. De la ţăran începînd, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfîrşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile şi anume toată ţara şi sfîrşind cu elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri. Pe cînd datoria publică se urcă repede de la cîteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecînd astăzi cu mult jumătate de miliard, pe atunci drumuri de fier votate în pripă şi sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau şi puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încît astăzi am ajuns ca pînă şi obiecte de primă necesitate, precum făina să se importe din străinătate. Asemenea obiecte de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură şi industrie cîte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulaţi şi advocaţi, toate se importă astăzi de peste graniţă”. [Timpul 12 februarie 1880]. Să spunem plini de amărăciune că astăzi, adică după executarea tiranului comunist am trăit exact aceleaşi evenimente cînd ţara a fost dată în pradă bandelor de lotri ieşiţi de sub poala Securităţii sau a nomenclaturii comuniste iar integrarea în UE ne-a costat înstrăinarea pe nimic a bogăţiilor ţării şi transformarea economiei noastre într-un spaţiu de desfacere pentru producţia lor. Cei care îl acuză pe poet de conservatorism ori sînt nişte secături ori nu i-au citit gazetăria pentru că Eminescu s-a opus cotropirii economice din vest ca şi a cotropirii ţării de către puhoaiele de cazari veniţi din imperiul ţarist şi austro-ungar şi care ajunseseră să controleze toată arendăşia şi mare parte din comerţ şi circuitul bancar.

     O prezentare sumară a situaţiei deplorabile a ţării şi a parazitismului politic trăit pe bani publici, o face în textul următor. ,,E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinsele necesităţi mai mult decît poate suporta producţia poporului va ajunge pas cu pas la o sărăcie pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat deasupra, prefăcîndu-i în exploatatori ai averii publice… O ţintă are în adevăr, una singur, care nici merită relevată: a perpetua rămînerea la putere a unei clase de paraziţi sociali, de oameni fără ştiinţă de carte şi fără caracter, slugi ai oricărui guvern şi ai oricărui sistem, dar duşmani meritului şi adevărului sub orice sistem şi sub orice guvern. E neauzit, dar aşa este. Tinerimii i se dau zilnic din partea oamenilor care reprezintă autoritatea statului din culme pînă la baze următoarele reguli de purtare: Conspiră contra şefului statului şi proclamă-i răsturnarea şi vei ajunge… om mare. Aibi o deosebită desteritate de-a despoia lumea şi vei ajunge … cel puţin prefect. Intră cu patru clase primare corector la ,,Românul” şi învaţă a calomnia şi vei ajunge…director de bancă.
Dar aceasta e la gradul cel mai mare imoral?  Nu face nimic. Dar un stat merge sigur spre disoluţiune pe calea aceasta? Nu face nimic. După noi potopul. Ce ne pasă de soarta generaţiilor viitoare, ce de soarta celei actuale?  Trăim de pe o zi pe alta, aruncăm praf în ochii lumii, ba cu negustorie de vorbe, ba pretextînd reforme, şi încolo…o mai îngriji şi Cel de Sus de trebuinţele reale ale poporului”. [Timpul 12 noiembrie 1880].

     Resortul care ţine în viaţă acest sistem social bolnav, odios şi ticălos este demagogia liberală care a ajuns arma şi argumentul menţinerii lor la putere timp de 12 ani iar efectele devastatoare se vor vedea în primul război mondial. În mai multe articole Eminescu critică aspru negustoria de cuvinte şi minciuna şlefuită pentru a înşela buna credinţă şi care au dus la o societate coruptă, vulgară, incultă, vicleană şi violentă. ,,…Şi dacă le dăm acest botez n-o facem din ură pentru adversari ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplătite, corup spiritul public. Un popor cată a fi convins de vorbele pe care Franklin le-a rostit: «Cînd cineva îţi propune cîştig şi onoruri, fără muncă şi merit e un otrăvitor. Ridică piatra şi aruncă în el». Acest venin l-a semănat însă demagogia roşie. Ceea ce, în orice ţară şi după conştiinţa publică a oricărui popor, e absolut condamnabil, absolut rău, absolut înjositor, a fost la noi…recompensat, înaintat, împodobit cu decoraţii. Va să zică nu muncă-i trebuie românului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenţă pentru a se ridica şi a face avere, ci trădare, vînzarea celui care te plăteşte pentru a-i păzi viaţa, specularea credulităţii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Puţin îţi pasă dacă un popor întreg pierde printr-asta deosebirea eternă ce există între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil; că moralitatea unei naţii întregi degenerează; că copilul dă în tată şi tata în copil, că e ca în ziua de apoi cum zice Scriptura, tu cu acest preţ te ridici deasupra tuturor, demoralizarea şi mizeria generală sunt condiţia şi izvorul bunei tale stări private”. [Timpul 21 mai 1882]. ,,În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mîini în mîini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimănui care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l cîştiga. Dorinţa de a se îmbogăţi cu orice preţ, iubirea cîştigului, căutarea banului, traiului şi-a plăcerilor materiale, iată pasiunile cari devin comune în statele despotice şi în cele demagogice. Ele se răspîndesc în toate clasele, pătrund şi în acelea cărora le erau străine şi ajung a enerva şi a degrada naţiunea întreagă iar esenţa despotismului consistă în a favoriza şi a întinde aceste instincte.
Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor, ele abat şi ocupă imaginaţia oamenilor departe de afacerile publice. Despotismul şi demagogia creează, ici secretul şi umbra, dincolo nepăsarea publică, cari pun la adăpost lăcomia şi cîştigurile maloneste, bravînd dezonoarea. Fără despotism, aceste patimi sunt tari, cu el ele devin dominante”. [Timpul 14 ianuarie 1882]. ,,Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decît cea demagogică. Nu-i vorbă, nici absolutismul unui singur om nu-i vro pomană. Ş-aici te pomeneşti că vreun individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrînări se constituie în reprezentantul absolut al statului şi-ii impune ca lege fel de fel de insanităţi, cari-i trec prin minte, făr-a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întîmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pînă la un grad oarecare identice; despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său îi impune mai multă circumspecţie în dictarea măsurilor sale.
La demagog lucrurile stau cu totul astfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cît dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare cu atît demagogul e mai sigur de-a rămîne sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca şi caracter şi nerozi ca minte – dovadă aproape totalitatea partidului roşu de la noi – lipsiţi cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpînire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lîngă aceste rele se adaugă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul cu natura sa permanentă şi moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie şi de dreptate de care dispune”. [Timpul 25 martie 1882]. ,,…Cînd, aşadar, pentru o singură funcţie abia e de ajuns un om, ce vom zice cînd vom vedea genii universale din partidul roşu, ocupînd cîte 4-5 funcţii?…Astfel d. primar de Bucureşti ia odată leafă de primar… se mai ocupă cu epitropia Brîncovenilor… apoi mai e medic în Bucureşti, de specialitatea sa chimist, e medic primar, profesor, efor al spitalelor, membru în consiliul Instrucţiei Publice, prezident la o societate de asigurare, profesor la un institut de fete, etc. etc. Se mai ocupă şi cu drumul de fier, pe lîngă tutun de specialitate, şi e trimis în misiuni plătite cu mii de franci, ş.a.m.d.”. [Timpul 18 mai 1880].

     Eminescu continuă lista acestor paraziţi care sug bine din buget. ,,Dr. Sergiu patriot liberal ocupă: 1 deputat, 2. ajutor al primarului Bucureşti, 3. medic la internatul Sf. Sava, 4. item la Matei Basarab, 5. item la Internatul central de fete, 6. medic primar la spitalul de copii, 7 profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină şi altul la fel de merituos dr. Davilla: 1. inspector general al serviciului sanitar al armatei cu leafă de general, 2. profesor de chimie la facultate, 3. membru al Eforiei spitalelor, 4. membru al Consiliului permanent al instrucţiei publice, 5. locţiitor de decan al facultăţii, 6. inspector al Muzeului anatomic de la Colţea, 7. dirigent al Institutului de organe Elena Doamna, 8. preşedinte al Societăţii de arme, 9. membru în consiliul de administraţie al Fabricii de chibrituri, 10. vicepreşedinte al Societăţii corpului didactic, 11. vicepreşedinte al Societăţii pentru cultura poporului român. Cum au ajuns la putere liberalii au dublat numărul funcţionarilor publici la fel şi salariile”. [Timpul 21 august 1881]. Salariul directorului BNR la acea vreme, afacere curat liberală era de 19530 lei pe lună iar un prefect avea 300 lei. În anul de graţie 2008 avem o situaţie identică, preluată în mare parte de la clanul mafiot care îşi spune social-democrat. După ce liberalii de astăzi împreună cu nişte pîrîţi democraţi au pus mîna pe putere în decembrie 2005, în timp de doi ani au crescut cu 25% numărul funcţiilor publice pentru a sătura toate lichelele lor iar salariile bugetarilor au fost crescute de două ori!

     Să continuăm cu situaţia României prezentată de marele gazetar. ,,De mult ori am susţinut în acest ziar că partidul pretins liberal a constituit o adevărată societate de exploatare a credulităţii publice, care vinde publicului naiv vorbe frumoase şi fraze sforăitoare, şi primeşte în schimb realităţi sunătoare sub formă de lefuri, diurne, pensii, recompense, misiuni etc. Am avut curiozitatea să răsfoim bugetul, sau mai bine zis numeroase şi variate bugete, şi iată rezultatul incomplet încă, fiindcă multe ne-au scăpat, al investigaţiilor noastre.
Supunem această mică lucrare statistică bieţilor contribuabili care, suntem siguri, au primit pentru sărbătorile Paştilor biletul galben cu 4 şi 6 zecimi adiţionale ale d-lui perceptor al guvernului liberal şi ultraliberal de avere publică şi, pe cînd săracul muncitor adună leu cu leu ca să poată potoli setea acestui Gargantua nemilostiv, sunt alţi contribuabili, mai favorizaţi de soartă, care nu numai că sunt păsuiţi, dar cărora li se distribuie diurne, pensii, lefuri, jetoane(sumă plătită membrilor unui consiliu de administraţie al unei întreprinderi pentru fiecare şedinţă) de prezenţă şi de neprezenţă, tantieme(sumă de bani încasată de membrii unui consiliu de administraţie din beneficul net), etc. ale deosebitelor stabilimente de favoritism create tot cu banii celor dintîi, anume pentru aceşti din urmă, pentru a-i îmbogăţi şi a-i înlesni mijlocul de a-şi zidi palate pentru dînşii şi rudele lor. Dăm un mic rezumat cu aceşti favorizaţi în capul cărora nu vom uita a pune, à tout seigneur tout honneur pe beizadeaua Mitică.

          Luminăţia sa prinţul Dim. Gr. Ghika
   
         1. Efor la spitalele civile din Bucureşti                                                                         6000
         2. Preşedintele consiliului de administraţie al comitetului dirigent al Societăţii de asigurare Dacia-România                             
         a. Tantiema în consiliul de administraţie                                                                      6548
         b. Tantiema în comitetul dirigent                                                                               15280
         c. Jetoane de prezenţă                                                                                             __600__                                                                                    
                                                                                                                                              22428
         3. Preşedinte în consiliul de administraţie la calea ferată Lemberg-Cernowitz-Iaşi     1000                                                                                               
         4. Preşedinte în consiliul de administraţie al Societăţii de construcţii, jetoane
de prezenţă                                                                                                                             1000
         5. Preşedinte în consiliul de administraţie al Creditului Funciar Rural, jetoane             1000                                                                    
         6. Preşedinte în consiliul de administraţie al Regiei Tutunurilor
şi al Sării, jetoane de prezenţă                                                                                                  800
         7. Preşedinte în consiliul de administraţie al Domeniilor Statului,
jetoane de prezenţă                                                                                                                    800
         8. Preşedinte al Senatului cu diurnă, în perspectivă                                                            ?
         9. Preşedinte al Societăţii Funcţionarilor Publici, jetoane de prezenţă                          __60___
                                                                                                                                               35088

          2. Dimitrie Kariadgi
        
          1. Primar al Capitalei                                                                                                     12000
          2. Pensionar al statului                                                                                                   11000
          3. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi socotită pe şase luni                                       4050
          4. Preşedinte al Creditului Funciar Urban                                                                       3000
          5. Preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român                                  ____?___
                                                                                                                                                  30050

          3. Petre Aurelian

          1. Ministrul de culte şi instrucţie publică                                                                       30000
          2. Directorul Şcolii de Agricultură                                                                                   8880
          3. Profesor la Herăstrău                                                                                                    4996
          4. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi, pentru 6 luni                                                   4050
          5. Membru al Academiei                                                                                                        ?
          6. Membru al consiliului societăţii Unirea, jetoane de prezenţă                                         600
          7. Membru al consiliului de administraţie al Societăţii Economice,     
jetoane de prezenţă                                                                                                                        400
          8. Preşedinte al Consiliului general Ilfov                                                                                ?
          9. Membru al consiliului de administraţiei al Regiei Tutunurilor şi al
Sării, jetoane de prezenţă                                                                                                               800
          10. Membru al consiliului de administraţiei al Societăţii Geografice                               ___?___
                                                                                                                                                    49726

          4. Dimitrie Sturdza

          1. Ministru de externe                                                                                                       30000
          2. Senator cu diurnă, în perspectivă                                                                                       ?
          3. Director al Creditului Funciar Rural                                                                             18000
          4. Membru al Oficiului Statistic                                                                                           300
          5. Membru al consiliului de administraţie al Regiei Tutunurilor şi
Sării, jetoane de prezenţă                                                                                                               800  
          6. Preşedinte al Academiei                                                                                                        ?
          7. Administrator al averii prinţului Mihail Sturdza(punem şi acest din urmă condei fiindcă nu este permis ca un om al cărui timp trebuie să fie pe deplin absorbit cu atîtea slujbe publice gras plătite, ca să mai găsească timpul a se ocupa cu administrarea unei averi străine).                                                                                                   
                                                                                                                                                 ___30000___
                                                                                                                                                       79100

          5. Doctorul Rîmniceanu

          1. Membrul Consiliului permanent din Ilfov                                                                          8400
          2. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi, pentru 6 luni                                                        4050
          3. Medic la Şcoala Militară                                                                                                    3600
          4. Profesor de pedagogie                                                                                                        5000
          5. Doctor al spitalului de copii                                                                                         ___8400___                                                                             
                                                                                                                                                        29450

          6. Gogu Cantacuzino

          1. Director la Regia Tutunurilor şi Sării                                                                                20400
          2. Membru al consiliului de administraţie la Casa de Depuneri                                                800
          3. Membru al consiliului de administraţie al Domeniilor Statului                                            800
          4. Membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Agricol                              _3000__
                                                                                                                                                          25000

          7. Colonel Nicolae Bibescu            

          1. Vicepreşedinte al senatului cu diurnă în perspectivă                                                                  ?
          2. Pensionar al statului                                                                                                               9000
          3. Efor al Aşezămintelor Brîncoveneşti                                                                                   12000
          4. Membru în consiliul de administraţiei al Casei de Depuneri                                             ___800__
                                                                                                                                                             21800

          8. Pană Bibescu   

          1. Deputat cu diurnă la doi galbeni pe zi pentru 6 luni                                                              4050
          2. Director al Societăţii de asigurare Unirea                                                                              12000
          3. Profesor la Herăstrău, cu leafă şi diurnă                                                                                  4996
          4. Membru al Comitetelor teatrelor                                                                                            3600
          5. Consilier ajutor la municipalitate                                                                                        __8000__
                                                                                                                                                              32646

          9. Theodor Ştefănescu

          1. Director la Şcoala de comerţ, anual lei                                                                                    600
          2. Profesor                                                                                                                                  4400
          3. Director la Banca Naţională                                                                                                 12000
          4. Tantiemă de la Banca Naţională                                                                                           12000
          5. Cenzor la Fabrica de hîrtie, jetoane de prezenţă                                                                    1000
          6. Epitrop la biserica Negustori                                                                                               ____?__
                                                                                                                                                             30000

     Această listă  nu este completă; e greu a-i urmări în nenumăratele sinecuri în care se ascund patrioţii noştri şi desigur că am făcut multe omisiuni fără voie. Vom publica în curînd o nouă listă şi rugăm pe publicul contribuabil, din al cărui sînge se îngraşă aceste lipitori, să ne trimită toate informaţiile trebuincioase. Cum vedem, patriotismul a devenit un adevărat comerţ, şi încă unul din cele mai lucrative, care pe lîngă altele multe, mai are şi acest avantaj; că nu plăteşte nici chirie, nici patentă, nici zecimi, fie acestea comunale, fie judeţene, nici nu are trebuinţă de vreun capital, fie intelectual, fie bănesc. Bon appétit Messieurs”. [Timpul 23 aprilie 1883]

     Aşa este bădie Mihai, ai avut dreptate mata şi atunci cînd trăiai dar şi acum cînd lepădături venetice te hulesc la tine acasă, am fost şi am rămas un neam urgisit de soartă şi de prigonitori! Şi ne arată Eminescu de unde se strîngeau banii care curgeau cu nemiluita în buzunarele hahalerelor liberale citînd ziarul Luptătorul din Focşani din 30 iulie 1882 care publică lista agentului fiscal A. Comănescu ce scoate la licitaţie sărăcia brumei de avut a unor ţărani la primăria comunei Odobeasca din plasa Marginea de Sus, judeţul Rîmnicu Sărat, ,,următoarele bunuri confiscate pentru neplata contribuţiei directe, răscumpărarea clăcii: 51 vaci, 88 mînzi cu mînzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 de oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 rîmători, una căruţă de boi nouă, 3 căzi una claie cu fîn, un sucman, 3, lăvicere, 28 locuitori cu braţele care se vor da cu luna sau cu ziua pînă la acoperirea datoriei ce debitează către stat”.  Şi comentează Eminescu: ,,Despotismul, oricît de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decît republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are, şi nu a avut decît a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor”. [Timpul 3 august 1882].

     Mai rău ca pe timpul fanarioţilor iar jaful asupra poporului era fără margini. Ziarul din Focşani continuă cu confiscările din comunele Bonţeşti-Cîrligele şi Măicăneşti iar Carada a fost trimis la Berlin pentru contractarea unui nou împrumut de 134 milioane franci ce va fi plătit tot de nefericiţii ţărani.

     În toamna anului 2007, d-l Roşu, şeful Poliţiei Judeţului Botoşani împreună cu adjunctul său d-l Manta, s-au pensionat avînd fiecare aproape de 3500 lei noi pe lună. Ministerul Internelor şi Administraţiei Publice, din bani publici - adică adunaţi de la proşti şi de la fraieri - i-a miluit pe fiecare cu cîte 60000 de lei noi ca să le acopere sărăcia de pensioară! Pensia medie pentru fraieri sau proşti este de 480 lei pe lună!

     Eminescu citează şi alte publicaţii care aveau curajul să arate adevărata faţă a bandei ciocoieşti ce-şi spuneau cu mîndrie fanariotă, liberali şi patrioţi. Dau în continuare un articol reprodus în Timpul din 4 iunie 1880 după ziarul ,,Presa” din 2 iunie 1879. ,,De două ori de la 1866 România a avut nenorocirea şi umilirea de a vedea pe radicalii la guvern şi în amîndouă rîndurile au fost ca un flagel pentru ţară.
Au promis, în mod ipocrit, libertate în alegeri, dar influenţa morală şi ameninţările au jucat primul rol, căci cuvîntul ,,libertate” l-au întrebuinţat numai cu numele, iar nu şi în fapte. L-afirmă în cuvintele lor şi-l neagă în faptele lor. Este apostazia lor cînd ajung la putere, pe cînd libertatea este cultul lor fiind în opoziţie…căci nu este nimic de comun între acest principiu şi între radicali. Renegaţi ai acestei libertăţi dovedesc pe fiecare zi apostazia şi incapacitatea lor de guvernare. Au luat locul guvernului conservator fără să fie capabil a face ceva mai bun sau chiar de-a face altfel, şi lumea a început să vadă că toţi oamenii lor politici, nu sunt decît nişte bărbaţi plini de pasiune şi de ură(vorba prinţului Ghica). Timpul este mai aproape decît a se crede ca un dezgust general să se ridice în toate părţile ţării noastre şi să-i înlăture de la putere.
Din magistraţi visează şi tind a face nişte funcţionari devotaţi urilor şi pasiunilor lor, din armată ar voi să facă nişte instrumente docile pentru timpul cînd nu vor mai fi la putere, glorificînd pe ofiţerii care se revoltă contra disciplinei.
Aceşti oameni ce se intitulă în mod ridicol ,,liberali” înjurau şi nesocoteau pe toţi românii de bine, cărora puterile străine, pentru onoarea României, le dădeau vreo decoraţie însemnată şi-ii arătau opiniei publice ca vînduţi străinilor, ridiculizîndu-i cu diferite titluri nobiliare. Ajunşi odată la putere, liberalii noştri căpătară şi mai multe decoraţii străine şi-umplură piepturile cu cruciuliţe şi păsăruici, ca să piardă Basarabia, să cheltuiască milioane etc., etc.”. Ei au folosit statul doar ca un instrument de parvenire şi tiranie asupra poporului român iar în articolul de mai jos Eminescu arată cît rău au făcut ţării cu năravurile lor mişele. ,,«Faceţi interesele străinilor în paguba ţării» – aceasta era una din frazele stereotipice pe care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneştii patrioţi de industrie, afişînd pe atunci un dor nesecat de interesele ţării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator şi instaurarea regimului virtuţii.
Lupta lor neloială a reuşit şi de patru ani de zile ţara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut şi face interesele străinilor în paguba ţării.
A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia de a ne tîrî armata peste Dunăre, fără zapis, chezăşie nici amanet, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa şi apoi a ne lua Basarabia.
Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel de cel mai credincios curtezan al său, să-şi îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflînd de la prinţul Gorceacov încă din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărîtă spre jertfă şi, fără a face Camerelor nici o împărtăşire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuşi peste două luni armatei să treacă Dunărea şi să combată alături de armata împărătească? Toate acestea le-au făcut oamenii care, pe bună dreptate şi din chiar senin, convinşi că nu spun adevărul, ne aduceau nouă fraza: «Faceţi interesele străinilor în paguba ţării». 
Financiarii partidului de la putere atîta măcar trebuiau să ştie, că rubla nu are o valoare de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevărată, rublele trebuiau fireşte să năpădească şi să rămîie în ţară şi că, îndată după retragerea armatei ruseşti găsindu-se cu piaţa inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor la adevărata valoare.
Cu toate acestea, la intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi prin urmare în interesul guvernului ei şi al tuturor speculanţilor, întreprinzătorilor şi gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu care intrau ei în ţară să aibă un curs cît s-ar fi putut mai ridicat cîtă vreme ei se aflau aici. Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîştig de cîteva milioane străinilor, care ne-au lăsat pe pieţele noastre, şi tot atîta pagubă acestor pieţe s-a cauzat, prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.
Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avut trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea de un personaj, şi mai ilustru, şi să-l convingă a-i da o mînă de ajutor. Populaţia română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de către d. Simion Mihăescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor, luaţi de la beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţei căzăceşti pînă la poalele Balcanilor. Unii au pierit, şi cîţi au mai rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi fără putinţă sau speranţă de îndreptare a soartei lor.
Toate aceste jertfe ale românilor, în interesul cui erau făcute? În interesul d-lor Warszawky – Mihăescu şi al armatei ruseşti.
Nenorocirile războiului au trecut şi au venit după dînsele urmările lor: pierderea Basarabiei şi chestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioţii de industrie în chestiunea izraelită? Dacă în Adunarea naţională opoziţia nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste o treime, proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Şi ce era acest proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale ţării sau ale Alianţei izraelite? La aceste întrebări să răspundă ţara, al cărui sentiment, exprimat cu energie şi din nenorocire cu eficacitate, atît prin presă cît şi în Adunările de revizuire, a condamnat şi a zădărnicit tendinţele ultraevreofile ale guvernului.
Astăzi la ordinea zilei avem chestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau atît de nepriceput, încît să nu vază că tranzacţia asupra căreia se dezbate astăzi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător şi o umilire monstruoasă pentru ţară? Şi în interesul cui se păgubeşte şi se umileşte statul român? În interesul străinilor.
Această colosală şi strălucită afacere produce însă atîta zgomot şi atîta lumină încît eclipsează şi acoperă altele mai mici şi mai puţin strălucite, dar totuşi în destul de caracteristice. Astfel de exemplu Binele public conţine astăzi cîteva rînduri în privinţa unei daraveri, nu puţin însemnate, dintre un concesionar străin şi statul nostru. E vorba de d. Ward, căruia i s-a confiscat legal suma  de 300000 de franci acum vreo cîţiva ani – pare-se sub guvernul reacţionarilor şi care astăzi îşi va recăpăta garanţia confiscată pe motiv de echitate. Din rîndurile pe care le reproducem mai jos după Binele public se va vedea ce înseamnă acest cuvînt echitate. Sunt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, şi guvernul naţional-liberal caută să le îndeplinească.
Interesele străinilor dar, şi numai aceste interese sunt, din nenorocire, dezideratul politicii patrioticului guvern. E foarte natural să fie aşa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere – şi asupra cestui punct vom reveni – nu sunt decît străini, străini prin origine, prin moravuri şi prin educaţie.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mîna, care, în schimbul foloaselor lor individuale dau conducătorilor lor o supunere mai mult decît oarbă. Într-o ţară unde nu se munceşte decît foarte puţin, unde nu există altă industrie decît bugetul şi gheşefturile publice şi unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăţilor avute prin producţia lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulţime de asemenea indivizi nemernici.
Aceia însă care, după metoda şi preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată această adunătură, învăţîndu-i industria şi specula patriotismului, democratismului şi naţionalismului, sunt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vedere, precum o vom dovedi în curînd”. [Timpul 16 ianuarie 1880]. Din cei aproximativ 12000 de români morţi în războiul de la 1877, jumătate s-au prăpădit de frig sau foame iar pierderea carelor şi animalelor de tracţiune au fost o nenorocire uriaşă pentru ţărani, care nu şi-au revenit nici după 10 ani iar disperarea i-a împins la revolte locale în Muntenia şi Oltenia în anul 1888 şi 1889.

     Găsim şi alte păcate scoase la lumină de Eminescu în publicistica sa care a fost cea mai fidelă oglindă a societăţii din partea a doua a secolului XlX. ,,…Moravurile publice, spiritul public la noi a luat o direcţie foarte periculoasă şi partidul care ne guvernează de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiu egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiile ţării s-au uitat cu totul, o clasă nouă guvernantă s-au ridicat fără tradiţii şi fără autoritate, încît, ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţie a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opinii avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distruge astăzi lumea politică de la noi. Este adevărat, că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private….Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate care au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859, sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi. Ce aţi făcut cu iluziile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de drept privat în folosul recruţilor partidului”.  [Timpul 4 ianuarie 1881]. La fel de îndreptăţiţi sînt românii care au trăit evenimentele dureroase din decembrie 1989 să-i întrebe pe cei ce au guvernat ţara pînă în prezent: unde sînt speranţele noastre?

     Ion Brătianu ajunge la conflicte grave cu banda de lichele acuzîndu-i de imoralitate şi rele aplecări cu care conducea ţara şi hotărăşte să se retragă. Eminescu scrie un articol care se potriveşte foarte bine şi celor care au condus România din 1990. ,,Abstracţie făcînd de alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după care, chiar mărturisirea d-lui Brătianu şi după aceea a ,,Românului”, «imoralitatea majorităţii», pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind. Atîta timp ni s-a zis că opoziţia calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amîndouă Adunările fapte pe care ei nu le-au îndeplinit niciodată, că foile opoziţiei scornesc neadevăruri în seama onor, patrioţi. În sfîrşit vine ziua în care d. Brătianu însuşi declară în faţa lumii: «Foile opoziţiei au dreptate, majoritatea partidului roşu e atît de coruptă încît nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe care sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situaţie falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat de unde voi putea combate mai cu energie şi mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare» .
D. Brătianu a avut nevoie de nulităţi care să se poarte după comandă. Aceste nulităţi fără trecut, fără tradiţii, unele chiar fără patrie ori naţionalitate hotărîtă, au părut la început de a primi rolul ingrat de a ridica mîna la orice va zice guvernul.
Cată să ştie cineva cum au fost recrutate aceste nulităţi de prin ungherele indecenţei publice. Ici vedem pe unul care, după ce şi-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor şi a vinde bilete pentru ele în oraşe de provincie; un altul, cîntăreţ de biserică, îşi udase grasul său frumos cu atîta socratică statornicie încît începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-şi schimbe cariera; un al treilea îşi făcuse din jocul de cărţi o profesie, în fine alţii îmbrăţişaseră profesiuni care se feresc şi mai mult de lumina publicităţii. Americani desăvîrşiţi, oameni trecuţi şi prin ciur şi prin sită, personalităţi imposibile în orice partid politic, care pierduseră orice speranţă şi orice credinţă, se grupară împrejurul stindardului roşu şi d. Brătianu îi reabilită, le dete ţara pe mînă. Trebuie să asiste cineva la o şedinţă a Camerei să simtă tonul de ironie şi de dispreţ cu care d. C.A. Rosetti struneşte menajeria pentru a înţelege de ce soi sunt legăturile între partid şi şefi. Dar dacă nulităţile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă de diurnă care reprezintă o îmbunătăţire a sorţii lor, curînd exigenţele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii ţării. Adunătura de ieri se aristocratiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, şi viaţa maimuţată după Occident e scumpă în Bucureşti. Se născu deci un raport juridic nou între d. Brătianu şi partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau cîte trei-patru funcţii, pe lîngă postul de deputat, alţii moşii, întreprinderi, alţii moşii de ale statului, cu supoziţia păsuielii, pînă ce în fine guvernul central scăpă cu totul frînele din mînă, încît toate numirile în funcţii se fac nu după titlu ori după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care la rîndul lor atîrnă de comitete de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează din banii judeţelor burse pentru copii patrioţilor trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde patrioţii au cîte un petic de moşie, încît toată munca publică, fie sub formă de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roşu a devenit o companie de exploatare, care se-nţelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaş la foloasele materiale ale companiei. Şi ministru – vorbim aici de cel mai onest ministru, care el însuşi nu primeşte o parte aliquată a cîştigurilor – ministrul stă cu condeiul în mînă, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpetudinile acestora şi a le acoperi cu responsabilitatea sa.
Va să zică aceste elemente i-au făcut d. Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărît, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea? Dar oare acesta este mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acţiunea? Supravegherea d. Brătianu e oare o garanţie îndeajuns că ele vor deveni altfel de cum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, pentru că mai cu seamă vedem că din această luptă, cel învins a ieşit d. Brătianu. Dacă retragerea d. Brătianu ar fi însemna o victorie, am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe care d-sa le-a contractat în timpul în urmă, cînd, după expresia ,,Românului”, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mîntuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuîndu-se politica de partid a majorităţii faţă cu modestele d-sale de politică de stat, că compania de care d-sa sa lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. «Sau cu noi sau cu nimeni altul», iată deviza companiei. S-a stricat tovărăşia; partidul roşu a primit o gravă lovitură din partea şefului ei, care a discreditat-o, arătînd cît de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicii sale. Ţara, pusă în posibilitate de a judeca, le va da o a doua lovitură, după care sperăm că tovărăşia Mihălescu – Carada nu va mai fi cu putinţă în România”. [Timpul 20-21 aprilie 1881]

     Dar Eminescu a arătat în articolele sale chiar mai înainte ,,calităţile” parlamentarilor partidului roşu ,,…De cînd există obştească Adunare în ţările noastre o strînsură mai nevrednică de palavragii şi de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stîlpi de cafenele fără rost de meşteşug, indivizi care au accese de delirum tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încît toate darurile şi podoabele natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputaţii actuali… E curios într-adevăr de a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o isteciune destul de vie, şi-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, ale cărei exemplare gîndesc şi vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudate arată…”.[Timpul 24 marie 1879] 

     Ca să înţelegem mai bine cum au reuşit aceste gunoaie să jefuiască şi să umilească ţara, trebuie să precizez că Rosetti, Brătianu şi Carada era oculta ce controla absolut atît partidul liberal cît şi Regatul României, dar toţi trei satanişti erau masoni iar organizaţia internaţională şi internaţionalistă din care făceau parte le-a dat instrucţiuni foarte prezise cum să procedeze cînd vor pune mîna pe putere. Pentru luminarea minților românilor, dau cîteva fragmente foarte necesare din instrucţiunile primite de Garibaldi la 5 aprilie 1860, cînd pornise la cucerirea puterii politice în Italia. Ele au fost publicate de Paul Rosen în anul 1890 – a fost Mare Inspector General, cel mai înalt grad al masoneriei – în lucrarea L’Ennemie Sociale, care a ieşit din această organizaţie ocultă şi a dorit să avertizeze societatea franceză de pericolul francmasonic. ,,….Tu te vei sili să atragi în aceste Ateliere cel mai mare număr de elemente duşmănoase Catolicismului, duşmane ideilor şi instituţiilor creştine, pe toţi revoltaţii contra bisericii, care este vrăjmaşa noastră, pe toţi credincioşii de orice fel. Te vei sili să faci un loc pentru Fraţii Simbolului tuturor ambiţioşilor, care voiesc să ajungă la onoruri şi putere, tuturor declasaţilor şi secăturilor, care sunt în căutarea unei poziţii sociale, oamenilor de petrecere, bonvivanţilor lacomi de plăceri materiale, negustorilor şi industriaşilor aprigi de cîştig, literaţilor, savanţilor setoşi de renume…. Tu eşti Dumnezeu tău, Pontiful tău şi Regele tău însuţi. Raţiunea ta este singura regulă a Adevărului, singura cheie a ştiinţei şi a politicii. Poftele tale şi instinctele tale constituie singura regulă a Binelui, singura cheie a progresului şi a fericirii…”.

     Ceea ce descrie Eminescu în articolele sale este rezultatul acestor instrucţiuni criminale pe care oculta liberală din Bucureşti le-a urmat cu orbire dar cîştigurile au fost numai în favoarea lor şi totdeauna în paguba ţării. Însă I. Brătianu şi C. A. Rosetti au avut relaţii apropiate cu I. Cremieux și J. Montefiore tartorii Alianţei Universale Izraelite ca şefi ai masoneriei mondiale care numai binele nu ne doreau. Prin tertipuri şi minciuni au fost foarte aproape de a da tuturor cazarilor ce s-au revărsat în valuri după 1848 dar mai amarnic după 1867, dreptul de cetăţenie pentru a potoli tămbălăul pornit de aceştia pe la curţile europene privind recunoaşterea condiţionată a independenţei României. ,,Sînt cunoscute apoi intimităţile d-nilor liberali cu Cremieux, Montefiore şi alţi evrei însemnaţi, intimităţi prea naturale, pentru că evreii tuturor ţărilor sînt liberali şi ultraliberali, republicani, etc…lucru lesne de explicat dacă considerăm că evreii, neavînd nici patrie, nici tradiţii, fireşte că nu vor ţine la patria şi la tradiţiile poporului pe lîngă care trăiesc. Discursurile de ocazie ale d-lui Brătianu nu dovedesc din nefericire nimic. Căci acuzarea noastră principală pe care o facem roşiilor nu este că au fost şi sînt amici ai evreilor; la urmă fiecine e stăpîn pe voinţa şi cugetările lui. Dar ceea ce n-au drept de a face e de-a duce poporul în eroare şi de-a se gera la ocazia de adversari ai evreilor”. [Timpul 1 mai 1879]. 

     Un episod foarte asemănător cu cel al lui I. Brătianu privind modul de guvernare mafiot al statului român, s-a petrecut în Parlamentul României în anul 2002 cînd banda de prădători numiţi de data aceasta social-democraţi au fost apostrofaţi de tătucul lor Ion Iliescu pentru că au sărit calul în jaful organizat asupra ţării transformînd economia ,,într-un capitalism de cumetrie”. Ce bun cumătru şi-a găsit Ion Iliescu în năravuri şi apucături în Ion Brătianu iar articolul de mai jos este pilduitor! Locul lui I. Brătianu este luat de Dimitrie Brătianu, fratele celui supărat ce rosteşte în Camere cu ocazia învestiturii un discurs comentat de Eminescu.
…,,«D-lor deputaţi, permiteţi-mi mai întîi a vă oferi toate mulţumirile mele pentru măgulitoarea amiciţie cu care m-aţi onorat şi aţi bucurat inima mea. Maiestatea Sa Regele, ţinînd cont de dorinţa exprimată de unii dintre dvs. a binevoit a mă însărcina cu formarea noului minister, care are onoarea a se prezenta astăzi înaintea d-voastră. Acum d-lor deputaţi negreşit că doriţi să vă dau citire programului nostru ministerial. Mai mult decît oricine eu doream să facem un program, eu mai cu seamă, care nu ştiu vorbi, doream să vă arăt că mă pricep puţin la scris. În adevăr, nu sînt vorbitor, dar răul nu este aşa de mare, fiindcă sunt destui vorbitori, oratori, sirene, pe băncile Adunării şi poate chiar pe banca ministerială. Dar cu toată mîncărimea ce aveam de a aşterne un program, m-am stăpînit şi nu l-am făcut, şi iată pentru ce: în viaţa mea am avut fericirea ca niciodată, nimeni să nu-mi zică, că nu crede ceea ce i-am spus, şi-mi era teamă ca de astă dată să nu pot acest neajuns, cu atît mai grav că el ar fi venit din partea întregii naţiuni prin reprezentanţii săi.
În adevăr, programele s-au cam deocheat. Pentru aceste motive am crezut că e mai bine să schimbăm sistema şi, în loc să propun acum cîte în lună şi cîte în stele într-o frumoasă programă, mai bine să am să vă dau seamă peste cîteva luni de ceea ce voi făcut…Dar ca să facem această îndreptare trebuie ca fiecare să fie la locul său, hoţul în puşcărie, acei care speculă binele public în interesul lor în carantină, iar omul onest la lucru. Mai mulţi cu care am avut ocaziunea să vorbesc, la venirea mea la minister, mi-au zis că nu vom avea cu cine face aceste îndreptări, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. Eu, domnilor, nu împing scepticismul meu pînă acolo şi cred că mulţi sunt oameni oneşti în ţară. Dar chiar dacă aş admite în adevăr, că n-avem oameni oneşti, îi vom face. Românul are facultatea de a se schimba cu o mare înlesnire şi în bine şi în rău.                 
Sunt dar încredinţat că, cu o justiţie imparţială şi cu o voinţă energică mulţi din acei care pînă acum treceau că sunt rău nărăviţi se vor îndrepta şi cu chipul acesta vom deveni utili ţării, şi ei înşişi se vor simţi fericiţi de a avea conştiinţa împăcată, fericită».
D. prim-ministru voind să arate că se pricepe niţel la scris, simţea mîncărimea de-a aşterne un program şi de-a promite în el cîte-n lună şi în stele, dar programele s-au cam deocheat.
Iată stil de prezident de Consiliu, şi de discurs-program, care desigur va avea onoarea de a fi reprodus de presa europeană!
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii care l-au onorat c-o măgulitoare amiciţie şi i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. D-sa nu-i atît de sceptic. Dacă nu există oameni, d-sa îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, beţele d-lui Fleva dat şcoalelor se vor preface în lemne groase de cer şi d. Fleva însuşi se va simţi fericit de-a avea conştiinţa împăcată, liniştită. De dragul împăcării şi a liniştei conştiinţei(plus frica de procuror) cucernicul Simeon va administra ţara corect şi părinteşte. După adîncimea cu care tratează chestiunile interne, cată să ne aşteptăm la o tot atît de luminoasă espunere a atitudinii cabinetului în afară.
«De altminteri, atît în afară cît şi în întru, vom căuta a fi pe cît se va putea mai concilianţi şi a da vecinilor binevoitorul nostru concurs în tot ce n-ar atinge propriile noastre interese. Dar dacă cineva s-ar încerca a întrebuinţa silnicia, a atinge un singur păr al României, oh! atunci, puteţi fi siguri, voi apăra-o cu pasiune, cu furia tigresei care-şi apără puii, căci şi eu, în care de o jumătate secol, am purtat pe sînul meu, am încălzit cu a mea suflare pe mîndră şi draga noastră Românie».
D. Dim. Brătianu promite vecinilor(împărăţiei Habsburgilor şi a celei a Romanovilor) binevoitorul său concurs. Fără îndoială marile puteri vor fi încîntate că d. Brătianu catadicseşte a avea atîta bunăvoinţă cu ele.
Altceva este dacă s-ar atinge un păr al Românie!
Pîn-acum ştiam că România este o noţiune geografico-politică, c-ar fi păroasă nu ştiam încă. Ba mai mult încă, ea este puiul d. Brătianu, căci el i-a fost doică cinci zeci de ani şi o va apăra, nu ca un tigru, ci ca o tigresă.
Stil de prim-ministru şi de discurs-program!….”  [Timpul 1 mai 1881].

     După instalarea guvernului lui D. Brătianu, presa din Occident a făcut mai multe referiri la corupţia ce stăpînea România. Ziarul Presee din Viena scria în luna septembrie 1881 un articol pe care Eminescu l-a comentat de mai multe ori şi l-a reprodus în totalitate în Timpul din 10 ianuarie 1882 cu următorul conţinut.
,,În România guvernă de şase ani de zile partidul liberalilor sau a roşilor. El a avut fericirea de a fi la cîrmă într-un timp în care Rusia declară război Turciei şi în care România a putut să devie, prin Tratatul de la Berlin, nu numai neatîrnată dar şi regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru ţară e poate mai puţin meritul partidului roşu pe cît a conducătorului Ion Brătianu, care de la iulie 1876, a purtat aproape fără întrerupere prezidenţia Consiliului. Dacă partidul s-a putut menţine atît de mult în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte a influenţei lui Rosetti, carele, ca şef-redactor al ,,Românului” şi ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de cîte Brătianu nu avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicînd mai mult decît o gloată disciplinată căreia îi lipseau atît talentele cît şi caracterul. Cu atît mai dibaci erau membrii acestui partid în exploatarea funcţiilor, demnităţilor şi gheşefturilor care le stătură la dispoziţie în decursul atîtor ani. Rosetti, acest Girardin al României, cunoştea bine slăbiciunile omeneşti şi necesităţile partizanilor săi, şi supoziţiunea tăcută «de-a trăi şi a lăsa pe alţii să trăiască» era cleiul care lipea existenţa şi forma tăria partidului liberal din România. Oameni cu mîni curate şi principii catonice ca Brătianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roşu şi cînd aceştia – entre eux – condamnau şi blamau pe proprii partizani, acestora sau le era ruşine niţel sau nu le era deloc, dar la urma urmelor lucrurile rămîneau în făgaşul lor vechi, căci Rosetti, pe atît de popular pe cît de lipsit de scrupul, prefera domnia partidului său oricărei consideraţii morale şi oricărei griji pentru binele adevărat al ţării.
Luînd lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în faţă-i cerinţa de a face ceva pentru reformele dinăuntru – ceea ce în România era echivalent cu înlăturarea corupţiunii.
În măsura în care se dezlegau cestiunile exterioare, se prezentau tot mai peremptorie cerinţa aceasta şi, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat şi el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti.
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roşiilor dacă chestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet şi nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ion Brătianu, care se bosumflase.
Rosetii şi Brătianu nu sunt însă numai dioscuri politici de treizeci şi cinci de ani încoace, ci pîn-la un grad oarecare, sunt şi rivali, deci, cînd chestiunea dunăreană se ivi din nou, unul dintre ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetii, nu fără oţărîre, precum ne spun ştirile din Bucureşti, pentru că refuză de a mai lua prezidenţia Camerei şi preferă de a face politică de redactor-şef al ,,Românului”, în Parlament şi afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziţie deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roşii se desfac în adevăr după cum vedem din foile române în ,,juni” liberali şi „bătrîni” liberali şi atunci s-ar sfîrşi nu numai cu ministeriul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal în România. Cu toate meritele şi cu toată popularitatea pe care o posedă Brătianu, el nu se va susţine în Parlament faţă cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali. Lui Brătianu, omului bătrîn şi în adevăr obosit, nu i-ar mai rămînea nimic alt de făcut decît de-a se retrage cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să-şi reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adică cu adversari de-ai săi de pînă acum. O poate însă face, este în stare de-a rupe cu tradiţiile vechi şi partizanii vechi? Iată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarce-mprejur ne-o dovedeşte atitudinea sa din anul trecut, cînd fratele şi adversarul său Dimitrie Brătianu a luat prezidenţia Consiliului.
Această icoană a situaţiei stărilor politice din România n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide la o perspectivă cam vastă la o criză de partide şi de guvern în România. Deplina dărîmare dinăuntru a partidului liberal va aduce la cîrma ţării un nou partid, pe cel conservator, şi această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru România, ci şi pentru relaţiile ei cu străinătatea. E cu putinţă, ba verosimil chiar, ca, după ieşirea lui Rosetti, căruia-i vor urma şi miniştrii Stătescu şi Urechilă, Brătianu să-ncerce încă odată a-şi reconstrui ministeriul cu mediocrităţi, dar mult nu poate ţinea situaţia. Brătianu, sătul de guvern şi obosit, Rosetii în opoziţie, partidul depravat – iată necesitatea impusă unei schimbări a sistemului politic. E adevărat că conservatorii nu formează astăzi un partid puternic şi strîns organizat. Roşii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentaţi prin posturi diplomatice şi de alt soi; în fine ştie oricine că partidul boieresc, bătrîna dreaptă – pe care Rosetii l-ar fi recomandat în zilele din urmă ca succesor politic – n-o să-i ajute tocmai mult României. Dar între capacităţile mai tinere ale conservatorilor există bărbaţi patrioţi cu o cultură superioară şi de un caracter dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ş.a. cari, ca odinioară Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moştenire atît de destrăbălată ca acea a roşiilor. Dacă gîndim la relaţiile actuale dintre Austro-Ungaria şi România nu e desigur optimism de-a crede că aceste relaţiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii şi rusomanii sunt mai rari în şirurile conservatorilor decît între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decît în favorul dezvoltării şi neatîrnării României.
Deocamdată cată să aşteptăm ce curs va lua criza ministerială din Bucureşti. Soluţia ei va arăta dacă pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea curîndă a Camerei. Dacă regele Carol se va hotărî de a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluţiunea Camerei faţă cu puterea cantitativă a majorităţii liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din Bucureşti nu vor fi tocmai vesele. Oţărîrea şi patima au luat dimensiuni atît de mari în ziarele opoziţiei şi a majorităţii în timpul din urmă că nu e de gîndit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere”.

     În efervescenţa lor revoluţionară Brătianu şi Rosetti aveau legături strînse cu Internaţionala Socialistă a lui Hoedel şi Nabiling. Chiar dacă comuniştii cazari l-au interzis pe Eminescu după 1947 în România pentru că a fost ,,antisemit” mai important este un alt motiv despre care nimeni nu a vorbit pînă acum, marele poet a fost un antisocialist şi un anticomunist convins! A criticat aceste doctrine considerîndu-le ca un fel de nebunie socială mai ales comunismul din Rusia, ţară ce nu avea un proletariat industrial, dar erau cazari comunişti cîtă frunză şi iarbă. Într-unul din articolele sale ne spune: ,,…O serioasă tulburare ameninţă Europa, Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai înainte sigur, totuşi vor încerca să o facă pe calea lor obişnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, tulburărilor, etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum”.