O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Tomyris și urmașii ei secțiunea 1

 

                              Imperiul get. Istoria strămoșilor noștri geți 
                                 după tăblițele de plumb găsite la Sinaia.


     Pentru a scoate din întunericul istoriei, al falsificatorilor şi plăsmuitorilor de sfinte adevăruri, vechiul stat al strămoşilor noştri geţi, trebuie să îndepărtăm din cultura română minciunile lui Herodot, Hellanicos, Diodor din Sicilia, dar şi alţii destui de numeroşi din epoca modernă care pretind că la nord de Istru în vremurile uitate de istorie dar şi în cele în care au trăit cei pomeniţi mai înainte – adică pînă către sfîrşitul secolului l î.e.n. – era un pământ pustiu sau locuit de un popor sălbatic şi ignorant numit ,,sciţi”, geţii nefiind umblători pe aceste meleaguri, ci numai la sud de fluviul sfînt Istru.  
     Toţi istoricii care au respectat adevărul şi au scris despre sciţi, precizează că aceştia erau stăpîni pe ţinuturile situate la est de Nipru sau Don/Tanais şi niciodată stăpîni pe toriştea carpatină!  La vest de Don sau Nipru trăiau geţii, daii, iar după secolul l al erei noastre scorniții daci şi numai în fals au folosit termenul ,,sciţi” pentru a-i scoate din istorie pe băştinaşii arimini.
     Acest adevăr cutremurător al falsificării istoriei geţilor îl găsim scris cît se poate de limpede şi de istoricul Tucidide(462-395 î.e.n.) de neam arimin care a trăit la Atena de unde era mama lui, fiind contemporan și cu mincinosul Herodot, unde în lucrarea Istoria războiul peloponeziac, terminată pe la anul 400 î.e.n., la ll, 96 vorbind despre armata adunată de Sytakles de la odrysi, traci şi geţi precizează: ,,geţii de dincolo de Hemus, precum şi pe toate popoarele stabilite dincoace de fluviul Istru, din vecinătatea Mării Negre. Geţii şi celelalte popoare din aceste ţinuturi se mărginesc cu sciţii şi întrebuinţează aceleaşi arme ca şi acest popor; ei sînt toţi arcaşi călări.’’ Ori în multe alte izvoare aceşti ,,sciţi” de la nordul Istrului sînt numiţi geţi la fel cum se găsesc şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în aceste izvoare găsim pe unii conducători ,,sciţi” după zicerea lor dar geţi după calea adevărului şi pe care istoria noastră nu este vrednică a-i revendica pentru cinstirea lor de către urmaşi, fiindcă iluminaţii întunericului au găsit că este mai folositor pentru ei să se înfrăţească cu Satana şi să îndobitocească Neamul Scoborîtor din Zei şi izvoditor de alte neamuri şi culturi.  
    Poetul, filozoful și etnograful grec Poseidonios(135-51 î.e.n.) în Cărțile de istorie pomenidu-l pe Homer cu Iliada, aminteşte de misii care locuiau pe un mal şi pe celălalt al Istrului. O parte dintre ei, firi zburdalnice şi năvalnice, şi-au părăsit ţara şi s-au statornicit ,,printre lidieni, frigieni şi troieni” iar ţinutul a fost numit tot Misia. Despre aceste două Misii amintesc şi alte izvoare antice. Dion Crysostomos în discursul său din anul 97 e.n. ţinut la Olimpia, spune că: ,,am făcut o călătorie lungă drept la Istru şi în ţara geţilor sau a misilor aşa cum îi numeşte Homer şi cum e numită astăzi populaţia”. Claudius Aelianus în cartea sa Despre animale arată: ,,Nu este vorba despre misii care locuiesc în Pergamul lui Telephos, ci mă gîndesc la aceia din Pont, din partea de miazăzi care îşi au aşezările lîngă pămîntul scitic”. Acelaşi nărav l-au avut şi europenii cînd au colonizat Americile, şi-au luat cu ei denumirile locurilor de baştină pentru a se şti de unde vin. Nimic nou sub soare chiar dacă a trecut atîta  timp! Aceşti misi, buni mînuitori de obiecte contondente şi ascuţite(ghioage, săbii, suliţe, arcuri) erau printre apărătorii Troiei cînd lacomii ahei au venit să-i uşureze de averi şi de zile pe locuitorii cetăţii. Şi ne spune Iliada că erau aceşti misi ,,tari de virtute” şi ,,luptători de aproape” adică meseriaşi în datul la gioale. Dar nu numai atît.  
     Geţii nu au fost un  popor fără căpătîi care umbla după bătaia vîntului să-şi găsească izbăvirea în astă lume. Neam aşezat la ţarina lui cu rînduieli precise şi neiertătoare avea o structură socială puternică ce le permitea să ridice sabia asupra oricărui nepoftit. 
     Aceste informații s-au adunat în lumea geţilor timp de sute sau mii de ani şi le-au permis să-și organizeze structuri de apărare împotriva prădătorilor de bunuri dar şi de suflete. Iar dacă izvoarele antice nu le-au consemnat ori nu au mai ajuns pînă la noi, asta nu înseamnă că în jurul Carpaţilor nu a existat civilizaţie fiindcă pe aceste plaiuri se aciuaseră fel de fel de albinoi turbaţi cum spune jupînul mincinoşilor, Herodot. Dacă marele Zamolxe a reuşit să înduplece neamul geţilor să renunţe la podoabele din aur, convingîndu-i că este un metal blestemat trimis de draci pentru ispitirea firii şi sufletului omului, reformînd în profunzime mentalităţile religioase şi morale ale neamului său, înseamnă că aici era o societate aşezată care putea înţelege asemenea mesaje şi nu umbla bezmetică numai după hoţit sau mîrlit(împerecheat) cum au început să ne fericească fel de fel de jeguri jidovești și mioritice spunînd despre geți că trăiau numai pentru a se împerechea, iar în țara lor era bordelul antichității unde toți focoșii veneau să se răcorească! Mari tîrîturi și monstruoase minți au ajuns să ne scrie istoria din manuale școlare care este toată numai un uriaș fals.
     Să vedem cine a condus neamul străbun al geţilor, încercînd să fac o rînduire a vrednicilor conducători arimini, după sursele greceşti şi romane, într-o ordine cronologică, atît cît mă ajută puţinele informaţii venite din antichitate, scăpate de ghearele nimicitoare ale Militia Cristi și celorlalte cete de întunecați ce ne-au iubit precum sarea în ochi, urmărind să ne facă dispăruți de pe fața pămîntului.  
     Arimus sau Arimun este numele unui rege legendar al neamului arimin ce ar fi domnit la nord de Istru în timpurile fără de început, fiind amintit de către logograful grec Xantos în Istoria grecilor și care a trăit pe la 500 î.e.n. El ne spune că la nord de Istru, în ţinutul arimilor unde titanul Tiphon purtase război cu zeii, a domnit acest rigă vrednic de cinste şi luare-aminte. Se vede treabă serioasă că în secolul Vl î.e.n. în lumea grecilor se mai păstra încă vie legenda lui Moş Arimin ca izvoditor al neamurilor arimine împrăştiate peste cele patru zări cînd grecii se chinuiau cumplit să-şi adune cîte ceva pentru o mitologie şi o religie să le fie acătări.
     Sipilos, rege get de la nord de Istru, amintit de Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, în Cartea lll,LV cînd povesteşte de colonizarea insulei Samothrace de către tracii arimini unde şi-au dus în noua patrie şi divinităţile cabire. În acele vremuri mitologice – secolul XX î.e.n. poate mai devreme sau ceva mai tîrziu – un rege macedonean alungat din băştină de un potrivnic, face o expediţie în ţara amazoanelor fiind însoţit şi de ,,scitul Sipilos – izgonit şi el din Sciţia, ţară învecinată cu Tracia – s-a alătura expediţiei lui Mopsos”. După Diodor care a trăit către sfîrşitul secolului l î.e.n. ca şi după Tucidite în secolul V î.e.n. ţara Sciţia era chiar vecină cu Tracia, graniţa fiind coborîtă mai spre sud faţă de descrierea lui Tucidide pe care am amintit-o mai înainte. Și Pomponius Mela care a trăit în secolul l al erei noastre, în lucrarea Chronographia, la ll,1 descrie Sciţia Europeană care se întinde de la Don pînă la izvoarele Istrului, în nord merge pînă unde pămîntul nu mai este locuit iar la sud pînă la acest fluviu, de unde începe Tracia. Deci neamul geţilor şi după acest autor nu era prin istorie şi nici pe pământ, fi-le-ar în veci minciuna de blestem și mormînt!
      Dacă îi luăm de judecători pe aceşti autori așa cum fac cam toți istoricii români și toți înveninații împotriva Neamului Scoborîtor din Zei, la nord şi sud de Istru era un stat numit mincinos de către ei Sciţia – alţi istorici vechi şi tăbliţele de plumb spun că statul se numea Getia sau Sfînta Getia – care includea în teritoriul său un vast spaţiu din nordul fluviului şi Misia cu Tribalia din sud, iar această graniţă de sud a statului get a fost aşa pînă prin anii 30 ai erei noastre cînd romanii vîrîndu-şi săbiile adînc în toriştea arimină, şi-au pus prin aceste locuri cohortele la clocit mulţimi de geţi ansi.
     Tanaus, rege peste neamul sciţilor, adică al geţilor care, în prima parte a secolului XVlll î.e.n. ar fi făcut o năvală în Egipt unde rău l-ar fi scărmănat pe pir-a Sessotris, iar umilitul chelfănit s-a dus cu pîra la Ra pentru suferinţa îndurată. Din această vînzoleală a ieşit în istoria tării de pe Nil, perioada de stăpînire a hicsoşilor, ce a durat mai bine de 150 de ani, după care nepoftiții oaspeți au fost luați la socotit cu sabie și ghioagă să plece de unde au venit. Legenda este amintită atît de Diodor în Biblioteca istorică, cît şi de romanul Trogus Pompeius în lucrarea Istorii filipice.
     Sarmis, basileu sau conducătorul militar al geţilor, care după erupţia catastrofală de la Santorini la anul 1645 î.e.n. răcindu-se brusc clima în toată Europa, iar neamul arimin rămînînd fără păşuni pentru turmele de animale, a condus migrarea în masă în sudul continentului, fiecare pe unde a apucat. Cei ce s-au lăsat în Grecia şi Asia Mică, s-au întors după vreo două zeci de ani în baştină în frunte cu basileo Sarmise. Murind, bătrînul conducător a fost înălţat la ceruri pentru dreaptă judecată la Tatăl Ceresc aşa cum ne prezintă tăbliţa 1. Acest eveniment este păstrat şi în mitologia noastră care ne spune în versuri populare că sus în dalbe mănăstiri, Sîntu, Maica Precistă, bătrînul Crăciun sau Moş Arimin, sfîntul Ion împreună cu toţi sfinţii aşezaţi de-a rîndul stau şi-mi judecă pe ,,şivo/bătrînul Ilio, vasileo/basileo Ilio”. Ilio în religia strămoşească şi limba veche are sensul de Salvator, Mîntuitor, Trimis Ceresc care a mîntuit de la pieire neamul scoborîtor din zei. Pentru veşnica lui pomenire în mintea neamului arimin, ei au zidit o cetate care să le fie pe veci chezăşie în trecerea lor pe pământ prin Ţara Sfîntă, numind-o Sarmisetuza(tăria sau puterea lui Sarmise). Probe arheologice de grîu carbonizat descoperite pe terasele săpate în apropiere, arată o vechime de peste 5000 de ani a trecerii omului pe aici. În tradițiile noastre populare în urăturile de Anul Nou care era la 21 martie, se amintește de ,,bădica Troian”, adică fratele mai mare de la Troia, fiind călăuza care i-a dus pe geți în apropierea Troiei în partea de vest, unde au descălecat de o nouă Misie cum ne spun izvoarele istorice. După trecerea prăpădului pornit de Mamarca la anul 1641 î.e.n. - explozia de la Santorini – unii s-au întors înapoi lăudînd și cinstind pe strămoșul care i-a salvat, adică bădica Troian sau cel de la Troia călăuzindu-i înapoi în toriștea carpatină. Dar poetul grec Pindar care a trăit în secolul Vl î.e.n. spune despre hiperboreenii din nordul Istrului că au construit Troia împreună cu Eac şi Apollo, deci avem și o altă căpetenie a neamului carpatin din acele vremuri, sau este numele lui Sarmis așa cum l-a păstrat tradiția greacă, ori legenda a ajuns la ei tîrziu, iar numele conducătorului a fost schimbat de-a lungul timpului. Acum avem informații sigure că tărîmurile hiperboreene erau în vechimea vechimilor cele locuite de geții din nordul Istrului și nu ultimele scorneli ale cazarilor care spun că Hyperboreea a fost în sud-estul munților Urali deasupra Mării Caspice sau alt loc din sudul Siberiei.   
     Telefos este un rege legendar al geţilor de pe la mijlocul secolului Xll î.e.n. care participă alături de troieni, la războiul purtat de aceştia împotriva prădătorilor ahei. Conducătorul misilor ce locuiau de o parte şi alta a Istrului era rudă după aceşti autori vechi, cu Priam regele Troiei.
     Flavius Philostratus a scris pe la sfîrşitul secolului ll e.n. despre Ciclul epic unde erau adunate multe poeme închinate vremurilor de demult, lucrare realizată de mai mulţi poeţi greci în secolul Vll î.e.n. El aminteşte că mysii au fost atacaţi chiar la baştina lor de către greci pentru ca aceştia să nu vină în ajutorul Troiei dar le vin de hac invadatorilor, reuşind să-i alunge şi apoi pleacă în ajutorul troienilor cu mulţime de oaste. În aceste poeme misii din nordul fluviului Istru mai sînt numiţi şi abi, aşa cum apar şi în poemul Iliada care evocă tocmai războiul troian. Regele misilor sau geţilor moare în luptă, la fel şi soţia sa Hiera, conducătoarea cavaleriei femeilor dar despre ei Homer nu a vrut să vorbească pentru că numai grecii trebuiau cîntaţi frumos. De atunci cîntarea numai lor le-a fost pînă în prezent priincioasă, iar nouă numai păguboasă, pentru că aşa se trăieşte în minciună şi hoţie. Informaţii despre războiul Troiei şi participarea misilor sau abilor de la Istru la această confruntare, mai găsim la Aristofan(445-386 î.e.n.) şi Pausanias care a scris  în secolul l e.n. Iordanes preia acest mit în Getica la paragraful 47 unde îi înlocuieşte pe geţi cu goţi, astfel ca neamul ariminilor să nu mai aibă loc în istoria iudeo-sataniştilor. 
     Aetes, alt rege al geţilor nord şi sud-istreni din acele vremuri de pe la mijlocul secolului Xll î.e.n., presupun că îi ia locul viteazului Telefos, pentru că hapsînii ahei după ce pradă Troia cu meserie, au auzit ei de o lînă de aur undeva în ţinuturile de la nord de Istru. Curioşi cum erau din fire să vază asemenea ciudăţenii şi foc de pricepuţi într-ale hoţiei, au pus de o expediţie către aceste locuri neştiute, cu corabia Argo, poveste ce a fost de mare veste în toată antichitatea.  
     Appolonius născut în secolul lll î.e.n. în insula Rodos, scrie în poemul Argonautica despre neliniştiţii căutători de lînă de aur sau numai de păr, că au ajuns în ţara mysilor să dibuiască miraculoasa ciudăţenie, dar s-au ales chiar cu ceva mai mult.   
     În Argonautice scrise de Valerius Flaccus(45-90 e.n.) găsim mai multe informaţii despre această expediţiei a furăcioşilor ahei şi ariminului Orfeu, la curtea regelui get Aetes, care au văzut cu ochii lor cum pe porţile templului din cetate erau scrise istoriile geţilor ce l-au păruit rău pe pir-a Sesostris ce venise să-i supună. Tot aici văd argonauţii că legile sfinte primite de către geţi de la Tatăl Ceresc erau scrise pe nişte stîlpi de aramă să fie cunoscute de toţi.
     Euripide şi-a dus viaţa în secolul V î.e.n., iar în piesa Medeea, scrie că eroina lui ce se îndrăgostise de Iason, hoţomanul lînei de aur şi de alte texturi, era fiica regelui Aetes din Colhida, țară din curbura Carpaților cum ne precizează poetul Ovidiu unde era acest ținut Colchis sau Colhida scriind în Tristele ll, despre gerurile cumplite pe care le îndura sărmanul în cetatea Tomis și că doar Istru îl desparte ,,de metereu, colchieni, de iazigi”, așa că, de mai ziceți minciuni dintr-acelea pline de venin și ură, am să pun mîna pe băț să vă trag în județ la Colți pentru învățare de minte! Înfierbîntata getă pleacă cu Iason pe furiş din toriştea străbună dar regele cînd se vede furat de atîta lînă bună, trimite pe urmele tîlharilor ceva oştire să-i căsăpească.
     Diodor din Sicilia spune că argonauţii nu au venit în ţara mysilor în Caucazul de la Istru ci în Caucazul de la Marea Caspică, fiindcă şi pentru această lepră nu trebuia să existe în istoria antichităţii poporul get de care să se împiedice fala lor.
     Trogus Pompeius în Historiae Philippicae scrisă în timpul împăraţilor romani Augustus şi Tiberius îl contrazice pe plăsmuitorul Diodor şi scrie despre cei care i-au urmărit pe lotrii lînei de aur: ,,Neamul istrienilor, după tradiţie îşi trage originea din colchienii trimişi de regele Aetes în urmărirea argonauţilor şi a răpitorilor fiicei sale. Aceştia, după ce au intrat din Pont în Istru, fiind tîrîţi în albia fluviului Sava, luîndu-se pe urmele argonauţilor, pe vîrfuri de munte, corăbiile şi le-au transportat pe umeri pînă la ţărmul Mării Adriatice, ştiind că şi argonauţii au făcut acelaşi lucru mai înainte din cauza mărimii corăbiilor lor. Dar colchienii, negăsind pe cei ce au plecat, fie de teama regelui, fie de groaza unei călătorii prea lungi, s-au stabilit lîngă Aquilea şi s-au numit istrieni după numele rîului pe care plecară din Mare”.     
     Încă o colonizare getă în nordul peninsulei italice, poveste spusă de un latin care nu vrea să îi bată la cap pe geţi că ar fi de neam latin, ci că aceste două popoare în vremuri uitate de timp s-au mai amestecat de voie sau de nevoie, dar numai din Carpaţi în peninsulă şi niciodată invers cum ne-au buimăcit istoricii şi limbiştii români. Şi poetul latin Ovidiu susţine ideea originii getice a poveştii, care, fiind mazîlit la Tomis pe la anii 10 ai erei noastre, scrie în Tristele lll,9  despre legenda oraşului Tomis, spunînd că de aici a plecat Medeea cea ,,furată” de aheul Iason în patria hoţomanului: ,,Nelegiuita Medeea, pe tatăl său singur lăsîndui-l,/ Zice-se că şi-ar fi tras vasul la vadul de-aici./ Cînd păzitorul de sus văzut-a că vine Aetes.”
     Dacă strămoșii noștri erau neam de sălbatici, nu aveau de ce să-și scrie legile pe stîlpi de aramă cum a reținut antichitatea, iar peste timp ne-a venit informația de la poeta Boeo din Phocia care a trăit în secolul V î.e.n. că în lumea vechilor greci erau la mare căutare Cărțile misilor, acestea fiind primele scrieri de istorie și teologie ale neamului omenesc! Adică pînă și cei care ne-au falsificat istoria de nu mai știm cine sîntem, știau că strămoșii noștri au fost ziditorii neamului omenesc și primul popor ce a folosit legile ca îndreptar al societății și năravurilor oamenilor. 
    Saulios sau Caduidas, amintit de filozoful Diogenes Laertios în lucrarea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, scrisă pe la mijlocul secolului lll al erei noastre, aminteşte în capitolul Vlll despre înţeleptul get/scit Anacarsis că ,,era fiul lui Gnuros şi fratele lui Caduidas, regele Sciţiei”. Diogenes preia nişte informaţii de la istoricul grec Sosicrates, precizînd că: ,,Anacharsis a venit la Atena cam în timpul olimpiadei a patruzeci şi şaptea(592/589 î.e.n.), pe cînd era arhonte Eucrates”, unde a fost primit cu mare cinste în casa lui Solon, legiuitorul atenienilor. La întoarcerea în ţara sa după moartea lui Solon în anul 559 î.e.n., pentru că s-a dat rău în năravurile grecilor, Anacarsis a fost ucis de fratele său, după povestirea grecului. 
     Herodot în Istorii ne dă o altă variantă a morţii lui Anacarsis amintind de un alt rege care conducea neamul geţilor, scriind: ,,Un scit dădu de urma lui, şi văzînd ce face îl denunţă regelui Saulios, care însuşi venind ca să vadă şi să creadă, îl săgetă pe Anacarsis”. Aceste informaţii ne mai scot din întunericul uitării şi al minciunilor puse la cale de minți criminale, încă doi conducători ai neamului get din prima parte a secolului Vl î.e.n.  
      ? – mato. În anul 1838 pe coastele muntelui Istriţa în localitatea Pietroasa s-a descoperit un tezaur care conţinea şi un colan(tăiat mai tîrziu în patru bucăţi) cu inscripţia GLIE I(i: a alerga, a goni) IO RINE(a rîni: a curăţa bălegarul din grajd sau coteţ) I GEG(jeg, murdărie, spurcăciune, om rău). Pînă în prezent acest text nu a fost înţeles dar încă din anul 1843 arheologul italian Micali remarca asemănarea dintre literele de pe colanul descoperit în România şi unele litere din alfabetul cretan liniar B folosit în secolele XV î.e.n. şi cel ionian care apare cîteva secole mai tîrziu. Tezaurul a fost făurit de strămoşii noştri geţi înainte ca Zamolxe să ceară renunţarea la folosirea aurului adică pe la anii 540-530 î.e.n. după ce s-a întors din Egipt. Textul de pe bucata de colan are următorul conţinut: ,,Eu voi merge prin glie să rînesc şi să alung jegul”, adică să cureţe ţara de răi şi de rele. După părăsirea Geţiei de către romani era imposibil ca cineva să organizeze o structură socială revendicînd fruntariile gliei străbune.

     Tezaurul de la Pietroasa, în stînga este Maica Pămîntească, iar lîngă ea sînt statuetele făcute sub forma unor mogîldețe, descoperite la Gumelnița vechi de pe la mijlocul mileniul V î.e.n. unde femeia se poate identifica datorită spiralei care semnifica înnoirea sau renaștere, iar bărbatul are un mic boț de lut în dreptul bazinului, arătînd sexul acestuia. Spre dreapta sînt fotografii cu unele piese din acest tezaur.  Cele două statuete au aceeași poziție deși le despart în timp cam patru milenii! În capătul rîndului din dreapta am pus o statuetă a duhului Inanna de la emeși care are în mîini un vas asemănător cu cel ținut de Maica Pămîntească a strămoșilor noștri!
     Istoricii spun că după prăpădul roman, pe meleagurile noastre s-au aciuat mai multe seminţii tocmai pentru că nu avea cine să-i oprească. Rămîne ca sigură făurirea tezaurului de către neamul get și folosirea lui ca obiecte de cult pînă cînd Zamolxe la mijlocul secolului Vl î.e.n., a interzis folosirea aurului, dovedind încă odată că chiar dacă au lipsit informaţiile scrise de la greci sau romani, ne-am dus existența pe glia străbună şi probele arheologice o confirmă, dar ele nu sînt puse în răbojul timpului pentru că plăsmuitorii de meserie au alte socoteli cu adevărata istorie a neamului get. Un conducător care purta la gît asemenea mesaj înseamnă că avea probleme şi le rezolva îndepărtînd răii şi relele din glia străbună, iar astăzi s-au puit atît de mult aceste stîrpituri încît va trebui să-i nimicim cu arzătorul de flăcări. Este foarte ciudat că arheologii români au botezat tezaurul ,,Cloșca cu puii de aur” deși imaginea ,,fibulei” arată că este vorba despre un șoim ce era folosit ca simbol sacru în vechea religie practicată de către geți. Ticăloși și nemernici cum le-a fost și le este judecata, pentru a da în bășcălie și această comoară de spiritualitate ei au spus că este o cloșcă dintr-un basm românesc dar care nu ne aparține, adică să ne băsmuiască ei toată istoria veche! Faptul că au numit acest tezaur ,,Cloșca cu puii de aur” este încă o dovadă a disprețului pe care l-au arătat din totdeauna pentru adevărata istorie și cultură strămoșească ce le stă în cap precum jarul pe limbă! Scandaloasă este și atitudinea istoricilor și arheologii ce nu suflă un cuvînt despre imaginile existente pe tava rotundă ce face parte din tezaur. Ca să le dovedesc ce secături sînt, am să-i dau pe goarnă descriind patera cu pricina așa cum se poate vedea din unele fotografii.
     Tava este în fapt un platou cu marginile ridicate în sus, iar în mijloc se află o statuetă care reprezintă o femeie ce stă pe un fel de tambur înfășurat cu viță de vie. În interiorul tăvii sînt prezentate 16 personaje, dintre care 14 stau în picioare și două stau pe niște scaune în formă de X tot așa cum apar divinitățile emeșilor pe tăblițele de lut sau sigiliile de piatră. Precizarea este foarte importantă pentru a se înțelege descrierea pe mai departe.
     Cele două personaje care stau pe scaun, în contextul imagistic au un statut special, iar în antichitate numai divinitățile aveau voie să stea pe scaun cînd erau în relații cu muritorii. Cred că tava prezintă mitul zidirii neamului omenesc care s-a zămislit în Carpați, după cum spun atîtea izvoare grecești și latine, de unde s-a răspîndit în cele patru zări. În vechea mitologie arimină, pămîntul era înconjurat numai de ape fiind văzut ca o turtă cu marginile mai ridicate să nu năvălească valurile mării veșnice peste oameni. În mijlocul pămîntului – a ,,turtei” getice – era axul lumii, Pomul Vieții, Mărul Roșu sau Vîrtejul de Lumină, concept amintit chiar de papalitate pe la anul 1453, fiind simbolizat aici de statueta din mijlocul tăvii care reprezintă pe Maica Pămîntească ce ține în mîini Vasul Cunoașterii din religia strămoșească. Și emeșii aveau un asemenea concept ajuns la noi peste timp prin statueta Inanei care ține în mîini un vas foarte asemănător cu cel descoperit la Pietroasa. Cele două personaje care stau pe scaune sînt așezate opus una față de alta. Primul personaj cred că este Eno, cel care a primit de la Sîntu, Legea Adevărului și Dreptății după care să se ocîrmuiască neamul get și dacă or fi doritori, chiar întreg neamul omenesc. În teozofia arimină el este ziditorul spiritual al neamului mioritic pentru că l-a scos la lumină prin puterea crucii. În mîna stîngă ține steagul geților, pe cap poartă un fel de bentiță sau coroană amintind că vine din străvechiul cin al arimaspilor iar privirea o are îndreptată spre dreapta. Sub scaun se vede un cap de lup care stă pe o carte. Deasupra botului are o sferă. Mîna dreaptă a personajului este pusă în șold. Picioarele îi sînt acoperite parțial cu un șorț așa cum purtau solomonarii și esenii din Palestina. Personajul din partea opusă care stă pe scaun cred că este Orfeu, fiindcă el cîntă la o liră, nărav foarte drag și emeșilor.
     Grecii spun despre eroul arimin că era mare maestru al lirei, inițiat în tainele misterelor, care a coborît sub pămînt pentru a-și reînvia soția. Geții păstrau o amintire pioasă acestor două personaje mitologice ca alese de Anu, Gog, Senta sau Sîntu pentru a aduce cunoașterea și mîntuirea întregului neam ales de el la zidirea lumii. De la imaginea lui Eno, în sensul învîrtirii acelor de ceasornic, sînt alte cinci personaje îmbrăcate diferit care arată că aparțin unor populații diferite. În continuare după Orfeu pînă se revine la Eno mai sînt 9 personaje, diferit îmbrăcate iar unele au în mînă obiecte care le individualizează de celelalte mai mult. O studiere atentă a veșmintelor personajelor, a obiectelor ce le au în mînă sau a altor elemente de decor care le însoțesc, ar putea ajuta la identificarea lor din istoria reală și descoperirea tuturor neamurilor arimine așa cum le știau geții prin secolele Vlll-Vl î.e.n. Și ivritul J. Flavius scrie în Antichități iudaice, că urmașii lui Iafet, ariminul Iapet după miturile grecești, se întindeau în vremea sa de la munții Taurus pînă în Iberia! Acest mato ce purta cu atîta cinste colanul descoperit de noi la Pietroasa, şi care dorea să cureţe glia străbună de răi şi de rele, astăzi curajosul suflet neostoit şi iubitor de Sîntu sau Senta ar avea de muncit poate o sută de ani să cureţe Ţara Sfîntă de răutăţile ce s-au adunat de atîta amar de vreme! Timpul acestui vrednic get a fost în prima parte a secolului Vl î.e.n. sau ultimii ani ai celui precedent.         
     Tomiris o femeie de toată isprava cum scrie şi Iordanes în cartea sa Getica la X,61,62: ,,Atunci Cirus(557-530 î.e.n.), regele perşilor, după un interval de 630 de ani(precum dovedeşte Trogus Pompeius), a pornit un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobîndite în Asia a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la rîul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decît să profite de avantajul locului, ceea ce s-a şi întîmplat. Cînd a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea parţilor pînă într-atît încît fiul lui Tomiris şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuînd războiul geţii cu regina lor i-au învins pe parţi şi i-au supus luîndu-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul geţilor pentru prima dată corturi de mătase. Iar regina Tomiris mărindu-şi victoria şi făcîndu-se stăpînă pe atît de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor cu numele luat de la Sciţia cea mare(Getia), a construit o cetate pe ţărmul moesian al Pontului, numind-o Tomis de la numele său.” Primul care amintește de aceste fapte demne de orice cultură, mai puțin de cea româno-latină, este Herodot spunînd că Tomiris era regina masageților, adică nici o legătură cu neamul get de la nordul Istrului, fiindcă după îndrăcitul plăsmuitor, în jurul Carpaților era o pustietate că i-a fost frică și jupînului să vină ca să vază, să nu-l apuce vreo groază după atîta minciună. Dar acest nărav al falsurilor puhoi îl găsim și azi pe wikipedia.org, care ne spune că masageții își țineau baștina undeva la nord de Caucaz dar la est de Marea Caspică, adică pe acolo pe unde de vreo 100 de ani leprele cazare îl plimbă de barbă pe Satana spunînd că era țara neamului türk, adevărații lor strămoșii și cei mai semiți dintre semiți! Așa ne-a scris istoria această adunătură de sataniști de pe la anii 1867 cînd tartorii lor Isaac Cremieux și Moșe Montefiore au venit în iarna lui 1866 la București și au poruncit preasupușilor masoni mioritici să înființeze o Cacademie română care să ne scrie istoria ,,așa cum trebuie” și nu cum se frămîntau unele minți ce nu erau date după făcătura lor drăcească și de atunci a început marele proces de falsificare a istoriei și culturii identitare a geților și urmașilor acestora, românii de azi. 
     În anul 538 î.e.n. Cirus cel Mare cucereşte Babilonul, desfiinţează imperiul caldeean şi în cîţiva ani reuşeşte să supună toată Asia Mică cu regatele ei trecînd fudul şi în Europa, faptă povestită de Iordanes. Putem aprecia că pe la anii 530-529 î.e.n. perşii au venit cu sabie şi mulţime de norod să îi socotească pe geţii cei scoborîtori din zei de la sudul și nordul Istrului, că ar fi adunat prea mult în jurul lor şi nu se cade să facă asemenea fapte. Dar Iordanes ne mai spune că erau exact 630 ani trecuţi de la războiul Troiei pînă la luptele purtate de regina Tomiris, ori afirmația este uimitor de corectă, fiind confirmată de ultimele cercetări arheologice făcute în situl troian. Și mai este ceva în aceste izvoare ce spun că la nord de Istru era un regat puternic numit și Sciția, care se întindea și peste Mesia sau Sciția Minor, dîndu-i peste bot lui Herodot cu istorioarele lui pline de minciuni dar și altor sluți care ne-au batjocorit adevărul strămoșesc falsificînd existența neamului arimin că nu mai știm după atîta minciună, de unde răsare soarele și unde apune. Informații despre aceste fapte ale reginei Tomiris și oștirea pe care o conducea, aflăm de pe tăblița 7 de mai jos. 

    Ea ne dezvăluie o mică fărîmă din întunecata și ocultata noastră istorie, acțiune criminală pusă la cale atît de către vechii greci cît și de istoricii și lingviștii germani care au sprijinit direct mafia cazară în secolele XlX și XX pentru a ne falsifica istoria și cultura identitară în întregime. În cartușul din stînga sus avem textul scris cu alfabet get și în limba strămoșescă: TROI(troi: grămăjoară, movilă mică; trai: viață, viețuire, desfătare; țuroi: izvor) PIO(piu: pios, credincios, binecuvîntat) MATO(conducătorul neamului get) DABO(cetate) DOE(due: a se duce) LOIE(luie: a lua) SARMIZOT (Sarmisetuza) ROPOT (alergatul cailor) POSO(poșă: fierbere mocnită a apei fără a clocoti) OE(vaiet, durere). M.K.N. BOERO BISETO SARMIZO BASILEOS. TRACIO... GETO DABO... BASILEOS GALISEKO. Textul adus la zilele noastre sună așa: Boero Biseto conducătorul capitalei geților Sarmisetuza împreună cu basileul Sarmiso, cînd i-a atacat în tropotul cailor pe neștiute, pe tracii conduși de către basileul Galiseko, atunci a venit durerea fiindcă au fost luați și duși în viața binecuvîntată din ceruri. Dar expresia ,,troi pio” am păstrat-o peste timp în cuvîntul ,,troița” compus din troi și ita: lună, a nu face nimic, fiindcă după religia strămoșească acolo în tărîmul lunii ajungeau sufletele celor vrednici – ansi – căzuți pentru apărarea Țării Sfinte Dio Geta, fiind și locul vieții veșnice. Aceste informații se referă la invazia lui Darius din anul 513 î.e.n.
     În cartușul din dreapta este următorul text: MATO... MAʘEOK.. IFENΩΣ X.. M.ʘH  MΩTIΣOX X.. M.ZO E.. OX... MZ... ΔEYO.Σ.T., și trecut în alfabet latin vine așa: MATO MATEO CIE(cii: aici, a fi; cicie: coroana arborelui) ENOS G. M. TIMOTI SOG(sug: a alerga, ținut mănos, a reveni) X. M. ZOE, OCI(oci: ochi)... MZ (maz: în plus, pe deasupra; mas: loc de odihnă pentru noapte)... DEIO S.T.(Sarmisetuza). Dat după urechile de astăzi ale noastre, zicerea sună așa: Sarmisetuza, le-a dat loc de odihnă pentru somnul de veci și veghe, ca să poată urca sau reveni prin Pomul Vieții la getul Enos(patriarhul get care a primit Legea Adevărului și Dreptății de la Gog) conducătorilor neamului get: Mateo, Timoti și Zoe. Ori Zoe este nume de femeie, iar Tomiris folosit de vechii greci pentru această femeie de excepție din istoria noastră, vine de la cuvintele strămoșești tomu cu sensul de cruce și iri: strălucitoare, luminată, adică o femeie cu un puternic simțămînt religios care credea în sfînta cruce. Dar o altă variantă a cuvîntului poate fi tomu + re: soare, iar sensul ar fi crucea Sfîntului Soare, taman cum era reprezentată divinitatea la emeși ca o cruce înscrisă într-un cerc. Dau mai jos citirea inscripțiilor celor 7 mato din rîndul 1 al tăbliței cu o transpunere în alfabet latin:  

     Avem după zicerea lor cea veche getbeget domniile – punctele de sub text și medalion, iar la unu este și un X pe care l-am considerat 10 – pe care s-au învrednicit să le țină în fruntea Dio Gitii mato Gromolios ce a fost în fruntea Neamului Scoborîtor din Zei 4 ani, mato Axos Karinol a domnit 14 ani, mato Soeuio Paulio a fost căpetenie 5 ani, mato Gudeoio cu 6 ani, mato Potgoesiu cu 7 ani, mato Duramonsiu a domnit 8 ani și mato Sporgoresos cu 9 ani de domnie, avînd un total de 53 de ani. De reținut numele Soeuiu, care poate fi citit și Șoeuiu, nume care ne amintește de Șaue de la Tărtăria, dar și  Paulio este foarte ciudat fiindcă apare aici cu sute de ani înainte de a fi scris de latini într-o formă apropiată, el găsindu-se și la incași așa cum este pe tăblița noastră! Iar pentru a supăra și mai mult pe îndrăciții care ne-au falsificat istoria, zic despre mato Sporgoresos care a condus 9 ani pe falnicii geți că este chiar Spargapisos din povestea priceputului născocitor Herodot.  

     Acesta ne-a lăsat spre luare aminte în lucrarea Istorii l,201-215, ceva adevăr amestecat dibaci cu multă minciună scriind despre regina Tomyris a masageților sau sciților că l-ar fi lăsat fără cap pe regele perșilor Cirus cel Mare(559-530 î.e.n.) după ce acesta a cerut-o în căsătorie. Aflînd riga perșilor că femeia era văduvă, a zis că ar fi bine să o proteguiască el cu sabia și să o aline cu toată bărbăția de care este în stare, dar îndrăcita l-a refuzat lăsîndu-l cu buza blegită ca pe caii cei bătrîni. Atunci bărbatul  disprețuit de această femeie plină de hachițe, a plecat cu mulțime de oștire înarmată pînă în dinți și ceva prin mustăți, să-i ceară socoteală pentru afront. Zice jupînul Herodot că regele și tot norodul de bătăuși s-a revărsat ca un fluviu din matcă peste Caucaz și peste un  rîu. Aici a folosit un șiretlic lăsînt o parte din tabără fără pază dar plină cu vin și astfel masageții venind la jaf s-au îmbătat cui, iar perșii atacîndu-i le-au luat piuitul ca la puii de găină și numai o mică parte s-a predat printre care și Spargapises, fiul reginei. Cînd îi sînt lăsate mîinile libere, el se sinucide, nenorocire de care află și regina cerîndu-i căpeteniei perșilor să părăsească țara altfel va plăti cu sîngele său toate necazurile aduse peste capul masageților. În bătălia ce a urmat masageții i-au nimicit pe perși, murind în luptă chiar zvăpăiatul rege care își căuta mireasa năzuroasă și nu-i putea vedea mutra poznașă. Este decapitat, iar trupul este crucificat să fie pildă pentru ceilalți pofticioși de mirese masagete sau numai scaune cu trei picioare ca să aibă pe ce să fie pusă scăfîrlia neghioabă. Povestea scrisă de Herodot s-ar fi petrecut pe la anii 530 î.e.n. și mare groază a cuprins lumea după ce s-a aflat de isprava fioroasei regine a sciților masageți.

     După Herodot istorioara mai este amintită de către Strabon, Polyaenos, Vassiodorus, și Iordanes în lucrarea De origine actibusque Getarum, adică Despre originea și faptele Geților. Ne spune Herodot că acești masageți erau un neam scitic ce își ducea existența sălbatică undeva la nordul Mării Caspice dar la est acolo unde pămîntul nu mai avea margini, fiindcă ei nu puneau hotare între proprietăți. 
     Pentru a înțelege cum vin cele spune de părintele mincinoșilor, carianul Herodot care a făcut multe carii în istoria antică, am să aduc de mărturie și altă variantă a acestei povestiri după rezumatul scrierii lui Trogus Pompeius Philippic histores făcut de către Justin Martirul sau Marcus Junianus Justinus Epitoma Historiarum Philippicarum care a trăit în secolul ll al erei noastre. Pentru început voi lămuri unde s-au petrecut faptele din acea țară Sciția care era baștina masageților sub soare și găsim aici zicerea: ,,Scythia, care se întinde spre est, este mărginită la spate, pe de o parte de Pontus Euxinus și de Munții Rhipei(Carpații), iar către Asia de rîul Fasis. Ea se întinde mult atît în lungime cît și în lățime. Oamenii nu au hotare, fiindcă ei nu cultivă pământul, nu au nici case, sau un loc stabil, pentru că sînt mereu în căutarea hranei turmelor de animale, și rătăcesc prin pustiuri necultivate. Ei își poartă soțiile și copiii în căruțe, care sînt acoperite cu piei împotriva ploii și a frigului, folosindu-le în loc de case...  Darius, regele perșilor, a trebuit să renunțe la Scythia în mod rușinos, iar predecesorul său Cyrus a fost ucis împreună cu toată armata. Ei au tăiat în mod asemănător și capul lui Zopyrion, un general al lui Alexandru cel Mare, nimicind oștirea sa. De armatele romanilor au auzit, dar nu le iau în seamă.” Ca să înțelegem ce căuta oștirea tracilor sub zidurile Samisetuzei cum am găsit pe tăblița de plumb, trebuie să spun că Tracia a fost transformată în satrapie persană de către Darius l în anul 514 î.e.n. și deci, oștirea era supusă noului stăpîn care a adus-o pentru atacul împotriva capitalei geților în anul următor, fiindcă neamul tracilor trăia într-un mediu asemănător celui al strămoșilor noștri, cunoscîndu-le și felul de a lupta. Dar informațiile de pe tăbliță care amintesc de atacul tracilor asupra Sarmisertuzei, confirmă peste timp textul lui Iordanes care spune că perșii au fost ținuți pe loc la Tapae, localitate ce nu poate fi precizată cu exactitate pînă acum, fiindcă nimeni nu ar îndrăzni să mai spună că tăblițele sînt false după atîtea confirmări uluitoare. Și tot la o Tapae au avut loc bătăliile date de geții lui Gezina în anii 87 și 88 împotriva cohortelor romane conduse de către împăratul Domitian.  
     După cum ne-a transmis Justin Martirul rezumatul amintit, Sciția este ținutul cuprins la est de munții Carpați care se întinde pînă aproape de Volga la vărsarea în Marea Caspică. Dar aici umblau și urdiile de geți în timpul cînd își deplasau turmele de oi către ținuturi mai puțin geroase din timpul iernii, iar Iordanes spune că regina Tomyris era chiar căpetenia născociților lui goți, deși pretinde că scrie o istorie a Geților! Cînd îi trimite mesaj regelui perșilor să părăsească țara, ea spune că a jurat pe Soare – corect ar fi Sfîntul Soare – Dumnezeul masageților că pe cît este de însetat de sînge, pe atît îl va sătura ea de sînge. Am arătat că în cartușul din dreapta de pe tăbliță este menționat numele ,,mato Zoe” care nu poate fi decît ,,regina Tomyris” a lui Herodot și a celorlalți care au scris despre această poveste. Iar fiul ei care s-ar fi sinucis în tabăra lui Cirus cel Mare este Sporgoresos de pe tăblița noastră, dar el era mato și atunci Zoe putea prelua conducerea statului get numai după moartea soțului sau fiului și nu înainte cum scrie Herodot. Dar numele de masageți al acestui popor alungat din istorie de răutatea unei lepre ce s-a vîndut pricepuților eleni, scriind minciuni despre alții, este în fapt neamul get din Mesia, Misia sau Masa cum apare în scrierile imperiului neohitit, stat situat în vestul cetății Troia. Dar mai avem Masa, Mesia sau Misia la sudul Istrului, ținut ce a făcut parte din statul get pînă în anul 30 al erei noastre cînd a fost ,,civilizat” prin sabie de către romani. Mincinosul carian scrie că Cyrus s-a războit cu masageții din neamul sciților undeva la Marea Caspică, iar Darius l a venit în nordul Istrului în anul 513 î.e.n. să răzbune moartea năprasnică suferită de fostul său rege din partea reginei Tomiris a masageților. Să ne lase jigodia să judecăm și noi dupre glagoria mioritică, ori perșii erau duși rău cu duhul gîndirii și nu aveau habar cine erau masageții și unde se afla Marea Caspică în acele vremuri, ori această tîrîtură ne-a mai servit încă o otravă elenist-elitistă pe care foarte mulți români o degustă ca mare delicatețe, tîmpindu-se și încercînd să tîmpească și pe alții după drăceasca făcătură! Ca să limpezim întunericul pus drept adevăr, voi pune în discuție cîteva din metopele de la Adamclisi care pot vorbi foarte mult și foarte bine dacă sînt ochi de văzut și urechi de ascultat. 

   În stînga este una din metopele de la Amanclisi unde se vede un bărbat făcut prizonier cu mîinile legate la spate cu un lanț, pe care îl ține o femeie și susțin aceasta cu faptul că personajul nu are barbă și nu poartă pantaloni, iar capul îi este descoperit, la gît avînd un fel de podoabă formată din trei șiraguri. Lîngă ea am pus modelul lanțului mărit ca să nu fie nici o urmă de îndoială asupra adevărului istoric prezentat în imagine. Spre dreapta este capul mărit al prizonierului, ce poartă un fel de fes sau mai sigur o cască cu un moț pe creștet, iar în partea dreaptă deasupra urechii are un cerc cu un simbol în interior. Alături este imaginea lui Cirus cel Mare cu patru aripi ca semn al binecuvîntării zeilor, pe cap avînd un fel de cască cu un moț în vîrf, iar deasupra urechii are un cerc cu o cruce în interior. La capătul rîndului este un desen al lui Cirus cel Mare care seamănă foarte bine cu figura prizonierului de pe metopa de la Adamclisi purtînd pe cap o cască, iar deasupra urechii are o stea cu 5 colțuri înscrisă într-un cerc. Aceste informații venite chiar din trecutul acelor vremuri, arată că monumentul de la Adamclisi este o prezentare arheologică a faptelor istorice cînd Cirus a fost prins, legat cu lanțul robiei și apoi decapitat. Am mai pus trei mici fotografii de pe aceste metope unde apar simbolurile specifice religiei geților, cercul, steaua cu opt colțuri rezultată din răsucirea a două pătrate suprapuse și rombul ca simbol al unirii Tatălui Ceresc cu Maica Pămîntească. Dar chiar cuvîntul Adamclisi tras la edecul limbii străbune, vine din adam cu sensul de înrolare, rechiziție, reținere obligatorie + clise: pămînturi argiloase îmbibate cu apă ce formează o pastă cleioasă și ar însemna mocirla unde sînt ținuți militari. Un alt sens ar fi ,,locul clisos care este tată și mamă”, adică mormîntul după vorba de azi, fiindcă avem ad : a schilodi, a țipa, tată + am: izvor, mamă. 

    Împotriva invadatorilor perși, alături de geți au luptat și sarmații după cum arată fotografia de mai sus unde cred că persoana sezînd este chiar Cirus cel Mare fiindcă are acel moț aplecat către frunte și în mîini ține sceptrul de rege al regilor. La dreapta cred că sînt alți nobili perși cu ranguri foarte mari care au fost prinși de către geți, iar lîngă ea o altă imagine cu Tomiris țînînd în lanțuri doi prizonieri persani cum ne arată costumația lor. Dar monumentul deși a fost construit pentru a cinsti jertfa celor ce au căzut în lupta cu cotropitori persani, a mai fost modificat de cei care au ajuns stăpînii vremelnici ai Dobrogei, adică romanii care au fost convinși că nimeni nu le va afla mișelia.  

     În stînga am pus una din metopele de la Adamclisi, care nu apare în cele expuse ,,oficial” de către istoricii și arheologii români unde sînt prezentați trei luptători sarmați înzăuați în echipamentul specific acestui neam și nici un istoric sau arheolog nu putea să-i confunde cu soldații romani, iar ca să scape de dureri de cap au dat dovada deoparte să nu le strice plăsmuirea. Lîngă ea este o scenă de luptă de pe Columna lui Traina unde se vede cum cavaleria getă și cea sarmată atacă un castru roman situat lîngă o apă curgătoare și un detaliu cu luptătorii sarmați din această bătălie unde se vede că purtau același echipament militar cu luptătorii de pe metopa de la Adamclisi. În capătul din dreapta a rîndului este o imagine de pe arcul de triumf construit de împăratul get Galeriu la Tesalonic în anul 304 unde se văd soldații sarmați. Aceste fotografii arată că timp de peste 800 de ani, sarmații s-au folosit cam de același echipament militar care era însă foarte diferit de cel al romanilor. Iar cine nu vrea să creadă adevărul arătat mai înainte, are în fața ochilor pozele de mai jos care va îndoi și cea mai căpățînoasă cerbicie a prostiei sau ticăloșie.    Primele două fotografii din stînga pe fond închis sînt metope de la Adamclisi cu soldați romani, așa cum i-a lăsat timpul ticălosului Traian care a falsificat istoria Neamului Scoborîtor din Zei, prin înlocuirea unor metope ale monumentului înălțat de Tomiris pentru cinstirea biruinței asupra lui Cirus cel Mare și a puhoiului de perși ce s-au revărsat asupra Țării Sfinte Dio Geta, cu altele cioplite de meseriașii romani unde s-a pus pe el ca ziditor. Spre dreapta este o fotografie cu soldați romani de pe un basorelief aflat la Roma.  G. Tocilescu și pletora de lepre care l-au urmat dar și cei de azi trebuie acuzați și chiar judecați pentru falsificarea cu premeditare a istoriei și culturii identitare a românilor, acțiune criminală ce a avut și are un caracter de stat fiind instrumentată de partidele care s-au aflat la putere de-a lungul acestei perioade de timp. 

   Revin la părintele mincinoșilor, carianul Herodot care ne spune în Istorii că după ce treci fluviul Tanais(Don) şi mergi vîrtos spre răsărit timp de 18 zile, dai nas în nas cu masageţii, adică geţii din regatul Masa. Pe masageţii care locuiau dincolo de fluviul Araxes în Sciţia îi numeşte ,,băutori de lapte”. Cum grecilor le lipsea atunci dar şi acum sunetul ş, au sîsîit denumirea după năravul lor. Şi tot el ne spune că mai la nord de aceşti masageţi hălăduieşte seminţia evergeţilor.
     Gelonii despre care ne dă unele informaţii tot istoricul grec, erau din acelaşi neam cu agathîrşii de la Maris, plecaţi din ţara arimilor în timpul lui Hercule şi locuiau deasupra Lacului Meotic(Marea de Azov care este despărțită de Marea Neagră prin strîmtoarea Kerci) la o depărtare de 15 zile.
     Lucan(39-65), poet spaniol din vremea lui Nero îi aduce însă pe masageți la locurilor lor de baștină scriind că ,,masageţii de la Istru scitic”, dacii şi geţii pîndeau căderea falnicei Rome: ,,Naţii necunoscute vor urma luptele latine, regi aflători sub alte stele şi pe care marea îi desparte de noi se vor alătura războaielor romane, iar eu singur voi trăi în tihnă? O zei, ţineţi departe de mine această nebunie!”. În De bello civili spune că strămoşii noştri au străbătut, Europa, Egiptul şi Etruria şi au ajuns cu bărcile lor inclusiv în Sciţia Minor la Lacus Maeotis, cu mlaştina neagră plină de tot soiul de neamuri. Îi numeşte şi pe geloni sagittiferi volucres adică din mîinile cărora săgeţile zboară precum păsările, iar gelonii sînt o populaţie scită după el, nişte geţi pripăşiţi prin Sciţia. Tot el afirmă că masageţii sînt sciţi ca şi gelonii care se găsesc în jurul lacului Meotic. ,,Scitul masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat la Suevii cei blonzi cu corpuri albe”. Aceste istorii nu trebuie cunoscute de românii de azi, iar denumirile folosite de scriitorul latin nu reflectă cu fidelitate etnia popoarelor respective şi chiar el recunoaşte că erau tot soiul de neamuri, amintindu-le doar pe acelea despre care lumea romană sau greacă ştia ceva, informaţiile culese la acea vreme fiind destul de vagi, dar precizînd neamul masageților, adică a geților din Misia, era foarte răspîndit atît la est cît și la sud.
     Adică să ne punem de-a curmezișul minciunii și să o spunem pe cea dreaptă: Tomiris este mato Zoe de pe tăblița noastră, iar mato Sporgoresos, care la antici este scris Spargapises, a fost ori soțul ori fiul acesteia, dar a condus neamul get înaintea ei, chiar cuvîntul ,,regină” fiind greșit folosit sau poate a fost intenționat scris așa să nu se mai știe că la nord de Istru era o cultură brici cu un stat puternic ce le rădea căpățînele tuturor celor care se țineau înluminați ori pricepuți în a mînui sabia.

    Între cele două rînduri cu mato de pe tăbliță este un mic cartuș – este pus mai înainte – împărțit pe verticală în două părți unde am găsit următoarele informații: M. GAGIA CIE OI... X DIAKONOS X..... X:SAPOZPENO SII ST. Și în partea dreaptă: M. IGROGOS D.M: ... X. TEOZOPENOZI... M: GIREZO. Adus după vorba de azi, povestea sună așa: M. GAGIA(ga-gia: a fi dus în mormînt; kaki: a săruta pămîntul în emegi) CIE(cii: aici, a fi) OI(durere, jale) G. DIAKONOS, G. SAPOZRENO SÎI(a fi) SARMISETUZO. M. IGROGOS... D.M.... G. TEOZORENOZI... M. GIREZO. Cei care au sărutat Maica Pămîntească aici – și s-au dus la cele veșnice – getul Diakonos, getul Sapozreno, getul Teozorenozi, mato Igrogos, mato Girezo, sînt în Sarmisetuzo. Această tăbliță amintește faptul că pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. capitala Dio Getia era la Sarmisetuzo unde se păstrau și urnele cu cenușa celor mai vrednici luptători pentru demnitatea gliei străbune și a Țării Sfinte.  i
     În rîndul de jos al tăbliței – vezi desenul de sus cu scrierile de lîngă figurile respective – avem șase chipuri de conducători ai neamului get astfel: primul este mato Seraeos care a domnit 10 ani, al doilea vine strato Geo Soreso care a condus oștirea geților timp de 13 ani, al treilea medalion este pentru mato Pozomenos ce a condus Dio Geta 14 ani, vine cel mai frumos medalion pentru mato Boero Biseto care a domnit în dabo geto 15 ani, figura 5 reprezintă pe strato Gegoto ce a stat 13 ani în fruntea oștirii și mato Kutiuero cu 13 ani de domnie, fiind un număr de 75 de ani în răbojul timpului, iar dacă-i adunăm cu cei din rîndul de sus dau 128 de ani de istorie adevărată, dar asta sigur înainte de anii 410 î.e.n. cînd a avut loc marea invazie a sciților asupra plaiurilor carpatine, de unde ne-am ales și cu doi mato dintre năvălitori; un sarmat și un scit, capitala fiind mutată la Enisala! Al patrulea cartuș situat în rîndul doi la dreapta medalionului lui Boero Biseto are următorul text: X.M.K .. ʘYΩΞTO. M.ΠΩZOMENΣ X. M. BΩEPO BHΣETO, care transcris cu alfabet latin este: X.M.K.TIOXTO. M.POZOMENS X.M. BOERO BISETO, iar aici găsim numele a trei conducători ai neamului get: Pozomens, Boero Biseto și Tioxto care nu are medalion cu chipul său, la fel cum nu apar cei din cartușul dreapta sus: mato Mateo, mato Timoti și mato Zoe, adică Tomiris după scrierile vechilor greci. Dacă înlocuim pe cei doi strato care îndeplineau funcția de comandant al armatei, așa cum găsim pe tăblița 29 cu cei 4 mato fără medalion(Mateo, Timoti, Tioxto și Zoe), atunci trebuie să înțelegem că acest pomelnic este în fapt un obiect cu valoare neprețuită privind istoria noastră veche.
     În realitate tăblițele 7 și 28 pe care le-am numit ,,albume de familie” sînt pomelnice ale conducătorilor geților – mato și strato – pe care preoții le citeau în lăcașele de cult atunci cînd era cerut de ritualul religios. Și emeșii au avut asemenea pomelnice pe care specialiștii le-au numit ,,lista regilor”, deși ei nu au avut vreodată regi, ci numai lugal.     
      Herodot povesteşte în Istorii lV, în felul său mincinos isprăvile cu perșii menționate mai sus, unde geţii ba sînt, ba nu sînt în istorie! El aminteşte de răfuiala lui Darius cu sciţii care îi călcase hotarele luînd în stăpînire Asia Mică timp de 28 de ani. Sciţii au ajuns în acest ţinut urmărindu-i pe cimerieni cu sabia din baştina lor din nordul Mării Negre. ,,Căci pe de o parte, cimerienii fugiseră ţinînd drumul de-a lungul mării, iar, pe de altă parte, sciţii îi urmăreau lăsînd Caucazul la dreapta lor, de aici au năvălit în Mezia schimbînd direcţia spre interiorul ţării”. Acţiunea se petrece prin ţinuturile locuite de geţi fiindcă precizează mincinosul că muntele Caucaz rămîne la dreapta lor cînd coboară pe malul mării prin Mesia, urmărindu-i pe cimeri pînă în Asia Mică unde se fac stăpîni pe ţinuturile cucerite de la perşi. Dar muntele nu putea rămîne decît la stînga lor fiindcă veneau din nord către sud, iar Caucazul era la est, adică la stînga. Darius, pentru a cere socoteală acestor ,,sciţi” din nordul Istrului cum i-a numit Herodot deși în altă parte zice că ținutul era pustiu sau stăpînit de albine, trece Bosforul, supune Tracia şi pe geţii din Misia sau Masa, apoi se încaieră cu sciţii adică geţii de la nordul Istrului. ,,Înainte de a sosi la Istru, primul  pe care îl supuse Darius au fost geţii, care cred că sînt nemuritori, căci tracii, care stăpînesc părţile Salmydessului, care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria şi care se numesc scyrmiazi şi nipsei, se predară lui Darius fără de luptă, iar geţii, hotărîndu-se la o împotrivire îndărătnică, fură supuşi îndată. Geţii însă care luaseră hotărîrea nesăbuită[de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. Vicleanul carian vorbeşte de geţii din Mesia de la sudul Istrului pentru că la nord, era după scriitura acestui nemernic, o mare pustietate stăpînită numai de harnicele albine și trîntorii acestora! 
     Înformații despre campania lui Darius împotriva geților găsim și la Strabon în scrierea Geografia Vll/lll: ,,Între geți și Marea Pontică de la Istru pînă la Tyras(Nistru) se întinde pustiul geților care este în întregime șes și fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva sciților, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oastea sa. Într-un tîrziu a înțeles cum stau lucrurile și s-au retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geților și a regelui Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii și, mai mult încă, a fost făcut prizonier. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un bărbat bun la suflet cum a arătat mai sus.” Din compararea acestor citate se vede limpede cum ne-a fost falsificată istoria, ba eram sciți, ba traci, ba geți și chiar la același autor, strămoșii noștri sînt amestecați și amețiți că fiecare găsește ce dorește, atît mincinosul cît și cel ce trudește în găsirea adevărului.
     Istoric ştim că în anul 513 î.e.n. perşii conduși de Darius au atacat în Dobrogea – spun istoricii români – şi pentru reuşita acţiunii construiesc un pod de vase peste Istru cu mercenari greci. Ori ca să ataci Dobrogea din sud, nu este nevoie de nici un pod peste fluviu, numai dacă nu eşti prost sau o canalie trădătoare. Informaţia lui Iordanes, confirmată din izvoarele arhivei regale persane, spune că trecerea fluviului Istru s-a făcut de către perși și aliații traci cum ne spune tăblița de plumb undeva în susul lui, loc presupus a fi dincolo de Cazane, pentru a facilita pătrunderea pe defileul Cernei către capitala geţilor. Ca să nu se ştie că neamul nostru străbun avea şi atunci un stat puternic cu o forţă militară de temut, istoricii trădători de Neam şi Ţara au mutat toată zavistea în Dobrogea şi au prostit-o pînă au tîmpit-o! Textul ne mai dezvăluie că în creierul munţilor dar aproape de defileul Cernei, geţii îşi aveau centrul de putere sau dabo geto, pentru care perşii umblau fripţi să o jefuiască bănuind sau poate avînd informaţii sigure că acolo sînt averi fabuloase.    
    Antirus, este unul dintre urmaşii reginei Tomiris, avînd şi el de înfruntat armatele persane ce căutau noduri în papura geţilor de pe toriştea mioritică. Tot în Getica lui Iordanes la X,63 avem informaţii despre motivul supărării regelui perşilor pe neascultătorii geţi, cum şi unde s-au petrecut aceste fapte uitate de timp şi ascunse de canaliile românilor numite istorici. ,,Apoi Darius(522-486 î.e.n.), regele Persiei şi fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor, rugîndu-l deopotrivă şi ameninţîndu-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, geţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700000 de soldaţi, înarmaţi, căutînd să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon la Bizanţ, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8000 de luptători şi, temîndu-se ca nu cumva podul peste Dunăre să fie ocupat de potrivnicii lui, s-a întors în goană forţată în Tracia neavînd încredere că pămîntul Mysiei va fi în siguranţă pentru a întîrzia cel puţin pe el”. Cînd Darius bătea drumurile Carpaților Meridionali pentru a ajunge la Sarmsietusa, poate încă mai trăia înţeleptul Zamolxe care a uimit lumea grecilor cu gîndirea lui, iar tăblițele turnate de el dovedesc adevărul istoric despre existența unei civilizații înfloritoare la nord de Istru pe la anii 540 î.e.n., fiindcă numai un stat civilizat avea nevoie de scris și de legi drepte. Cele civilizate prin pederastie aveau nevoie de ,,peștoi” și ,,legăminte” cît oiștea cu care să însămînțeze toată lumea! Scorțoasa cultură occidentală ridică în slăvi victoriile grecilor asupra perșilor la Termopile și Salamina din anul 480 î.e.n., deși primul loc nu se potrivește deloc geografic cu descrierile antice, iar toate informațiile sînt luate numai din surse grecești. Dar tot aceeași greci amintesc de două mari înfrîngeri ale perșilor suferite în fața geților pe care ei îi numesc ,,sciți” în anii 530 î.e.n. unde a fost făcut prizonier și executat chiar regele regilor Cirus cel Mare și 513-512 î.e.n. cînd Darius l a trebuit să-și ia gîndul de a fi stăpîn la nord de Istru. Oare noi nu avem drept la istorie? De ce numai cei care s-au ținut de pederastie, sînt viteji, iar strămoșii noștri o adunătură de nemernici care i-au bătut cu mănunchiul de urzici pe fioroșii perși prin părțile rușinoase pînă ce aceștia au rupt-o la fugă răcnind de au îngrozit și ceriul. Sau bătaia cu urzica nu este o luptă la fel de cinstită cum au procedat anticii greci cînd, întărindu-și bărbăția după raitele prin bordelurile din jurul cetăților și apoi ei între ei în clinciuri ,,peșcărești” au fost binecuvîntați de Zeus – deși ei spun că i-au ajutat cabirii – și astfel i-au păruit pe cotropitori cu teribila armă pînă i-au pus pe fugă. Pute îngrozitor acest model de cultură bazat numai pe minciună și făcătură!  
     Carnabon, rege al neamului geţilor, amintit de grecul Sofocle(496-406 î,e.n.) în drama Triptolemos, fiind cu mare tragere de inimă pentru agricultură, dovedindu-se un bun gospodar el şi ai lui cum scrie: ,,Şi ai lui Carnabon, care domneşte acum peste geţi.” Însă C. I. Higinus(64 î.e.n. - 12 e.n.) scrie în Astronomicom libri lV, despre Carnabon că era ,,rege al geților din Tracia”, deci procesul de falsificare a istoriei strămoșilor noștri era în plin avînt și așa a rămas pînă azi.            
     Baico – mato, ocrotitor al neamului get este primul mato pe care îl putem identifica din memoria istorică a tăbliţelor. Cum centrul de putere al geţilor era dabo geto, tăbliţa 4 spune că iubitul conducător trebuia să-şi ceară sălaş pentru cenuşa trupului său în Sarmisetuzo, cetatea sau capitala geţilor. Pe tăbliţă apar imaginile lui Zamolxe şi Pitagora preluate din T 3, dovedind că turnarea s-a făcut cînd trăia marele înţelept sau la scurt timp după dispariţia lui adică spre sfîrşitul secolului Vl î.e.n. sau primii ani ai secolului V î.e.n. iar venirea pe meleagurile mioritice a galilor sau galatilor a avut loc mai devreme decît ne spune istoria. 
     Îmi susţin această părere cu faptul că o parte din semnele cu care s-au scris primele trei rînduri de pe tăbliţa 4 sînt identice sau asemănătoare cu unele semne de pe tăbliţa 9 care este scrisă în parte(chenarul) cu alfabetul folosit de gali. Acest neam s-a aciuat printre geţi pe la începutul sau mijlocul secolului Vl î.e.n. şi s-a ajuns nu numai la o convieţuire paşnică dar galii au trecut la religia geţilor aşa cum este dovedit pe plăcuţă şi cum voi arăta la capitolul despre religie, formînd împreună cu aceştia o confederaţie cum ne arată tăbliţa 9 pe care se vede atît alfabetul get cît şi scrierea specifică galilor. Tăbliţa 4 ne-a lăsat informaţii privind moartea conducătorului în reşedinţa sa Sarmisetuzo, fiind prima menţionare istorică a centrului de putere get, unde jalea a fost mare. Adunarea neamului s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare, a dansat şi a cîntat în memoria decedatului. ,,După săvîrşirea chinului(morţii), au fost aduse sfintele pirostrii ale cetăţii cum este datina străbună(veche) pentru a fi înălţat întreg la ceruri. Eu am fost vioi şi am alergat să-i duc cele necesare cinstitului somn de veci. Am ieşit şi plin de sfială am aprins lampa Salvatorului sau Mîntuitorului(IOI). Mulţimea adunată s-a îmbrăcat frumos şi a dansat cîntînd ca un şuvoi. Preoţii șoptind(spunînd rugăciuni) au curăţat pirostriile(de cenuşă) iar eu am alergat să-i duc salvarea. Suferinţa şi murdăria au fost luate şi duse la dreapta judecată. Puternicii nobili glumind, au dat comanda să se înalţe înapoi la credinciosul şi minunatul sfînt Zoei să-şi doarmă somnul de veci în Sarmisetuzo, cetatea geţilor. Baico trebuie să mergi fuga la Sfîntu pentru un adăpost a cenuşii tale în mitocul cetăţii”. Pirostriile menţionate pe tăbliţe sînt în fapt acele care solare pe care se incinera trupul mortului iar cenuşa era luată de neamul său şi păstrată în urnă așezată tot în niște care foarte mici. Pentru memoria strămoşilor este foarte importantă precizarea că obiceiul incinerării se face după ,,datina veche”, adică atunci nu le punea nimeni în discuţie drepturile de sălăşluire pe meleagurile carpatine, aşa cum o fac astăzi fel de fel de scursuri şi jeguri ale istoriei care se pretind rădăcinile neamului omenesc, şi totul susţinut numai de minciuni, emanaţii, revelaţii şi conspiraţii. Cred că acest conducător al geţilor a fost cel care l-a înfruntat pe regele perşilor Xersex(486-465 î.e.n.), venit în anul 480 î.e.n. să le ceară iarăşi socoteală ariminilor carpatini pentru ceva nepotriveli şi ciudăţenii omeneşti descoperite de curioşii sau cuvioșii lui Ahura Mazda. Vizita le-a ieşit rău pe ochi perşilor cum ne spune Iordanes în Getica la X,64 ,,După moartea lui Darius, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de 700000 de ostaşi şi 300000 de auxiliari, precum şi cu 1200 de corăbii rostrate şi 300 de vase de transport, pornind la război împotriva geţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă că a şi fost învins de curajul şi dîrzenia potrivnicilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale, fără să dea vreo luptă”. Sau poate un urmaș demn de aceste fapte pe care însă istoria încă nu l-a scos la lumină, se vor găsi unii să-l amintească în memoria colectivă a românilor de azi. 
     Cele două tăbliţe pe care eu le-am numit ,,albume de familie” lăsate la lumină de către întunecaţii de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, coroborate cu informaţii de pe celelalte tăbliţele citite şi desluşirea tuturor tăbliţelor cunoscute pînă în prezent, ar putea aduce o parte din lumina ce ne-ar scoate pentru totdeauna din întunericul îndobitocii absolute unde ne-au tîrît ucigaşii conştiinţei strămoşeşti şi trădătorii de Neam şi Ţară. Tăbliţele citite de mine aduc informaţii sigure pînă în iulie 106 cînd dabo geto Sarmisetuzo a fost cotropită de romani iar o parte dintre nobalo, ede şi poporul de rînd s-a refugiat în ţinuturile de la est de Carpaţi unde au continuat lupta împotriva prădătorilor italici şi de aiurea care se înstăpîniseră pe glia străbună a geților. Dar ele mai dovedesc faptul că au existat mai multe asemenea ,,pomelnice” fiindcă unii mato care au tăblițe nu apar pe acestea, dar și că au fost mult mai multe tăblițe fiindcă cei 14 mato din primul ,,pomelnic” nu au tăblițe cu texte despre ei, la fel cum mai sînt 14 mato în aceeași situație din al doilea ,,pomelnic”.

   Sicto – mato, ne lasă informaţii pe tăbliţa 14 despre organizarea şi instruirea oştirii geţilor condusă de basileul Sarlieo. Cred că acest comandant Sarlieo sau Șarlieo, este un ,,musiu Şalr” din rîndul galilor care trăiau împreună cu geţii într-un stat confederat. Preoţimea participa la păstrarea bunelor moravuri în cadrul comunităţii chiar dacă nevolnicii erau fiii unor familii cu stare, poznele făcute trebuiau sancţionate cu severitate să fie pildă pentru alţi năbădăioşi. ,,Femeile au alergat să adune isope pentru că ghilul arăta murdărit cu noroi. Tineri răi şi puternici l-au dat cu murdărie(glod) vorbind aiurea ca o piază rea. Anul trecut s-au cercetat făpturile de pe cer şi s-a prevestit pentru anul acesta un rău puternic. Priveşte malul(digul) datorită căruia torentul s-a revărsat. Nu a sosit acolo zvîrcolindu-se ca un peşte în plasă. Femeia care păzea pînza a văzut cum această pleavă de cînepă(ceată de răi) alerga cu paşi mari peste ghil purtîndu-se ca nişte smintiţi. Ca să fim toţi siguri, repede au venit ostaşii adunaţi în tabără să cerceteze. Cum aceste secături nu-şi cereau iertare, le-am dat bucăţele de pîine sfinţită. Era o groapă, unde ca nişte cai puternici, cu picioarele au făcut mocirlă şi au murdărit cu ea pînza. Pe aceşti răi cu mintea în pîclă i-am descîntat cu apă neîncepută şi i-am uns să stea vioi şi sila să nu-i mai ţină. Voi striga: priveşte aceste măciuci care s-au murdărit iar acum se ruşinează şi plîng în hohote. Aceşti tineri geţi, prin cetate vor umbla numai în zdrenţe. Sfîntul a spus că aceste măciuci ne-au dat numai boală(pagubă). Eu privesc la aceşti iubiţi şi văd dacă întîmplarea rea nu le-a micşorat fala din ochi. Am dat puţină vopsea şi samur precum şi un val de pînză şi fir de aur pentru a face haine deosebite. Anul a fost cu apă multă, să înmuiem pînza de in şi să o lovim cu putere pînă se curăţă. Uite, să ieşiţi şi să lucraţi(spălaţi) cu atenţia cuvenită în apă! Grămada de pînză pe care am dat-o este acum vopsită în roşu, cercetată şi adusă înapoi. Toate săbiile neamului au cercetat şi nu au găsit nimic rău. Eu am ieşit şi am mînuit ghilul cercetîndu-l iar agia a fost foarte mulţumită. Basileul Sarlieo; Conducătorul Sicto sabia puternicilor geţi”. Acest mato a condus neamul geților 23 de ani după cum ne arată T 28.  

     Scriitorul grec Cratipos a scris o amplă istorie a războiului peloponezian izbucnit în anul 431 î.e.n. şi continuat pînă în anul 404 î.e.n. Atenienii cheamă în ajutor pe Sitalkes, regele tracilor spun ei, care vine cu o oaste din 50000 de oameni formată din traci, geţi şi sciţii de la Istru din care 17000 de călăreţi iar după terminarea luptelor 1300 de traci dai sau dii rămîn ca mercenari cu o drahmă pe zi! Sitalkes consider că este grecizarea numelui conducătorului get Sikto de pe tăbliţă, cum aveau ei năravul să facă cu orice nume străin ieşit de sub pana lor, iar tracii pomeniţi de scriitorul grec erau geţi rebotezaţi de autor cum au mai făcut-o şi alţii din neamul lui pentru a falsifica istoria geţilor.
     Un alt izvor ce povestește despre geții care au participat la războiul peloponezian este prelatul iudeo-creștin Iordanes unde în Getica la 66 scrie o altă istorie dar cu aceleași personaje: ,,Aducîndu-și aminte după mai mult timp de aceste fărădelegi, Sitalkes(431-424 î.e.n.), strălucitul rege al goților, strîngîndu-și o sută cincizeci de mii de soldați, a pornit război împotriva atenienilor(anul 429 î.e.n.), și anume contra lui Perdicas(mort în anul 413 î.e.n.), regele macedonilor pe care Alexandru îl lăsate ca succesor cu depline drepturi asupra principatului atenienilor, atunci cînd a băut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofițer de-al său. Dînd o mare bătălie cu aceștia, goții au ieșit învingători și astfel, pentru nedreptatea pe care o făcuseră aceia în Moesia demult, aceștia, năvălind în Grecia, au devastat întreaga Macedonie.” Iordanes confundă rău istoria raportînd-o la un urmaș al lui Alexandru cel Mare după anul 320 î.e.n., dar a existat cu adevărat o mare invazia a geților pînă în Ahaia în anul 297 sau 295 î.e.n. trecînd ca un tăvălug peste Macedonia care în perioada 297-294 a avut mai multe lupte interne pentru ocuparea tronului rămas gol prin moartea lui Alexandru și dorit de prea mulți. Ced că ,,făptașul” acestei isprăvi este Dromixte sau Dromio cum apare pe T 28 sau Dromichete cum este amintit în izvoarele scrise venite de la greci.  
     Scriitorul Ştefan din Bizanţ, pe la începutul secolului Vl ne lasă un lexicon intitulat Nume de popoare şi spune despre geţi că locuiau în vremea lui, adică pe la anii 520 în ,,Getia, ţara geţilor”. În lucrarea lui mai găsim informaţia potrivit căreia neamul nostru cel străbun se întindeau spre est cu sălaşurile pînă în ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene(Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului”. Adică de pe la mijlocul secolului V î.e.n. şi pînă pe la anii 550 ai erei noastre, timp de peste 1000 de ani, grecii i-au numit pe geţii din partea apuseană a Carpaţilor şi dai sau dii dar noi nu avem urechi să auzim aceste informaţii, şi o tragem ca smintiţii cu latrinităţi, tracisme, slavisme, celtisme şi alte izme la fel de duhnitoare. Şi alt grec, Strabon scrie în Geografia Vll, 3, 12 că sciţii mai erau numiţi daai şi poate de aici vine şi numele dacilor de dai, pentru că cele două popoare erau înrudite. Geţii din sudul Istrului, din ţinutul Tribalia, şi-au numit centrul de putere Diu, nume ce a persistat pînă în epoca modernă iar locuitorii lui trebuiau să se numească dii, astăzi oraşul fiind cunoscut ca Vidin, iar geții care au participat la războiul grecilor puteau fi din acest ținut încă neștiut de lumina adevărului. Ca să ne scriem corect istoria, avem atîtea informaţii că ne împiedecăm de ele chiar dacă sîntem legaţi la ochi şi priponiţi numai în jurul Carpaţilor, dar istoricii trebuie să-şi îndeplinească planul lor drăcesc privind falsificarea adevărului străbun! Acest mato a trăit 23 de ani după cum ne arată T 28, murind în anul 423 î.e.n. urmînd o perioadă grea pentru geți.
     Auzind prin anii 420 î.e.n. că geții nu mai sînt așa de tari ca înainte, neamurile scitice de toate felurile au tăbărît peste plaiurile carpatine să vadă ce le fac vecinii din vestul lumii și astfel geții s-au ales cu o stăpînire străină care nu avea încredere și putere de control asupra vechii Sarmisetuze, scoțînd cuibul de vulturi în plin luminiș la Enisala în județul Tulcea din Dobrogea de azi, iar de acolo faimoasa lor cavalerie era numai ochi și urechi oriunde o trimitea stăpînirea.
     Matigo – mato, ne-a lăsat cam în jurul anilor 400 î.e.n. tăbliţa 15 care ne spune despre scumpetea de fată a conducătorului ce a fost dată de soaţă sciţilor şi pe  care el o plînge că a avut o soartă rea. Acest Matigo mai are o fată căsătorită, dar în neamul geţilor undeva către est pentru că viitoarea mireasă este sfătuită în drumul ei să se abată şi pe la soră să-şi amintească de vremurile copilăriei. Asta-i! Nu eram noi sălbaticii Europei numai pentru faptul că nu ne-am scris trăsnăile pe răboj să le dăm altora de lucru în tălmăcirea lor, iar sciții nu mîncau animalele nejupuite ca să nu le strice blana! În această perioadă în toriştea neamului geţilor din prima parte a secolului lV î.e.n. erau cuprinse ţinuturile Dobrogei, Misia(Bulgaria de astăzi), Moldova istorică şi ţinuturile de pînă la Nipru, Muntenia, Ardealul, Banatul, ţinuturile din cîmpia Panoniei pînă către Austria, ţinuturile Slovaciei şi mare parte din Serbia contemporană nouă. Neam mîndru, căpetenia de origine sarmată a geţilor ţineau mult la demnitate lui faţă de prietenii din est. ,,De la noi să luaţi focoşii şi strălucitorii cai, să-i împodobiţi cu panglici, să ieşiţi din cetate şi să-i duceţi lor să se ştie ce neam sîntem. Pentru frumoasă, să fie gata totul cu soare(pînă la asfinţit) pus în două corcii, să iasă şi să meargă cu grijă arareori gonind caii pentru că ea a avut o soartă rea. Pentru a ţine vii legăturile de familie, pui de căprioară să treci(întinzi drumul) puţin pe la sora ta să mîncaţi din acelaşi blid(să vă amintiţi de copilărie) să fie cu folos. Să dormiţi la geţi şi să mergeţi în ceată astfel ca la toriştea sciţilor să spună de departe şi să se vadă o mare şi rotundă solie. Să luaţi şireturile de anul trecut şi să spuneţi că aveţi de gînd să coaseţi pînza la capăt. Rizuită(scrisă) de getul Matigo”. Sub imagine: ,,Conducătorul”. Ca un bun gospodar, Matigo ne arată că are două cetăţi pe care le conduce cu înţelepciune şi se bucură de cinstea vecinilor sciţi ce i-au cerut fata în căsătorie. El a domnit în fruntea geților 15 ani cum ne arată T 28, unde medalionul lui se vede în partea dreaptă, sus. 
     Mato Gisieo, de neam scitic, a domnit la Enisala timp de 10 ani cum ne arată aceeași tăbliță pe care am numit-o ,,album de familie”. Argumentul că Matigo este sarmat, vine din forma țuguiată a capului, obicei amintit de Strabon în Geografia unde scrie că acest neam țuguia capul băieților de mici pentru a fi frumoși. Dacă acestea erau gusturile lor, noi nu mai avem a zice nimic azi. Iar Gisieo a fost scit, fiindcă asta arată căciula care o poartă pe cap. Dar mai este un argument care va supăra rău unele țăcălii îmbolnăvite de vreo 2000 de ani cu revelații toante și minciuni odioase. 

    În stînga am pus medalioanele din T 28 ale celor două căpetenii scitice și sarmatice, lîngă ele este mîna din Peștera Gaura Chindiei din județul Mehedinți, desen rupestru din mileniile XV-X î.e.n. și în dreapta este o placă din piatră unde se vede iarăși mîna desfăcută. Astăzi, cei care stăpînesc Palestina spun că obiectul arheologic ar fi artă ivrită, dar ei nici nu știau de ce se dă cu ciocanul în piatră, însă acolo au locuit de la mijlocul secolului XVlll î.e.n. filistenii, care erau un neam carpatin ce nu și-a uitat tradițiile din vechea baștină.
     După acești doi mato, s-a reluat domniile căpeteniilor geților în fruntea Dio Geta așa cum ne dovedește tăblița 13, dar capitala încă s-a menținut la Emisala. Sciții regali se mai numeau în scrierile anticilor ,,socoloți”, de unde la noi a rămas numele de familie Socol și localitatea Socola.
    Maico – mato, ne-a lăsat prin tăbliţa 13 informaţii preţioase în acest sens pe care o apreciez trasă(turnată) pe la anii 375 î.e.n. Conducătorul tuturor geţilor ce avea reşedinţa la Enisala, cheamă la sărbătoarea neamurilor de aceeași mamă pe traci, telagi, iliri şi macedoneni. Cum Macedonia era un regat foarte puternic în anul 358 î.e.n. condus de Filip al-ll-lea, conducătorul Maico şi-a făcut auzită glăsuirea cu mult înainte, cînd puterea macedonenilor nu se compara cu cea a geţilor şi nu îndrăzneau să ceară recunoaşterea de bade. ,,Getul Maico din Enisala a trimis pe Eno să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului la traci, telagi şi ilirii lui Coe. Să dai chemare şi macedonenilor… să se ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mama… nu te sfii să chemi şi neamul sărac cu păr galben-castaniu… Regescul hrisov a fost turnat de Elie. În sigiliu Enisala, cetatea geţilor; conducătorul Maico”. Avea acest Maico relaţii foarte bune cu toate neamurile ariminilor şi ţinea după datină o sărbătoare anuală la care petreceau împreună. El a stat ca mato 9 ani buni, iar cetatea Enisala era o construcţie solidă cu două turnuri, în faţă avînd încă două turnuri care păzeau intrarea. De reţinut faptul că mesagerul lui Maico a fost Ene dacul, arătînd că de atunci existau formele de structură socială pe zone geografice: rumunii cu dage balo în Ardeal şi Banat; geţii cu soboru în Muntenia şi Moldova şi carpii din Moldova sau poate și Maramureş.
     Pentru luminarea trecutului nostru trebuie să mai punem aici tăblița 8 cu cei 5 mato – nu am reușit să le citesc numele – din timpul cînd geții trăiau în mare amiciție cu galii veniți din vestul Europei să vadă cum arată și estul de care auziseră ceva vorbe aduse de păsările ceriului, iar perioada pe care au cuprins-o cred că se oprește pe la anii 340 î.e.n. Cred că geții au mutat din nou capitala la Sarmisetuza, după moartea lui Maico fiindcă tăblița de mai jos dar și celelalte care vor urma vor scrie numai acest nume.     
     Chesosai – mato, în tăbliţa 16 ne lasă informaţii preţioase despre războiul pe care l-a pornit Filip al-ll-lea al Macedonie pe la anii 339 î.e.n. împotriva neamului geţilor pentru că nu vreau să-l recunoască protector(bade). Cum falnicii geţi nu aveau în obicei să umble în patru labe în faţa altora - aşa cum o fac urmaşii lor astăzi - şi-au strunit sirepii, au dat săbiile la tocilă şi l-au aşteptat pe bădia Filipoi Enia să-l întrebe de ce pofteşte la toriştea lor. Moneda de mai jos ne arată că numele căpeteniei ariminilor din Macedonia este scris identic și pe tăbliță, iar rangul era de basileos nu rege cum ne scriu azi istoriile. După legea adevărului, basileul era căpetenia oștirii, fiindcă el ieșea în fața urgiei și-i punea pumnul în piept, dar nu plin de brînză, urdă sau zer, ci strînd bine pe mînerul spadei cu care trebuia să spintece sau să despice. Pe tăbliță el este scris totuși ,,regio” și a fost conducătorul acestui neam arimin în perioada 359-336 î.e.n. după care i-a urmat fiul Alexandru.  

     Pentru că urgia era mare, s-a adunat neamul geţilor din toate ţinuturile şi rău i-au hăcuit pe macedoneni cu toată fala şi falanga lor. După ce şi-au îndepărtat avutul şi familiile de Istru, geţii au aplicat tactica pămîntului pîrjolit să-i macine pe duşmani prin sete şi foame. Dar înverşunarea luptelor i-a pus și la cugetat(erau oameni cu glagorie) că este mai bine o pace pentru macedoneni decît o şonţeală continuă. ,,Ieri am înmormîntat pe Raero care a fost lovit(tras) şi rănit de vîrful unei săbii anul trecut cînd am pornit război cu mulţimea de macedoneni ce au ieşit în frunte cu regele lor Filipoi Enia pentru că eu am refuzat să merg, să-l respectăm şi să-l (re)cunoaştem ca badi(frate mai mare). Am luat carele şi am dus femeile de lîngă rîu(Istru) pentru a înceta răgetele(vaietele). Geţii de pe Tisa din grupa(neamul) Gorin tare au pălit(tăiat) cu săbiile şi i-au lăsat să-i ia putrezeala pe cîmp. Aceşti geţi l-au încătuşat pe Tibiso şi au omis să-l dea marelui Filipoi cu care s-a ajuns la pace. Ca să ţie(pacea) au mers în mijlocul adunării să jure Tobio împreună cu fudulii ţărani proprietari de vite. Medalion: Judecată la Sarmisetuzo în luna sfîntă de conducătorul Chesosai”. Dar aceste fapte povestite de tăbliță, le găsim amintite într-o formă apropiată de către romanul Trogus Pompeius(sec l. î.e.n.) în Istoria lui Filip lX care a scris: ,,În acea vreme(336 î.e.n.) era rege al sciților Atheas. Fiind strîmtorat de războiul cu istrienii(locuitorii Istriei din Dobrogea) acesta ceru ajutor lui Filip, făcîndu-i promisiuni. Murind între timp conducătorul istrienilor, Atheas nu-și mai ține promisiunile și se ajunge la un război în care Atheas este învins și ucis de către macedoneni, Filip luînd mare pradă. Pe cînd Filip se întorcea din Sciția(adică Getia), tribalii i-au ținut calea și au refuzat să-i dea liberă trecere dacă nu le dă și lor o parte din pradă. Din această pricină s-a iscat ceartă și apoi luptă în regulă, Filip a fost rănit în coapsă de o săgeată, care trecu prin trupul său și-i omorî calul. Fiindcă toți credeau pe rege mort, prada a fost pierdută. Prăzile luate de la sciți parcă fuseseră blestemate, atît de mare jale au pricinuit macedonenilor.” Uite cum adevărul este de partea noastră fiindcă datele și faptele povestite de tăbliță, se găsesc și în scrierile unor antici care nu a fost năimiți de către geți să-i laude de bine în răbojul timpului și al lumilor trecătoare.
     Propaganda macedoneană spune că geţii, ca nişte găini plouate, în frunte cu riga lor Cothelas, obișnuiți a o ,,cotili”, i-au aşteptat pe machidoni cu daruri multe pe malul drept al Istrului să nu mai obosească sărăcuţii să-l treacă. Şi în acele vremuri minciuna era la mare cinste cînd se flutura în vînt freza vreunui rigă sau neam de vîntură steag! Iordanes în Getica, la capitolul 65 spune că pe regele geţilor îl chema Gudila dar se bătea pe cataramă cu regele macedonean, tot aşa cum făcea Ion Brătianu cu tartorii sionişti Cremieux şi Montefiori. Mai găsim în zicerea lui Iordanes ,,Chiar și Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, legînd prietenie cu goții(se vede limpede falsificarea istoriei geților făcută de Iordanes sau de copiștii acestor manuscrise) și fiind întărit de o astfel  de rudenie, a consolidat regatul macedonean În acea vreme, precum spune istoricul Dio, Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, suferind de lipsă de bani, s-a hotărît să devasteze cu armata sa, Odessos(Varna din estul Bulgariei, port la Marea Neagră) cetate a Moesiei care, din cauza vecinătăţii era atunci supusă geţilor, din cauza vecinătății în care se afla cu orașul Tomis. Dar preoţii goţilor, aceia care erau numiţi pioşi, deschizînd îndată porţile cetăţii şi ieşind în întîmpinarea duşmanilor cu citere şi îmbrăcaţi în alb, au început să se roage cu cîntări şi imnuri către zei să-i alunge pe macedoneni din patria lor.”  Aici Iordanes îi ,,confundă” prea devreme pe geţi cu goţi cum face de multe ori în cartea sa, și tot așa fac de vreo patru sute de ani istoricii germani proțăpindu-i pe acești goți scorniți de Iordanes ca temelia neamului lor de azi! Scrierea lui Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică în Cartea LX, 2 ne arată că Dobrogea era controlată de geţi pe care grecul îi numeşte sciţi iar Istria era o cetate a lor: ,,În vremea aceasta era rege la sciţi Atheas, care fiind ameninţat cu război de istrieni, cere ajutor de la Filip prin mijlocirea Apoloniei, făgăduindu-i că-l va lăsa moştenitor peste regatul Sciţiei.” Adică fiecare a mințit cît a poftit scoțîndu-ne ca pe căcați din calea lumii, deși această cale a fost deschisă de către strămoșii noștri! 
     Dar acele vremuri erau şi pentru cei răi aşa cum dovedeşte tăbliţa 18 turnată pe la 330 î.e.n. Neamul de oieri a lui Maico a fost prima rădăcină(întemeietorul) din Istria iar neamul jegos a lui Ene s-a pus cu japca pe moşia vecinului mutînd hotarul şi ocupînd întăritura care era la graniţă. Pe macedonenii care erau mercenari în această tabie, i-a pus pe fugă iar mişelul s-a înstăpînit pe sesia altuia. Numai că pentru asemenea ticăloşii era judecata necruţătoare a comunităţii geţilor care îl stropşea pe potlogar. Ce bine ar fi să mai găsim şi astăzi asemenea falnici geţi! ,,Priviţi mîndri geţi cum am fost furaţi şi nimiciţi, cînd neamul dormea. În timpul nopţii Eno şi-a adunat ceata, au ieşit şi au stat să tragă(lovească, cucerească) un alt şanţ(întăritură) ca hotar între noi. Neamul meu de oieri a fost prima rădăcină pe acest pământ şi sîntem atenţi ca cenuşa lor să aibă linişte în somnul de veci. Cu minciuni meşteşugite s-a dus să înşele atenţia geţilor care judecau şi să ne gonească din toriştea(ocolul) noastră. După rugăciunea de seară cînd macedonenii s-au culcat, Eno, în timpul nopţii i-a gonit şi acum stă şi ţine tabia. Atenţie! că ştiu şi alte neamuri toată istoria Istriei pentru care neamul meu a dat cenuşă(trupul incinerat al morţilor) şi avere. Este pentru a treia oară cînd toţi jegoşii mă cheamă pe mine Maico la judecată să mă şterpelească cu o minciună însăilată(prin care se vede). Getul Goe a fost însărcinat să ia acel calabalîc al lui Eno cel nebun şi să-l ducă la hotarul adevărat. Eu voi da usturoi acestui cîine gonit de falnicii geţi”. Moşia străbună şi cenuşa strămoşilor erau sfinte pentru neamul geţilor şi ele trebuiau păstrate cu orice preţ. Jos pe tăbliţă sînt mai multe corturi iar între ele se văd altare cu capete de bour. În medalion se vede un cort cu un cap de bour deasupra, pe laterale sînt imprimate două semne heraldice. Sub cort este scris getul Maico arătînd prestigiul de care se bucura în faţa comunităţii. Conflictul dintre Maico şi Ene cel jegos a mai continuat, iar tăbliţa 17 ne dezvăluie alte păţanii petrecute în lumea de demult a neamului nostru dar şi relaţiile sociale ce existau între indivizi şi felul cum se pedepseau răutăţile unora.
     Năbădăioşi şi curajoşi cum erau falnicii geţi, mai sînt amintiţi ieşind să-şi apere cuibul şi în faţa prădătorilor sciţi în anul 339 î.e.n. şi pe mulţi i-a pus să asculte glasul pămîntului dobrogean. Tot pe acolo şi-au găsit sfîrşitul mulţi soldaţi din oastea lui Zopyron inclusiv generalul, pe la 326 î.e.n. cînd au venit să le ceară socoteală locuitorilor cetăţii Olbia. Pentru că au primit răspunsul cuvenit, macedonii au considerat că este mai bine să se retragă prin ţinutul geţilor de parcă era stînă fără cîini. Şi mult i-a mai costat nesăbuinţa. Dacă geţii erau aşa de vajnici în apărarea moşiei străbune nu pare ridicol faptul că nişte nomazi sar la gîtul unor duşmani cînd ar putea să dea dosul din calea lor? Răspunsul îl dau tăbliţele de plumb dosite de atîta amar de vreme la Institutul de Arheologie din Bucureşti.
   Bazorio – mato, conducător al geţilor timp de 6 ani pe la sfîrșitul secolului lV î.e.n.,  s-a confruntat cu răzmeriţe în Mesia geţilor rătăciţi de la sfînta cruce dar şi cu atacurile tracilor pe care a trebuit să-i aducă la ascultare. Tăbliţa 30 turnată pe la 323 î.e.n. ne spune că Enia a fost prins de Goe şi supus judecăţii neamului său pentru proasta administrare a ţinutului dar şi pentru răzmeriţa de anul trecut care a pricinuit necaz întregului neam. ,,Bazorio, făcut rege şi astfel conducător, s-a însoţit cu geţii săi unde au bătut cu putere pe traci. Neamul telagilor a fost cruţat iar conducătorul lor a fost adus plin de umilinţă, la cetate pentru închinare. După ce Goe a trecut Istru în Mesia, l-a prins pe Enia şi l-a dus sub un salcîm să-şi audă judecata propriului sînge(neam). După ce am învins acest jeg, ne-am împrăştiat ca pleava de cînepă peste ţinut şi am mers astfel ca un conducător de cetate(neam). Am alergat prin tot ţinutul şi am privit cu grijă la administrare pentru că Enia şi neamul lui s-au murdărit(depravat) rău şi a dat peste ei ceaţa. Bunul nostru Bazorio a adunat acest neam sălbatic şi jegos şi le-a înapoiat murdara ghioagă ghintuită(sceptrul). A fost acuzat că anul trecut a ieşit(s-a răzvrătit) repede şi a fost liniştit de Dardaneo, ruda sa unde şi-a găsit refugiu. Neamul acesta a fugit şi s-a oprit într-o prăpastie, trebuie să fie o minune şi Soarele(Creatorul) să îi ajute să revină la veşnica credinţă a crucii”. Tăbliţa 31 ne povesteşte despre o altă campanie a lui Bazorio în Mesia împotriva rătăcirilor religioase ale geţilor din sudul Istrului datorate tracului Ion amestecat direct în aceste evenimente tulburi şi felul cum a fost rezolvat conflictul. Ne spune această tăbliță că geții au cucerit și cetatea Fecoio, iar dacă le judecăm împreună cu informațiile din tăblița precedentă care zice că i-a adus la ascultarea lui și pe traci, atunci trebuie să luăm ca adevăr faptul că această năvală a geților a ajuns pînă în centrul Greciei unde era cetatea Focia după limba lor, iar informațiile istorice spun că neamul nord-pontic a mers ,,în ospeție” la focieni la anul 324 î.e.n. dar acestora nu le-a plăcut deloc atît mutrele oaspeților cît și năravul lor de a apuca și a strînge tot ce vedeau. Pentru a înțelege campania militară a lui Bazorio împotriva Traciei și apoi continuarea ei pînă în inima Greciei, trebuie să analizăm contextul istoric din anii 326-320 î.e.n. din sudul Istrului. Armata lăsată de Akexandru să păzească Macedonia pe care o conducea Zopyron a fost nimicită în Dobrogea de către geți în anul 326 î.e.n., iar Alexandru cu întreaga oștire era în nord-estul Persiei pregătindu-se a invada India. Tracia era și ea supusă lui Alexandru și cam toți bărbații care puteau lupta erau în campania acestuia, acasă rămînînd puțini care să poată lupta cu cetele de năluci de la nordul Istrului. Neavînd potrivnici pe măsură, geții lui Bazorio au plecat să vadă ce mai strînge lumea prin ogradă de unde să se înfrupte și ei cît s-o putea după pofte și hatîr. Bună sămînță!      
     Galatio Ileo şi Sitadoi Sabo – mato, uzurpatorii puterii lui Bazorio care în fruntea românilor din Ardeal şi Banat l-au alungat, răzbunîndu-se pe rudele lui din Mesia. Tăbliţa 32 ne aminteşte acele timpuri grele şi pline de răutate şi venin. ,,Conducătorul Bazorio împreună cu geţii săi stăteau adunaţi şi zăceau bolnavi şi însetaţi. Cu răgete furioase, românii au făcut măcel şi i-au fugărit pe toţi. Oala pentru mîncare a fost murdărită chiar de conducătorul adevărat al balului. Cu strigăte puternice, murdari şi ţopăind de nerăbdare, geţii au trecut înot şi sau dus în ţinutul besilor din apropiere. Cînd gheaţa s-a rupt iar apele mari s-au revărsat, voinicii, cu strigăte încete şi gînduri ascunse au trecut Istru. S-au dus la Eni şi ai lui să ia contribuţia în cantităţi mari după înţelegere. Pentru a rezista la drum toţi au încălecat şi au mers să-i taie rău ca pedeapsă pe această casă de vînduţi. Mai întîi veţi pune în cui corcia cu fiul cel mic al surorii conducătorului Bazoriu. Cu chiote rele, geţii s-au adunat şi s-au mişcat încet să treacă peste Istru. Conducătorul Galatio Ileo; conducătorul Sitadoi Sabo”. Povestea arată că Bazorio pentru a scăpa de urgia răzvrătiților, s-a refugiat în Mesia unde avea o soră căsătorită iar acţiunea s-a făcut la sfîrşitul iernii cînd gheaţa de peste Istru a început să se rupă. Mazilirea lui Bazorio de către dage balo s-a făcut pentru că acesta rîvnea să devină rege(vezi T 30) încălcînd tradiţia geţilor de a-şi alege conducătorul dintre cei mai vrednici. Este prima menţionare a zburdălniciei unui mato de a pofti la transformarea funcţiei eligibile într-una ereditară cu implicaţii majore asupra factorilor de putere din societate. Prin galatul Ilie, istoria ne aduce dovada că unii gali au ajuns să ocupe funcții importante în structurile de putere ale geților cum vom constata mai încolo.
     Midai Glmo – mato, cum povesteşte tăbliţa 17 este chemat împreună cu preotul judecător Maizo de către Ene, fiul lui Matigo cel negru şi lacom să cîntărească nerespectarea înţelegerii sudinei pe care a avut-o cu getul Maico. Polojenia este importantă pentru cunoaşterea vremurilor şi a năravurilor geţilor. ,,Getul Maico a ieşit rău cu neputincioasa sudină a lacomului Matigo cel negru. Pentru a alina durerea pricinuită, strîmbul şi murdarul Eno şi adunarea răului lui neam, s-au dus la Ilo getul să le-o dea pe Zoi, fiica lui. A-ţi duce viaţa într-o gloată de oameni proşti este rău de două ori. A o lua(a se căsători) şi apoi a o lăsa(desface logodna) a fost pentru Emie şi Maico, o mare frămîntare şi supărare. Pentru că i-a mers vestea de frumoasă, la uşă au bătut pentru căsătorie acei credincioşi macedoneni. Strigarea a fost îngăduită şi a ieşit din Istria, reşedinţa neamului ei ales, îmbrăcată cu haine de sărbătoare şi încălţată cu cizme cu tocuri înalte şi pălărie. Această vită de Eno s-a dus la Sarmizo să ne tragă în faţa adunării că nu i-am dat fiica să ajungă zoaie la masa lor din Sarmiegetoso. Este frumosul conducător Midai Glmo. Preotul judecător Maizo. Medalion: Eu, minunata Sarmiegetoiousa”. Sînt prezentate şi portretele celor două personaje, conducătorul cu un profil frumos şi plin de eleganţă poartă pe cap un fel de pălărie cu ornamente iar preotul judecător are o figură acră purtînd pe cap un fel de bonetă lungă ce-i acoperă şi pletele. Sub imagine este un cal culcat ca simbol al slujirii lui Sarmis. Geţii, recunoscuţi ca luptători destoinici, se duceau mercenari pe la agiile vecinilor. Cînd Alexandru Macedon a plecat să distrugă imperiul persan în anul 336 î.e.n., a lăsat acasă puţini bărbaţi iar dintre ei foarte puţini erau în stare să poarte arme. Aşa că agia Macedoniei i-a chemat pe geţi, besi  şi bastarni să asigure ordinea şi paza ţării.
     Deligo – mato, în tăbliţa 20 ne spune ce au avut de îndurat cetele de geţi, besi şi bastarni care erau lefegii la agia din Pela a Macedoniei cînd Lisimah s-a întors acasă după moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.e.n. şi împărţirea imperiului între diadohi. Toate rudele lui Alexandru au fost măcelărite iar geţii, besii şi bastarnii au fost puşi sub ascuţişul săbiilor. ,,Orolo este mîniat pentru că a fost silit să-şi ducă luptătorii sub comanda geţilor. În dispreţul lui, spune că besii împreună cu bastarnii au mers să facă solie(înţelegere) şi să stea(să fie mercenari) la agie(conducerea Macedoniei). Puternicul conducător (Lisimah) al armatelor perso-macedonene i-a pîndit şi atacat pe îndelete(peste tot) şi cu răcnete l-a făcut pe conducătorul Petra din Mesio să plece plin de amărăciune. Ca un conducător slab, Orolo plînge că toţi au mers către moarte sigură(să se îmbrace în mătase neagră şi să fie stropiţi cu agheasmă). Eu am spus conducerii caselor tuturor bastarnilor că nu poţi umbla cu părul în ochi să vezi numai tava cu plăcinte din tot ce este pe masă aşa cum te plîngi tu, conducătorule(că nu poţi vedea numai cer senin dacă ai părul în ochi aşa cum te plîngi tu conducătorule)!”. Conducătorul Deligo din luminata Sarmisetuzo”. În medalion apare şi capul de bour lîngă sfeşnicul cu trei braţe ce poartă în vîrfuri flăcări care ard şi reprezintă litera S pentru Sarmisetuzo.                                                   
     Guto – mato, este chemat să-l judece tot pe acest Orolo neserios cu sămînţă de scandal pentru o ie ajungînd să fie rănit de nişte potrivnici cum arată tăbliţa 21. Evenimentele se petrec pe la anul 310 î.e.n. sau cîţiva ani mai tîrziu cînd bastarnii căutau zîzanie la cei care le-au oferit sălaş şi păşune. ,,Astfel neseriosul Orolo s-a bătut şi a căzut într-o groapă. Dorind o ie pentru femei tinere, a ieşit cu arțag iar el a fost rănit rău. Nu geţii l-au rănit ci setea de avere a acestui neam lacom. Eu am cercetat această minciună şi ca orice get sănătos la cap, l-am sfătuit să meargă la Lia pentru a face schimbul dorit. Femeia Lia a trăit în cinste cu macedonenii şi aici cu geţii. Nu este pentru Lia plecăciunea plină de duşmănie şi chiuitura rea. Bre! cu această bucată de pînză de in cusută cu beteală se iese la ilău iar pericolul sînt bastarnii. Sfîntul Zabelo şi geţii adunaţi au spus: cearta şi mînia se însoţesc una pe alta. Se şopteşte pe marginea şanţului să daţi dracului beteala. Medalion: Conducătorul Guto al adunării Sarmisetuzei”. Nu ştim dacă s-a ajuns la pace între neastîmpăratul Orolo şi restul lumii. Şi înaintînd prin negura timpului, tăbliţa 22 îl scoate din uitare pe Dromixto(Dromichete) care era conducătorul cetăţii Sirmio şi făcea instrucţie cu armata gloatei cînd deodată un corp ceresc s-a năpustit asupra lor lovindu-i pe jumătate. Spaima a fost mare dar Dromichete i-a convins că este bine să se roage toţi şi să se liniştească. ,,Sfîntul Zabelio  a judecat şi a dat armatei populare a cetăţii Sirmio condusă de Dromixto, acel soare arzător care i-a culcat la pământ şi i-a lovit pe ascuns pe jumătate din ei. Locuitorii cetăţii s-au ascuns să nu fie mîncaţi, au plîns pînă s-au înroşit şi se temeau ca nişte copii sărmani. Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit pentru rugăciune şi să ne liniştim. Toţi locuitorii simpli ai cetăţii geţilor au sărit să primească iertare. Pînă la răsăritul soarelui, conducătorul geţilor s-a săturat de strigătele soldaţilor adunaţi în tabără. Gălăgie”. Imaginea din mijloc arată o cetate puternică, cu turnuri înalte de apărare iar în interior o instalaţie de produs bere, ca ofrandă adusă lui Zabelo. Poate că Dromichete sau Dromigte era basileo armatei geților și făcea pregătire cu aceasta fiindcă geții nu își lăsau soarta în mîinile altora, fiecare familie fiind obligată să dea cîte un bărbat pentru oștirea neamului.
    Dromixto(Dromichete) – mato, împreună cu droaia de geţi îl atacă pe Lisimah, regele Macedoniei care a venit să le ceară ceva socoteli neînţelese bine cum ne lămureşte tăbliţa 23 turnată pe la 293 î.e.n. După ce le-au dat la gioale pe rupte, i-au prins şi i-au adus în faţa soborului să le decidă soarta. ,,Lisimakio cu mulţimea lui duşmănoasă, a alergat şi a sosit să ne lovească rău cu falanga neamului său. Eu i-am atacat cu putere la un mal nisipos şi rîpos şi i-am făcut să-şi strige mama. Zărind pe cer că sfîntul ne-a trimis(dat) două cruci, am plecat la neamul meu şi am chemat toate rudele noastre să vadă minunea întîmplată. Cei adunaţi au lăudat cu înţelepciune minunea ce strălucea. Cenuşa(moaştele) sfîntului Salvator/Mîntuitor al geţilor ne-a însoţit şi ne-a ajutat să-i oprim pe aceşti răi, să cadă prinşi. Le-am dat la gioale şi i-am trimis spre judecare lui Dromioxto. Cu voce răguşită şi plină de dispreţ a chemat soborul să privească aceşti copii neastîmpăraţi şi speriaţi, vrednici de batjocura lor”. Cum geţii îşi tratau prizonierii cu generozitate, au găsit o cale ca şi aceşti duşmani speriaţi să înţeleagă faptul că bunurile săracului nu pot face averea bogatului. Legenda ne spune despre un ospăţ la care s-au întîlnit două lumi diferite. Tăbliţa 24 confirmă izvoarele antice şi ne spune cum Dromichete i-a potopit pe macedoneni în cîmpie dar a considerat că este mai bine să fie prieteni şi rude. Au bătut palma şi fiul lui Lisimah a luat în căsătorie albinuţa lui Dromichete la care demult rîvneau nişte bărzăuni focoşi. După care a urmat o jumătate de an de beţie şi chiolhan. Să te ţii acolo nebunie! ,,Droaia de geţi în frunte cu conducătorul lor au ieşit din ascunzătorile cîmpiei şi pădurii şi s-au întors ca viespile asupra lui Lisimaxo să-l taie în bucăţi şi să-l măcelărească. Bre! Hai să dansăm cu cofele în mînă că noi vrem să facem legămînt trainic(ca osul) şi să dai în unire(căsătorie) pe flăcăul tău cu neastîmpărata mea copilă. După slujba religioasă, a doua zi a urmat sărbătoarea(petrecerea) ce a durat jumătate de an, iar opt meseni s-au îmbuibat pînă i-a mîncat moartea. Ea este o fire delicată şi a obosit rău să fie privită pe furiş de alţii care vor să o smulgă din casa părintească şi să o răpească pentru farmecul ei de albinuţă. Puternica şi strălucitoarea Sarmisetuso, Conducătorul”. Vrednici bărbaţi şi la trup dar şi la minte, să luam aminte cei de azi cu minte!
     Și această polojenie o avem confirmată din izvoare antice care ne fac lumină în acest întuneric satanist țesut cu atîta grijă de către iudeo-creștini, iar în epoca modernă de către istoricii și lingviștii germani și ticăloșii cazari. După victoria de la Ipsos(301 î.e.n.) împotriva lui Antigonos care stăpînea Asia Mică, fiul lui Lysimah pornește o campanie împotriva geților în anul 297 î.e.n. dar plătește scump ajungînd prizonier. Tătîne-su văzîndu-și odrasla în robie, pornește și el pe același drum după 5 ani, iar soarta nu-l iartă nici pe el dîndu-l viu în captivitatea geților. Dar pe tăblița 28 pe care am intitulat-o ,,album de familie” unde sînt prezentați cu chipul lor 19 mato, în centru sus al imaginii este M. Dromio pe care îl putem considera ca Domigto cum scrie pe T 23 și care are sub bust 11 puncte însemnînd în fapt anii de domnie. La alții de pe această tăbliță apar pe lîngă puncte și cerculețe care aveau înțelesul de ,,zece”. De unde putem trage concluzia că acesta a condus Dio Geta în perioada 301-290 î.e.n. sau cu ceva mici diferențe, dar sigur la începutul secolului lV î.e.n. fiindcă domnia lui este legată de cea a lui Lysimah. Și tot aceste informații confirmă odată în plus că tăblițele sînt autentice, iar soluția de citire aplicată de mine este cea corectă chiar dacă mai toți își întunecă mutrele cînd aud de ea!  
     Pausanias(110-180) în lucrarea Descrierea Greciei la 1,9 ne transmite și el povestea de pe tăblița geților astfel: ,,Atunci Lysimah, dintre vecini, s-a războit mai întîi cu odrizii(322-313 î.e.n.) și apoi a pornit cu armata împotriva lui Dromichaites și a geților. Dar avu de înfruntat niște bărbați foarte pricepuți la războaie și care îi întreceau cu mult prin numărul lor. El însuși ajunse într-o primejdie cît se poate de mare și scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocle, care-l sprijinea în luptă atunci pentru prima oară, fu luat prizonier de către geți. Lisimah a fost biruit și în alte lupte. Și deoarece socotea că nu este puțin lucru să-și aibă fiul prins de război, încheie o pace cu Dromichaites și din stăpînirea sa cedă getului ținuturile de dincolo de Istru. Mai mult de nevoie îi dădu în căsătorie pe fiica sa. Unii spun că nu Agatocle a fost prins ci însuși Lisimah; că l-a salvat Agatocle care ar fi dorit să ajungă la o înțelegere cu Dromichates, pentru răscumpărarea lui.” Vedem din textul grecului că o cam aburește atunci cînd spune ce a pățit fudulul macedonean, poate că nu avea informații chiar sigure sau textul lui a mai fost aranjat pe ici pe colo de cei care l-au copiat de-a lungul timpului. Deci informațiile de pe tăbliță fiind veridice, pe cale de consecință și acestea trebuie luate ca autentice chiar dacă unele sînt numai copii.
     O altă sursă chiar mai devreme decît cea amintită mai sus, adică de la sfîrșitul secolului l î.e.n., care ne-a transmis însă falsificată bine povestea de pe tăblița de plumb a strămoșilor noștri, este Diodor din Sicilia cu lucrarea Biblioteca istorică, unde la capitolele 195-199 ne zice: ,,Tracii(cum ne-au falsificat istoria leprele fiindcă acest jeg nici nu-i pomenește pe geți în scrierea lui!) care îl făcuseră prizonier pe fiul regelui, pe Agatcles, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-și astfel o scăpare împotriva întîmplărilor neprevăzute ale soarte. În același timp ei nădăjduiau să-și recapete prin această binefacere pămîntul pe care îl ocupase Lisimah. Ei nu sperau deloc să poată cîștiga războiul, de vreme ce aproape toți regii, cei mai puternici s-au înțeles între ei și se ajutau unul pe celălalt. Armata lui Lisimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiră pe rege să scape cum va putea și să-și mute gîndul că oastea lui l-ar putea salva. Lisimah le răspunde că nu este drept să-și părăsească ostașii și prietenii, asigurîndu-și lui o scăpare rușinoasă. Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah(adică și în vechime geții erau atît de tîmpiți după scriitura acestei lepre precum românii de azi să-și pupe în cur cotropitorii!), numindu-l și tată, îl conduse, împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis. Ajungînd oștirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceștia se strînseseră la un loc – alergînd în număr mare – și strigară să le fie dat pe mînă regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul care luase parte la primejdii, trebuia să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie judecați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui, și-i lămuri pe oșteni că este bine să-l cruțe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah – spunea el – alți regi au să-i ia domnia și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decît înaintașul lor. Dar cruțîndu-l pe Lisimah, acesta – cum se și cuvine – are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpînirea tracilor, ei le vor dobîndi înapoi fără nici o primejdie... De asemenea fură pregătite două ospețe pentru acei macedoneni, Dromichaites rîndui tot felul de mîncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănînce zarzavaturi și carne, dar pregătite cu măsură, așezîndu-le pe niște tăblițe de lemn care țineau loc de masă. În cele din urmă puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe cîtă vreme el și tracii lui beau vinul din pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții.” Vedem că scrierea lui Diodor reproduce aidoma unele pasaje din tăbliță unde arată cum au vrut să-l judece geții pe Lysimah și mă gîndesc la faptul că aceste informații erau destul de bine cunoscute în antichitate dar au fost falsificate cu premeditare și oricine poate constata cum ne-au scris și răscris aceștia istoria. Lepra îi mai face traci pe geții lui Dromigto, iar faptele sînt mutate din nordul Istrului în Tracia vecină și dragă grecului!
     Voi mai aminti aici și pe Iordanes(secolul Vl) cu scrierea Getica unde amintește povestea la paragrafele 63-68 astfel: ,,Chiar și Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, legînd prietenie cu goții(se vede limpede falsificarea istoriei geților făcută de Iordanes sau de copiștii acestor manuscrise) și fiind întărit de o astfel  de rudenie, a consolidat regatul macedonean. În vremea aceea, după cum spune istoricul Dio(Chrisostomos) ducînd Filip mare lipsă de bani, s-a gîndit să jefuiască cu o armată regulată cetatea Odessos(Varna din estul Bulgariei, port la Marea Neagră) din Mesia și care atunci era supusă geților din cauza vecinătății în care se afla cu orașul Tomis. De aici preoții goților, aceia care se numesc cucernici(pio cum este scris pe tăbliță și în limba română), deschizînd în grabă porțile și îmbrăcați în haine albe, i-au ieșit înainte cu citere și au invocat prin cîntece și rugăciuni pe zeul lor strămoșesc să le fie alături și să alunge pe macedoneni”. Dacă nu judeci aceste scrieri cu răbdare și multă grijă, dai repede în meteahna celor care ne scriu fel de fel de istorii deocheate sau falsificate, că te lasă mintea și fuge sireaca să-și găsească liniștea la balamuc!
     Boero Biseto l –mato, îl urmează pe Dromichete în  strălucitoarea cetate a geţilor la anul 290 î.e.n. Cum moşia străbună cuprindea şi Mesia(Misia) unde s-au aşezat în urmă cu 300 de ani o parte din gali(tăbliţa 12) conduşi de un rege care dădea ascultare conducătorului geţilor, Biseto l se vede nevoit să facă ordine în toriştea lui. Printre geţi au rămas și o parte dintre sarmații veniți pe la anul 420 î.e.n. primind sălaş şi păşune ca să aibă unde să-și ducă traiul sub soare. Numai că veseloşii gali/galati i-au luat la învîrtit și alergat pe sarmaţi de le-au mers fulgii cum ne spune tăbliţa 26. Ca un adevărat ocrotitor al toriştei, boero Biseto şi-a strîns neamul său de războinici în frunte cu basileul Lapise, s-a pornit să pună sabia pe gali şi să-i atace în cetatea Geonastio care era centrul puterii lor undeva pe malul unei ape, în Mesia antică sau undeva în Bulgaria de azi. Chiar dacă nu au cucerit-o, galii au înţeles că nu mai au zile bune printre geţi şi sarmaţi, aşa că şi-au pus averile şi familiile în faimoasele lor căruţe plecînd în sud către Macedonia. Dar regele Antigonos Gonatas nu a fost bucuros de asemenea musafiri şi le-a ieşit înainte cu ho în anul 279. î.e.n. A urmat o încăierare cruntă iar galii au trebuit să-şi schimbe direcţia către sud-est să ia Dardanelele la picior şi aşa amărîţi şi chinuiţi au ajuns în podişul Anatoliei unde au întemeiat statul Galatia care a dăinuit pînă în anul 25 î.e.n. cînd a fost cucerit de legiunile romane şi transformat în provincie dar păstrînd denumirea galică a regiunii. În anul 275 î.e.n. o parte dintre aceşti gali au coborît şi s-au aşezat  mai către sud în ţinutul pe care l-au numit Galileea adică ţara galilor. Acest neam pe unde s-a preumblat a tot înfiinţat cîte o Galie, Galilee, Galicie, Galiţie sau Galatie.
     Ca să-şi ajute prietenul la mare ananghie, boero Biseto îi trimite din cetatea binecuvîntată de sfînta cruce, ceva turme de oi şi blănuri care trebuiau trecute peste Istru. ,,Boiero Biseto împreună cu luptătorii clanului său, l-au salvat de la mare necaz pe bărbatul Bido, căpetenia sarmaţilor. Conducătorul Biseto împreună cu soţii săi au purces şi au atacat Geonastio, întăritura galilor adunaţi în Mesia obligîndu-i să se retragă în cetate unde s-au salvat. În timpul înfruntării galii au fost împinşi într-un loc mocirlos cu un iaz mare şi o rîpă înspăimîntătoare unde mulţi s-au înecat. Toţi galii care au scăpat de la înec au fost legaţi şi duşi în robie de către geţi. Lapise, te rog să iei aceste blănuri de samur şi să le dai după ce vei tăbărî(ajunge). Din înălţimea binecuvîntată cu puterea crucii lui Zabelieo să goneşti şi să pleci cu bîrsanele chiar peste rîuri către sarmaţi spunînd: priveşte sfînta cetate a geţilor! Lapise”. După înfrîngerea suferită în faţa macedonenilor şi etolienilor, o parte din gali s-au aşezat în nordul Iugoslaviei, iar alt grup şi-a găsit sălaş pe rîul Mariţa în Bulgaria, unde au înfiinţat ,,regatul de la Tylis’’ care a dăinuit 60 de ani. Dar au rămas gali şi în sudul Moldovei, aşa cum vom descoperi mai încolo.