O parte din adevărata istorie și cultură identitară a geților
pe care, românii de azi sînt împiedicați să o cunoască!

Tomyris și urmașii ei secțiunea 2

     Trogus Pompeius Justinus scrie în secolul l î.e.n. Historiae Philippicae unde găsim la XXV, l: ,,Între cei doi regi, Antigonos şi Antiochus, după ce s-a făcut pace şi după ce Antigonos s-a întors în Macedonia, s-a ridicat împotriva acestuia deodată un nou duşman. Căci galii care fuseseră lăsaţi să apere hotarele ţării de către Brennus, cînd acesta a pleca în Grecia, ca să nu pară singuri fără de nici o treabă, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, şi după ce au gonit trupele geţilor şi ale tribalilor, ameninţînd Macedonia, delegăţi la rege, să-i ofere o pace plătită în bani şi în acelaşi timp să-i spioneze tabăra.” Vedem că informaţiile de pe tăbliţă sînt confirmate din surse romane, scrise cu aproape 200 mai tîrziu. Ceva însă nu se leagă în zicerea latinului, dacă galii i-au pornit la galop pe geţi şi pe tribali, nu prea mai aveau de ce să treacă Bosforul pentru că erau stăpîni pe teritoriile acestora! Logica evenimentelor ne obligă să spunem că adevărul este cel scris pe tăbliţa de plumb de mai înainte. Istoricul grec Pausanias în lucrarea Descrierea Greciei fiind mai corect în aprecieri, spune că geţii au scăpat pe greci de invazia galilor la 280 î.e.n. iar el a văzut la Pergam un text unde se povesteau aceste fapte, adică chiar ce spune tăbliţa lui boero Biseto l, ţinută la popreală de canalii şi trădători. Dar informațiile de pe această tăbliță sînt confirmate chiar de descoperirile arheologice făcute în țara noastră dar analizate numai după dogma latrinității din care sigur iese numai duhoare. 
     Tezaurul de la Agighiol, județul Tulcea descoperit în anul 1931 într-un mormînt de înhumare cu două camere și presupus a fi de origine getă sau sarmată după gîndirea arheologilor a fost datat pentru secolul lV î.e.n. Pe o cupă găsită aici se vede Șaue sau fenixul care are în cioc un pește iar în gheare un miel. Este caracteristic moțul de pe cap care pornește de pe cioc și se întinde deasupra spatelui pînă aproape de coadă.
     Tezaurul descoperit la Peretu, județul Teleorman, în anul 1971, a fost găsit într-un mormînt ,,traco-get” de pe la mijlocul secolului lV î.e.n. Este format din două camere, în prima este ocupată de decedat însoțit de o mulțime de obiecte din fier, argint aurit și aur iar în a doua au fost descoperite scheletele a doi cai și un car cu patru roți. Printre obiectele descoperite este și un coif din argint aurit care are imprimat obrăzarul drept un șoim aurit care ține în cioc un pește iar în ghiare un miel. Imaginea șoimului este foarte asemănătoare cu cea descoperită la Agighiol pe o cupă. Este pasărea de foc, fenixul sau pasărea măiastră ce însoțea sufletul mortului în lumea cealaltă. Pe fruntea coifului sînt doi ochi identici cu cei de pe coiful descoperit la Poiana Coțofenești datat pentru secolul Vll î.e.n. Tăblița menționată arată bunele relații care erau în acele vremuri între sarmați și geți și ele vor fi fost așa vreo 700 de ani de nu le-ar fi cu supărare specialiștilor. Dar geții nu practicau înhumarea ci numai incinerarea iar sacrificarea cailor la moarte unui om foarte important era specifică numai neamului sarmaților așa cum arată T 58 turnată la moartea marelui preot get Ili, martirizat de leprele sataniste din Iudeea și botezat ca Iisus. Amintirea acestei păsări fabuloase o găsim în legendarul Pangaion care era muntele sacru al geților din Tracia vechea Percia cum nu vreau să știe românii fiindcă le dărîmă scornelile, și se presupune că poate fi localizat în Rodopii Orientali, masivul Dragoion unde venea Fenixul și își aducea cuibul din Arabia pînă aproape de Panchea, în orașul Soarelui!   
     Cine nu se ţine de calea adevărului să i se îmbolnăvească afurisita limbă şi să-i cadă, fiind lipsit pe vecie de unealta minciunii. Și tot lor să li se usuce mîna cu care au scris atîtea mîrșăvii, falsificîndu-ne toată istoria, religia și cultura strămoșească!
     Pentru că era un stratiot(ostaş) de toată isprava, boero Biseto l ne lasă T 29 cu o schiță a cetății Sarmisetuzo, spunîndu-ne şi ce răspunderi avea conducerea militară(strato) pentru liniştea dabo geto. Ca un stol de vulturi strato veghea fără întrerupere ca şarul toriştei geţilor să nu fie trecut de vreun nepoftit şi se avînta unde lupta era mai aprigă. Chiar dacă foloseau potecile ascunse, strato îi prindea pe mişei fără zăbavă, iar cetatea geţilor nu lăsa pe nimeni să o clevetească. 

    Din tăblița de plumb 29 vedem cum arăta dabo geto Sarmisetuzo pe la anii 280-270 î.e.n. cînd acest mare conducător al neamului străbun și-a ,,terminat caierul” și a mers în ceruri să dea socoteală pentru cele săvîrșite. Spre dreapta am pus o schiță în relief pentru dabo geto așa cum arată zona arheologică astăzi, unde se vede o asemănare uluitoare cu conturul de pe tăbliță. Observăm că principala construcție de pe tăbliță este înălțată pe un pinten cu o rîpă mare, iar în partea de jos este un zid masiv la fel cum prezintă și schița în punctul A unde era centrul administrativ. Zidul de apărare ce înconjoară construcția principală de pe tăbliță, este și pe schiță fiind străpuns în partea de jos în două părți de un drum – porțile 1 și 3 sub litera B – care merge în incinta sacră. Pe tăbliță aceste porți sînt figurate de construcțiile mai mari din capetele zidului din partea de jos a fotografiei.
     Fiind bun gospodar al neamului său Boero Biseto trimitea solii pe la vecini să menţină legăturile de cinstită prietenei cu ei dar şi să iscodească de nu i s-a aprins vreunuia gînduri mişele de prăduire(T 27). Pentru asemenea misiuni trebuiau oameni destoinici şi isteţi care să culeagă informaţii şi să caute limbi de taină. Se pare că Macedonia trecea prin vremuri grele pentru că Biseto invită pe aliaţii acesteia să rupă înţelegerea iar el le va asigura protecţia. Prestigiul statului get era foarte mare dacă Boero Biseto intră chiar în ograda Macedoniei şi vrea să facă ordinea lui.
     Tăblița 28 ne mai dezvăluie adevăruri uluitoare despre falsificata noastră istorie, ticăloșie pusă la cale de leprele iudeo-creștine, apoi chiar de către românii puși în slujba întunecaților. În colțul stînga sus al tăbliței, este chipul preotului judecător încadrat de inscripții pe cele patru laturi, care toate au caracter religios sau de cinstire adusă Marelui Get Mato Boero Biseto. Deasupra capului scrie KI, care se citește CI după alfabetul latin și înseamnă în româna veche a fi sau a exista, taman conceptul de temelie a religiei strămoșești unde divinitatea unică și veșnică s-a numit la început Anu sau Ana cu sensul de cer, iar mai tîrziu Senta sau Sîntu cu sensul de ,,a fi”. În partea stîngă a profilului este scris ΔABIOΛΩTIΨIXʘOIEPO și trecut în alfabet latin despărțindu-l după limba veche rumună avem: DABIO(cetate) LOTI(lăți: a se mări, a se întinde) SIG(sig: atac, a pătrunde, a zdrobi, grație divină, blîndețe) TOI(miez, putere, învălmășeală) ERO(sufletul celui vrednic care s-a sacrificat pentru neamul său, strălucitor), cu sensul de: cetatea(ținutul) a fost mărită prin puternice lupte de cei cu suflet de eroi. Pe vertical sînt trecute și numele popoarelor aduse la ascultare cu sabia sau cu vorba bună de către marele conducător. BAΣ/TAP/NΩ/ΔA/ΛM/AT/ΩT/EY/ΣA/XI/ΨIMIIAΣΩ ΨEN ΣAPM/ATΩY/PAPO/ ΔAP/ΔANIΩ ΨIE ΓAΛI și trecut în alfabet latin cu despărțirea necesară avem: BASTARNO DALMATO TEI(tei: a lega cu tei, a pune laolaltă legînd) SACI GIMI(gimie: corabie mică, navă) IASO(iașii sau alanii) SEN(sin: golf, împreună cu). SARMATO RARO(rar, îndepărtat) DARDANIA SIE(sieși, de sine stătător) GALI. Și tălmăcit textul este așa: Bastarnii și dalmații i-am pus laolaltă cu noi. Cu o corabie mică am ajuns la saci și iași, apoi la îndepărtații sarmați și dardani și la galii statorniciți. Să ne lămurim puțin cum erau vremurile atunci pe la anii 275 î.e.n. pentru statul get condus de Boero Biseto unde se dau informații despre extinderea lui politică și militară: de la Marea Adriatică prin neamul dalmaților, pînă dincolo de Volga prin semințiile sacilor și iașilor, prinzînd la mijloc pe sarmati, iar din nordul locuit de bastarnii pe actualul teritoriu al Cehiei și pînă în sud la dardani, Țara Sfîntă sau Dio Getia era un vast spațiu ce cuprindea și alte neamuri care recunoșteau puterea Dabo Geto Sarmisetuzo. 

     Și Strabon după 300 de ani, în Geografia sa ne transmite aceste informații pe care istoricii români le consideră false și mincinoase! Astăzi și ciorile rîd de noi cînd aud numele de România și români, fiindcă aici și-au făcut cuibar lingvistic și niște ,,cioro-boro” cum scria M. Eminescu.
     Sub chipul preotului judecător și deasupra medalionului lui boero Biseto este expresia TPOYΠEΩΣOPʘO, care vine adus în TROI(trai, existență) PEO(pio, piu: sfînt, pătruns de credință religioasă) SORTO(soartă), adică soarta existenței sfinte sau soarta vieții veșnice. Sub chipul Marelui Get realizat cu o grijă deosebită și un simț artistic aparte, scrie M BΩEPOBY/ΣETO – MATO BOERO BISETO.
     În partea dreaptă a chipului marelui preot scrie ATEΠ/OYΔIO/ATΛI/OON/ΣONʘ/EΛOPY/EOM/ AT, textul continuînd pe vertical OBOEPΩBIΣETOΔITIΛATO, și adus după gustul nostru este: ATE(ați: cai buni de călărit, armăsari) POI(mulțime, numeroși) DIO(sfînt) AT(străbun, cer) LIO(lie: pasăre strălucitoare, măiastra) ON(neam, a se aduna) SONTEO(șonta: a schilodi, a tăia) LORU(liru: puternic, tare) EO MATO BOERO BISETO DITI(a spune, a striga) LATO(latu: peste tot, în cuprinsul...).  Eu puternicul mato Boero Biseto am strigat către întreg cuprinsul să se adune mulțimea călărimii ca să facem război(a șonți) pentru sfinții străbuni urcați la ceruri. 
     La mijlocul acestui text este un mic cartuș unde scrie ʘPOYΠE/YMATEΩΓEʘO – TROI PEU MATEO GETO, viață veșnică pentru Matei getul, adică să înțelegem că încă un getbeget s-a dus la cele veșnice după asemenea încleștări cu răii sau nepoftiții, ori poate chiar ei se duceau să-i supere pe alții cu sabie și jaf. Sub cartuș este scrierea: BOYΛOPOYΛOYΠIΩΠANONEOMEΣYΩ - BOILĂ ROI(roi: grup de albine care pleacă din stup, matcă) LOI(lăi: albi, suri) PIO(piu: credincios, pătruns de simțul religios) PANONEO MESIO. Boilă este conducătorul albilor credincioși din Panonia și Mesia. Aici mai avem o informație prețioasă cu privire la atribuțiile clerului get care era împărțit pe diviziuni teritoriale, iar pentru Panonia și Mesia îl găsim pe Boilă, nume existent și azi la românii din Ardeal. Să mai precizez că preoții geți – pio din text – umblau îmbrăcați în alb cum ne spun și manuscrisele esene descoperite la Marea Moartă. Sub text este un călăreț care are scris sub picioarele calului HΛHEO - ILIEO, cuvînt ce însemna titlul marelui preot.   
     După forma scrierii şi a imaginilor de pe tăbliţe, perioada dintre Dromichete şi Biseto l, adică prima partea a secolului lll î.e.n. cred că a fost deosebit de bună pentru neamul geţilor. ,,Eu, boiero Biseto, mare comandant al armatei l-am trimis în solie pe Ibero care a mers să-şi spună mesajul şi să iscodească. Gonind repede dintr-un loc în altul ca pleava de cînepă pentru a-şi striga mesajul, fără locuri unde să-şi potolească setea şi odihnindu-se pe pământ, acest om a dormit foarte puţin. Datorită obligaţiilor pe care le-a avut de îndeplinit către stat, el s-a îmbolnăvit şi a fost dus la asenul Zabolieo care l-a cercetat cu grijă, s-a socotit şi a reuşit să-l vindece de murdăria trupului. În toţi anii spre mirarea tuturor, el a fost luat la armată şi era trimis ca ştafetă a oştirii pentru a iscodi. Eli Eudias este supărat pe atacurile lui Mateo, care cu mulţimea clanului său se însoţesc pentru a se încăiera în Moesia atunci cînd apa se face ca piatra, se întăreşte ca osul şi ţine. Eu anul trecut am ieşit cu iscodire şi am trimis vorbă că garantez ieşirea din subordinea noii Macedonii care i-a păcălit. Însemnată şi păstrată astfel de boierii conducătorului geţilor”. Pentru serviciile aduse neamului său, solul Ibero se bucura de consideraţia celor din jur dar în special de preţuirea conducătorului neamului.
     Mato Demaroe nu avem pentru el nici o tăbliță scăpată de la hoție sau dispariție, dar putem reface cîte ceva din viața acestui vrednic conducător datorită tăbliței 28, care ne spune că bravul mato a stat în fruntea Neamului Scoborîtor din Zei timp de 38 de ani începînd cu 270 î.e.n. și pînă în anul 232 î.e.n. În rîndul 2, luat de la stînga spre dreapta, al treilea medalion este al lui unde are în față un mic text care spune așa: MATΩ ΔEMAROE ON ΣONTA ANTHΓONEO MAXIΔONOY, iar prin transcriere cu alfabet latin avem: MATO(căpetenia civilă a geților) DEMAROE ON(neam, popor) SONTA(șonta: a ciunți, a șonți, a schilodi) ANTIGONEO MACIDONOI. Și tălmăcirea după urechile de azi sună așa: Neamul lui mato Demaroe s-a luptat cu Antigoneo al Macedoniei. Istoria ne spune că Macedonia a avut ca rege – corect basileu – pe Antigonos ll Gonatas care a domnit în perioada 294-239 î.e.n. Pe unele monede bătute de acest rege, numele lui apare scris BAΣIΛEOΣ ANTIΓONOY, adică atribuirea titlului de rege este una dintre născocirile istoricilor moderni, dar nu și singura după cum o dovedesc atîtea scrieri! De unde putem trage concluzia că mato Demaroe cu oștirea lui de gețibegeți a șonțit ori tăiat pe cinste falanga condusă de căpetenia armatei Macedoniei, undeva pe la anii 265-235 î.e.n.    
     După boero Biseto nu mai avem scăpate și ajunse pînă la noi tăbliţe de plumb scrise cu faptele strămoşilor noştri aproape 200 de ani, deși ele au existat atunci cînd au fost descoperite în anul 1875 la Sinaia! Dar avem tăblița 28 unde mai apar și alți mato cu anii de domnie după cum urmează: Mateo Getul cu 5 ani, Matigo Koman Iseoi – 3 ani, Maico Sorsieoi – 40 ani, Orolo – 6 ani, Matigo Doicamoi – 8 ani, Sino Goe – 7 ani, Apodomeio – 6 ani, Doazo Gidoni – 7 ani, Biedo – 14 ani, Mamerio – 10 ani, fiind un total de 106 ani petrecuți în fruntea neamului get de către 10 mato și dacă îi scădem din 235 anul morții lui mato Demaroe, ajungem cu istoria scrisă pe tăblițele de plumb în anul 129 î.e.n. De aici pînă la începutul domniei lui Boero Bisto din anul 82 î.e.n. mai sînt numai 47 de ani pe care ,,pomelnicele” nu ne ajută să-i acoperim, dar o putem face cu alte tăblițe de plumb descoperite la Sinaia și încă nedispărute sau cu informații colaterale. Mato Biedo are în fața medalionului acest mic text: ΣAPMYO ʘPAXO PETEPΩ YΣʘPY OΛO ΓETO, și scris cu alfabet latin este: SARMIO TRACO RETERO(reteradă: loc de retragere) ISTRU OLO(olu: vas de lut folosit pentru lichide care nu se pune pe foc) GETO. Tălmăcită scrierea pentru urechile noastre sună așa: Geții i-au stricat oala tracului Sarmio, obligîndu-l să se retragă de la Istru.
     Pentru a înțelege acest mesaj istoric foarte scurt, trebuie să fac ceva precizări lămuritoare. După năvălirea galilor din anul 279 î.e.n. Tracia a intrat într-un adevărat haos politic, dînd prilejul regelui Macedoniei Philip V(221-179 î.e.n.) să ocupe țara, dar stăpînirea a fost de scurtă durată. Prin tratatul de pace de la Apameia semnat între Antiochus III și romani în 188 î.e.n. Chersonesesul a ajuns în regatul Pergamului, romanii devenind singura putere în zonă atunci când regatul macedonean a ajuns la sfârșitul existenței sale politice, în 168 î.e.n. Attalus III(138-133 î.e.n.), ultimul rege al Pergamului a lăsat moștenire regatul său Senatului Romei și astfel Chersonesesul trac împreună cu alte teritorii au devenit stăpînire romană. După aceste date istorice, domnia lui mato Biedo este undeva între anii 188 î.e.n. și 133 î.e.n. cînd cea mai mare partea  tracilor erau sub sabia civilizatoare a romanilor.     
     Bigero – mato, conducător al geţilor(tăbliţa 35 necitită) înainte de boero Bisto este un mato pe care îl putem pune în acest interval de 47 de ani, unde am reușit să descifrez mai multe cuvinte ce povestesc o polojenie din viaţa neamului get al Sarmisetuzei unde oştirea a fost nevoită să-şi dovedească încă odată vitejia în fața potrivinicilor.
     Dan Romal – mato este un conducător amintit pe niște resturi de turnare care se găsesc fotografiate și reproduse la fila 282 în cartea Cronica getă apocrifă pe tăblițe de plumb?, scrisă de Dan Romalo și apărută în anul 2005 la editura Alcoor din București. Autorul cărții nu amintește nimic de această coincidență de nume fiindcă nu a citit respectivele semne de pe resturile rămase de la turnarea de încercare. Tot pe ele apare și figura nefinisată a unui bărbat cu barbă ce seamănă cu cel de pe tăblița 34.
     Moiesoe – mato are tăblița 8 care ne spune următoarea povestioară: ,,Geții, copiii dolofani și frumoși ai Istrului au pornit sfada aceea vai, cu duhurile protectoare strămoșești ale românilor, vai, cînd mato umbla de colo-colo prin cetatea Armeo. Neamul prostănac al lui Bisica a năvălit întocmai peste duhurile strămoșilor cînd a început să dea ploaia. Să dea patosul ceresc peste acest ciot de geți și să-i alerge la mato Moiesoe pentru a cere iertare ca la un metoc. Cetatea acestui neam murdar merge în robia stomacului crezînd că îngerii cînd se adună în roua zorilor de zi, flecăresc și înfulecă. Eu am strîns două sate pline ochi de geți și eu i-am pus să facă plecăciuni repetate care să fie ca o nadă pentru duhurile strămoșești, astfel ca adunarea femeilor respectate istrene să poată cerceta chipul îngerilor și al duhurilor strămoșilor. Bucățica mea de scriitură.” Ceva asemănător s-a întîmplat cu mai bine de 100 de ani înainte, pe timpul lui mato Bazorio tot cu geții din Mesia – presupun că tot aici s-a întîmplat și pățania povestită pe această tăbliță – fiindcă nu le prea plăcea stăpînirea de la Sarmisetusa.    
     Boero Bisto – mato, conducător al neamului geţilor între anii 82-44 î.e.n. a dus permanent o politică de întărire a statului get purtînd numeroase războaie cu vecinii sau cu populaţiile care erau aşezate printre șatrele geților. Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în Geografia la Vll,11 despre aceștia şi vijeliosul lor  conducător că: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi ul tauriscilor... lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor(SCIV, 7, 1-2)... .Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu - şi, de asemenea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor, că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”, numai cînd acesta ajunsese prin faptele de arme, să le facă insomnii romanilor în prima parte a secolului l î.e.n. Dar precizarea făcută de Strabon că a lăsat ,,la o parte trecutul îndepărtat al geților” dovedește fără putință de tăgadă că Neamul Scoborîtor din Zei din Țara Sfîntă aveau o istorie reală de sute și sute de ani, recunoscută atît de greci cît și de romani, și numai tîrziu jegurile criminale iudeo-cretine i-au scos din istoria antichității umplînd-o în loc cu fel de fel de scorneli revelate lor de către Talpa Iadului și Satana. Dovezile arheologice venite din cultura strămoșilor mei geți, în special ceramica de uz comun cu caracteristica ceașcă, au fost la descoperite în dreapta Dunării, la Budapesta, Eisenstadt până în Silezia, arătînd prezenţa efectivă a neamului get în nordul teritoriului actual al românilor, alături de alte seminții. Tot Strabon la VII, 5, 2 amintește că: ,,Dacii pretind că acest ţinut ar fi fost al lor, cu toate că este despărţit de ei(celți) prin râul Parisos” și cred că autorul se referă la boii și tauriscii cu care mato boero Bisto a purtat lupte crîncene. Amintirea acestor adevăruri istorice le găsim menționate și de către episcopul iudeo-creștin Iordanes care în Getica 67 scrie: ,,După sfatul acestuia (Deceneu) goţii au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stâpânesc francii”. Numele de franci a fost dat mai multor triburi germanice care în secolul l î.e.n. stăpîneau teritoriul actual al Bavariei și Turingiei din nord, ținuturi care se învecinează cu Cehia. Că informația este corectă, vine și ne-o dovedește arheologia care a descoperit pe actualului teritoriu al Bratislavei o cetate din piatră zidită din ordinul marelui get și luați după calea adevărului ,,goții” lui Iordanes sînt în fapt strămoșii noștri geți. Iar peste 2000 de ani, tot pe aceste meleaguri, în regiunea de est a Cehiei numită Moravia era ținutul Walaska unde trăiau păstorii valaski, adică vlahi sau rumuni. Românul T. Burada, într-o călătorie făcută în această regiune în anul 1893, îi găsește la baștina lor pe urmașii acelor geți din timpul lui Boero Bisto cam în număr de 150000 de suflete dar pupincuriștii latriniști, istorici și lingviști, au spus despre căutătorul de adevăruri că este nebun și trebuie dus la balamuc avînd ei grijă să ne scrie istoria numai după poruncile papistașilor și cazarilor.       R
     Tăbliţa 36 turnată de către Boero Bisto ne spune că geţii din Mesia iarăși au luat-o razna rupînd în bucăţi glia străbună peste care s-au înstăpînit nişte lichele. Conducătorul împreună cu nobilii români au pornit la drum să ceară socoteală acestor pui de lele şi să-i toiegească pentru ticăloşiile săvîrşite. ,,Boero Bisto împreună cu însoţitorii săi români au pornit la drum să facă război(să taie). Astfel, a strîns spre cercetare întocmai mulţimea neamurilor din Mesia. Supţi(prădaţi) micii fermieri de acolo s-au înrăit(răsculat) împotriva geţilor de la Istru care au rupt în bucăţi şi au luat cu forţa glia străbună a neamului pe care au dat-o unor lichele(tripă lele). Astfel strigoii s-au adăpostit la ei iar ai noştri nobili români din cetatea geţilor i-au toiegit pe aceste lichele. Păţania a fost şoptită la sfat de taină de getul Dapiso, getul Orolio, getul Zuraso, getul Guero, getul Zamio, getul dreptcredincios(mare preot) Gormio, getul Seizo, getul Maniso, getul Berisoe, getul Dogie, getul Carpodo, getul Parioso, getul Montueo, getul Guroeso, getul Peluet şi turnată de conducătorul boero Bisto. Cît despre cei care vor călca în picioare această poruncă vor fi aspru apăsaţi(pedepsiţi cu moartea). Conducătorul le va da mişti şi le va striga: jeg viu ia-i!” Cred că numele corect al conducătorului este Bisto pentru că boero era un titlu sau funcție care mai apare la patru conducători fiind şi grupul de sfetnici al lui boero Biseto l. Tăbliţa 37 ne povesteşte despre campania geţilor împotriva tracilor precum şi necazurile venite peste Bisto în acele vremuri. ,,Nobilul boero Bisto şi-a adunat cu grijă nobilii să-şi îndemne caii pentru a lovi şi a tăia în bucăţi pe fricoşii traci. Astfel la întoarcerea însoţitorilor(oastei), locuitorii s-au strîns pentru că regele şchiopăta(era rănit) şi a fost adus iar pe faţa falnicului său chip se vedea durerea. Sfînta minune se observă cîteodată la sărbătoarea mea. La locul adunării am pus covoare pe jos în jurul cazanului mare şi i-am îndemnat să ia din el pentru că le-a dat-o sfîntul Zabelio. S-au trecut la catastif veniturile curtenilor pentru plata birului cuvenit dar chipurile lor s-au aprins şi au început să strige însă i-a prins sfînta ruşine cînd le-am aminti de oluri. Se zice că mama îşi scoate în faţa satului totdeauna fiul îmbrăcat în senic pentru a se fuduli. Priveşte la felul cum a condus această pleavă de cînepă care a stat în fruntea cetăţii. Cît despre Gezo, mita îi ajunge să fie ţeapăn de băutură iar pe mama lui o lasă să umble fără rost în sesie. Sfîntul Mîntuitor le-a spus lor: unde nu este cap, vai de picioare! I-am pîndit pentru că s-au ascuns într-o văgăună(adîncitură) unde i-am gonit, i-am prins şi i-am lovit. Cercetată şi povestită(scrisă, turnată) de preotul judecător credincios în cruce”. Grija lui pentru binele neamului get nu era totdeauna susţinută şi de cei apropiaţi iar sminteala şi băutura făceau mare necaz. Din tăbliţa 38 aflăm cum înţelegerea geţilor de a-i primi pe bastarni printre şatrele lor pentru sălaş şi păşune, se transformă în cleveteală şi conflict deschis. ,,Priveşte Eni bastarnule, şi du-ţi în Macea, cetatea neamului tău murdar şi schilod, seul sitit şi cîştigat prin vicleşug. Uite această pleavă de cînepă care se căieşte cu putere din toţi ficaţii că au făcut o afacere proastă cu românii. Astfel sfîntul Zabelo a spus locuitorilor cetăţii geto-dacilor să se adune pentru luptă şi să dea răutatea înapoi. Boero Bisto i-a luat pe români şi a oprit astfel mulţimea de bastarni la marginea hotarului unde locuiesc. Cu steagul lui boero Bisto în frunte, oastea s-a adunat în linişte şi a alergat pentru a încercui cu mare desime în jurul zidurilor cetăţii. Au purces să taie rău pe roşcovanii care şi-au găsit adăpost printre şatrele(neamurile) noastre. Neamul cetăţii geţilor a închis gura pentru totdeauna multora din neamul zdrenţăroşilor care alergau ca nişte nebuni şi se ţineau în cerc. Se şopteşte prin agie că Dima, fiul lui boero Bisto s-a îmbolnăvit şi este uns cu ire iar rudele îl însoţesc să ajungă la şatra sa. Turnată pe moşia geţilor de către conducătorul boero Bisto. Sfînta cetate Sarmisetuzo. Credinciosul în sfînta cruce, conducătorul boero Bisto”. Dar acţiunea împotriva bastarnilor i-a adus lui boero Bisto mare necaz pentru că şi-a pierdut fiul care îl pregătea să-i urmeze la conducerea neamului. Nenorocirea s-a datorat basileului Beresio(T 39) care l-a dus pe Dima să treacă rîul(Mureş?) într-un loc periculos unde apa era plină de sloiuri iar el a căzut rănindu-se rău. Şatra Bosof era îndurerată iar viitorul ei s-a dus în prăpastie. ,,Boero Bisto i-a luat comanda armatei cetăţii geţilor lui Beresio pe care i-a dat-o el mai devreme pentru că este gură-rea. Iarna, cînd treceau printr-un ostrov, calul l-a aruncat într-un şanţ(pe Dima) unde s-a schilodit rău. Neamul lui s-a adunat la torişte, şi a înşelat cu putere spunînd că el l-a scos pe Dima din apă. Acest om lipsit de tărie a plecat pe furiş ca un mior şi s-a ascuns într-o pădurice de pe malul rîului dîndu-şi arama pe faţă şi aducînd nenorocirea peste el. Ne-a dus cu vorba zicînd că învăţătura vie românească nu spune să iei azimă pentru a mărturisi. Astfel rudele au adus de mai multe ori bere ca jertfă sfîntului Zien. Aşa, succesiunea nobilei şatre Bosof s-a dus în prăpastie. Însoţitorii au strigat de ce acesta(Dima) a ajuns în apa adîncă şi plină cu sloiuri de gheață. Păţania a fost înfăţişată rudelor credincioase trecute la cele veşnice printr-o liturghie pentru pomenire. Priveşte cum este faţa uliului care este întins pe ghioci. Conducătorul. Ţesătura mea a fost stricată(viitorul meu a fost distrus)”. Autoritatea lui Bisto i-a făcut pe unii conducători locali să se răscoale cum a făcut Rebodeno iar isprava este spusă pe tăbliţa 40. ,,Nobilul boeri Bisto, conducătorul cetăţii geţilor a adunat călărimea şi s-au dus toţi către Sibiu, să-l atace şi să-l prindă pentru judecare pe vicleanul Rebodeno. Arcaşii au cercetat cu mare grijă şi cu chiote, norodul a atacat clanul duşman pe care l-a tăiat rău. Avînd alături îngerul său păzitor şi pe sfîntul Tiaz, cu fală conducătorul boeri Bisto a învins după o mică luptă. Cu mică trudă a strîns cu putere pe şeful duşman şi a luat cetatea getă Sierema. Gospodarii satelor eliberate s-au închinat în faţa lui boeri Bisto şi au primit drept de a se aşeza în locul nobililor răi. Eu am scris-o în cinstea lui Sarmis pentru ziua sfîntă”. Cum a fost judecat răzvrătitul nu se mai spune în tăbliţă dar pedepsele erau aspre în acele vremuri. Florin I. Costea și Fl. Salvan, arheologi la Muzeul de Istorie al județului Brașov au făcut numeroase cercetări în siturile din Țara Bîrsei la Tipia Ormenișului(armen + ișului) și Tipia(căciulă, tabie, tichie) Racoșului. Fortificațiile antice din aceste locuri au fost distruse de un incendiu pe la mijlocul secolului l î.e.n.. Ei presupun că aici a fost rege Rebobostes după izvoarele grecești,sau Rebodeno după cum scrie pe tăblița de plumb descoperită la Sinaia. Și latinul Trogus Pompeius în Istoria lui Filip, proologul cărții XXXll scrie despre acest conducător local: ,,S-a mai vorbit despre originea panonilor și creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes.”    
     Tăbliţa 41 spune ce a păţit un comandant de oaste cam focos,  care a încălcat tradiţia căsătoriei, s-a supărat foc şi a hotărît să se răscoale împotriva conducătorului boero Bisto. ,,Acest Gelu cel roşcat cu ghioagă(buzdugan ca semn al funcţiei de conducător în armată) s-a întors(părăsit) de la soţia Lia şi este luat(căsătorit) cu Zoe. În întăritura sa a fost bătut rău la tălpi ca să primească îndurarea lui Zabeloe. A zăcut pînă la sărbătorile de iarnă cînd s-a ridicat împreună cu rudele sale şi a fost lăsat să fugă să se întîlnească cu armata lui. Pentru a opri zîzania rea ce o băga în armata geţilor, a fost împuternicit Eno să-l prindă cu atenţie şi cu socoteală pe acest nimic, să-l scurteze de cap şi să-l ia. Este luat şi azi a fost purtat într-un senic negru prin cetate. Cei care l-au ajutat au fost găsiţi ascunşi în ocolul vitelor, aduşi în cetatea geţilor iar adăposturile lor au fost dărîmate cu berbecul. Puţina cenuşă a fost dată Ţării Sfînte şi sfîntului Donizeto. Cei din neamul lui Goi s-au speriat şi s-au îmbătat ca nişte putori! Eu Otis împreună cu preoţii am mers la ei şi le-am strigat: linişte! Cercetată şi păstrată de boero Bisto credinciosul în sfînta cruce şi conducătorul geţilor. Sfîntul toiag al geţilor care merge şi bate în sfîntele porţi ferecate ale judecăţii cereşti!” Ce să mai spun, vremuri crîncene şi lume aspră dar cu simţul dreptăţii şi mustind de evlavie pentru religia sfintei cruci!
     Că nu-l aveau la rînză pe falnicul get mulţi nobili, ne-o spune tăbliţa 42 unde conducătorul ne povesteşte cum o ceată de mişei au vrut să-i termine caierul înainte de vreme. S-au adunat în faţa cetăţii Sarmisetuzo pe o curătură şi au pus mişeii la cale prinderea şi uciderea lui Bisto. Grupul s-a împărţit în mai multe facţii şi au purces la executarea acţiunii în timpul mesei pe care acesta o lua împreună cu alţi nobili, soţia şi doamnele acesteia. ,,Mulţimea rea şi aprigă împotriva mea s-a adunat pe laze. Eu m-am dus în cetate batjocorit şi certat de nobilii noştri români. Eu am dat de aceste facţiose murdare care s-au unit şi s-au însoţit în intriga lor împotriva lui boeri Bisto. Au fost chemaţi şi s-au dus la această pleavă de cînepă Antonei şi au zis aceşti răi să meargă împreună în grupuri mici pentru a-l lua şi tăia pe boeri Bisto. Într-un loc cu soare puţin, boeri Bisto împreună cu nobilii săi stăteau la masă. Regina lui a stat la masă cu cei adunaţi dar nu a băut. Acest om încăpăţinat şi ascuns a sărit pe tine. Femeile şi fetele tinere îmbrăcate de sărbătoare strigau că acest om slab te-a rănit. A fi îmbrăcat cu haine de nobil nu dă de grijă(bănuială)”. Salvarea conducătorului a venit chiar de la soţie, iar pe îndrăznețul mişel cred că l-a mîncat moartea.
     Tăbliţa 43 ne spune despre un alt atentat asupra lui Bisto săvîrşit în urma unei campanii militare undeva la Marea Neagră. ,,Poporul trebuie să ştie că inima marelui conducător get a fost lovită de un chin cunoscut. Anul trecut cînd dormea pe un mal nisipos(plajă) a fost lovit vai! fără pricină după ceafă, dar Zabelo l-a înviat şi nu l-a lăsat omorît. Pentru cetatea geţilor au urmat zile chinuite şi fără strălucire. Pe malul mării a fost căutat un bordei cu pământ umed jos unde a fost dus el. Trei dintre soţi l-au luat, l-au dus pe frumosul conducător şi l-au pus  jos pe o grămadă de fîn unde sfîntul Zabelio l-a vindecat. Eu conducătorul boero Bisto”.
     Şi nu a fost să moară conducătorul neamului get cînd au vrut răii ci atunci cînd s-a terminat caierul cum spune diacul în tăbliţa 44. ,,Ieri, în cetatea geților s-a făcut itros şi s-a cerut de la Sarmis să dea totul pentru conducătorul bolnav cum este scris de către diac. Zoe se teme că azi a venit ziua judecăţii cum spune poetul pentru cel care ieri era grav bolnav. Toată seara trecută a aiurit iar azi au zis că s-a terminat caierul iar capul părintelui a fost răpus. Astfel Zoe i-a spus preotului Ilo să-l încalţe pentru ultimul drum şi să aibă grijă de fratele său mai mare. În română avem cuvîntul busta cu sensul de putere ascunsă, pe neaşteptate. Moartea lui boeri Bisto a fost anunţată de adunarea cetăţii geţilor iar dispariţia falnicului get a lăsat în urma sa un mare gol dar şi mulţi înciudaţi. 
     Bezine – mato(44 – 30? î.e.n), cel care l-a urmat pe Bisto, a avut de înfruntat o situaţie foarte grea(tăbliţa 45). Scăpaţi de strînsoarea falnicului get, mulţi nobili s-au stricat în apucături mişele ajungînd să necinstească sfînta cetate a Sarmisetuzei. A încercat să facă pace cu murdara Roma dar solia trimisă a fost găbjită de aceşti nemernici şi pusă la popreală. Nici falnicii oşteni geţi nu-şi mai găseau vrednicia faptelor din trecut. Cu toată vitregia vremilor Bezino ştie că trebuie să diriguiască neamul străbun al geţilor pe drumul destinului lăsat de Moş Arimin şi luminat de Sarmise. ,,Conducătorul Bezine, uns ca leu ocrotitor, a spus că a visat cum neamul nobil al geţilor trebuie să se adune în jurul sfîntului Zabelo, să-i pese de sine pentru că stă în cetatea getă a lui boeri Bisto. Neamul se îmbată şi se bate rău iar cei cu stare se duelează ca fiul lui Coe Sobo. Eu am încercat să-l iau pe Ilo să fie cu mine la Roma şi să cerem să dea drumul solilor noştri din captivitate. La Atena, am dosit la Sifo arme strînse cu ţîrîita la îndemnul nostru, pe care boeri Bisto le-a lăsat cîndva. Cu acest gînd strigat de Zamolsei, comandantul militar Onero şi soţii săi s-au unit în jurul cetăţii geţilor. Sfîntul Dionise a spus că pentru a merge pe drum cu o osie pătrată, trebuie încercată orice metodă”. Pe tăbliţă sus, se vede portretul lui Bezina iar pe chenar sînt mai multe simboluri cultice. În partea de jos se văd îngerul, capul de bour cu crucea sub el, iar un get ţine în mînă steagul strămoşesc.
     Orilieo – mato, conducător al neamului geţilor(30? – 20? î.e.n.) i-a şonţit rău pe galii/galaţii lui Monsiro Dimpo stabiliţi pe undeva prin sudul Moldovei, dar bucuria victoriei şi aburii beţiei au pierit în faţa frigului care l-au îndurat dormind sub cerul liber. Cum aveau şi ceva glagorie în tărtăcuţă nu s-au făcut de rîs urlînd la lună. L-a trimis în solie pe scumpul Cozon la sciţii cei mişei din cetatea Gramio iar el va veni din urmă să cerceteze oarecare pricini şi să hotărască pe loc precum un om plin de înţelepciune. 

     Pieptene scit din aur, iar getul din dreapta care are pe cap căciula specifică, ne dovedește faptul că s-au și luptat cu acest neam și nu au trăit numai în liniște și pace. Tăbliţa 46 arată că influenţa statului geţilor ajungea pînă dincolo de Nistru în lumea sciţilor care se supunea sistemului juridic al acestora şi confirmă informaţiile anticilor privind felul geților de a face solie. Oastea geţilor era condusă de priceputul Gilozimo. ,,Dragă mamă, lasă pe Roni, să meargă cu noi şi să ne însoţească cu deosebitele lui cîntece într-o mică solie getă a scumpului Cozon la cetatea scită Gramio. Cînd vom intra în micul teritoriu al acestui neam leneş şi viclean, le vom striga acestor supuşi ai locului, că noi puternicii sosim! Apoi cu mici înflăcărări, vor spune cu măsură durerea lor. Să cerceteze bătrînii şi apoi eu voi sta să dau judecata sfîntă. Dumnezeu/Senta i-a spus conducătorului să vă cerceteze pentru a deveni Om. Am trecut şanţul şi am găsit locul în zid pentru a intra în cetatea galului Monsiro Dimpo. Nici terminarea fioroasei palisade cioplită, nu m-a înduplecat şi nu m-a înfricoşat anul trecut. După ce am luat-o, am făcut o beţie. Toată ceata murdară de glod a ieşit afară să se culce. Ne-am ogoit şi ne-am culcat într-o linişte de mormînt sub cerul liber(clar de lună). Ne-am trezit brusc toată ceata pentru că ningea. Am fost goniţi dar nu puteam certa sau jigni luna! Caută pe Tegotei să ceară satelor geţilor să coase şi să strîngă cît mai multe togi noi. După dezgheţ, apele au crescut şi am dat bărci oamenilor să treacă înapoi, aducînd laudă lui Dumnezeu. Înţeleptul Gilozimo al geţilor care merge în fruntea soţilor(oastei). Zic! Soarta a dat neamului această minune, care ne ţine adunaţi pentru a ne îndruma. Eu, conducătorul Orilieo”. În mijlocul casetei este imaginea lui Orilieo. Mai avem de la acest conducător plin de fală şi un medalion din tinereţea lui care, prin textul imprimat ne ajută să înţelegem mai bine acele vremuri. Stînga: ,,Cel care a băgat frica în toţi umflîndu-şi pieptul este Oriloe conducătorul cetăţii Sarmisetuzo”. Dreapta: ,,Eu leul tînăr am luat seamă la cel care s-a luptat cu neamul românilor şi astfel nobilul Eno să fie judecat pentru cele săvîrşite”. Nu avem şi alte informaţii să ştim dacă s-a luptat cu Roma sau alte seminţii potrivnice şi nu ştim cine a fost acest nobil Eno pe care l-a trimis la dreaptă judecată. Dar existenţa conducătorului geţilor şi implicit autenticitatea tăbliţei este menţionată de scriitorul roman Trogus Pompeius Justinus care a trăit în secolul l î.e.n. unde în Historiae Philippicae la XXXll, 3 ne luminează cum erau vremurile pe atunci: ,,Şi dacii sînt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor, au fost siliţi din ordinul regelui, ca atunci cînd se culcau să-şi pună capul în locul picioarelor şi să facă servicii pentru femeile lor, care servicii de obicei li se făceau. Şi situaţia lor nu s-a schimbat decît atunci cînd şi-au spălat ruşinea prin curajul deosebit din război”.  

     Cozon – mato, sau Coson cum apare pe moneda de mai jos, conducător al geţilor(20?-15? î.e.n) amintit în tăbliţa de mai sus, se ducea într-o mică solie la sciţi trimis de mato Orilieo. De la el s-au păstrat monedele de aur cunoscute sub numele de cosoni. Dar mai este amintit și de istoricul latin Suetoniu(69-130) ca rege al geților în lucrarea De Vita Ceasarum - ,,Cosoni Getarum regi” - confirmînd atît veridicitatea tăblițelor de plumb descoperite la Sinaia cît și informațiile transmise de scrierea strămoșească așa cum le-am citit eu.  

  Cotizo – mato(15 î.e.n.? – 15 e.n.?), a reuşit să întărească mult puterea statului geţilor. Nu s-a sfiit să atace cu vigoare pe romani în sudul Mesiei, Iliria ajungînd pînă în Macedonia ca să-şi apere glia de aceşti căpcăuni nesăţioşi. Suetonius ne spune că puterea romană prin împăratul lor Octavian au chibzuit adînc şi au socotit că este mai bine o alianţă cu aceşti neastîmpăraţi geţi decît un război pe viaţă şi pe moarte. Au propus ca fiica lui Cotizo să-i fie soaţă lui Octavian iar fiul lui Cotizo să o ia de nevastă pe fiica lui Octavian. Pentru a-şi vedea nata, fiul lui Cotizo pleacă la Roma(T 47) dar pe drumul de întoarcere este atacat de o ceată de lifte iar o săgeată îl răneşte rău în piept. Este adus pe corcie pînă acasă şi imediat moare. Cred că vicleanul Octavian a pus la cale această mişelie a uciderii fiului lui Cotizo pentru ca alianţa să fie anulată. Dacă geţii ar fi fost un popor de barbari aşa cum au mîncat lături grecii şi latinii pe această temă, atunci nu ar fi existat o umilinţă mai mare pentru un împărat roman decît să-şi dea fata unor sălbatici ce se considerau egalii lui. Prea pute această mizerie antică a mincinoşilor de profesie colportată de atîtea lichele din neamul nostru. ,,Noi ne-am pomenit înconjuraţi de o mulţime de oameni care se învîrteau în jurul nostru, ne goneau ca nişte năluci, ne atacau cu putere să ne prade ca o haită de lupi. Ne-am oprit imediat iar eu Ilo Românul am avut gîndul de a-i pîndi pe aceşti răi, m-am răţoit şi am strigat la ei, iar mulţimea s-a dat înapoi descurajată dar plină de ură. Ne-am adunat şi pe tăcute, toţi ca unul i-am pîndit şi ne-am luptat cu ei = D(dio: sfînt) – S(Sarmis: veşnic). Soţii viteazului leu român s-au strîns şi s-au luptat cu putere ieri seară pînă a dat în noi oboseala dar i-am învins. Neamul lui Cotizo s-a culcat dar fiul său a fost rănit în piept de o săgeată. El striga de durere şi a fost adus de la Roma la Sarmisetuzo pe jos(pe corcie, targă). După lupta cu aceste căţele fricoase, pe noi toţi ne-a cuprins durerea. Cînd el a sosit, eu Cotizo am ieşit doborît şi am adus pentru noi prima apă sfinţită – agheasmă – a lui Zoe şi săpăligă. Fiul a fost dus pe ţol prin toată cetatea şi a fost plîns cu strigăte de curioşi. Ieri seară tu ai murit iar cetatea şi-a pus haine de sărbătoare şi mi-a cerut mie să rizuiesc în placă şi s-o torn. La răsăritul soarelui se va ridica precum roua şi se va duce să fie judecat şi să stea în cealaltă viaţă. Cotizo săpat(chinuit) de lacrimi; Sfîntul; Sfîntul meu Zoe”. Roma s-a învrăjmăşit rău pe geţi şi au urmat acţiuni de jaf de o parte şi de alta a Istrului. În anul 15 î.e.n. Cotiso trece Istru cu mare oştire şi face prăpăd înspre vest în provincia Illyricum. Între anii 12-9 î.e.n. romanii lui Octavian cuceresc Panonia, teritoriu al neamului get ce făcea parte din toriştea ce o conducea Cotiso. Despre acţiunea geţilor lui Cotizo, Suetoniu spune la 20 ,,…a oprit şi incursiunile dacilor, ucigînd trei dintre conducătorii lor împreună cu un număr mare de soldaţi”.
     Mai găsim informaţii despre Cotizo la Annaeus Florus care a trăit în secolul ll al erei noastre şi a scris Epitole LV, 12 unde precizează despre Războiul cu dacii: ,,Dacii trăiesc în munţi. De aici sub conducerea regelui lor Cotiso, de cîte ori Dunărea îngheţată făcea să se unească cele două maluri, luau obiceiul să se coboare şi să devasteze regiunile învecinate. Caesar Augustus a găsit de cuviinţă să gonească acest popor, la care se pătrundea cu anevoie. Trimiţînd deci pe Lentulius, acesta i-a gonit pe celălalt mal. Şi stabilind aici garnizoane, Dacia cu această împrejurare n-a fost bătută, ci războiul a fost numai înlăturat şi amînat”. În anul 6 î.e.n. romanii organizează o acţiune de prădăciune la nord de Istru condusă de Sextus Aelius Catus reuşind să distrugă o mare parte a dabelor geţilor şi să strămute în sud 50000 de oameni, pentru a micşora cerbicia acestora dar şi ca sursă de venit pentru romani prin creşterea numărului birnicilor. Geţii se adună şi năvălesc plini de furie în acelaşi an în Mesia dînd pradă focului tot ce au întîlnit în cale şi se purta cu tunică şi săndăluţe. În anul 11 e.n. romanii pun la cale un atac de anvergură condus de Cornelius Lentulus împotriva geţilor. S-a jefuit tot sudul Munteniei dar şi Banatul a avut de suferit atenţia acestor prădători. Cotizo nu a rămas dator şi iarna i-a încălzit pe romani dînd foc castrelor şi cetăţilor din sud. Presiunea romană se întăreşte asupra geţilor tot mai mult. Marea răscoală a geţilor din Panonia este înăbuşită în anul 9.e.n., o parte a populaţiei este deportată iar zona a devenit o provincie romană cu consecinţe grave asupra siguranţei statului geţilor şi a istoriei neamului nostru.
    Suetoniu a trăit între anii 75-160 e.n. şi a ocupat funcţii importante în statul roman iar sub Hadrian 117-138, a fost secretar al cancelariei, căzut în dizgraţie tot sub acest împărat se retrage din viaţa publică şi începe să-şi scrie operele din care numai Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari a reuşit să străbată timpul. Textul românesc este tradus după unul german apărut în anul 1908, iar acesta este tradus după un manuscris latin din secolul Xl. În Cartea a doua Divinul Augustus la 63 spune despre aranjamentul matrimonial al împăratului roman: ,Cu Scribonia a avut o fată pe Iulia… Pe Iulia a căsătorit-o mai întîi cu Marcelus, fiul surorii sale Octavia, abia ieşit din vîrsta copilăriei, după moartea lui Marcellus, cu M. Agrippa obţinînd de la sora sa să-i cedeze ginerele… Cînd Agrippa a murit, a căutat multă vreme, pînă şi în ordinul ecvestru, pînă să-l aleagă pe Tiberius ca fiu vitreg; l-a obligat să-şi abandoneze soţia deşi era însărcinată şi îi dăruise un copil. M. Antonius scrie că mai întîi i-o propusese pe Iulia fiului său Antonius, apoi lui Cotis, rege al geţilor şi că în aceeaşi perioadă îi ceruse în schimb regelui pe fiica acestuia în căsătorie”. Prin anul 42 î.e.n. Octavian Augustus se căsătoreşte cu Scribonia iar Iulia se naşte în anul 39 î.e.n.. În anul 38 se căsătoreşte cu Livia Drusila de la care nu a avut copii. În anul 25 î.e.n. Iulia este căsătorită cu M. C. Marcellus şi după moartea acestuia, în anul 21 se căsătoreşte cu Agrippa cu care are doi copii. Cînd generalul Agrippa moare în anul 12 î.e.n., Octavianus o căsătoreşte în anul 11 î.e.n. pe Iulia cu viitorul împărat Tiberius. Tăbliţa 47 este dovada acestei combinaţii menţionată de Suetoniu şi pusă la cale de împăratul Octavianus Augustus în anii 12 î.e.n. sau 11 î.e.n. după moartea lui Agriipa.
     Publius Ovidius Naso(43 î.e.n. – 17 e.n.) este cel mai bogat izvor de informaţii pentru strămoşii noştri din timpul lui Cotizo. După ce a încercat în zadar să-şi îmbuneze împăratul pentru a-i schimba locul exilului din cetatea Tomis, a învăţat limba geţilor şi a scris chiar poeme în această limbă. El nu pomeneşte niciodată pe daci, pentru el get sau dac sînt totuna.
Tristele ll      ,,Eu numai fost-am trimis lîngă a Istrului guri înşeptite,
                        Unde de-a Polului Nord geruri cumplite rebegesc.
                        De meterei, colchieni, de iazigi şi de a geţilor gloată,
                        Doar ale Istrului lat ape, adînci ne despart. …………”
Tristele lll  ,,Am uitat pînă şi să vorbesc. Îmi sună mereu în urechi graiul tracic şi scitic şi mi se pare că pot să scriu versuri în metrica getilor. Crede-mă, mă tem să nu amestec vorbe latine cu vorbe din Pontus, pe care să le citeşti în scrisul meu. Dar, oricum ar fi, scrisoarea mea citeşte-o cu bunăvoinţă şi scuz-o pentru situaţia în care mă găsesc.” Din acest text, poetul latin ne spune explicit că limba geţilor putea fi înţeleasă şi de către romani dacă se străduiau puţin, deci erau limbi înrudite cu rădăcină comună şi asta se cunoştea înaintea cuceririi parţiale a Getiei, zicere ieşită chiar de sub pana unui latin sadea şi nu de leprele care s-au dat de ceasul morţii numai să ne facă mai latini decît latinii!
Tristele V,7   ,,Vrei poate, să afli ce soi de oameni şi ce obiceiuri
                        Au tomitanii, ai mei concetăţeni de acum?
                        Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi-ntre greci e-mpărţită,
                        Însă de geţii rebeli pare să ţină mai mult.
                        Vezi într-un număr mai mare, pe geţi şi sarmati, ce, călare,
                        Vin şi se duc tot foind prin a oraşului străzi.
                        Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,
                        Arc şi săgeţi ce la vîrf unse-s cu fiere de şerpi.
                        Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă;
                        Barba şi pletele lor n-au fost tăiate nicicînd.
                        Mîna deprinsă le e să-nfigă în duşmani cuţitul,
                        Care la orice barbar stă lîngă şold în chimir.
                        ……………………………………………..
                        Paloşul lor tăios biruie orişice drept.
                        Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie.
                        Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.
                        Doar la puţini mai găseşti vreo urmă de limbă grecească,
                        Schimonosită şi ea de al barbarului glas.
                        Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată
                        Spune în graiul latin cel mai simplu cuvînt.” 

     Lingviştii români şi istoricii din aceeaşi tagmă spun că toţi geţii ştiau să behăie numai după cum se cînta şi se auzea la Roma! Pîrvan în nebunia lui tracistă şi a trădării de Neam şi Ţară clocită în şărpărie sionistă, spune că geţii erau latinizaţi chiar înainte de a veni romanii să-i uşureze de aurul şi argintul pe care îl aveau. Şi în prezent făuritorii de istorii şi limbiştii, scot din closetul latrinităţii hîrdaie de căcat pe care îl degustă o viaţă spunînd că aşa au procedat şi geţii latinizîndu-se prin comerţ şi paznici de gură-cască la haznaua altora! Vedeţi întunecaţilor că chiar un latin v-a dat în gît cu ticăloşiile voastre!
Tristele V,10 ,,Doar cîte unul cutează să lucre pămîntul; sărmanul
                        Ară c-o mînă pe plug şi cu cealaltă pe arc,
                        Cîntă-ncoifat pe-al său nai, ce-i lipit doar cu smoală, păstorul
                        Şi de războaie se tem oile-aici nu de lup.
                        Zidul acesta ne păzeşte şi chiar între noi ducem teama
                        Liftei barbare de-aici amestecate cu greci,
                        Căci locuiesc împreună cu noi de-a valma barbarii,
                        Care în oraş stăpînesc cele mai multe clădiri.
                         …………………………………………..
                        Chiar şi acei pe care îi crezi că-s de viţă grecească, în
                        Loc de costum strămoşesc poartă nădragi persiani.
                        Ei se-nţeleg între ei printr-o limbă ce-i leagă-ntre dînşii;
                        Eu doar prin semne le-arăt ceea ce vreau să le spun,
                        Eu sînt aicea barbar că nu-s priceput de nici unul”.
     Pînă şi grecii şi-au amestecat limba cu a geţilor şi nicidecum invers cum ar fi trebuit să se întîmple după planul Satanei.
     Pontice ll, 9, Lui Cotys se vrea o scrisorică din partea surghiunitului către conducătorul geţilor. ,,Odraslă de regi, Cotys, a cărui origine nobilă se ridică pînă la Eumolpus, dacă cumva vocea faimei va fi ajuns pînă la urechile tale că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău, tu care eşti cel mai blînd dintre toţi principii, ascultă grasul celui ce te roagă şi dă o mînă de ajutor, dacă poţi, şi tu o poţi, unui proscris. Strălucirea neamului tău îţi impune aceasta, este datoria neamului nobil ce scoboară din zei, ţi-o pretinde aceasta insuşi Eumolpus preastrălucitul părinte al neamului, ţi-o pretinde aceasta însuşi Erichtonius, înaintea lui Eumolpus… Si tu chiar Cotys, odraslă demnă de părintele tău, dă o mînă de ajutor unui exilat ce se găseşte în tabăra ta. Întind braţele rugătoare către tine, ca poet către poet – Ad vadem oratia brachia tendo!” Ovidiu spune că Eumolpos este strămoşul ancestral al neamului lui Cotiso, adică al geților și nimeni nu l-a acuzat că a băut prea multă aghiazmă! Eumolpizii erau slujitorii traci ai templului din Eleusis înfiinţat după Pausanias, de către hiperboreeni, adică geţii din nordul Istrului care erau vecinii poetului. Rufus Festus spune că Eumolpiada era vechea denumire pentru oraşul macedonean Philipopolis.
     Pontice lll, 2 ,,Aici vă cunosc acum şi sauromaţii şi geţii, iar cetele de barbari laudă un astfel de curaj. Cînd acum de curînd am adus vorba despre cinstea noastră(căci am învăţat să vorbesc în limba geţilor şi a sarmaţilor) un oarecare moşneag ce se găsea din întîmplare în acea mulţime, la vorbele mele a răspuns următoarele: Şi noi, străine, pe care recele Istru ne ţine departe de voi, ştim bine ce înseamnă numele de prieten. Există un loc în Sciţia, cei bătrîni o numeau Taurida, care nu este prea departe de pămîntul getic. Eu m-am născut acolo, şi nu mă ruşinez de patria mea. Poporul de acolo se închină surorii lui Apollo… După ce a isprăvit povestea (lui Oreste şi a Ifigeniei), lăudară cu toţii faptele şi frumoasa bună credinţă. Nu-i de mirat cum chiar în această regiune, care nu este alta mai sălbatică, numele de prieten atinge sufletele cele mai barbare”. 
     Ponticele lll 4 ,,Nici vorbele mele nu le citeşti, ale mele care sînt surghiunit la Istru, fluviu din care beau geţii ce cu greu se supun Acesta este cuvîntul lui Dumnezeu: Dumenzeu este în inima noastră, aceasta le prezic, acestea le profeţesc la îndemnul zeului”. 
     Pontice lV, 7 ,,Vezi cu ochii tăi că marea-i îngheţată de ger, vezi cu ochii tăi că vinul se întăreşte de frigul cel aspru. Vezi cu ochii tăi cum ţăranul iazig mînă carul încărcat prin mijlocul apelor Istrului”. 
     Pontice lV, 13 ,,Ah, mi-e ruşine dar am compus un poem şi în limba geţilor şi vorbele barbare le-am modulat după ritmul latin. Şi am plăcut – felicită-mă – şi am început să-mi cîştig faimă de poet printre neumanii geţi. Vrei să cunoşti subiectul? Am cîntat meritele cezarului. La noutatea mea s-a adăugat şi divinitatea zeului, căci am arătat că trupul lui August este muritor, dar sufletul său s-a ridicat la cerul cel înalt.(Augustus a murit în anul 14 e.n.)… Aşa a spus el, dar eu, prea-scumpule prieten, mă văd surghiunit de şase ani sub polul îngheţat”. Atîtea spune surghiunitul poet despre strămoşii noştri, informaţii ocultate pînă în prezent, încît îţi vine să pui mîna pe ciomag şi să dai la mir pînă oboseşti! Ardă-v-ar para focului nefîrtaţilor, sînteţi mai răi decît răii răilor. Asta-i cultura golănimii boulene, cap pătrat şi-n nas cu pene. Dacă nu ştii, este un păcat ce trebuie iertat, dar dacă nu vrei să ştii este o ticăloşie care trebuie pedepsită!                                                                                     
     Biseto ll – mato, conducător al geţilor(15 e.n.? – 30 e.n.), îl ajută pe Dapisiu în confruntarea cu murdara Romă(T 51) iar situaţia devine tot mai grea. Mesia se află sub influenţa militară a Romei chiar dacă geţii din nordul Istrului nu acceptă ruperea gliei străbune în bucăţi după poftele oricărui tripe lele. Dio Cassius ne lasă informaţii nu prea sigure despre campania lui Crassus împotriva geţilor şi bastarnilor din anul 29 e.n. El spune că războiul a început după ce geţii şi bastarnii au atacat pe protejatul lor Rolex ce se ţinea tare undeva pe la gurile Dunării. În realitate bastarnii şi geţii au atacat Mesia în centru, iar acest Rolex apare pe tăbliţă cu numele de Orolo care a refuzat să mai plătească birurile către Sarmisetuzo. Revolta lui este reprimată de boero Biseto ll ca mato al geţilor fără a se preciza rezultatele. Dio Cassius ne spune că acest Rolex simţind presiunea coaliţiei geto-bastarne cheamă în ajutor pe romani care nimicesc oştile lui Dapix şi Zyraxes cucerind şi dabele lor situate tot la gurile Dunării. Dar aceştia erau doi conducători locali din Muntenia şi fiind ajutaţi de boero Biseto ll s-au confruntat în anul 29 e.n. cu romanii, iar în anul 30 ajung amîndoi mato. De aici trebuie să tragem concluzia că la acea dată Mesia nu era provincie romană. ,,Poetul Udruoe spune să nu te temi de zoile grase. Du-te ca un conducător de oaste şi ocrotitor dar să fii aspru ca vîntul de iarnă boero Biseto şi să nu arăţi îngăduinţă. Este o pleavă deasă aceşti jeleri care nu-şi plătesc dările în cereale şi trebuie adusă la ascultare. Anul trecut a fost ceartă şi a ieşit cu lovituri între murdara Romă şi Dapisiu dar eu am mers cu omenie şi credinţă în sfînta cruce pentru a-l sprijini. Cînd ei dormeau i-am înconjurat în linişte cu oaste pe jeleri şi i-am zdrobit pînă ce doi prăpădiţi, au vorbit în şoaptă şi împreună cu Ilo au luat un ştergar şi s-au lăsat prinşi de boero Biseto. Orolio iarăși a uns cu murdărie oala pentru mîncare cum spune sfîntul G. Împreună cu credinciosul Beriso carpul, eu boero Biseto am purces să-l strîng cu război, să-l iau şi să-l duc pe acest om încăpăţînat Deugeo şi neamul lui care au ieşit plini de teamă căutîndu-şi dosire/scăparea la temelia cetăţii Sarmisetuzo. Pe întunecat cînd toată lumea dormea cui, boero Biseto nu a fost luat de somn. Ieri seară i-am luat cu luptă tare şi i-am hărţuit fără odihnă pe ei”. Pentru boero Biseto ll vremurile nu au fost liniştite astfel că s-a pomenit cu o revoltă chiar în cetatea Sarmisetuzo cînd el bătea război cu geţii lui Orolio şi cu romanii în Mesia. În anul 30 e.n. datorită stării grave a sănătăţii pentru că mergea foarte greu, boero Biseto ll este înlocuit de către dage balo(T 57) prin Dapisiu şi Zoirasieo.  
     Dapisiu şi Zoirasieo – mato(30 - 45?) conducători ai geţilor(T 60) au avut lupte neîntrerupte cu romanii la care participă alături de geţi şi iazigi, sarmaţi, roxolani, sciţi, bastarni. Violenţa luptelor este prinsă în această tăbliţă unde nesăbuinţa unui comandant get a dus la distrugerea polcului. Pedeapsa este aspră şi pilduitoare.  ,,Zisa(judecata) cetăţii geţilor este plină de durere şi te ceartă pe tine în slujbă să dai socoteală pentru polc. După înţelepciunea sinceră a sfîntului Zoe, ai jertfit oastea neamului cu o ciudă nemăsurată pentru care trebuie să răspunzi. Cît timp vei sta în cetatea getă vei fi lovit şi gonit cu murdărie şi îi vom da acestui aducător de rele, pîine subţire şi mică, tare ca osul. Zabelo, vei da pintenii cu care te-am numit comandant pe care ţi-i vom lega de cap să fii alergat. La sărbătorile neamului toţi geţii să aibă întîietate în faţa acestui om încăpăţinat. Conducători şi preoţi judecători Dapisio împreună cu Zoirasieo. Adusă nouă şi privită cu atenţie vie, a fost cercetată de sărbătoarea Pălii şi unsă cu semnul crucii. Acest înfumurat a fost trîntit şi tîrît apoi alergat şi gonit cu biciul pentru că este un nimic. Iată Zoe! acest nimic este ori caca ori maca/raţă”. Tăbliţa 60 povesteşte despre o solie trimisă de Dapisiu la sciţii din cetatea Grono pentru a plăti în groşi solda cuvenită armatei acestui neam angajată să-i sprijine pe geţi. Tot din această tăbliţă aflăm că Dapiseu era acum singur conducător al geţilor, Zoirasieo ori a dispărut de moarte bună ori i-a făcut felul cel care a rămas mato. Numele monezii geţilor s-a păstrat mult timp pe teritoriul locuit de români pentru că în perioada feudală a circulat în Ţările Române, Ungaria şi Polonia o monedă cu numele de groşi. Romanii strîng tot mai mult laţul în jurul geţilor, dar nici în neamul lor nu este linişte, dihonia are cuiburi neştiute.
     Și Iordanes în Getica la 67-73 amintește acest fel de ierarhii în conducerea geților scriind:  ,,Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei și ca rege și ca preot suprem și ca judecător, datorită priceperii sale și împărțea dreptate poporului ca ultimă instanță.”  După cum vedem din scrierea lui Iordanes de la mijlocul secolului Vl, încă se mai știa despre structurile de putere din conducerea statului get, însă numele personajelor s-ar putea să fie născocite fiindcă nu se găsesc pe tăblițe!
     Bilteo – mato, conducător al geţilor(45 e.n.? – 60 e.n.?) cum arată tăbliţa 62, nu are linişte. Îl pedepseşte pe Dapisiu(tatăl lui Ili) şi tot neamului lui considerîndu-l uzurpator al funcţiei de mato. Ţăranii se răscoală datorită greutăţilor şi iarăşi o iau  razna din cauza beţiei cu mursă iar conducătorul trebuie să-i aducă cu sabia la ascultare. În timpul campaniei militare soţia lui dă în sminteală şi este pierdută fiindcă i s-a terminat caierul zilelor.
     Gezino – mato, conducătorul geţilor(60 e.n. – 89 e.n.) trebuie să facă faţă unor atacuri repetate ale romanilor care urmăresc să-i supună neamul. Se fac pregătiri militare intense pentru confruntările cu acest duşman fără linişte(tăbliţa 64). Dage balo dă breslei boiangiilor spre prelucrare în folosul armatei, pînză dar calitatea lucrării este jalnică. Şmecherii sînt amendaţi, atelierul închis iar lucrarea este refăcută de meseriaşii din Sibiu(tăbliţa 63). În anii 52-53 e.n. romanii construiesc pe malul drept al Istrului fortificaţii puternice care să supravegheze populaţia de pe ambele maluri ale fluviului. În anii 68-69 e.n. geţii şi sarmaţii atacă puternic toate aliniamentele strategice din Mesia şi le controlează cîteva luni dar venirea primăverii îi lasă pe romani mai liberi în mişcări şi reuşesc să îi arunce peste Istru în nord, pe năvălitori.
     De la Cornelius Tacitus(54-119 e.n.) ne-au rămas informaţii despre strămoşii noştri referitoare la aceste evenimente în De moribus Germanorum şi Historiae l, 79: ,,Lumea fiind preocupată numai de războaiele civile, nimănui nu-i mai era aminte de treburile din afară. De aceea roxolanii, un popor sarmatic, de un mare curaj, după ce în iarna trecută tăiase în bucăţi două cohorte romane, făcură o invazie în Moesia. Erau nouă mii de călăreţi, mîndri de îndrăzneala lor firească, de reușita lor şi care se gîndeau mai mult la pradă decît la luptă. Pe cînd ei se găseau risipiţi după jafuri, legiunea a treia, căzu deodată asupra lor, nimicindu-i”. Și mai departe în Historiae găsim la  Lll,46 alte date și fapte privitoare la trecutul nostru atît de întunecat de lifte trădătoare de Neam și Țară: ,,În acelaşi timp izbucni o răscoală şi în Germania(primăvara anului 69 – toamna anului 70), încurajată de laşitatea comandanţilor şi de revolta soldaţilor. Atacul inamicilor şi perfidia aliaţilor adusese statul în marginea prăpastiei. A pornit mişcare şi poporul dacilor, un neam de oameni niciodată credincioşi. După ce s-a retras armata din Moesia, ei n-au mai avut nici o teamă. Dar deocamdată ei priveau liniştiţi la treburile noastre, cînd însă aflară că întreaga Italie s-a aprins în flacăra războiului şi că tot imperiul roman s-a înarmat împotriva sa însăşi, au atacat tabăra de iarnă a cohortelor şi a cavaleriei şi puseră stăpînire pe ambele maluri ale Dunării. Şi se pregăteau să distrugă chiar tabăra legiunilor”. Mai departe avem în Historiae la LV,54: ,,Galii prinseră curaj socotind că soarta armatelor noastre este pretutindeni aceeaşi, căci se lăţise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi din Panonia ar fi fost înconjurate de sarmaţi şi de daci, asemenea lucruri se plănuise şi în provincia Britania”.
     În iarna 69-70 acţiunea geţilor şi sarmaţilor se repetă punînd la grea încercare armata romană, care reuşeşte cu mari eforturi să-i întoarcă înapoi peste Istru. Între anii 77-85 se dau lupte crîncene între geţi şi romani atît la nord de Istru cît şi la sud în toată Mesia. În anul 85 se dau primele lupte dintre armata romană condusă de Cornelius Fuscus şi armata geţilor condusă de Gezino şi basileul Diogio. Se face o adevărată mobilizare generală a neamului geţilor chemîndu-se la arme oastea gloatei(tăbliţa 65). Geţii sînt înfrînţi şi plătesc un preţ foarte mare pentru răscumpărarea nobililor căzuţi prizonieri la romani. Diogio are şi el parte de această soartă ingrată. Vinovat de nenorocire este găsit românul Sandu Pantelo care a adus-o pe tavă după cum spune conducătorul Gezino. Matei a fost şi el judecat pentru că în toiul luptei l-a părăsit pe Diogio care a ajuns prizonier la Fuscus. După refacerea armatei geţilor, Diogio îl înfrînge pe Fuscus, îl prinde şi îl scurtează de cap în anul 88 cum minte Dio Cassius(155-240) în Istoria romană dar Suetoniu care a fost contemporanul acestor fapte ne scrie altceva. Romanii sînt buimăciţi de cerbicia  geţilor care luptă pentru apărarea gliei străbune şi sîngele care nu mai conteneşte. La Istru vine chiar împăratul Domiţian dar prevăzător, stă mai în spate şi trimite să ceară socoteală geţilor pe Tettius Iulianus care îl înfrînge pe Diogio în anul 89 e.n. la Tapae. Pacea cu romanii se încheie în cetatea Panonia, iar solia geților este condusă de nobilul Diegis după cum spun izvoarele romane, adică basileul Diegio sau Diogio cum este scris pe tăbliţe şi care va deveni mato după întoarcerea la Sarmisetuzo.
     Suetoniu comentează războiul romanilor conduşi de împăratul Domitian împotriva geţilor în scrierea Vieţile cezarilor. Doisprezece cezari şi în Cartea a opta găsim la paragraful 6 următoarele: ,,A întreprins mai multe expediţii, parte din voinţa lui, parte din necesitate: din voinţa lui împotriva caţilor iar din necesitate una împotriva sarmaţilor care masacraseră o legiune cu comandantul ei; împotriva dacilor a dus două campanii, prima după înfrîngerea consulului Appius Sabinus, a doua după cea a lui Cornelius Fuscus, prefectul cohortelor pretoriene, căruia îi încredinţase comanda supremă. A celebrat două triumfuri asupra caţilor şi asupra dacilor, după succese şi eşecuri alternative; după victoria asupra sarmaţilor s-a limitat numai să-i ducă lui Jupiter Capitolinul o coroană de aur”.
     Suetoniu scrie că a fost învins de daci în primul război Appius Sabinus iar Cornelius Fuscus i-a învins pe daci. În urma acestei victorii Domiţian a primit un triumf din partea senatului. Afirmaţiile lui Suetoniu îl fac pe Dio Cassius de mare mincinos şi urîcios, dar nu ne-ar păsa prea mult dacă nemernicia nu ar falsifica istoria noastră veche. Iar informaţiile lui Suetoniu sînt confirmate şi chiar completate de cele aflate pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri şi ţinute încă ascunse bine în întunericul  Institutului de Arheologie din Bucureşti. Pacea încheiată de geţi cu romanii a fost negociată de către dage balo numai cu Fuscus(T 68, 70) iar o delegaţie a geţilor a fost trimisă într-adevăr la Roma pentru a se consemna încheierea războiului. Tăbliţa 69 arată frămîntările prin care trecea neamul get datorită condiţiilor grele impuse de Fuscus pentru încheierea războiului. Iar tăbliţa 66 spune că au căzut în mîinile romanilor mulţi dintre nobilii adunării neamului care au fost răscumpăraţi cu bani strînşi şi de la populaţia țării.
     Tăbliţele şi textul lui Suetoniu arată fără putinţă de tăgadă că Dio Cassius a minţit cînd a scris despre aceste evenimente. Numai nebunii sau secăturile se sumeţesc şi spun că Domiţian care participase la luptele de la Dunăre, nu ştia cine era conducătorul geților cu care a încheiat pacea şi căruia i-a dat diadema de rege!
     Despre aceste fapte povestite de tăbliţe, Dio Cassius nu aminteşte deloc pentru a nu fi obligat să-i recunoască lui Domiţian ceva merite! Tăbliţele geţilor nu pomenesc de Tettius Iulianus, generalul roman care l-ar fi învins pe Decebal după cum scrie Cassius, dar nici Suetoniu nu îl aminteşte ceea ce însemnă că trebuie să-i mai punem în cîrcă încă o minciună lui Cassius. Cînd solia geţilor merge la Domiţian să încheie pace, Dio Cassius spune că era formată din ,,Diegis cu cîţiva bărbaţi comaţi” trimisă de Decebal, regele dacilor care refuzase să vină la tratative iar la pacea cu Traian, acelaşi ,,Decebal trimise, chiar înainte de a fi fost învins, o deputaţiune, nu dintre comaţi, ca mai înainte, ci dintre principalii pileati”. Aici se vede minciuna şi răutatea istoricului roman, lui Domiţian i se trimite o delegaţie condusă de un rîndaş însoţit de cîţiva păstori cum vrea să credem Dio Cassius iar cînd e vorba de Traian, vin cei mai de seamă geţi să i se închine, chiar înainte de a fi fost învinşi, iar Decebal se grăbea şi el să facă acelaşi lucru dar încă nu îşi terminase de înfăşurat nojiţele de la opinci! Noi trebuie să credem după spusa mincinosului roman Cassius, că pe Domiţian nu îl luau în seamă nici comaţii geţi şi nici curcile plouate, iar pe Traian îl respectau toţi ca pe un zeu inclusiv Decebal care ceruse să fie primit de către augusta săndăluţă: ,,se dusese la Traian, după ce se aruncase la pământ, i se închinase şi depusese armele”, să-i arate împăratului roman ce bine stau geţii cu flotările. Prea aduce a cultul personalităţii toată scriitura iar noi românii de astăzi avem o experiență recentă pe acest tărîm!
     Despre pacea încheiată cu romanii, Dio Cassius spune: ,,…Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis, ca şi cînd ar fi învins şi că putea să dea un rege dacilor, distribui soldaţilor onoruri şi bani şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, delegaţi de ai lui Decebal şi o scrisoare ca din partea acestuia, dar care se zicea că a fost plăsmuită de el”. Păcătos cum a fost şi mincinos aşijderea, a spus adevărul fără să vrea; într-adevăr Diogio a fost cel care a încheiat pacea cu romanii în Panonia iar dage balo a trimis o delegaţie la Roma pentru a confirma actul perfectat. Tăbliţa 70 completează aceste informaţii astfel: ,,Zisa/judecata nobilei noastre adunări. Neîncrederea românilor să se oprească. Fiecare familie are datoria de a avea încredere în adunarea noastră care vrea să trimită la Roma o delegaţie să se audă şi glasul Sarmisetuzei. Să cerceteze solii chipul îngerilor de pe cer astfel ca pentru toţi să fie pace. Ura este ca o pisică cum spune adesea sfîntul Zabelo. Trasă/turnată în Sfînta Geţie şi gravată cu cui de getul Zurobado”.
     Dar minciuna magistrului Cassius mai are o însăilătură tîmpită, Dacia avea după pacea cu Domiţian doi regi; Diegis care a primit diadema de la împăratul Domitian şi Decebal ca rege al dacilor deşi ei nu aveau rege ci conducător confirmat de dage balo sau Frăţia Celui Ales, şi care nu a vrut din dispreţ să-l vadă pe împăratul roman la faţă, după spusa lui Cassius!
     Măi să fie, iese părul prin scufie şi prostia prin călcîie!  
     Diogio – mato, ultimul conducător al geţilor/rumunilor (89 e.n. - 106 e.n.) chiar de la început are parte de viclenii care urmăreau să-l elimine din structurile de putere. Cînd se afla în cetatea Panonia, trimis de Gezino pentru încheierea păcii cu romanii lui Domitian, acasă un pezevenchi cu gîndul şui, s-a vrut chiar moţul neamului. A îmbrobodit dage balo că Diogio odată dus în gura lupului nu are cum să se mai întoarcă înapoi fiindcă dihania stă foarte bine cu dantura şi, ar fi mai înţelept ca adunarea neamului să-l aleagă pe el ca mato. Apoi repejor, pentru a da putere şmecheriei, a bătut un medalion cu chipul său şi textul care consfinţea noul statut social. Cînd Diogio s-a întors din afacerile lui cu romanii şi a constatat mişelia, rău s-a supărat(tăbliţa 71) pe Pantelo Goe, făptuitorul mîrșăviei şi amarnic l-a pedepsit.  ,,Eu am strîns în jurul nostru nobila adunare a neamului străbun ca să ducă cu tobe plîngerea şi să o dea lui Zabelio. El va pune pe cîntar şi va judeca murdara poveste. Această pînză netigită (gogomănie) pentru şters picioarele ne-a dat-o românului Pantelo Goie. Să fie prins la moşia lui, să-l luaţi şi să-l aduceţi la strălucita Sarmisetuzo a geţilor. Vita murdară din el, cu coarnele îndoite înapoi să-şi pună pe cap miţe de oaie cît eu voi sta în fruntea adunării. După noua trasă(judecată) vei fi luat şi gonit Goe şi vei pieri sărac pentru că eşti un gunoi viu. Renunţă la jumătate din îngînfarea ta şi cere-i îndurare lui Diegio. Să nu-i mai bîzîi(sîcîi) pe dreptcredincioşii adunării(preoţii judecători)!”
     În istoria noastră adevărată există niște informații foarte ciudate privind vizita unui general chinez la Sarmisetuza pe timpul lui mato Diogio. Deși ele puteau fi verificate cu date venite din alte izvoare, nimeni nu s-a pus pentru un asemenea zbucium să nu-i obosească prea rău scăfîrlia! Am s-o fac eu să le mai aduc încă o supărare întunecaților și trădătorilor de Neam și Țară!     
     În niște cronici chinezești din secolul ll, se scrie că în 97 al erei noastre generalul lor Ban Chao Shan a traversat munții Tian și Pamir, cu o armată de 70000 de oameni pornind într-o campanie împotriva triburilor Xiongnu care se țineau tare zburdalnice și neascultătoare. El și-a continuat marșul spre vest dar în scop comercial ajungînd pînă la Marea Caspică apoi s-a îndreptat spre Parția. Pentru a cerceta lumea nevăzută de la soare-apune, a trimis solie pe generalul Gan Ying la regatul Daqin, pe care toți culturnicii pricepuți ai celor din vest – la noi este mucles – spun că este imperiul roman. Eu cred că este Getia sau Dacia(Dacin după zisa chinezilor) cum îi spuneau în acele vremuri romanii, mare parte din greci și, după ei cam toți locuitorii imperiului.  
     În cronicile Weilue(Scurtă relatare despre dinastia Wei) scrisă în secolul lll și Hou Hanshu(Istoria dinastiei Han Tarzie) scrisă în secolul Vl care au folosit informații din această călătorie se afirmă că ,,Marea de Vest” este Marea Neagră, iar numele Daqin, ei l-au folosit și pentru imperiul roman pînă în Evul Mediu, însă el apare în respectivul text și cu numele Lichien. Cred că acesta este adevărul fiindcă din vestul Mării Negre se poate ajunge ușor în Parția unde erau găzduiți chinezii, pe care negustorii parți i-au speriat că nu pot ajunge în inima imperiului la Roma, dar le pot spune ei cam tot ceea ce vreau să știe șși ceva pe deasupra nmai să-i asculte cu urechile ciulite. Solul Gan Ying care a ajuns în partea de vest a Mării Negre a cules de la localnici informații care stau la baza celor două cronici menționate unde se găsesc referiri la țara Daqin. Să luăm aminte ce zic aceste cronici chinezești.
     Despre locuitorii țării Daqin/Dacin spun că sînt înalți și cinstiți, caracteristică pe care o amintește și Herodot despre geți că sînt cei mai cinstiți și mai viteji oameni cunoscuți. Țara este condusă de o căpetenie, aleasă - deci nu aveau regalitate - care nu domnește pe viață, ci poate fi schimbată dacă semnele divine o cer. Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia ne arată că nu numai semnele divine i-au schimbat pe mato, ci și răutățile oamenilor sau vremurile care erau năprasnice uneori. Cronicile nu ne mai spun cine ungea pe ,,rege” dar pe tăblițe aflăm că el era ales de dage balo și confirmat de ede în frunte cu Ili. Pe lîngă ,,rege”, cum l-au numit ei pe conducătorul geților, era un grup de 36 de căpetenii militare care se sfătuiau în treburile țării. Acest consiliu militar este numit pe tăblițe soto balo sau soții șarpelui de lumină, simbol ce l-au pus cu mare drag și pe steagul lor. Numărul sacru de 36 apare pe T 43 sub forma unor bumbișori așezați simbolizînd o lună din calendarul religios, unde săptămînile erau de 9 zile. Tot aici cronicile amintesc de un departament al arhivelor, adică ceea ce s-a descoperit la Sinaia, iar ostașii lui Ucigă-l Toaca au zis că românii nu trebuie să-și cunoască Adevărata Istorie, făcîndu-le pe cele mai multe dispărute, cîteva sute după mărturiile celor din muzeu care le-au văzut în perioada interbelică, iar cele rămase stau numai sub lacăt și vorbă de hulă!
     Despre capitala țării pe care au cronicile numit-o ,,O tu”, scriu că era înconjurată de ziduri mari de piatră așa cum au fost și cetățile strămoșilor noștri din munții Orăștiei. Dacă plecăm de la constatarea că chinezii nu pronunțau consoana r, iar textele au fost scrise la 200 de ani după vizita generalului Gan Ying în vestul Mării Negre și că informațiile culese au fost prin viu grai, atunci Orăștia noastră prin eliminarea literei r și ,,rînduiala” după fonetica chineză, a devenit ,,O tu” în cronicile lor. El mai poate veni din cuvîntul ,,oțoi” a se fuduli, a se îndîrji, fiindcă cetatea Sarmisetuza era considerată mîndria neamului get. Iar numele de Orăștie, vine din cuvintele vechi uraș/oraș: teritoriu, pămînt, ascuns + die: sacru, sfînt; și chiar așa era considerat întreg teritoriu al Geției, cu osebire capitala unde se afla și centrul religios al Neamului Scoborîtor din Zei, dar și sediul Frăției Celui Ales. Numele capitalei scris în cronicile chinezilor mai poate veni de la cei care îi tălmăceau limba rumună, nedumeriților musafiri și le-au spus despre aceasta că este cetatea lui Dumnezeu, sau luminată de Sfîntul Soare pe care alții îl știau de Otu sau Utu.
     Capitala era compusă dintr-un sediu central și patru palate separate depărtate între ele avînd un perimetru de 100 de li(41,6 km), iar ,,regele” stătea în fiecare cîte o zi. Numai Sarmisetuza are în jurul ei cetățile puternice cu ziduri de piatră de la Costești, Blidaru, Cetatea Vîrful lui Hulpe, Piatra Roșie, precum și așezarea civilă de la Fețele Albe. Drumul între aceste cetăți ale geților este cam de 40 km. 
     Țara Daqin era foarte bogată în aur și argint iar locuitorii cultivau cinci feluri de cereale, avînd mult grîu și mîncare ieftină. Locuitorii sînt primitori, iar cînd la hotar sosesc soli din tarile vecine, li se trimit cai de poștă, pentru a ajunge în capitală, unde ,,regele” le face daruri în aur. În țară nu se aude de hoție și tîlhărie așa cum scria și Herodot despre geți. Foloseau sistemul zecimal în schimburile comerciale, unde un ban de aur era cît zece de argint. Ca să ajungi în țara Daqin poți merge și pe uscat din Persia, înconjurînd marea pe la nord. Ori numai Marea Neagră putea fi înconjurată din Persia pe la nord ca să ajungi în Getia, fiindcă la Roma nu puteai ajunge decît peste Marea Mediterană.
     Începînd cu mijlocul secolului Vl, cînd ,,creștinii nestorieni” au început să se așeze de-a lungul drumului mătăsii, chinezii i-au numit și pe aceștia tot daqin, dar i-au mai scris și Ta-chin sau Ta-Tsin. Însă tărîmul populației tocare care este situat pe drumul mătăsii, în nord-vestul Chinei, se numea și Tarim, care după limba chineză poate fi citit și Ta-Chin. Iar Ta-Tsin se apropie de Tătîn de la noi cu sensul de tată, părinte, bătrîn. În budismul tibetan, ei aveau un fel de îngeri pe care îi numeau daqin/dakin sau dacin cum trebuie citit și cuvîntul chinez. Aceste ființe cerești erau păzitori ai porților cerurilor. Lama tibetani spun cu mare mîndre că toată înțelepciunea le-a venit dintr-o țară din vest cu multe păduri așezată lîngă un mare rîu unde este și muntele Meru sau Cetatea lui Senta/Dumnezeu, adică bătrînul Ziditor care a dat lumii înțelepciunea. Istoric, budismul a apărut în Tibet în secolele lV – V venind de undeva din vestul îndepărtat, iar în noua patrie a prosperat devenind religie oficială în secolul Vll sub împăratul Srontszangambo, și cam în același timp cultul apare și la chinezi.
    Dar aceste plaiuri binecuvînatate de Tatăl Ceresc amintite de budiștii din Tibet sînt chiar cele mioritice. Într-un vers din ritualul Scaloianului practicat vara în Dobrogea, se amintește despre păpușa din lut că este ,,trupușor de dician” adică din pămîntul sfînt sau Țara Sfîntă Dacia, după zisa celor care ne-au falsificat istoria.  
     Urmele ,,bisericii nestoriene” se mai găsesc în China de azi prin Pagoda situată în provincia Shaanxi, la aproximativ doi kilometri la vest de templul Louguantai. Biserica și mănăstirea au fost construite pe la anii 640 de misionari ,,nestorieni”, dar cultul a fost interzis în anul 835, iar clădirea a intrat în patrimoniul confucianist.
     O dovadă mai importantă este ,,Stela nestoriană” care a fost ridicată în anul 781 fiind dintr-un bloc de calcar de 279 cm înălțime cu un text în limbile chineză și siriacă adică aramaică. Aceasta arată că iniţial biserica nestoriană a primit recunoaștere de la împăratul Taizong, ca urmare a eforturilor misionare creştine întreprinse de călugărul Alopen în anul 635. Îngropată în 845, probabil în timpul interdicției acestui cult, stela a fost redescoperită abia în 1625. Această stelă ne arată că ,,nestorienii” nu practicau iudeo-creștinismul, ci creștinismul arimin și tot de la ei vine Cartea lui Eno care se află în Biblioteca Habsburgilor din Viena. 
     Invocarea lui Dumnezeu se face prin expresia ,,Ocrotitor adevărat” nu stăpîn ca în iahwism, textul făcînd referiri la Facere, cruce, şi botez. Este amintit fondatorul frăției nestoriene în China, călugărul Aloben scris și Alopen, Aluoben, Aloben, Oloben, Olopen, Olopan. Stela descrie ,,religia înțelepciunii” așa cum erau numiți și practicanții religiei geților subliniind Treimea și Întruparea, dar nu este nimic despre răstignirea lui Cristos sau învierea lui, pentru că el și născocirile puse pe seama lui de către ivriți nu existau în cultul geților. Că mint pricepuții culturnici cînd spun că în China au poposit ceva eretici nestorieni, le amintesc celor pricepuți la toate că patriarhul Nestorie al Constantinopolului (386-451), de unde s-a pornit zurba, atribuia lui Iisus două esențe: una umană(omul Iisus) și una divină (Logosul, Cuvîntul, Cristos). Natura umană este distinctă și independentă; de aceea, în Iisus ar fi existat două subiecte: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl și persoana uman-istorică, care s-a născut din Maria. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes(431) pentru că refuza Mariei titlul de „Născătoare de Dumnezeu” sau ,,Maica Domnului”. Cine vrea și altă dovadă a minciunii grotești scrisă de pricepuții în vedenii și revelații satanist-cretine, să-și bage capul în propriul dos și va descoperi totul ori poate ceva chiar mai deocheat pe deasupra.
     Toate aceste informații arătate mai sus, dovedesc fără putință de tăgadă că cele două cronici chineze se referă la Geția din timpul lui mato Diogio, nu la imperiul roman cum susțin cei cu rît subțire și obraz de porc mistreț.
     Anii 101 şi 102 au însemnat lupte crîncene între rumunii/geţii lui Diogio şi romani atît la sudul Istrului cît şi în munţii din apropierea Sarmisetuzei. Situaţia era disperată şi conducătorul neamului străbun se vede obligat să ceară pace pentru a încerca în răgazul obţinut să-şi refacă armata şi sistemul de apărare din munţi. Conştient că Roma vrea să ocupe şi să distrugă puterea rumunilor, Diogio trimite pe basileul Duro Cozen la neamurile geţilor din Mesia să se răscoale împotriva romanilor. Sarmisetuza este supravegheată şi încercuită de legiunile romane şi cavaleria nubiană. Basileul are poruncă să încerce mituirea africanilor cu sume cît mai mari astfel ca armata să se poată reface(T 72). ,,Ieri conducătorul şi clerul i-au cerut lui Duro să iasă din cetatea încercuită a geţilor şi să se ducă pentru a o elibera. Să alerge, altfel neamul Sarmisetuzei va fi împrăştiat. La întoarcerea din acest drum, să dea pe la neamul nubienilor să se întîlnească dar să fie plin de vioiciune(putere de convingere). Astfel Duro să ungă(umple) cu soldă foarte mare trupa care este adunată. Ar fi o mare minune vie ce ar păzi armata care trebuie să se refacă aşa cum a fost. Gîndul lui Diegeo să zboare ca șoimul, să fie dus repede ca un strigăt de disperare la cei cu suflet viu să refacă turmele jefuite. Micii agricultori să-şi plă-tească cinstit impozitele. Du-te şi cercetează îngerii îngrămădiţi laolaltă dacă vor goni şi vor închide gura puiului lor de căprioară din cetatea geţilor. Locuitorii Sarmisetuzei au fost loviţi din nou. Basileul Duro să iasă şi să ducă această scriere. Să cerceteze chipurile nălucilor din ceruri dacă sînt îmbrăcate cu haine uzate sau haine de sărbătoare. Să ne curăţăm de nenorociri ca nişte lei şi să ne ducem cu Matei pentru a da încă o lovitură”. Dar au plecat olăcari și la neamurile mai îndepărtate ale Persiei, mato Diogio cerînd ajutor regelui Pacorus ll(90-105) al parților care a atacat posesiunile romane din Orient. El a avut relații cu geții lui Diogio prin Callidromus trimis ca reprezentant oficial cu daruri, un grec luat captiv într-una din incursiunile din sudul Istrului.     
     Diogio obţine 3 ani de pace dar situaţia este tot mai critică pentru că Roma şi-a consolidat puterea pe fostele ţinuturi ale rumunilor iar forţa militară este mai puternică. Îi cere(T 73) basileului Duro să meargă iarăşi la Enea în Mesia să se revolte împotriva romanilor astfel mare rău se va abate asupra Sarmisetuzei iar neamul rumunilor va pieri. Tăbliţa 74 revine cu aceste cereri către Enea din Mesia să se alăture trupelor lui Duro Cozen şi să facă război împotriva romanilor care urmăresc să distrugă puterea geţilor. Alt sol, Duro Radu este trimis în răsărit la iazigi şi sarmaţi să le vină geţilor în ajutor astfel va fi mare nenorocire. Cei doi soli se întîlnesc şi revin cu trupele aduse la Sarmisetuzo pentru a-şi salva neamul străbun de robie. ,,Hotărîrea clerului şi a conducătorului. Duro Cozen du-te fuga în cătunele dese(pline) de români avuţi, adună-i cu cai buni de călărit, însoţeşte-te cu ei şi izbeşte(fă război) în Mesio. După ce vei face această întîietate, următoarea vei schimba direcţia şi vei decide să observi şi să discuţi îndelung cu regele Bilo al sarmaţilor. Cu o corabie să fii cu rugămintea noastră la iazigul Umo să ne sprijine fără înşelătorie, altfel neamul meu va peri. După terminarea şederii, să aduci pentru războiul nostru pe faimoşii arcaşi sarmaţi. La fel să aduci pe credinciosul iazig Gerentea. Eu Duro Radu împreună cu sarmaţii şi iazigii ne-am strîns şi am trecut prin trei păduri pînă am format un cerc(corp) împreună cu românii lui Duro Cozen. Înrăiţii prăştieri ai lui Bilo au ieşit din întăritura lor pe un soare care dădea să te topească. Am spus: împreună biruinţă sau va sosi strigătul de sfîrşit pentru toţi românii. În frunte cu Diogio am purces fiecare şi am mers la războiul lui(locul lui de luptă) şi cu credinţa lui. Trasă(turnată) în sfînta Sarmisetuzo”.
     Despre războiul purtat de Domitian şi apoi de Traian pentru cotropirea Geţiei Dio Cassius falsifică faptele pentru a-l cînta şi împăuna pe Traian astfel în Istorie romană la LXVll, 6 ,,…Cel mai mare război de atunci pentru romani fu cel cu dacii, peste care atunci domnea Decebal… Fiind învins de marcomani şi pus pe fugă, trimise în grabă soli lui Decebal, regele dacilor, invitîndu-l să încheie un tratat pe care el mai înainte îl refuzase, deşi îl ceruse de mai multe ori. Acesta primi convenţia căci se găsea în mare strîmtoare, dar nu voi să vină el însuşi la tratative, ci trimise pe Diegis cu cîţiva bărbaţi comaţi, care să-i predea armele şi cîţiva captivi, ca şi cum numai pe aceştia i-ar fi avut în mîinile sale. Făcîndu-se acestea, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis ca şi cînd în adevăr ar fi învins şi că putea să dea un rege dacilor, distribuind soldaţilor onoruri şi bani şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, delegaţi de ai lui Decebal şi o scrisoare din partea acestuia dar care se zicea că a fost plăsmuită de el… Dar cînd i s-a anunţat că Decebal nu respectă condiţiile tratatului, că îşi face provizii de arme, că primeşte transfugi, că-şi reface fortăreţele, că trimite solii la popoarele vecine, că face pustiiri în ţările vecine care fuseseră mai înainte împotriva lui, că ocupase nişte ţinuturi de ale iazygilor, ţinuturi pe care Traian refuzase să le dea înapoi, cînd aceştia le cerură, atunci senatul declară pentru a doua oară pe Decebal inamic al Romei şi a doua oară însărcină pe Traian să facă război în persoană şi nu prin generalii săi. Fiindcă mai mulţi daci trecură la Traian şi pentru alte motive, Decebal se rugă din nou pentru pace. Dar în loc de a consimţi să depună armele şi persoana sa, el strînge pe faţă trupe şi aţîţă popoarele vecine, atrăgîndu-le luare-aminte că dacă îl vor părăsi vor fi şi ei în primejdei; că ei îşi vor asigura libertatea mai uşor dacă vor lupta împreună cu el, înainte de a pătimi vreo nenorocire; că de vor lăsa pe daci să piară şi ei înşişi, mai în urmă fiind lipsiţi de aliaţi, vor fi subjugaţi… Trecînd Istru pe acest pod şi conducînd războiul cu mai multă siguranţă decît grabă, Traian, cu timpul şi cu mare greutate învinse pe daci, dînd el însuşi multe dovezi de strategie şi de bărbăţie şi după ce a înfruntat multe primejdii şi după multe fapte de vitejie din partea soldaţilor săi… Astfel Dacia fu prefăcută în provincie romană şi Traian coloniză în ea mai multe oraşe”. Această minciună a lui Dio Cassius privindu-l pe Domitian are ca motivaţie faptul că bunicul său Dion Cocceianus sau Chrysostomos, orator şi filozof grec a fost în anturajul lui Vespasian şi Titus dar Domitian la exilat umblînd de aiurea prin Asia Mică, Egipt, Grecia, Geţia şi ajungînd pînă la vărsarea fluviului Nipru. Reabilitat de Nerva, el a fost alături de Traina în carul de triumf cu care a intrat în Roma. Iar Dio Cassius a găsit prilejul să-i plătească peste timp lui Domitian umilinţele suferite de bunicul său, falsificîndu-i istoria care ne priveşte direct şi pe noi. Vedem că textul din Dio Cassius care spune despre chemarea la luptă a lui Diogio către celelalte popoare este foarte asemănător cu cel de pe tăbliţele de plumb, dovedind că în epocă erau informaţii suficiente despre aceste evenimente dureroase ale istoriei strămoşilor noştri dar şi falsificatori destui. 
     Pliniu cel Tînăr(61-113) a fost guvernator al Bitiniei şi se pare că a participat direct la războaiele din Dacia, rămînînd de la el o scrisoare către poetul Caninius: ,,Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfîrşit, mai plin de poezie şi de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cînta rîuri noi, fluvii conduse peste cîmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lîngă acestea două triumfuri, din care unul a fost cel dintîi împotriva unui neam neînvins, iar celălalt cel din urmă… O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui nu sînt potrivite cu versurile greceşti”. După o sută şi vreo douăzeci de ani Dio Cassius le-a potrivit de au mers toate şnur şi chiar numele regelui l-a scos de sub tunică deşi îl cunoştea pe cel real şi altfel a născocit o altă istorie cu care se maimuţăresc de mama focului istoricii români. Dar mai interesant este pasajul în care Pliniu spune că regele get deşi alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă nu şi-a pierdut nădejdea că neamul get se va elibera de cotropitorul roman. Cu acest testament existenţial au trăit timp de 150 de ani geţii care au fugit din calea romanilor şi adunîndu-se în teritoriile de la răsărit de Carpaţi, au format un nou imperiu condus de familia geţilor Amali, au reuşit prin sabie să îi alunge pe cotropitorii romani, să pustiască Roma şi să o robească, formînd chiar în Italia la sfîrşitul secolului V un regat get care a dăinuit peste 60 de ani.
     Istoricii spun că regatul era al ostrogoţilor!!! Desigur, dacă sfînta minciună o cere, putea fi şi al ostrohoţilor sau hotentonților, numai al geţilor nu!
     Astfel după anul 106, cam o treime – partea de vest a statului get – a ajuns sub stăpînire romană, fiind organizat administrativ şi militar în provincia Dacia.
     Trebuie precizat că teritoriul statului locuit de geți, s-a numit Getia atît pe tăblițe, cît și în unele scrieri străine cum ar fi Tora, Talmudul și lexiconul Nume de popoare scris de Ştefan din Bizanț pe la anul 520 iar Dacia a fost numai numele provinciei romane sau numele folosit de romani pentru ținuturile geților. Folosind numele Dacia pentru glia străbună, nu facem decît să-i recunoaștem pe romani de strămoși după dogma turbaților latriniști și a altor stîrpituri la fel de înveninate față de adevărul românilor!   
     Războiul din anul 106 a fost ultima confruntare a rumunilor cu măcelarii istoriei, a urmat un genocid de proporţii nemaiîntîlnite pe care liftele româneşti din zilele noastre îl prezintă drept ,,cultură binefăcătoare şi civilizaţie”. O parte a populaţiei a pierit în lupte, 500000 de geţi după izvoarele romane au fost luaţi în robie, toate cetăţile din munţi au fost dărîmate şi populaţia obligată să coboare în zone uşor controlate de cotropitori. Chiar dacă numărul robilor este exagerat, vedem aici că geţii erau nu numai un popor foarte numeros dar şi foarte viguros pentru că erau vînduţi doar sclavii care puteau munci. Au fost distruse toate lăcaşurile de cult ale geţilor, religia interzisă iar preoţii ucişi sau robiţi.
     O avere fabuloasă a ajuns în vistieria imperiului roman dar şi mai mult în buzunarele celor care au măcelărit neamul nostru străbun. Lydus(Ioan Laurentius), trăitor în secolul Vl a scris cartea Despre magistraturile romanilor, citîndu-l pe Criton, însoţitorul lui Traian în toate războaiele, care a scris despre acestea în cartea Getica astăzi dispărută, ne lămureşte despre dimensiunile jafului făcut de cotropitori: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor, a dobîndit romanilor 5000000 libre de aur, îndoite de argint, o mulţime de bogăţii şi bunuri de mare preţ, mulţime de arme şi cirezi de vite şi 500000 de bărbaţi foarte războinici cu armele lor” adăugînd: ,,Acestea le povesteşte Criton care a fost de faţă la război”! O libră avea 0,327 kg, aurul jefuit fiind de 1635000 kg sau 1635 tone iar argintul a fost de 3270 tone luate de romani din Geţia. Asemenea cantităţi, greu de imaginat şi astăzi nu puteau fi adunate în cîteva zeci de ani ci numai în multe sute ţinînd seamă de metodele de exploatare a aurului din acele vremuri. Ca să aduni respectivele cantităţi în cîteva sute de ani – poate cinci sau şapte – înseamnă că statul geţilor nu a fost subjugat în această perioadă de nimeni altfel nu ar fi scăpat fabuloasa comoară de ghearele prădătorilor.
     Faima acestor bogăţii era vie chiar şi pe timpul hunilor pentru că se vorbea mereu de ea. Poate că romanul Criton a mai înflorit puţin cantităţile dar un lucru este sigur, comorile au fost atît de mari încît au uluit pe toţi din acele vremuri dar şi pe cei de astăzi care le consideră simple poveşti antice!   
A urmat la Roma un dezmăţ de 123 de zile şi asta a fost numai începutul.
     Presimţirea sumbră a viteazului Diogio s-a împlinit, peste neamul rumunilor s-a aşternut întunericul şi uitarea timp de 2000 de ani iar noi cei de astăzi nu sîntem vrednici să ne recunoaştem înaintaşii şi să-i cinstim cum se cuvine.
     Pentru a înţelege ,,rolul civilizator” al acestui neam de măcelari, voi da în continuare texte şi idei despre ei scrise chiar de către romani sau de alte neamuri. 
     Sallustius în Istorii, la Vl reproduce scrisoarea lui Mithridade, regele Pontului către regele perşilor Arsace. ,,Căci romanii nu au avut niciodată decît un singur motiv de a porni la război împotriva tuturor naţiunilor, tuturor popoarelor, o nepotolită dorinţă de putere şi de bogăţieRomanii, înarmaţi mereu împotriva tuturor, se înverşunează în special contra celor a căror înfrîngere le asigură cele mai frumoase prăzi; prin îndrăzneală, prin minciună, prin războaie după războaie, şi-au mărit imperiul; prin acest fel de acţiune, ei vor nimici totul sau vor fi învinşi, ceea ce nu este chiar atît de greu, dacă tu prin Mesopotamia, noi prin Armenia, le vom învălui armata, care nu are nici provizii, nici ajutor, şi care nu trebuie să ajungă pînă aici teafără decît datorită norocului sau din cauza greşelilor noastre, ţie, venind în ajutorul unor mari regi, îţi va reveni gloria de a-i fi strivit pe tîlharii care jefuiesc popoarele. Te sfătuiesc, te îndemn deci să vii de partea noastră, să asiguri victoria prin alianţa noastră, mai degrabă decît să-ţi întîrzii propria pieire contribuind la pieirea noastră”. Scrisoarea se referă la faptele care au avut loc în anul 69 î.e.n. sau chiar mai înainte cînd romanii au urmărit să distrugă regatul Pontului.
     Titus Livius istoric latin care a trăit între anii 59 î.e.n. – 17 e.n, spune în lucrarea Ab urbe condita, XXXVll, 45: ,,Nemaiavînd a purta războaie împotriva altor muritori, nu vă mai rămîne acum decît să aveţi grijă şi să protejaţi – ca nişte zei – întregul neam omenesc’’. Toţi tiranii care erau măcinaţi de crăcănarea peste întreg pămîntul și aici trebuie pus și ,,neamul ales de Satana”, doreau numai să aibă grijă – cu sabia sau bombardeaua – de întreg neamul omenesc, chiar dacă nu le-a cerut-o cineva şi nu era bucuros de asemenea dar. Tot la acest poet găsim dreptul ,,majestăţii poporului roman’’ de a hotărî soarta întregii lumi care era de fapt ideea imperialismul roman şi pretinsul drept de a distruge pe oricine, adică dreptul celui mai tare, idee ce stă la baza culturii europene care a născut atîțea monștri.
     Filon din Alexandria, rabin eretic ivrit ce a trăit pînă la anii 45 al erei noastre, în scrierea De specialibus legibus comentînd prăpădul făcut de pederastie în societatea senatorilor romani şi în general la romani spune că ,,pustiește cetăţile şi le goleşte de locuitori’’ iar ,,bărbaţii din cele mai bune familii devin mai rari.” Degenerarea romanilor i-a ajutat pe geţi să pună mîna pe imperiul roman la 180 de ani după ce Getia a fost cucerită parţial de către aceştia. 
     Lucanus(39-65) poet latin originar din Corduba Hispania, spune despre romani că era un popor degenerat mînat doar de lăcomie şi dezmăţ. Senatorii romani păreau istoviţi de istorie şi nu mai ajungeau să aibă urmaşi.
     Suetoniu spune despre împăratul Caligula(37-41 e.n.), că se considera un personaj divin şi a dat poruncă astfel ca la toate statuile reprezentative cu chip omenesc, capul figurii să fie înlocuit cu al lui.
     Pe toţi împăraţii de origine romană, pînă la ,,împăraţii soldaţi” adică împăraţii geţi, romanii îi considerau de o lăcomie fără margini şi lipsiţi de orice morală. Orgiile şi crimele se succedau într-o armonie de înţeles numai de societatea romană dominată de viclenie, lăcomie şi ură. 
       După 1900 de ani nişte secături române, slujitori credincioşi ai celor ce ne-au vrut şi ne vreau numai răul, aduc pe capul neamului mioritic ,,tracismul” ca o negare directă a continuităţii de neam dintre vechii geţi şi românii de astăzi, obrăznicindu-se peste tot că vajnicul mato boero Bisto a fost trac şi toţi cei de la nordul Istrului erau traci şi punct. De dragi ce-mi sînteţi şi eu v-aş trage în cap o ploaie de pumni pînă veţi pune punct acestei sminteli. 
     Poetul Ovidiu care era mazîlit la Tomis pe la anul 8 al erei noastre, confirmă acest statut politic al statului get în Pontice ll,9 trimiţînd o scrisoare lui Cotiso, mato al geţilor pînă la anii 15 unde spune ,,că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău”; să le spunem şi acelora cu moaca strîmbă şi mintea şuie că sintagma ,,imperiul tău” nu înseamnă stîna ta, coteţul tău, coliba ta, sălaşul tău sau tribul tău fie el şi de neam ales. Iar romanul ştia ce înseamnă imperiu pentru că tocmai pierduse statutul de  cetăţean al Romei. O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso.
     Dar acest imperiu arimin format din geţi a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani. În anii 12-9 î.e.n. romanii cotropesc Panonia iar în anul 9 e.n. geţii din acest teritoriu pornesc o mare răscoală ajutaţi de cei din est dar sînt înfrînţi. În anul 29 Mesia, teritoriul de la sudul Istrului care despărţea Geţia de Tracia este cotropită de către romani şi transformată în provincie. Pe la anii 46, regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie romană astfel că imperiul get rămîne numai la nord de Istru. După războaiele purtate de împăratul Traian, partea de vest a imperiului get este ocupată şi transformată în provincia romană Dacia, nume care nu a existat înainte de această nenorocire pentru strămoşii noştri.
     Istoricul italian Carlo Troya scrie Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo în cinci volume între anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către istoricul german J. F. Neigebaur care a publicat la Breslau în anul 1859 o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei. Nici în prezent aceste texte nu sînt traduse în limba română pentru că nu prinde bine plăsmuirea latrinităţii şi ar da posibilitatea românilor să guste şi altceva decît zoaia clocită de ,,doctorii ardeleni” la 35 de ani după apariţia scrierii lui Troya. Nu există în istoria lumii o monstruozitate asemănătoare, străinii ne recunosc merite în istoria Europei, iar noi le negăm în totalitate cum ne-au vrut duşmanii, ca să fim un neam de tîrîturi și de gunoaie peste care se poate înstăpîni orice canalie.
     Informaţiile istoricului italian sînt luate din Getica lui Iordanes dar şi din alte numeroase izvoare. Citîndu-l pe Ptolomeus, spune că romanii s-au înstăpînit pe teritoriul geţilor cuprins între Tisa pînă la Grath/Siret? ,,De acolo pînă la Nistru, marele imperiu rămase neatins şi se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureş şi Galiţia pînă la Pădurea Herciniană”. Este uimitor că tocmai aceste teritoriu care nu a fost niciodată sub stăpînire romană, cazarii mozaici/jidanii de pe Volga în partea a doua a secolului XlX prin planul Poexotto îl revendicau ca patrie a lor pentru că l-ar fi cucerit ei pe cînd erau soldăţoi ai imperiului roman! Ori cei ce pretind ei că au venit ca trupe romane puteau fi ivriţii din Palestina care azi își mai spun și sefarzi, iar cazarii sînt de neam gotic şi au trecut la o schismă mozaică după anul 820. Dar mai este un adevăr cu care trebuie să le dăm în bot acestor lifte odioase; iudeii nu serveau milităria pentru că se descurcau mult mai bine în cămătărie şi samsarlîc, primind scutire de la Cezar pentru serviciul militar!
     Să continui cu povestea italianului Troya care spune: ,,Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor…” Aşa vorbeşte un urmaş direct al romanilor spre cinstea lui, însă liftele mancurtizate şi năimite ce şi-au luat titlu de ,,doctori”, sigur ai întunecaţilor, ne-au falsificat istoria de nu-i mai dai de socoteală. Informaţiile prezentate ne mai ajută să stabilim graniţa estică a imperiului geto-got dincolo de Volga în est iar în nord se urca pe marginea munţilor Urali pînă în ţinutul balţilor. Dar aceste informații ale istoricului italian sînt confirmate de datele citite de pe tăblițele de plumb care sînt ascunse cu mare înverșunare. După căpăţînile istoricilor noştri, geţii pot fi numiţi şi huni, turci sau tătari pentru că tot nu mai interesează pe nimeni istoria românilor de astăzi.
     În anexa lucrării, Troya, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de mato Gezina în anul 86, citîndu-l pe Orosius scrie: ,,Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că au plecat cu Odin în Scandinavia”. Tăbliţa 74 spune cum comandanţii oştirii geţilor, Duro Radu şi Duro Cozen au plecat în primăvara anului 106 cu o corabie în est la căpeteniile iazigilor Umo şi Gerentea din nordul Mării Negre să le ceară ajutor pentru războiul pe care îl purtau cu romanii, dar poate că au ajuns şi la alanii care erau ceva mai la est pe cursul inferior al fluviului Volga. Ambii conducători iazigi au luat parte la războiul geţilor, fapt ce dovedeşte că între aceste popoare exista o legătură militară cît şi religioasă statornică. Mulţi au murit şi s-au dus în lumea asenilor sau tărîmul lui Zamolxe cum spune tăbliţa 5.
     Să revin la scrierea lui Troya: ,,Printre aceşti aseni se găsea Captus, strămoşul dinastiei regale de mai tîrziu a ostrogoţilor, fiul său a fost Almar, al cărui fiu Augi, a fost tatăl lui Amal, strămoşul gintei de eroi al Amalilor… În anul 134, Amal fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor şi aceştia fac urmaşilor lui Hadrian mult necaz… În anul 161 Augi stăpîneşte peste daco-geţi sau goţi, pe care Ptolomeus îi mută în marea cîmpie situată între Carpaţi şi Marea Baltică şi care era numită Sarmaţia Europeană… Din anul 174 Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor... în imperiul Amalilor migrează alte hoarde de barbari, de asemenea şi o parte a burgunzilor care sînt primiţi ca aliaţi.”
     Aceste informaţii privind megieşia geţilor răsăriteni cu sciţii şi goţii le mai găsim la Ştefan din Bizanţ, care, pe la anul 520 scrie un lexicon Nume de popoare unde spune despre strămoşii noştri că locuiau în vremea lui în ,,Getia, ţara geţilor” amintindu-i şi pe goţi astfel ,,goţii care au locuit mai înainte lîngă lacul Meotic, dar mai tîrziu s-au strămutat în teritoriul Traciei.” Informaţia este identică cu cea venită de la Iordanes dar ceva ani mai tîrziu. Mai aminteşte bizantinul de un ţinut al strămoşilor noştri ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene(Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului. ”   
     Adică ei ştiau în secolul Vl, că neamul dacilor sau al geţilor se întindea de la Nipru pînă dincolo de Istru în Panonia. Dar înţelepţii noştri o ţin tot într-o paranoia! 
     În limba română veche cuvîntul captă înseamnă a aduna, a atrage, a izbuti, a atrage pe cineva printr-un mijloc, adică rolul pe care l-a avut asenul Captus. Bine că o spun barem străinii pentru că noi nu avem urechi să auzim asemenea adevăruri. De aceea am ajuns ca fel de fel de lepădături să vină, să se urce pe masa noastră strămoşească, lăsîndu-şi scîrna, iar noi nu îndrăznim nici să-i deranjăm cu o vorbă pentru astfel de impietate! Cazarii sau jidanii cum au fost cunoscuţi în istorie pînă i-a apucat şi pe ei răul poporului ales de Satana, spun că familia regală care le-a condus destinele mai multe secole pe cînd erau şi ei tari şi mari prin tărîmul fără margini a cîmpiei dintre Marea Neagră şi pustiul Gobi cu centrul de putere pe Volga, venea din neamul de semizei numiţi Asena. Crăpa-v-ar rînza în voi întunecaţilor! Vreţi să-l faceţi şi pe Zamolxe semit şi tăiat împrejur?
     Iordanes în Getica vorbind despre ocuparea la anul 553 a  regatului ostrogoţilor sau geţilor şi goţilor din Italia, de către armatele împăratului bizantin Justinian spune la paragraful 315: ,,Aceasta a fost, pînă acum, originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji. Acest neam demn de laudă a cedat unui principe şi mai lăudabil şi s-a supus unui conducător mai viteaz, a cărui faimă nu va înceta în nici un veac şi la nici o vîrstă, iar victoriosul şi triumfătorul împărat Justinian, precum şi consulul Belizariu, vor căpăta numele de Vandalicul, Africanul şi Geticul”. Troya spune că din secolul lll al erei noastre numele goţi şi geţi au devenit comune şi se confundau cum mai devreme cel de sciţi desemna popoarele de la est de Panonia pînă la Marea Caspică.
     Dacă nu ştim fiecare năvălire către sud şi vest ce structură etnică avea, sub aspect istoric trebuie să precizăm că în partea de răsărit a imperiul get, în secolul l al erei noastre au venit popoarele din Scandinavia, goţii din Gotia, vandalii din Vinlandia/Vandalia şi alţii, care în secolul lll au ajuns forţa militară principală iar geţii în frunte cu clanul lor conducător al Amalilor sînt recunoscuţi de aceştia drept regi. Getica lui Iordanes spune spre luminarea noastră la paragraful 42: ,,În al treilea popas la marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali”. Tot pe aceste teritorii în partea de est mai erau sciţii sau sarmaţii, populaţie înrudită cu geţii.
     Să mai vedem ce spune Iordanes despre goţii veniţi din Goţia, în lucrarea Getica, la 28: ,,Dar fără să zăbovească mult, au ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleştat în luptă, cîştigînd biruinţa. De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Sciţiei, care este vecină cu Marea Pontului… 30 Sciţia începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus şi se întinde pînă la fluviile Tiras/Nistru, Danastru şi Vagosola/Volga, ca şi Danapru/Nipru şi muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic. Îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida(lacul Meotic este Marea de Azov) şi peste Meotida prin strîmtoarea Bosforului, pînă la muntele Caucaz şi pînă la rîul Araxis. Apoi întorcîndu-se spre partea stîngă pînă dincolo de Marea Caspică şi de ţinuturile îndepărtate ale Asiei pînă la oceanul euroborean, este ca o ciupercă, mai întîi mică, dar mai departe foarte lată şi rotundă pînă la huni, albani şi serii… 31 Această patrie, spun adică Sciţia, întinzîndu-se şi deschizîndu-se în lung şi-n lat, se învecinează spre răsărit cu serii care încep de la ţărmul mării Caspice, la apus cu germanii şi cu fluviul Vistula, spre ţinutul arctic, adică în partea septentrională, este înconjurată de Ocean, iar la sud se găseşte Persia, Albania, Hiberia, Pontul şi albia Istrului, care se numeşte Dunărea de la gură pînă la izvor…”
     Această uniune de popoare condusă de geţi şi goţi care erau neamurile cele mai numeroase au năvălit în jaf de multe ori asupra teritoriilor controlate de romani. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru, iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi ,,leii scitici”.
     Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Numai nemernicii, iar dintre aceştia cei mai mulţi sînt pe la noi, se vor îmbîrliga să spună că geţi şi goţi sînt una, iar împăratul roman i-a făcut doi! Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie în sudul Istrului însă împăratul Filip Arabul(244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să-i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Împăratul Gallus(251-253) pentru a potoli pohtele prădătorilor geţi şi goţi care se buluceau peste Istru ca ursul la miere, umblă la teşcherea şi îşi cumpără liniştea.
     În anul 255, goţii, carpii/geţii şi burgunzii pe care Zosimus îi numeşte popoare scitice – pentru că vin din Sciţia – năvălesc la sudul Istrului, devastează Tracia, Macedonia şi Iliria ajungînd pînă în Italia dar sînt luaţi din scurt cu sabia de către generalul Aurelian şi se retrag la nordul fluviului. Legiunile împăratul Gallienus (253-268) luptă din greu în Panonia cu dacii liberi din nordul provinciei Dacia pe care îi trimite cu sabia de unde au venit şi ia numele de Dacicus Maximus. În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai era controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial însă cu o componentă etnică importantă şi mai ales militară de neam gotic venită din Scandia care se adaugă la cea getică şi bastarnă. Dar informaţiile istorice ne mai arată un fapt uluitor, geţii şi goţii nu mai atacă imperiul roman; după 150 de ani, testamentul lui Diogio amintit de Pliniu cel Tînăr a fost îndeplinit prin alungarea romanilor din glia străbună! Nici împăraţii imperiului roman de multă vreme nu mai erau romani ci geţi, traci şi iliri, adică tot neam arimin, dar istoria tace și de atunci ne tot coace!
     În provincia Dacia, după anul 253, stăpînirea romană nu mai controla militar acest teritoriu, iar în urma răscoalelor comandanţilor militari geţi Ingenuus din anul 257 şi Regalianus din anul 258, la vest de Carpaţi s-a constituit un nou stat get, care cuprindea pe lîngă fosta provincie romană Dacia şi teritoriile Panoniei, Traciei, Moesiei, Iliriei, Macedoniei şi Dalmaţiei. Regalianus moarte în august 268, datorită unui complot urzit de Gallienus, împăratul romanilor, dar conducerea statului get este continuată de soţia sa Druantilla pînă în anul 270. În vara acestui an generalul get Aurelian ajunge conducătorul statului get de apus desprins din imperiul roman de către generalul Regalianus şi face un Legămînt cu neamul său de războinici că de va ajunge împărat al Romei, el va da geţilor de la nordul Istrului sprijin la nevoie, considerîndu-i asociaţi ai imperiului roman. După moartea lui Aurelian, provincia Dacia trece în componenţa imperiului get de răsărit, refăcîndu-se Getia aşa cum era ea înainte de anul 101. 
     Începînd cu domnia împăratului get al imperiului roman Aurelian(270-275) şi dezvoltat sub Diocleţian(284-305) sau chiar mai devreme, imperiul geto-got al Amalilor are relaţii paşnice cu imperiul roman de naţiune arimină avînd statutul de federaţi, împăratul Galeriu(305-311) – Ler împărat – îşi avea curtea particulară la Romula pe partea stîngă a Istrului, nu prea departe de Caracal iar Constantin inaugurează în anul 328 podul de la Sucidava - Oescus. Tot acest împărat dorea să stabilească capitala imperiului la Serdica sau Sofia de azi, în mijlocul neamului geţilor din care se trăgea şi el, aceste informaţii dovedind că geţii care conduceau atunci imperiul roman s-au unit cu cei din nordul Istrului.
     Imperiul geto-got de la nord de Istru, amintit de istorici doar în șoaptă sub numele de ,,regatul ostrogot din nordul Mării Negre” a fost distrus de urdiile hunilor în două mari acţiuni militare din anii 370 şi 382.
     În Getica la paragrafele 134-137, Iordanes descrie cum o parte a geţilor şi goţilor ce locuiau între Nistru şi Don, după ce au fost învinşi de huni, au plecat spre vest în imperiul amal care se întindea pînă la Tisa, apoi în frunte cu Fritigern, Alateu şi Safrac au trecut în anul 376 la sud de Istru, fiind bine primiţi de împăratul Valens. S-au aşezat în Moesia şi Tracia, dar în anul următor regiunea este bîntuită de o foamete cumplită iar generalii romani Lupicinus şi Maximus, consideră că pot scoate de la geţi şi goţi bani mulţi vînzîndu-le alimentele la preţuri foarte mari, şi după o tentativă de a-i asasina pe conducătorii goţilor, aceştia s-au răsculat, prădînd Tracia şi constituindu-se într-un teritoriu independent de puterea romană, ,,au început să nu mai fie venetici şi străini, ci cetăţeni şi stăpîni, să poruncească posesorilor şi să stăpînească după dreptul lor părţile nordice pînă la Dunăre.” Împăratul Valens i-a armele împotriva geţilor şi goţilor răsculaţi dar este învins şi moarte la 9 august 378 în bătălia de lîngă Adrianopol.
     La 19 ianuarie 379, împăratul Graţian îl numeşte coîmpărat pentru Orient pe ibericul Teodosiu, care reuşeşte să organizeze armata şi să-i aducă la ascultare pe răzvrătiţi alungîndu-i din Tracia în Moesia pe care o stăpîneau de ceva vreme. Însă o boală grea îl ţine mult timp departe de oaste care ,,a dat iarăşi goţilor curaj, astfel că împărţindu-şi armata, Fritigern a plecat după pradă în Tesalia, Epir şi Achaia. Iar Alateu şi Safrac au atacat cu celelalte oşti Panonia.” Acţiunea militară a geţilor şi goţilor s-a petrecut în anul 380 sau 381, cînd Panonia şi Getia încă nu ajunsese sub stăpînirea hunilor.
     Prima confruntare între goţii din imperiul amal şi huni o găsim în scrierea norvegiană,… da, da tovarăşi istorici români!, Edda Veche care ne povesteşte de vitejii Dan şi Danp, consideraţi drept nume legendare ale unor regi danezi. Al doilea nume a fost creat după al localităţii Danparstadir, care tălmăcit ar însemna ,,lăcaşul lui Danp”, adică ,,un loc de pe Nistru” stăpînit de acest conducător legendar. Ei sînt menţionaţi într-un cînt, păstrat în Hervararsaga, care scrie despre lupta dintre goţii acestor locuri şi huni, dată în apropierea Nistrului pe la anul 245. Dan era unul dintre nepoţii lui Rig, primul rege nordic. Numele Danpar mai sigur se referă la cetatea de pe acest fluviu clădită de goţi pentru că scriitorul Arrianus, care a trăit în secolul ll, adică vremurile venirii nordicilor pe aceste meleaguri, în lucrarea Periplul Pontului Eusin, la Annonymus B,65 scrie: ,,Călătoria în susul fluviului Borysthenes(care acum se numeşte Danapris) de la mare pînă la ea, este de două sute patruzeci de stadii.” La fel scrie şi Iordanes în Getica 28 numele fluviului Danapru, deci denumirea este foarte veche şi nu vine de la slavi, aceştia doar preluîndu-o de la nişte băştinaşi ,,neştiuţi”.
     La paragraful 246 şi următoarele Iordanes spune despre nenorocirea geţilor şi goţilor care au ajuns sub stăpînirea fioroşilor huni: ,,După cum, urmînd mărturiile înaintaşilor, cu toate că ostrogoţii şi vizigoţii au fost mai întîi un singur popor, totuşi cînd am vorbit despre vizigoţi i-am prezentat deosebit de ostrogoţi… Se ştie că aceştia, după moartea regelui lor Hermanaric, s-au despărţit şi au rămas în aceeaşi patrie, supuşi hunilor, Vinithariu, amalianul păstrînd totuşi insignele principatului său… 247 …dar neputînd suporta uşor să trăiască sub stăpînirea hunilor, s-a sustras puţin de sub puterea lor… 248 Dar conduita lui atît de liberă n-a fost tolerată de huni nici măcar un an, astfel că Balamber, regele hunilor, chemînd la el pe Gesimund, care respectînd jurămîntul de credinţă faţă de huni stătea sub supunerea acestora cu cea mai mare parte dintre goţi, a reînnoit tratatul cu el şi l-a trimis cu armată împotriva lui Vinithariu. 249… Balamber ţintindu-l cu o săgeată pe Vinithariu l-a lovit în cap şi l-a ucis… încheind tratat de pace cu tot poporul goţilor, şi întărindu-şi stăpînirea asupra lor, cu prevederea însă ca goţii, cu aprobarea hunilor să-şi aibă regişorul propriu”.
     Iordanes spune că Vinithariu era din neamul amalilor, deci get, iar goţii aveau deja regişorul lor Gesimund care s-a luptat de două ori cu regele amal fiind învins şi primind ajutor de la huni, a reuşit să ocupe regatul get al amalilor pe la 370 şi deci vechea alianţă a fost distrusă dintre geţi şi goţi. În acest moment al istoriei, goţii se împart în două grupuri distincte; cei rămaşi sub ocupaţia hunilor, Iordanes îi numeşte ostrogoţi iar cei care au fugit spre vest de răul migratorilor asiatici, i-a numit vizigoţi. Cu aceste două nume vor intra ei în istorie deşi sînt un singur popor venit din ţinutul Gotia din Suedia şi care nu au nici o legătură cu germanii.
     Moartea lui Hermanaric a avut loc în anul 368 sau 369 iar ocuparea parţială a imperiului geto-got se datorează şi trădării neamului scitic al rosomanilor sau roxolanilor/alanilor care au trecut de partea hunilor, luptînd împotriva vechilor aliaţi. Imperiul geto-got după ce a fost înfrînt de huni s-a fărîmiţat în mici regate, dar toate fiind sub controlul lui Balamber iar graniţa de vest era pe Nistru.   
     După ocuparea parţială a imperiului geto-got de către huni, regele geţilor Vinitariu(vini + tariu: impetuosul, vijeliosul, puternicul; sau poate îl chema Vînătoriu și a fost scris așa după gramatica latină) din familia amalilor a încercat să refacă puterea neamului său într-un regat ieşit de sub controlul năvălitorilor asiatici. Faptul că el păstra insignele vechiului regat sau imperiu amal, dovedeşte că hunii l-au recunoscut ca succesor legal al lui Hermanaric, dar după revolta din anul 370, statul get ce cuprindea teritoriul între Nipru sau Don şi Nistru a fost ocupat de aceștia. 
     Teritoriul de la Nistru peste Carpaţi – pînă în Panonia –fiind condus de Atanaric a mai rezistat pînă în anul 382, cînd după lupte crîncene cu năvălitorii, o parte dintre geţi şi goţi s-au refugiat în imperiul roman iar hunii au devenit stăpînii tuturor teritoriilor locuite de strămoşii noştri. Atanaric este tot un rege get pentru că în vechea limbă Etana, a fost un personaj mitic ce a zburat pînă la cer pe aripile unei păsări fabuloase iar rig era sceptrul sau buzduganul pe care îl purta conducătorul unei comunităţi, zicere după limba noastră strămoșească nu latrinească!
     Istoricul Zosimos care a trăit în secolul V, pune decăderea imperiului roman pe seama părăsirii religiei oficiale și majoritare a creştinismului arimin şi înlocuirea ei cu iudeo-creştinismul. În Historiae, lV, 34,4l spune că regele Atanaric al goţilor era conducătorul sciţilor regali, adică stirpea amal, cum îi numește Troya. Tot aici scrie că Atanaric, datorită presiunilor hunilor asupra regatului său de la est de Carpaţi, a trecut Istru cu oastea sa fiind bine primit de către împăratul Teodosiu, care se însănătoşise după o lungă boală.      
     Mai găsim în scrierea lui Iordanes la paragraful 257 şi următoarele fapte care s-au întîmplat cu popoarele stăpînite de huni după moartea lui Atila din vara anului 454, inclusiv strămoşii noştri, informaţii care neagă în totalitate născocirile ticăloase ale istoricilor români şi de aiurea. ,,257 Marele Atila, rege la hunilor, fiu al lui Mundzuc, domn al celor mai viteze neamuri, care singur, cu o putere nemaiauzită, şi-a întins stăpînirea asupra regatelor scitice şi germanice… 252 …De astfel n-ar fi putut vreun neam scitic să iasă de sub stăpînirea hunilor, decît dacă ar fi intervenit moartea lui Atila, dorită de toate neamurile, în comun şi de romani, moarte care i-a fost atît de înjositoare pe cît i-a fost de uimitoare viaţa… 261 Acolo s-au ciocnit între ele diferitele neamuri pe care Atila le ţinuse în stăpînirea sa. S-au împărţit domniile cu popoarele şi s-au făcut dintr-un singur trup diverse părţi”.
     Sigur istoricii români au alte adevăruri, şi, care alături de făcătura lui Alexander Hirth sau Cihac pentru urechile românilor, preluată de A. T. Laurian privind limba noastră strămoșească, dovedesc trădarea lor de Neam şi Ţară! 
     Vreme de peste zece veacuri, începînd cu secolul Vl î.e.n. şi pînă în anul 382 odată cu năvălirile hunilor, izvoarele scrise venite din antichitate și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia spun că în jurul Carpaţilor a existat un stat puternic al neamurilor arimine, mai întins sau mai restrîns – învrednicindu-se sau nu pentru ţinuturile stăpînite sau pierdute în diferite perioade istorice – după tăria mioriticilor şi lăcomia prădătorilor. Folosind şi informaţiile din scrierile mitologice, putem afirma fără putinţă de tăgadă că în jurul Carpaţilor a existat un stat cu legi divine şi scriere proprie de pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. sau chiar mai devreme, care a dăinuit pînă ce a fost distrus de huni în anul 382.
     XXll de secole, aici în jurul Carpaţilor, în Țara Sfîntă și cetatea lui Anu, Gog sau Sîntu, geţii au stat în toriştea lor apărînd-o după puteri și vremuri așa cum au putut şi au ştiut! Şi tot aici a fost cel mai vechi centru de civilizație din Europa de unde s-a răspîndit scrierea şi religia crucii cu o teozofie pe care subțirii greci, după ce au degustat-o pe îndelete, au numit-o filozofie, spunînd că este toată lăstărită de sub freza lor chiar dacă hoția se vede de la marginile pămîntului.