În toamna anului 2007, d-l Roşu, şeful Poliţiei Judeţului Botoşani împreună cu adjunctul său d-l Manta, s-au pensionat avînd fiecare aproape de 3500 lei noi pe lună. Ministerul Internelor şi Administraţiei Publice, din bani publici - adică adunaţi de la proşti şi de la fraieri - i-a miluit pe fiecare cu cîte 60000 de lei noi ca să le acopere sărăcia de pensioară! Pensia medie pentru fraieri sau proşti este de 480 lei pe lună!

Eminescu citează şi alte publicaţii care aveau curajul să arate adevărata faţă a bandei ciocoieşti ce-şi spuneau cu mîndrie fanariotă, liberali şi patrioţi. Dau în continuare un articol reprodus în Timpul din 4 iunie 1880 după ziarul ,,Presa” din 2 iunie 1879. ,,De două ori de la 1866 România a avut nenorocirea şi umilirea de a vedea pe radicalii la guvern şi în amîndouă rîndurile au fost ca un flagel pentru ţară.

Au promis, în mod ipocrit, libertate în alegeri, dar influenţa morală şi ameninţările au jucat primul rol, căci cuvîntul ,,libertate” l-au întrebuinţat numai cu numele, iar nu şi în fapte. L-afirmă în cuvintele lor şi-l neagă în faptele lor. Este apostazia lor cînd ajung la putere, pe cînd libertatea este cultul lor fiind în opoziţie…căci nu este nimic de comun între acest principiu şi între radicali. Renegaţi ai acestei libertăţi dovedesc pe fiecare zi apostazia şi incapacitatea lor de guvernare. Au luat locul guvernului conservator fără să fie capabil a face ceva mai bun sau chiar de-a face altfel, şi lumea a început să vadă că toţi oamenii lor politici, nu sunt decît nişte bărbaţi plini de pasiune şi de ură(vorba prinţului Ghica). Timpul este mai aproape decît a se crede ca un dezgust general să se ridice în toate părţile ţării noastre şi să-i înlăture de la putere.

Din magistraţi visează şi tind a face nişte funcţionari devotaţi urilor şi pasiunilor lor, din armată ar voi să facă nişte instrumente docile pentru timpul cînd nu vor mai fi la putere, glorificînd pe ofiţerii care se revoltă contra disciplinei.
Aceşti oameni ce se intitulă în mod ridicol ,,liberali” înjurau şi nesocoteau pe toţi românii de bine, cărora puterile străine, pentru onoarea României, le dădeau vreo decoraţie însemnată şi-ii arătau opiniei publice ca vînduţi străinilor, ridiculizîndu-i cu diferite titluri nobiliare. Ajunşi odată la putere, liberalii noştri căpătară şi mai multe decoraţii străine şi-umplură piepturile cu cruciuliţe şi păsăruici, ca să piardă Basarabia, să cheltuiască milioane etc., etc.”. Ei au folosit statul doar ca un instrument de parvenire şi tiranie asupra poporului român iar în articolul de mai jos Eminescu arată cît rău au făcut ţării cu năravurile lor mişele.
,,<Faceţi interesele străinilor în paguba ţăr> – aceasta era una din frazele stereotipice pe care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneştii patrioţi de industrie, afişînd pe atunci un dor nesecat de interesele ţării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator şi instaurarea regimului virtuţii.
Lupta lor neloială a reuşit şi de patru ani de zile ţara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut şi face interesele străinilor în paguba ţării.
A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia de a ne tîrî armata peste Dunăre, ,, fără zapis, chezăşie nici amanet”, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa şi apoi a ne lua Basarabia.
Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel de cel mai credincios curtezan al său, să-şi îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflînd de la prinţul Gorceacov încă din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărîtă spre jertfă şi, fără a face Camerelor nici o împărtăşire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuşi peste două luni armatei să treacă Dunărea şi să combată alături de armata împărătească?
Toate acestea le-au făcut oamenii care, pe bună dreptate şi din chiar senin, convinşi că nu spun adevărul, ne aduceau nouă fraza: <Faceţi interesele străinilor în paguba ţării>.
Financiarii partidului de la putere atîta măcar trebuiau să ştie, că rubla nu are o valoare de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevărată, rublele trebuiau fireşte să năpădească şi să rămîie în ţară şi că, îndată după retragerea armatei ruseşti găsindu-se cu piaţa inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor la adevărata valoare.
Cu toate acestea, la intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi prin urmare în interesul guvernului ei şi al tuturor speculanţilor, întreprinzătorilor şi gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu care intrau ei în ţară să aibă un curs cît s-ar fi putut mai ridicat cîtă vreme ei se aflau aici. Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîştig de cîteva milioane străinilor, care ne-au lăsat pe pieţele noastre, şi tot atîta pagubă acestor pieţe s-a cauzat, prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.
Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avut trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea de un personaj, şi mai ilustru, şi să-l convingă a-i da o mînă de ajutor. Populaţia română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de către d. Simion Mihăescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor, luaţi de la beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţei căzăceşti pînă la poalele Balcanilor. Unii au pierit, şi cîţi au mai rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi fără putinţă sau speranţă de îndreptare a soartei lor.
Toate aceste jertfe ale românilor, în interesul cui erau făcute? În interesul d-lor Warszawky – Mihăescu şi al armatei ruseşti.
Nenorocirile războiului au trecut şi au venit după dînsele urmările lor: pierderea Basarabiei şi chestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioţii de industrie în chestiunea izraelită? Dacă în Adunarea naţională opoziţia nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste o treime, proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Şi ce era acest proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale ţării sau ale Alianţei izraelite? La aceste întrebări să răspundă ţara, al cărui sentiment, exprimat cu energie şi din nenorocire cu eficacitate, atît prin presă cît şi în Adunările de revizuire, a condamnat şi a zădărnicit tendinţele ultraevreofile ale guvernului.
Astăzi la ordinea zilei avem chestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau atît de nepriceput, încît să nu vază că tranzacţia asupra căreia se dezbate astăzi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător şi o umilire monstruoasă pentru ţară? Şi în interesul cui se păgubeşte şi se umileşte statul român? În interesul străinilor.
Această colosală şi strălucită afacere produce însă atîta zgomot şi atîta lumină încît eclipsează şi acoperă altele mai mici şi mai puţin strălucite, dar totuşi în destul de caracteristice. Astfel de exemplu Binele public conţine astăzi cîteva rînduri în privinţa unei daraveri, nu puţin însemnate, dintre un concesionar străin şi statul nostru. E vorba de d. Ward, căruia i s-a confiscat legal suma de 300000 de franci acum vreo cîţiva ani – pare-se sub guvernul reacţionarilor şi care astăzi îşi va recăpăta garanţia confiscată pe motiv de echitate. Din rîndurile pe care le reproducem mai jos după Binele public se va vedea ce înseamnă acest cuvînt echitate. Sunt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, şi guvernul naţional-liberal caută să le îndeplinească.
Interesele străinilor dar, şi numai aceste interese sunt, din nenorocire, dezideratul politicii patrioticului guvern. E foarte natural să fie aşa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere – şi asupra cestui punct vom reveni – nu sunt decît străini, străini prin origine, prin moravuri şi prin educaţie.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mîna, care, în schimbul foloaselor lor individuale dau conducătorilor lor o supunere mai mult decît oarbă. Într-o ţară unde nu se munceşte decît foarte puţin, unde nu există altă industrie decît bugetul şi gheşefturile publice şi unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăţilor avute prin producţia lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulţime de asemenea indivizi nemernici.
Aceia însă care, după metoda şi preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată această adunătură, învăţîndu-i industria şi specula patriotismului, democratismului şi naţionalismului, sunt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vedere, precum o vom dovedi în curînd”. [Timpul 16 ianuarie 1880]. Din cei aproximativ 12000 de români morţi în războiul de la 1877, jumătate s-au prăpădit de frig sau foame iar pierderea carelor şi animalelor de tracţiune au fost o nenorocire uriaşă pentru ţărani, care nu şi-au revenit nici după 10 ani iar disperarea i-a împins la revolte locale în Muntenia şi Oltenia în anul 1888 şi 1889. Găsim şi alte păcate scoase la lumină de Eminescu în publicistica sa care a fost cea mai fidelă oglindă a societăţii din partea a doua a secolului XlX. ,,…Moravurile publice, spiritul public la noi a luat o direcţie foarte periculoasă şi partidul care ne guvernează de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiu egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiile ţării s-au uitat cu totul, o clasă nouă guvernantă s-au ridicat fără tradiţii şi fără autoritate, încît, ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţie a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opinii avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distruge astăzi lumea politică de la noi. Este adevărat, că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private….Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate care au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859, sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi. Ce aţi făcut cu iluziile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de drept privat în folosul recruţilor partidului”. [Timpul 4 ianuarie 1881]. La fel de îndreptăţiţi sînt românii care au trăit evenimentele dureroase din decembrie 1989 să-i întrebe pe cei ce au guvernat ţara pînă în prezent: unde sînt speranţele noastre? Ion Brătianu ajunge la conflicte grave cu banda de lichele acuzîndu-i de imoralitate şi rele aplecări cu care conducea ţara şi hotărăşte să se retragă. Eminescu scrie un articol care se potriveşte foarte bine şi celor care au condus România din 1990. ,,Abstracţie făcînd de alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după care, chiar mărturisirea d-lui Brătianu şi după aceea a ,,Românului”, <imoralitatea majorităţii>, pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind.
Atîta timp ni s-a zis că opoziţia calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amîndouă Adunările fapte pe care ei nu le-au îndeplinit niciodată, că foile opoziţiei scornesc neadevăruri în seama onor, patrioţi. În sfîrşit vine ziua în care d. Brătianu însuşi declară în faţa lumii: <Foile opoziţiei au dreptate, majoritatea partidului roşu e atît de coruptă încît nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe care sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situaţie falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat de unde voi putea combate mai cu energie şi mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare>.
D. Brătianu a avut nevoie de nulităţi care să se poarte după comandă. Aceste nulităţi fără trecut, fără tradiţii, unele chiar fără patrie ori naţionalitate hotărîtă, au părut la început de a primi rolul ingrat de a ridica mîna la orice va zice guvernul.
Cată să ştie cineva cum au fost recrutate aceste nulităţi de prin ungherele indecenţei publice. Ici vedem pe unul care, după ce şi-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor şi a vinde bilete pentru ele în oraşe de provincie; un altul, cîntăreţ de biserică, îşi udase grasul său frumos cu atîta socratică statornicie încît începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-şi schimbe cariera; un al treilea îşi făcuse din jocul de cărţi o profesie, în fine alţii îmbrăţişaseră profesiuni care se feresc şi mai mult de lumina publicităţii. Americani desăvîrşiţi, oameni trecuţi şi prin ciur şi prin sită, personalităţi imposibile în orice partid politic, care pierduseră orice speranţă şi orice credinţă, se grupară împrejurul stindardului roşu şi d. Brătianu îi reabilită, le dete ţara pe mînă. Trebuie să asiste cineva la o şedinţă a Camerei să simtă tonul de ironie şi de dispreţ cu care d. C.A. Rosetti struneşte menajeria pentru a înţelege de ce soi sunt legăturile între partid şi şefi. Dar dacă nulităţile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă de diurnă care reprezintă o îmbunătăţire a sorţii lor, curînd exigenţele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii ţării. Adunătura de ieri se aristocratiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, şi viaţa maimuţată după Occident e scumpă în Bucureşti. Se născu deci un raport juridic nou între d. Brătianu şi partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau cîte trei-patru funcţii, pe lîngă postul de deputat, alţii moşii, întreprinderi, alţii moşii de ale statului, cu supoziţia păsuielii, pînă ce în fine guvernul central scăpă cu totul frînele din mînă, încît toate numirile în funcţii se fac nu după titlu ori după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care la rîndul lor atîrnă de comitete de politicieni de profesie., formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează din banii judeţelor burse pentru copii patrioţilor trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde patrioţii au cîte un petic de moşie, încît toată munca publică, fie sub formă de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roşu a devenit o companie de exploatare, care se-nţelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaş la foloasele materiale ale companiei. Şi ministru – vorbim aici de cel mai onest ministru, care el însuşi nu primeşte o parte aliquată a cîştigurilor – ministrul stă cu condeiul în mînă, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpetudinile acestora şi a le acoperi cu responsabilitatea sa.
Va să zică aceste elemente i-au făcut d. Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărît, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea? Dar oare acesta este mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acţiunea? Supravegherea d. Brătianu e oare o garanţie îndeajuns că ele vor deveni altfel de cum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, pentru că mai cu seamă vedem că din această luptă, cel învins a ieşit d. Brătianu. Dacă retragerea d. Brătianu ar fi însemna o victorie, am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe care d-sa le-a contractat în timpul în urmă, cînd, după expresia ,,Românului”, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mîntuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuîndu-se politica de partid a majorităţii faţă cu modestele d-sale de politică de stat, că compania de care d-sa sa lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. <Sau cu noi sau cu nimeni altul>, iată deviza companiei. S-a stricat tovărăşia; partidul roşu a primit o gravă lovitură din partea şefului ei, care a discreditat-o, arătînd cît de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicii sale. Ţara, pusă în posibilitate de a judeca, le va da o a doua lovitură, după care sperăm că tovărăşia Mihălescu – Carada nu va mai fi cu putinţă în România”. [Timpul 20-21 aprilie 1881]. Dar Eminescu a arătat în articolele sale chiar mai înainte ,,calităţile” parlamentarilor partidului roşu ,,…De cînd există obştească Adunare în ţările noastre o strînsură mai nevrednică de palavragii şi de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stîlpi de cafenele fără rost de meşteşug, indivizi care au accese de delirum tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încît toate darurile şi podoabele natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputaţii actuali…E curios într-adevăr de a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumenzeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o isteciune destul de vie, şi-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, ale cărei exemplare gîndesc şi vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudate arată…”.[Timpul 24 marie 1879] Ca să înţelegem mai bine cum au reuşit aceste gunoaie să jefuiască şi să umilească ţara, trebuie să precizez că Rosetti, Brătianu şi Carada era oculta ce controla absolut atît partidul liberal cît şi Regatul României, dar toţi trei satanişti erau masoni iar organizaţia internaţională şi internaţionalistă din care făceau parte le-a dat instrucţiuni foarte prezise cum să procedeze cînd vor pune mîna pe putere.. Pentru înţelegerea realităţilor româneşti, redau cîteva fragmente foarte necesare din instrucţiunile primite de Garibaldi la 5 aprilie 1860, cînd pornise la cucerirea puterii politice în Italia. Ele au fost publicate de Paul Rosen în anul 1890 – a fost Mare Inspector General, cel mai înalt grad al masoneriei – în lucrarea L’Ennemie Sociale, care a ieşit din această organizaţie ocultă şi a dorit să avertizeze societatea franceză de pericolul francmasonic. ,,….Tu te vei sili să atragi în aceste Ateliere cel mai mare număr de elemente duşmănoase Catolicismului, duşmane ideilor şi instituţiilor creştine, pe toţi revoltaţii contra bisericii, care este vrăjmaşa noastră, pe toţi credincioşii de orice fel. Te vei sili să faci un loc pentru Fraţii Simbolului tuturor ambiţioşilor, care voiesc să ajungă la onoruri şi putere, tuturor declasaţilor şi secăturilor, care sunt în căutarea unei poziţii sociale, oamenilor de petrecere, bonvivanţilor lacomi de plăceri materiale, negustorilor şi industriaşilor aprigi de cîştig, literaţilor, savanţilor setoşi de renume….Tu eşti Dumnezeu tău, Pontiful tău şi Regele tău însuţi. Raţiunea ta este singura regulă a Adevărului, singura cheie a ştiinţei şi a politicii. Poftele tale şi instinctele tale constituie singura regulă a Binelui, singura cheie a progresului şi a fericirii…”. Ceea ce descrie Eminescu în articolele sale este rezultatul acestor instrucţiuni criminale pe care oculta liberală din Bucureşti le-a urmat cu orbire dar cîştigurile au fost numai în favoarea lor şi totdeauna în paguba ţării. Însă I. Brătianu şi C. A. Rosetti au avut relaţii apropiate cu tartorii Alianţei Universale Izraelite ca şefi ai masoneriei mondiale care numai binele nu ne doreau. Prin tertipuri şi minciuni au fost foarte aproape de a da tuturor cazarilor ce s-au revărsat în valuri după 1848 dar mai amarnic după 1867, dreptul de cetăţenie pentru a potoli tămbălăul pornit de aceştia pe la curţile europene privind recunoaşterea condiţionată a independenţei României. ,,…Sînt cunoscute apoi intimităţile d-nilor liberali cu Cremieux , Montefiore şi alţi evrei însemnaţi, intimităţi prea naturale, pentru că evreii tuturor ţărilor sînt liberali şi ultraliberali, republicani, etc…lucru lesne de explicat dacă considerăm că evreii, neavînd nici patrie, nici tradiţii, fireşte că nu vor ţine la patria şi la tradiţiile poporului pe lîngă care trăiesc. Discursurile de ocazie ale d-lui Brătianu nu dovedesc din nefericire nimic. Căci acuzarea noastră principală pe care o facem roşiilor nu este că au fost şi sînt amici ai evreilor; la urmă fiecine e stăpîn pe voinţa şi cugetările lui. Dar ceea ce n-au drept de a face e de-a duce poporul în eroare şi de-a se gera la ocazia de adversari ai evreilor”. [Timpul 1 mai 1879].
Un episod foarte asemănător cu cel al lui I. Brătianu privind modul de guvernare mafiot al statului român, s-a petrecut în Parlamentul României în anul 2002 cînd banda de prădători numiţi de data aceasta social-democraţi au fost apostrofaţi de tătucul lor Ion Iliescu pentru că au sărit calul în jaful organizat asupra ţării transformînd economia ,,într-un capitalism de cumetrie”. Ce bun cumătru şi-a găsit Ion Iliescu în năravuri şi apucături în Ion Brătianu iar articolul de mai jos este pilduitor! Locul lui I. Brătianu este luat de Dimitrie Brătianu, fratele celui supărat ce rosteşte în Camere cu ocazia învestiturii un discurs comentat de Eminescu.
…,,<D-lor deputaţi, permiteţi-mi mai întîi a vă oferi toate mulţumirile mele pentru măgulitoarea amiciţie cu care m-aţi onorat şi aţi bucurat inima mea. Maiestatea Sa Regele, ţinînd cont de dorinţa exprimată de unii dintre dvs. a binevoit a mă însărcina cu formarea noului minister, care are onoarea a se prezenta astăzi înaintea d-voastră. Acum d-lor deputaţi negreşit că doriţi să vă dau citire programului nostru ministerial. Mai mult decît oricine eu doream să facem un program, eu mai cu seamă, care nu ştiu vorbi, doream să vă arăt că mă pricep puţin la scris. În adevăr, nu sînt vorbitor, dar răul nu este aşa de mare, fiindcă sunt destui vorbitori, oratori, sirene, pe băncile Adunării şi poate chiar pe banca ministerială. Dar cu toată mîncărimea ce aveam de a aşterne un program, m-am stăpînit şi nu l-am făcut, şi iată pentru ce: în viaţa mea am avut fericirea ca niciodată, nimeni să nu-mi zică, că nu crede ceea ce i-am spus, şi-mi era teamă ca de astă dată să nu pot acest neajuns, cu atît mai grav că el ar fi venit din partea întregii naţiuni prin reprezentanţii săi. În adevăr, programele s-au cam deocheat. Pentru aceste motive am crezut că e mai bine să schimbăm sistema şi, în loc să propun acum cîte în lună şi cîte în stele într-o frumoasă programă, mai bine să am să vă dau seamă peste cîteva luni de ceea ce voi făcut…Dar ca să facem această îndreptare trebuie ca fiecare să fie la locul său, hoţul în puşcărie, acei care speculă binele public în interesul lor în carantină, iar omul onest la lucru. Mai mulţi cu care am avut ocaziunea să vorbesc, la venirea mea la minister, mi-au zis că nu vom avea cu cine face aceste îndreptări, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. Eu, domnilor, nu împing scepticismul meu pînă acolo şi cred că mulţi sunt oameni oneşti în ţară. Dar chiar dacă aş admite în adevăr, că n-avem oameni oneşti, îi vom face. Românul are facultatea de a se schimba cu o mare înlesnire şi în bine şi în rău.
Sunt dar încredinţat că, cu o justiţie imparţială şi cu o voinţă energică mulţi din acei care pînă acum treceau că sunt rău nărăviţi se vor îndrepta şi cu chipul acesta vom deveni utili ţării, şi ei înşişi se vor simţi fericiţi de a avea conştiinţa împăcată, fericită>>.
D. prim-ministru voind să arate că se pricepe niţel la scris, simţea mîncărimea de-a aşterne un program şi de-a promite în el cîte-n lună şi în stele, dar programele s-au cam deocheat.
Iată stil de prezident de Consiliu, şi de discurs-program, care desigur va avea onoarea de a fi reprodus de presa europeană!
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii care l-au onorat c-o măgulitoare amiciţie şi i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. D-sa nu-i atît de sceptic. Dacă nu există oameni, d-sa îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, beţele d-lui Fleva dat şcoalelor se vor preface în lemne groase de cer şi d. Fleva însuşi se va simţi fericit de-a avea conştiinţa împăcată, liniştită. De dragul împăcării şi a liniştei conştiinţei(plus frica de procuror) cucernicul Simeon va administra ţara corect şi părinteşte. După adîncimea cu care tratează chestiunile interne, cată să ne aşteptăm la o tot atît de luminoasă espunere a atitudinii cabinetului în afară.
<De altminteri, atît în afară cît şi în întru, vom căuta a fi pe cît se va putea mai concilianţi şi a da vecinilor binevoitorul nostru concurs în tot ce n-ar atinge propriile noastre interese. Dar dacă cineva s-ar încerca a întrebuinţa silnicia, a atinge un singur păr al României, oh! atunci, puteţi fi siguri, voi apăra-o cu pasiune, cu furia tigresei care-şi apără puii, căci şi eu, în care de o jumătate secol, am purtat pe sînul meu, am încălzit cu a mea suflare pe mîndră şi draga noastră Românie>.
D. Dim. Brătianu promite vecinilor(împărăţiei Habsburgilor şi a celei a Romanovilor) binevoitorul său concurs. Fără îndoială marile puteri vor fi încîntate că d. Brătianu catadicseşte a avea atîta bunăvoinţă cu ele.
Altceva este dacă s-ar atinge un păr al Românie!
Pîn-acum ştiam că România este o noţiune geografico-politică, c-ar fi păroasă nu ştiam încă. Ba mai mult încă, ea este puiul d. Brătianu, căci el i-a fost doică cinci zeci de ani şi o va apăra, nu ca un tigru, ci ca o tigresă.
Stil de prim-ministru şi de discurs-program!….” [Timpul 1 mai 1881].
După instalarea guvernului lui D. Brătianu, presa din Occident a făcut mai multe referiri la corupţia ce stăpînea România. Ziarul Presee din Viena scria în luna septembrie 1881 un articol pe care Eminescu l-a comentat de mai multe ori şi l-a reprodus în totalitate în Timpul din 10 ianuarie 1882 cu următorul conţinut.
,,În România guvernă de şase ani de zile partidul liberalilor sau a roşilor. El a avut fericirea de a fi la cîrmă într-un timp în care Rusia declară război Turciei şi în care România a putut să devie, prin Tratatul de la Berlin, nu numai neatîrnată dar şi regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru ţară e poate mai puţin meritul partidului roşu pe cît a conducătorului Ion Brătianu, care de la iulie 1876, a purtat aproape fără întrerupere prezidenţia Consiliului. Dacă partidul s-a putut menţine atît de mult în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte a influenţei lui Rosetti, carele, ca şef-redactor al ,,Românului” şi ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de cîte Brătianu nu avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicînd mai mult decît o gloată disciplinată căreia îi lipseau atît talentele cît şi caracterul. Cu atît mai dibaci erau membrii acestui partid în exploatarea funcţiilor, demnităţilor şi gheşefturilor care le stătură la dispoziţie în decursul atîtor ani. Rosetti, acest Girardin al României, cunoştea bine slăbiciunile omeneşti şi necesităţile partizanilor săi, şi supoziţiunea tăcută <de-a trăi şi a lăsa pe alţii să trăiască> era cleiul care lipea existenţa şi forma tăria partidului liberal din România. Oameni cu mîni curate şi principii catonice ca Brătianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roşu şi cînd aceştia – entre eux – condamnau şi blamau pe proprii partizani, acestora sau le era ruşine niţel sau nu le era deloc, dar la urma urmelor lucrurile rămîneau în făgaşul lor vechi, căci Rosetti, pe atît de popular pe cît de lipsit de scrupul, prefera domnia partidului său oricărei consideraţii morale şi oricărei griji pentru binele adevărat al ţării.
Luînd lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în faţă-i cerinţa de a face ceva pentru reformele dinăuntru – ceea ce în România era echivalent cu înlăturarea corupţiunii.
În măsura în care se dezlegau cestiunile exterioare, se prezentau tot mai peremptorie cerinţa aceasta şi, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat şi el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti.
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roşiilor dacă chestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet şi nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ion Brătianu, care se bosumflase.
Rosetii şi Brătianu nu sunt însă numai dioscuri politici de treizeci şi cinci de ani încoace, ci pîn-la un grad oarecare, sunt şi rivali, deci, cînd chestiunea dunăreană se ivi din nou, unul dintre ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetii, nu fără oţărîre, precum ne spun ştirile din Bucureşti, pentru că refuză de a mai lua prezidenţia Camerei şi preferă de a face politică de redactor-şef al ,,Românului”, în Parlament şi afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziţie deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roşii se desfac în adevăr după cum vedem din foile române în ,,juni” liberali şi „bătrîni” liberali şi atunci s-ar sfîrşi nu numai cu ministeriul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal în România. Cu toate meritele şi cu toată popularitatea pe care o posedă Brătianu, el nu se va susţine în Parlament faţă cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali. Lui Brătianu, omului bătrîn şi în adevăr obosit, nu i-ar mai rămînea nimic alt de făcut decît de-a se retrage cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să-şi reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adică cu adversari de-ai săi de pînă acum. O poate însă face, este în stare de-a rupe cu tradiţiile vechi şi partizanii vechi? Iată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarce-mprejur ne-o dovedeşte atitudinea sa din anul trecut, cînd fratele şi adversarul său Dimitrie Brătianu a luat prezidenţia Consiliului.
Această icoană a situaţiei stărilor politice din România n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide la o perspectivă cam vastă la o criză de partide şi de guvern în România. Deplina dărîmare dinăuntru a partidului liberal va aduce la cîrma ţării un nou partid, pe cel conservator, şi această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru România, ci şi pentru relaţiile ei cu străinătatea. E cu putinţă, ba verosimil chiar, ca, după ieşirea lui Rosetti, căruia-i vor urma şi miniştrii Stătescu şi Urechilă, Brătianu să-ncerce încă odată a-şi reconstrui ministeriul cu mediocrităţi, dar mult nu poate ţinea situaţia. Brătianu, sătul de guvern şi obosit, Rosetii în opoziţie, partidul depravat – iată necesitatea impusă unei schimbări a sistemului politic. E adevărat că conservatorii nu formează astăzi un partid puternic şi strîns organizat. Roşii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentaţi prin posturi diplomatice şi de alt soi; în fine ştie oricine că partidul boieresc, bătrîna dreaptă – pe care Rosetii l-ar fi recomandat în zilele din urmă ca succesor politic – n-o să-i ajute tocmai mult României. Dar între capacităţile mai tinere ale conservatorilor există bărbaţi patrioţi cu o cultură superioară şi de un caracter dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ş.a. cari, ca odinioară Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moştenire atît de destrăbălată ca acea a roşiilor. Dacă gîndim la relaţiile actuale dintre Austro-Ungaria şi România nu e desigur optimism de-a crede că aceste relaţiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii şi rusomanii sunt mai rari în şirurile conservatorilor decît între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decît în favorul dezvoltării şi neatîrnării României.
Deocamdată cată să aşteptăm ce curs va lua criza ministerială din Bucureşti. Soluţia ei va arăta dacă pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea curîndă a Camerei. Dacă regele Carol se va hotărî de a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluţiunea Camerei faţă cu puterea cantitativă a majorităţii liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din Bucureşti nu vor fi tocmai vesele. Oţărîrea şi patima au luat dimensiuni atît de mari în ziarele opoziţiei şi a majorităţii în timpul din urmă că nu e de gîndit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere”.
În efervescenţa lor revoluţionară Brătianu şi Rosetti aveau legături strînse cu Internaţionala Socialistă a lui Hoedel şi Nabiling. Chiar dacă comuniştii cazari l-au interzis pe Eminescu după 1947 în România pentru că a fost ,,antisemit” mai important este un alt motiv despre care nimeni nu a vorbit pînă acum, marele poet a fost un antisocialist şi un anticomunist convins! A criticat aceste doctrine considerîndu-le ca un fel de nebunie socială mai ales comunismul din Rusia, ţară ce nu avea un proletariat industrial, dar erau cazari comunişti cîtă frunză şi iarbă. Într-unul din articolele sale ne spune: ,,…O serioasă tulburare ameninţă Europa, Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai înainte sigur, totuşi vor încerca să o facă pe calea lor obişnuită a atentatelor, scenelor de uliţe, tulburărilor, etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum”. Pe la 1880 clanul Brătianu conducea ţara ca pe propria feudă, fiind format din I. Brătianu – prim ministru, Dimitrie Brătianu – deputat, Gr. T. Brătianu – administrator al Dobrogei, I. I. Brătianu(viitorul Ionel Brătianu care-şi chema miniştrii la el acasă să le dea ordine!), N. N. Brătianu, potentat liberal, Ghiţă Enescu, cumnatului primului ministru. Partidul roşiilor a condus ţara timp de peste 50 de ani şi a croit-o ca pe un stat tipic mafiot unde o minoritate plină de vanitate, corupţie şi ticăloşie tiraniza o mare majoritate analfabetă şi fără putinţă de a se revolta.
Într-o convorbire pe care Eminescu a avut-o cu Zamfir Arbore şi apărută în Semănătorul din anul 1909, spunea cu privire la starea de fapte din ţară creată de liberali: ,,Să se răscoale cîndva ţăranii în România pentru a scutura jugul ciocoilor, şi atunci vei vedea dacă vom trăi pe acele vremuri, cît de sanguinari şi nemiloşi vor fi cu ei aceşti democraţi faţă cu poporul răsculat”. Iar cînd s-au revolta în anul 1907 puterea ciocoilor le-a răspuns cu gloanţe şi obuze pe săturate fiind cîteva mii de morţi, dar secăturile liberale de astăzi spun că povestea este o invenţie a comuniştilor! Mai sigur voi sînteţi lepădăturile Satanei. Cînd România a intrat în primul război mondial armata era dotată cu armamentul de la 1877 chiar dacă pentru înzestrarea ei s-au cheltuit sume fabuloase dar toate scurse în buzunarele clientelei liberale. Armata română a fost îngenuncheată de germanii care ocupă şi Bucureştiul, ocupanţii fiind primiţi de o parte a ,,elitei” dîmboviţene ciocoieşti ca adevăraţi eliberatori! Există numeroase mărturii scrise a trădării celor ce conduceau ţara atunci dar istoricii români îşi bagă capul în nisip atunci cînd trebuie să scrie adevăruri supărătoare de parcă neamul nostru a fost condus numai de semizei! Dau mărturia lui Radu Leca ce s-a ocupat în timpul guvernului mareşalului Antonescu de organizarea şi conducerea Centralei Evreilor din România, informaţiile găsindu-se într-o declaraţia dată la Securitate în perioada detenţiei. ,,Îmi dau seama de mişelia Brătienilor care n-au utilizat timpul de neutralitate(se referă la începutul primului război mondial 1914-1916) şi ne-au trimis în război fără mitraliere, grenade, tunuri şi subzistenţă. În timpul neutralităţii, politicienii liberali s-au ocupat cu contrabanda de vite şi petrol la graniţa ungară. Pacea de la Buftea mă găseşte în spitalul Sîntul Spiridon din Iaşi. După încheierea păcii sunt demobilizat din motive de sănătate. Nu particip la intrarea în Basarabia. Prin pacea de la Buftea nemţii se obligă să pună la dispoziţia politicienilor liberali un tren special pînă în Elveţia. Mai toţi liberalii marcanţi cu familiile lor pleacă cu acest tren. Noi, prostimea rămînem la Iaşi în luptă cu foametea şi cu exantematicul”. Cînd România se zbătea într-o sărăcie cumplită strivită de cizma ocupantului, pentru că aveau junghiuri în partea anală, ciocoimea liberală din Bucureşti a cerut în toamna anului 1917 germanilor să le pună la dispoziţie un tren cu care să se deplaseze în Elveţia pentru a-şi trata durerile de neam şi ţară! În acelaşi timp mii de soldaţi mureau zilnic în tranşeele Moldovei de foame, boli, mizerie şi gloanţele germanilor! Toate aceste dezastre venite pe capul poporului român au fost aduse de guvernarea fără egal al ,,vizirului” Ionel Brătianu şi banda lui de lifte. Conducătorii armatei refugiaţi la Iaşi, au cerut judecarea lui şi condamnarea prin spînzurare pentru crima de înaltă trădare dar regele Ferdinant cel Moale a lăsat faptele să fie cîntărite după război. Marea lui guvernare care a adus ţara în pragul dispariţiei ca stat se găseşte înserată în cartea Răspunderi scrisă de generalul Constantin Prezan, lucrare aproape dispărută după război, fiind interzisă de comunişti şi de neocomunişti! În anul 1926, acelaşi sinistru personaj care îşi chema miniştrii acasă să le poruncească cum să stea în scaun, spunea despre Basarabia că ,,este mărul otrăvit al României”! Sigur conspiraţiile bolşevicilor din Basarabia şi Bucovina au creat mari probleme românilor, dar la fel de mari necazuri au fost create populaţiei din aceste ţinuturi de către administraţia românească trimisă de către liberali să i-a în primire noile teritorii. Iar tot aparatul de stat se caracteriza printr-o corupţie generalizată şi abuzuri fără margini care i-a scandalizat chiar pe românii din provinciile ce au dorit unirea cu regatul român. Este pentru a doua oară după 50 de ani cînd Basarabia este jertfită ruşilor de oameni aparţinînd aceleaşi ,,familii de mari patrioţi români”! Mareşalul I. Antonescu într-o scrisoare către Dinu Brătianu aminteşte de dezastrul armatei române din anul 1917 şi faptul că de aceasta se face vinovat fratele ,,andrinsantului” Ionel şi clica lui de lichele şi nu uită comportamentul umilitor faţă de ofiţerii români al francezilor care au venit să ne ajute. Prezan şi Antonescu au fost cei ce au reorganizat armata iar toate meritele au fost atribuite misiunii franceze. Rolul lui Prezan şi al lui Antonescu au fost minimalizate pînă la uitare de către istoriografia românească pentru a nu aminti de un adevăr supărător atît pentru liberali cît şi pentru comunişti. Noile provincii Transilvania, Basarabia şi Bucovina cînd şi-au manifestat dorinţa unirii cu Vechiul Regat au cerut garanţii din partea puterii liberale de la Bucureşti privind reformele social-politice, dreptul lor de a accede la guvernare şi menţinerea unei stări de autonomie lărgită. Deşi guvernul lui Ionel Brătianu a acceptat aceste cereri, în Constituţia aprobată din 1922 numai de PNL era trecut ca principiu de bază caracterul centralizat şi indivizibil al statului. Pentru această mişelie, ardelenii boicotaseră în februarie 1922 încoronarea de la Alba-Iulia a lui Ferdinand ca rege al României, dar faptele nu mai puteau fi schimbate. Această ambiţie a liftelor liberale de a controla toată ţara ca pe o feudă de clan i-au făcut pe ţărăniştii lui Maniu să-l aducă în anul 1930 pe tron pe regele Carol ce a fost o nenorocire la fel de mare ca şi guvernările ciocoilor bucureşteni. Fel de fel de stîrpituri adunate în clanul liberalilor, adică al stăpînilor, îi învăţau pe români ce neam sînt ei şi pînă unde trebuie să le fie lungimea nasului. O scrisoare a lui Ion Antonescu către colonelul Ciupercă din ianuarie 1927 ne dezvăluie imaginea unor asemenea patrioţi de culoare albastră. ,,Ajuns ministru, generalul Cihoski m-a trimis, din secretar general, la Bălţi. A fost un act de răzbunare. Meritat, fiindcă îl detestam şi i-o arătam de cîte ori puteam. Îl detestam, cum detest din principiu pe toţi care, fiind prima generaţie care vorbesc româneşte, au pretenţia nu numai să ne conducă dar să ne şi înveţe să simţim româneşte şi cum să ne facem datoria faţă de neam. Pe aceştia, am învăţat în casa părintească să îi detest şi mai mult cînd sunt şi proşti şi inculţi şi pretenţioşi. Generalul Cihoski este în fruntea acestei liste”. Asemenea patrioţi au fost şi C. A. Rosetti cu ceata lui de fanarioţi dar şi tovarăşa Ana cu banda ei de cazari bolşevici. Scriitorul american Hugh Seton-Watson în lucrarea Eastern between the Wars 1918-1939, apărută în 1962 la New-York, sublinia faptul că ,,în Balcani în general şi în România în particular clasa conducătoare era lipsită de cultură şi de conceptele fundamentale ale democraţiei şi libertăţilor individuale. Fiind cotropite sute de ani de către imperiile vecine popoarele balcanice şi-au creat o mentalitate victimizatoare iar sistemul rezultat de această gîndire a dus la izolare. Fiecare generaţie de conducători era ,,învăţată să urască şi să dispreţuiască alte naţiuni, să se teamă de propriul ei popor, să vadă în propunerile de colaborare cu alte state o posibilă făcătură a celor ce considerau că răul nostru este binele lor. Faptul că vecinii istorici mai puternici ne făcuseră în trecut să suferim şi continuau şi acum să ne victimizez, că bolşevicii urziseră comploturi împotriva conducătorilor politici şi continuau să le urzească oferea liderilor regionali un pretext intens folosit de a persista în comportarea lor dictatorială faţă de sănătatea statului şi cultura politică naţională”. În ţările din Balcani corupţia luase proporţii imense în rîndurile birocraţiei politice şi administrative. Degradarea absolută a principiilor democraţiei sînt flagelul endemic a corupţiei, şi a făcut ca aceasta să fie considerată o normalitate a supravieţuirii şi o formă de bun simţ al cetăţeanului faţă de putere. Autorul menţionat mai spune că puternicii care conduceau aceste state ,,…dispuneau de fonduri la discreţie din care miniştrii delapidau o bună parte dacă nu totul”. Şi dacă ne supără asemenea opinii despre noi dar spuse de un străin, este bine să ne uităm mai sus la ce spunea Eminescu despre vremurile în care trăia el iar ţara era condusă de marii lotri Brătianu şi Rosetti şi ce tîlhării au făcut în România guvernările Iliescu-Văcăroiu-Năstase! Continui cu scriitorul american: ,,Miniştrii de finanţe se căpătuiau vînzînd industriaşilor tarife foarte protectoare. Miniştrii comerţului(ba chiar şi capetele încoronate din fruntea statelor) primeau, în schimbul concesiunilor, procente generoase din acţiunile companiilor străine. Funcţionarii sus-puşi din ministere, n-o duceau cu mult mai rău decît miniştrii lor”. Concluziile autorului despre aceste state este rău mirositoare pentru rîturile ciocoilor şi ale românilor verzi. Ne mai spune el într-o ploaie de blende: ,,Ceea de deosebeau statele balcanice de cele central-europene şi mai ales de cele vest-europene cu care erau adeseori, impropriu şi incorect, comparate, era incredibila proliferare a corupţiei la cele mai înalte niveluri. Rar putea fi găsită o persoană oficială care să aibă un ideal, să se conducă după nişte principii. Acolo unde se iveau persoane de acest fel erau persecutate activ şi atunci cînd îndrăzneau să critice, erau tratate pe faţă ca nişte paria, întrucît critica lor viza, inevitabil, interese puternice şi bine consolidate. Nesiguranţa şi corupţia contribuiau din plin la denaturarea severă a <democraţiilor> balcanice”. Aceasta a fost cultura politică creată de gunoaiele fanariote şi de ambiţiile nebune ale clanului Brătianu care s-a înconjurat de ce-a fost mai rău şi mai josnic în neamul nostru pentru a guverna ca o bandă de lotri ajunşi stăpîni peste un popor de robi, fără drepturi, fără cultură şi fără istorie. Pentru a-şi ascunde lipsa de democraţie, toate partidele din aceste ţări invocau duşmăniile vecinilor ce generau ,,momentele grave” prin care treceau dar grele erau numai pentru popor fiindcă ei huzureau şi aveau trai pe vătrai şi mălai în pungă. Toţi plîngeau cu ,,vocea patriotului naţionale” ascunzîndu-şi lipsa de moralitate şi de capacitate de a conduce. Mai mult, conducerile acestor partide erau de multe ori afaceri familiale iar România era un exemplu grăitor prin clanul Brătienilor întronat mai bine de 50 de ani pe umerii ţării ce mai purta şi eufemismul de Partid Naţional Liberal şi care a generat sistemul feudal-mafiot de guvernare unde corupţia era absolută, hoţia era afacere, abuzul normă de drept iar minciuna şi demagogia substituiau orice adevăr.
Avînd relaţii apropiate cu Marea Britanie, după întronarea lui Carol ll în iunie 1932, România cheamă o comisie formată din specialişti militari străini să examineze starea armatei ţării. După analizarea cîtorva unităţi alese la întîmplare, unul dintre membrii comitetului, generalul intendent britanic Bralley, observa: ,,reducerea bugetului pentru instruire a fost de 60%, a celui pentru dotare de 69%…Acest lucru a creat un pericol pentru apărarea ţării şi pregătirea pentru luptă a oştirii. De exemplu pentru instrucţia focului i se alocă fiecărui soldat numai trei cartuşe, ceea ce este cu atît mai ridicol cu cît nici ele nu se folosesc. La fel stă situaţia cu instrucţia focului de artilerie. În asemenea condiţii instruirea armatei este imposibilă”. Cînd Europa începea să zumzăie nervos, bolşevicii ne ghionteau mereu în Basarabia şi Bucovina iar ungurii ne aveau de invadatori în Ardeal, noi am strîns rău baierele pungii pentru oştire fiindcă ,,românul cum are şapte vieţi” poate lupta şi cu patul armei! Bugetul efectiv al armatei fusese redus pînă la un nivel din care nu putea finanţa nici 50% din cheltuielile presupuse de contingentul anual de recruţi. Ca urmare, instrucţia, manevrele şi concentrările rezerviştilor au fost suspendate integral, iar pregătirea de luptă a oştirii a atins nivelul cel mai scăzut din toate timpurile. Conform datelor publicate de Liga naţiunilor, cheltuielile militare ale României erau cele mai mici din toată Europa – Germania cheltuia de şapte ori mai mult, URSS de 5,18 ori, Ungaria de 5 ori, Franţa de 3,5 ori, Italia de 3 ori şi Iugoslavia de 2 ori. Voi cinstiţii patrioţi, fosta-ţi cîndva şi mai hoţi? Ziaristul britanic Harry Gregson în lucrarea State-tampon din Balcani, Londra 1940 descria starea jalnică a soldatului român atribuind-o corupţiei generalizate a societăţii şi birocraţiei guvernamentale. ,,Dacă mituirea şi corupţia ar fi la fel de extinse în armată şi în serviciile publice vitale, şansele României de a rezista cît de puţin unui agresor puternic, ar fi neglijabile. Militarii competenţi mă asigură că nu sunt extinse…Totuşi, este posibil ca un recrut să nu-şi primească solda timp de trei luni, sau ca unui ţăran să i se rechiziţioneze caii fără nici un fel de despăgubire. Solda este de 15 lei pe zi dar adesea se fac atîtea ,,scăzăminte” încît recrutul nu mai capăt nici o leţcaie, banii ajungînd fără îndoială în buzunarele unor oficiali”.
Antonescu a ajuns să fie cunoscut mai bine în România odată cu afacerea ,,Skoda”. Fiind numit şef al Marelui Stat Major, a dispus verificarea achiziţiilor de armament iar scandalul a izbucnit în seara zilei de 10 martie 1933 cînd o echipă de patru anchetatori ai Biroului Procurorului Militare a vizitat birourile din Bucureşti a firmei de armament Skoda. Au găsit la Bruno Seletzki reprezentantul acestei firme dosare cu documente militare ultrasecrete româneşti, planurile de desfăşurare şi alte informaţii privind starea armatei române. Imediat au fost informaţi ministrul justiţiei şi ministrul de război, generalul Nicolae Uică, care au cerut anchetatorilor să oprească cercetările, să părăsească birourile şi să-l elibereze pe Seletzki. Ministrul justiţiei, Mihai Popovici a cerut oprirea anchetei în numele primului ministru Vaida-Voevod deşi nu avea nici o competenţă în acest domeniu. Anchetatorii nu puteau crede că asemenea fapte de mare corupţie care duceau direct la rege dar şi conspiraţia de înaltă trădare erau iniţiate şi protejate de reprezentanţii Guvernului României în frunte cu primul ministru şi regele Carol ll-a. Fapte asemănătoare s-au întîmplat şi în guvernarea lui Adrian Năstase după 70 de ani, dovedind că la noi ,,bunele năravuri” se ţin lipite de politicieni ca rîia de oaie. La data de 22 martie, dr. N. Lupu, deputat P.N.Ţ. a spus în timp ce Parlamentul se lupta: ,,pentru a da oarecare posibilitate morală şi materială de trai acestei ţări, în centrul ţării, în capitala ţării, trona un spion, care avea în ţară puteri absolute, în faţa căruia se închinau Guvernul, care corupea Parlamentul şi care corupea pe cine vrea şi unde vrea”. În felul acesta a început o anchetă parlamentară iar dedesupturile afacerii au arătat că regele şi înalţi funcţionari au încheiat contracte frauduloase de 17000000$ (cam 340000000 $ de astăzi) iar marfa a fost de proastă calitate şi livrată numai parţial. Contractul fusese încheiat în secret de către ministrul de război cu sprijinul unor persoane din anturajul regelui. (Vezi contractul cu fregatele britanice ale lui Adrian Năstase, povestea este identică).Pînă la sfîrşitul lui iunie scandalul a fost muşamalizat pentru că ministrul Uică era omul regelui. O altă anchetă declanşată de Antonescu împotriva oamenilor regelui, care controla guvernul a fost primirea în numele Marelui Stat major a sumei de 450000 mii lei şi care se scurgea către Moruzov, şeful SSI – omul lui Carol ll-a. Verificînd potlogăria, Antonescu a constatat că această sumă este destinată unor centru de spionaj de care armata nu ştia nimic chiar dacă se făcea din bugetul ei iar cam o treime din bani erau însuşiţi de colonelul Petrescu care făcea transferul banilor şi Moruzov. Şiretlicul a durat un an iar ancheta s-a încheiat în noiembrie 1934. Dar la scurt timp Antonescu a fost obligat să-şi dea demisia din funcţie.
Să spunem cîteva cuvinte şi despre cel care a adus România ,,pe marginea prăpastiei” şi avea de gând chiar să o arunce în hău, Carol ll, pe care mulţi istorici îl prezintă ca un monarh aproape model!
Născut în anul 1893, are o copilărie de răsfăţ şi ajunge ofiţer în armata română în timpul primului război mondial. În luptele de pe Valea-Jiului el era preocupat mai mult de beţii decît de comanda trupei pe care o avea. I se aprind călcîiele după o mîndreţe mioritică şi deghizat în ofiţer al imperiului austro-ungar la data de 28 august 1918, dezertează din armata română şi pleacă împreună cu Zizi Lambrino la Odesa pentru a se căsători. Este recunoscut de către unguri la Bender/Tiraspol care era punct de graniţă pentru români cu duşmanii – Odesa se afla sub ocupaţie germano-austro-ungară – dar primeşte autorizaţie de la comandamentul german să intre în oraş unde are loc căsătoria. Neştiind cum să o scoată cu Carol, regele Ferdinand convoacă la 9 septembrie 1918 o întrunire a generalilor refugiaţi cu oştirea la Iaşi. Eremia Grigorescu spune: ,,Ca militar, prinţul Carol a dezertat şi a făcut o căsătorie fără autorizaţie, cade sub grea pedeapsă, iar pentru a doua faptă, renunţarea la Tron, atrage după sine demisia din armată. În ipoteza că prinţul Carol ar consimţi să i se anuleze actul de căsătorie, el ar cădea sub o altă pedeapsă; reformat pentru călcarea de cuvînt…Prinţul n-are nici o calitate pentru domnie”. Pînă la urmă Ferdinand îl oblică pe Carol să plece într-un voiaj de opt luni prin Egipt, India şi Japonia, pe Lambrino o exilează la Paris iar cînd se întoarce din călătorie, este cununat cu Elena a Greciei la 10 martie 1921 iar primul lor copil, Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921. La scurt timp descoperă farmecele Elenei Wolff/Lupescu cu care se va însoţi pe tot restul vieţii. Familia regală a încercat de mai multe ori să pună capăt acestei legături scandaloase dar Carol a rămas un ca un catîr încăpăţinat şi la 25 noiembrie 1925 aceasta este expulzată la Paris. La scurt timp Carol a urmat-o iar la 12 decembrie 1925 le trimite celor din Bucureşti o scrisorică prin care îi anunţă că renunţă din nou la tron şi la titlul de prinţ moştenitor. Terminîndu-se banii, Carol ll pleacă la Londra împreună cu amoarea lui şi trag în găzduire pentru mai mult timp la românul Barbu Ionescu(Moritz Leibovici) unde în anul 1928 pun la cale împreună cu găzdoaia şi lordul Harold Rothermere un plan de a deveni rege al uniunii România-Ungaria cu condiţia ca acesta devenit rege în ţara noastră să sprijine revendicările teritoriale ungureşti către sîrbi şi cehi!
Cînd a fost adus în ţară în 1930 de către Maniu, Carol a cerut să-i poată numi personal pe ministrul de război, prefectul de poliţie al capitalei şi inspectoratul general al jandarmeriei. Era cunoscută afinitatea lui Carol pentru o dictatură militaro-fascistă încă de pe vremea cînd l-a avut ca mentor pe A.C. Cuza la Iaşi.
La scurt timp după ce s-a instalat ca rege, mama lui Carol regina Maria scria: ,,Devine din ce în ce mai intolerant în aşa măsură încît ne întrebăm cu toţii, cu toată seriozitatea, dacă mai e în deplinătatea facultăţilor sale mintale…Ce blestem apasă greu pe capul bietului băiat, de ce îi este menit să semene în jur sămînţa distrugerii? Ce s-a întîmpalt cu el? Este o adevărată tragedie să vezi cum, unul după altul, cei care au crezul în el şi l-au considerat o victimă, înţeleg încetul cu încetul, adevărul, pe care tatăl lui şi cu mine, l-am cunoscut de la început”.
La 10 decembrie 1933 I.G. Duca scoate în afara legii Garda de Fier. La 29 decembrie I.G. Duca este asasinat pe peronul gării Sinaia. În legătură cu acest asasinat există mari suspiciuni cu privire la o presupusă implicare a lui Carol ll cu scopul de a-şi alătura Garda. După asasinat ucigaşii s-au predat dar au fost găsiţi nevinovaţi la indicaţiile preţioase ale regelui adresate atît procurorilor cît şi judecătorilor. Codreanu care a declarat că nu a ştiut nimic de organizarea asasinatului a refuzat cererea lui Carol de a fi numit Căpitanul Gărzii iar el să-i fie locotenent. În vara anului 1935 Codreanu se orientează spre Maniu şi are primele contacte cu acesta care îl determină să renunţe la acţiunile teroriste şi să adopte lupta parlamentară pentru îndreptarea ţării înfiinţînd partidul Totul pentru Ţară. La refuzul clar al lui Codreanu de a deveni marioneta lui Carol acesta îl invită la Palat şi după discuţia din 11 martie 1937, Căpitanul îi declară lui Zaharia Boilă, colaboratorul apropiat al lui Maniu, că regele i-a pregătit condamnarea la moarte şi că acesta pune la cale instaurarea dictaturii. În discuţia cu regele acesta i-a cerut să fie numit căpitan al mişcării legionare dar Codreanu a refuzat. După respingerea propunerii lui Carol către Gardă din anul 1934, regele a încercat să-şi creeze o mişcare fascistă ,,Străjerii Ţării” făcută după modelul fascismului italian ,,Cămăşile negre” dar care a fost un eşec total, iar Maniu într-o cuvîntare din 23 noiembrie 1937 zicea: ,,Se spune că toate drepturile derivă de la naţiune. Trăim însă în realitate sub un regim de dictatură şi întreaga ţară se prezintă ca o cazarmă. Abia a ieşit copilul din casa părintească, el este înrolat la străjerie fiind expus la eforturi corporale imposibile. Străjeria este o instituţie cu scopul de a dezvolta spiritul de camaraderie şi pentru a forma caractere. Foarte frumos! Dar în execuţiune este o instituţie îngrijorătoare fiindcă turbură întregul organism şcolar, fiindcă distruge disciplina în şcoală şi introduce anarhia…În constituţie avem drepturi dar în realitate avem un spirit de cazarmă rău înţeles, în răul înţeles al cuvîntului. Stăm sub stare de asediu, sub cenzură. Suntem conduşi cu decrete-legi. Decretele – legi impun sarcini şi poveri noi fără a fi întrebată naţiunea. Prin decrete-legi se încheie contracte, prin decrete –legi se înstrăinează averea naţională şi bunuri ale statului, decretele-legi înfiinţează servicii noi cu rang de ministere care nu au nici un fel de răspundere faţă de naţiune…”. Carol a făcut imposibilul pentru a izola, coopta sau submina trei pericole pe care le considera majore pentru planurile sale; Maniu, Codreanu şi Antonescu. Atacul împotriva lui Maniu s-a realizat prin publicaţia cuziştilor Porunca Vremii unde ministrul justiţiei Istrate Micescu scria la 4 decembrie 1937: ,,Ţara românească are însă un stăpîn, un unic stăpîn, în persoana regelui, iar altul nu vrea să cunoască. Cel care îl critică nu e monarhist. Cel care încearcă prin denigrări, să-i slăbească autoritatea şi strălucirea regală, nu e dinastic. Cel ce încearcă să şubrezească temelia monarhiei…fie şi pasiv ca dl. Iuliu Maniu – este duşmanul ţării”. Tocmai Maniu care în 1930, încălcînd Constituţia l-a adus în ţară pe acest ticălos. Te uimeşte asemănarea textului cu cele utilizate de comunişti numai peste 10 ani. După numirea guvernului Goga-Cuza la 23 decembrie 1937, Carol ll a declarat în prezenţa acestora şi a lui Armand Călinescu că doreşte să înfiinţeze ,,o armată a partidului pe seama lăncierilor”, aceştia fiind cunoscuţi ca antisemiţi şi prohitlerişti. Presa fiind controlată toată de Carol, despre lăncierii lui Cuza nu se ştia aproape nimic deşi erau autorii numeroaselor demonstraţii scandaloase făcute în Moldova împotriva evreilor, numărul lor fiind la peste 250000 ce se manifestau ca cel mai violent grup politic din societatea românească. Violenţa acestora era cunoscută chiar de către germani care se plîngeau împotriva acestora ,,pentru că în provincie îi atacau de multe ori nu numai pe evrei ci şi pe alţi adversari, de la care luau bani cu ameninţări”. Ambasadorul marii britanii la Bucureşti, Reginald Hoare trimitea la 15 februarie 1938 o telegramă unde raporta: ,,guvernul Goga-Cuza a înfiinţat brigăzi de ,,lăncieri” în uniformă pentru a ţine în frîu activitatea Gărzii de Fier, care însă a făcut pînă acum dovada că este o organizaţie ordonată şi disciplinată”. Înrăutăţirea situaţiei evreilor din România sub regimul lui Carol ll şi cu directa lui complicitate este arătată într-un raport din ianuarie 1938 către Consiliul Directoral al Evreimii Britanice. ,,Cunoaşteţi că situaţia evreilor din România se înrăutăţeşte an de an sub toate aspectele: politic, economic, moral. Exemple evidente şi întristătoare ale acestei tendinţe sunt Legea pentru protecţia forţei de muncă naţionale, din iulie 1934, decretele din septembrie şi octombrie 1937 emise de fostul ministru al industriei şi comerţului Valeriu Pop către toate societăţile particulare şi cu capital comun, prin care se recomandă insistent ca 50% din personalul administrativ şi 75% din muncitorii necalificaţi din fiecare întreprindere să fie de origine etnică română şi decretul din 3 octombrie 1936 al Ministrului Justiţiei către toţi procurorii publici, prin care se cere revizuirea cetăţeniei evreilor şi a altor minoritari din anumite provincii”. În timp ce îi asigura pe francezi şi englezi că vor fi domolite aceste excese, Micescu îi asigura pe germani că ele vor fi înăsprite. Franklin Mott Gunther trimitea la 20 ianuarie 1938 o telegramă către Secretarul de Stat: ,,Vă declar cu regret convingerea mea că dacă acest guvern[Goga-Cuza] nu va supravieţui alegerilor, chestiunea în sine [a antisemitismului] este atît de actuală încît va trebui să fie îmbrăţişată de orice guvern ales, ba chiar de o dictatură, ca răspuns la cererea publică insistentă”. În vara anului 1944 Office of Strategic Service al SUA, a întocmit un raport asupra monarhiei româneşti şi spune: ,,în dorinţa de a fura tunetul Gărzii de Fier, Carol l-a încurajat pe Goga să facă ochi dulci Axei Roma-Berlin şi a sprijinit din plin măsurile antievreieşti, de fapt primele măsuri luate de noul regim, Carol abandonase politica externă tradiţională a Românei, care din 1919 se orientase spre Franţa şi Anglia şi sprijinise Liga Naţiunilor împotriva Germaniei şi Italiei. Carol era un autocrat care impusese fascismul şi ignorase elementele democratice al cărui comportament politic arbitrar crease împrejurări în care nu mai putea să-şi salveze tronul şi independenţa ţării”. Cooptarea lui Antonescu în guvernul Goga-Cuza s-a făcut foarte greu pentru că acesta nu dorea o colaborare cu Germania, la care Goga i-a dat următoarea explicaţie: ,,Prezenţa mea în fruntea guvernului va fi o asigurare pentru Germania, iar prezenţa dvs. la Apărarea naţională va fi o garanţie pentru Franţa şi Anglia că trupele noastre nu vor lupta niciodată împotriva lor”. S-a pornit o prigoană mascată asupra Gărzi de Fier prin folosirea ,,lăncierilor” ce se dădeau drept gardişti în încăierările cu jandarmii peste tot în ţară. Această acţiune a lui Carol avea ca scop asasinarea lui Codreanu şi desfiinţarea organizaţiei legionare. Antonescu îşi dă seama de jocul regelui şi cere lui Armand Călinescu, ministrul internelor, să nu fie blamaţi gardiştii şi să fie desfiinţaţi ,,lăncierii” lui Cuza. Călinescu a avut şi el mari probleme cu lăncierii ce se considerau un fel de arbitri ai vieţii publice fiind sprijiniţi direct de regele Carol ll şi nu se sfiau să atace trupele de poliţie. Ziaristul american scria despre Carol în cartea Athene Palace următoarele: ,,Gelozia sălbatică a lui Carol provenea din faptul că acest Codreanu era şi făcea tot ceea ce regele ar fi dorit să fie şi să facă el. deja din 1920, cînd auzise pentru prima oară de Musolini, Carol ar fi vrut să întemeieze o mişcare fascistă în România”. Istoricul america Larry Watts în lucrarea O Casandră a României Ion Antonescu apărută la Bucureşti în anul 1993 spunea: ,,Regimul lui Carol conceput în intrigă se baza pe falsitate. El însuşi se dorea să devină un om mare iubit de popor, căruia voia să-i servească drept model. Închipuindu-şi că este un mare soldat, fascinat de popularitatea şi panaşul lui Benito Musolini şi al impresionantelor ,,cămăşi negre” ale acestuia, s-a apucat cu încăpăţînare să copie modelul fascist italian ajungînd la situaţii ridicole. Dacă această dragoste pentru pompă şi ceremonie avea tendinţa de a deveni ridicolă, alte aspecte ale fascinaţiei lui Carol faţă de fascism aveau implicaţii cît se poate de serioase. Pentru a-şi atinge ţelurile, două lucruri îi erau necesare: o mişcare populară fascistă în favoarea sa şi distrugerea partidelor parlamentare. Ceea ce ar fi însemnat aneantizarea democraţiei româneşti neexperimentată şi debilă. Odată ce monarhia se confunda cu România, a-l servi pe rege era cea mai clară formă de patriotism. Carol şi-a ales – în afară de cercul intim de colaboratori, aproape toţi angrenaţi în scheme de corupţie politică şi financiară – oameni capabili şi înzestraţi cu tărie de caracter, pe care ulterior fie că-i corupea, fie că-i întrebuinţa fără scrupule în diferite maşinaţii care ascundeau adevăratele sale intenţii. Ca orice dictator absolut priceput, Carol a făcut din sine însuşi şi din cel mai apropiat confident al său, Ernest Urdăreanu, un fel de punct nodal prin care treceau toate informaţiile şi se folosea adesea de diferiţi emisari pentru a urmări interese politice diametral opuse. Avea un control absolut asupra presei pe care o manipula după voie. Dacă distrugerea partidelor politice era o treabă relativ uşoară pentru vicleanul rigă, întemeierea unei mişcări fasciste credincioase era mai dificilă. Aşa că s-a hotărît să-şi adjudece mişcarea existentă deja – Garda de Fier”.